Global System for Mobile Communications (Sistem Global pentru Comunicații Mobile),

prescurtat GSM, este standardul de telefonie mobilă (celulară) cel mai răspândit din lume, precum și
numele rețelei de telefonie respective. Atributul „mobil” al multor aparate și dispozitive actuale se
referă în primul rând la conectivitatea lor (fără fir, prin semnale radio) la sistemul GSM, practic din
orice punct de pe glob unde există oameni. Din aceasta rezultă și mobilitatea utilizatorului.
Promotorul acestui standard, GSM Association, a estimat în anul 2007 că 82 % din piața mondială
de comunicații mobile folosește acest standard.[1]. Mai este cunoscut și sub denumirea
de 2G (generația a 2-a). NMT aparține de 1G, iar UMTS și standardele similare aparțin de 3G. GSM
2G a apărut pe piață la începutul anilor 1990, luând un mare avânt la sfârșitul deceniului. Este
sistemul dominant în Europa.
La ora actuală (2012) la rețeaua GSM se pot conecta cu ajutorul unei minicartele de tip SIM nu
numai telefoanele mobile, aici în special cele de tip smartphone, dar și diverse calculatoare de
ex. iPad-uri, alte calculatoare portabile, modemuri UMTS/LTE înglobate în diverse aparate ș.a.
Prin contrast, există și sisteme de telefonie fără fir care nu se numesc „mobile”, deși și ele
funcționează când utilizatorul se deplasează:

 sisteme DECT - pentru distanțe mici de până la cca 30 m, în locuință sau la locul de muncă,
 sisteme bazate pe benzi speciale radio, v. Radio CB,
 sisteme instalate de ex. pe avioane și vapoare care pentru radiotelefonie folosesc sateliți de
telecomunicații
 sisteme speciale militare și de poliție.

Cuprins

 1Caracteristici tehnice

o 1.1Sistem celular

o 1.2Securitatea transmisiei

o 1.3Benzi de frecvențe

 2Avantaje

 3Evoluția GSM

 4Clasificarea sistemelor de comunicații mobile

o 4.11G

o 4.22G

o 4.33G

o 4.44G

o 4.5GPRS
 o 4.6EGPRS (EDGE)

o 4.7LTE

 5Proprietăți

 6Note

 7Legături externe

 8Vezi și

Caracteristici tehnice[modificare | modificare sursă]

Sistem celular[modificare | modificare sursă]

Releu și antene GSM

Sistemul GSM este un sistem numit „celular”. Deoarece telefoanele portabile atașabile la GSM (așa-
numitele telefoane mobile sau celulare) trebuie să fie ușoare și trebuie deci și să aibă acumulatori
cât mai ușori, ele au și o putere de emisie radio limitată la circa 4 – 6 km. Drept consecință, releele
GSM, numite și „stații de bază”, care au antenele în poziții fixe pe stâlpi la sol sau pe clădiri mai
înalte, trebuie să fie numeroase, împânzind astfel mari suprafețe, de ordinul unor întregi zone
metropolitane și chiar și mai mari, tinzând cu timpul spre acoperirea completă a țărilor.
Zonele globului în care în general rețeaua GSM nu pătrunde sunt:

 mari zone nelocuite, de ex.: deșerturi, munți înalți, zonele polare, lacuri mari, mări și oceane
 zonele subterane (tuneluri, mine, stațiuni de cercetări situate la adâncime) precum și zonele
subacvatice și submarine
 spațiul aerian cu altitudine de peste 4 – 6 km (avioanele de pasageri ajung și la înălțimi de
10 – 11 km)
 unele zone și țări subdezvoltate
Fiecare releu GSM deservește doar o mică suprafață, mai mult sau mai puțin rotundă și cu diametrul
de cca 8 – 10 km, numită „celulă”. Dacă posesorul telefonului mobil se deplasează (de ex.
călătorește cu mașina), sistemul îl „pasează” de la un releu la altul, urmărindu-l peste tot unde se
află. Dacă la trecerea în altă celulă (teritorială) posesorul tocmai vorbește la telefon, convorbirea sa
nu este întreruptă și nici măcar deranjată.

Securitatea transmisiei[modificare | modificare sursă]

Sistemul GSM, bazându-se pe transmisii radio, prezintă în principiu riscul captării ilegale a
convorbirilor telefonice. El prevede însă ca semnalul sonor, înainte de a fi transmis, să
fie digitalizat și criptat, dispunând astfel de o securitate de transmisie ridicată.

Benzi de frecvențe[modificare | modificare sursă]

La ora actuală (2012) există pe glob 14 domenii de frecvențe pentru GSM, toate situate în câte una
din următoarele benzi: 400 MHz, 700 MHz, 850 MHz, 900 MHz, 1.800 MHz și 1.900 MHz. Unele
domenii se folosesc numai pe anumite continente. Frecvențele cu care transmit telefoanele mobile
în cadrul unei legături cu releul antenă (legături numite „uplink”) se deosebesc de frecvențele folosite
de relee în direcția inversă („downlink”).

Avantaje[modificare | modificare sursă]
Rețelele mobile celulare GSM oferă o serie de avantaje față de alte soluții tehnice:

 capacitate de transmisie sporită

 consum redus de energie
 acoperire geografică extensivă
 interferențe reduse cu alte semnale
 toleranță la greșeli de transmisie sau defecțiuni
 latență redusă și stabilitate.

Evoluția GSM[modificare | modificare sursă]

Inițial GSM a fost conceput doar pentru telefonie și transmitere de telefaxuri și alte date la viteză
constantă. Succesul Internetului a condus însă și la evoluția standardelor GSM, care azi permit,
printre altele, accesul mobil la Internet cu viteze mari. Pentru aceasta, în decursul timpului au fost
implementate mai multe standarde GSM, unele dintre ele pentru scopuri speciale: CSD, HSCSD,
GPRS, EDGE, UMTS, HSPA, Streaming, Generic Access, Cell Broadcast, BOS-GSM, LTE.

Clasificarea sistemelor de comunicații

mobile[modificare | modificare sursă]
Această clasificare pe generații se aplică doar rețelelor mobile destinate realizării de legături vocale
(sistemelor celulare). Pe de altă parte, rețelele mobile de date au cunoscut și ele o evoluție atât în
privința soluțiilor tehnice cât și a performanțelor obținute.

1G[modificare | modificare sursă]
Prima generație de sisteme RCM, numită 1G, a folosit transmisia analogică a informațiilor. Inițial,
astfel de sisteme au utilizat exclusiv transmisia analogică atât pentru mesaje cât și pentru semnalele
de control și semnalizare din sistem. În acest scop se utilizau modulații de tip AM, SSB sau FM.
Ulterior s-a trecut la transmisia numerică a semnalelor de control și apel selectiv, cu modulații de tip
FSK sau FFSK, menținându-se pentru semnalul vocal transmisia analogică prin modulație de
frecvență.

2G[modificare | modificare sursă]
Următoarea generație de sisteme RCM, în întregime digitalizată și notată 2G, a fost caracterizată de
transmisia numerică a informațiilor de utilizator,integrând mesajele digitalizate cu informațiile de
control (comandă) și semnalizare, ceea ce a permis atingerea unor performanțe superioare în raport
cu soluțiile folosite anterior și a asigurat compatibilitatea cu rețelele numerice terestre tip ISDN.
Rețelele 2G se bazau inițial pe comutația de circuite.
Ulterior, în aceste rețele s-au implementat soluții care să permită creșterea vitezei de transmisie a
datelor și utilizarea comutației de pachete de date în paralel cu cea de circuite, născându-se astfel o
generație de tranziție, denumită 2,5G.

3G[modificare | modificare sursă]
A treia generație, 3G este marcată de o creștere a debitului de transmisie de la valori de ordinul a 10
Kbps la valori cuprinse între 200 Kbps și 2 Mbps. Acest salt presupune o creștere a benzii alocate
unui canal precum și trecerea la utilizarea exclusivă a comutației de pachete.

4G[modificare | modificare sursă]
A patra generație, 4G este în curs de implementare și prevede viteze de peste 100 Mbps în
downlink și peste 30 Mbps în uplink.

GPRS[modificare | modificare sursă]
În general, în timpul unei convorbiri de la telefonul mobil este stabilită o conexiune continuă (un
canal de comunicație) rezervată - în acest timp nimeni altcineva nu poate folosi acel canal. GPRS
are efectul că dacă în timpul convorbirii la un moment dat nu se transmit date, canalul e pus la
dispoziție pentru alte transmisii, fără însă ca să se piardă conexiunea inițială. În acest fel se mărește
disponibilitatea rețelei. Altfel spus, la standardul GPRS conexiunea pentru o convorbire este
continuă, permanentă, dar în plus canalul de transmisie pote fi partajat de mai multe persoane
(convorbiri). Tarifele GPRS prevăd de obicei plata după volumul de date transferate și nu după
durata conexiunii.
GPRS este mult mai rapid decât CSD (Circuit Switched Data, uneori numit doar GSM Data). Cu
toate acestea, la orele de vârf transferul de date este ceva mai lent (comparativ cu viteza maximă),
deoarece conexiunile de voce au de obicei prioritate. Rata de transfer de date depinde de clasa
multislot a dispozitivului.