Circuitul apei în natură a fost descoperit, sau măcar intuit, foarte devreme în istoria omenirii.

Chiar Biblia face referire de mai multe ori la acest circuit, în special în legătură cu potopul.
Dintre diferitele teorii asupra circuitului apei și a mecanismului care îl determină sunt demne de
menționat:

Teoria meteorogenă[modificare | modificare sursă]

Această teorie descrie circuitul apei după conceptele acceptate de știința contemporană. Se pare că
acestă teorie a fost enunțată de filozoful grec Xenofan din Colofon. Studiind diferite fosile, Xenofan a
dedus că într-un trecut îndepărtat, apele au acoperit în întregime uscatul, ipoteză care ulterior a fost
numită Neptunism. Astfel el a conceput și teoria unui ciclu al solului, în cursul căruia pământul ar fi
erodat și antrenat spre oceane, pentru ca după dispariția completă a uscatului, el să se regenereze.
Cu privire la ciclul apei, el a constatat că mările constituie originea norilor, din care se produce apa
de ploaie care în cele din urmă ajunge tot în oceane. Din moment ce apa era la originea întregului
proces, el a emis ipoteza că soarele și stelele ar fi fost generate tot de acești nori. În sfârșit, după
el, curcubeele nu ar fi altceva decât un tip special de nor. Deși ciclul solului nu a fost confirmat
ulterior și teoriile sale asupra norilor sunt inexacte, descrierea ciclului apei este în general corectă și
rolul esențial pe care îl au oceanele a fost corect intuit. [1]

Teoria geogenă[modificare | modificare sursă]

Elaborată de Hippon din Samos, inversa ipotezele teoriei meteorogene și susținea că pământul
plutește pe oceanul planetar. Conform acestei teorii, apa mării subterane, pe care plutește
pământul, se ridică prin pământ, printr-un fel de infiltrație inversă. De la suprafața pământului, apa se
evaporă în atmosferă și se reîntoarce în mare prin precipitații. Teoria menține ideea unui ciclu, însă
sensul de mișcare este invers. Teoria a fost susținută ulterior de Thales din Milet și de Platon.[2]

Teoria genezei din aer[modificare | modificare sursă]

Teoria a fost întâi susținută de Anaximene din Milet și postula că aerul este materia inițială care, prin
concentrare, se transformă în apă și pietre, iar prin diluare se transformă în foc. Diogene din
Apollonia a dus mai departe teoria, considerând că prin procesul de concentrare a aerului se
produce și nămolul din care se naște viața. El a elaborat teoria unor cicluri în cadrul cărora se naște
o succesiune infinită de lumi. Pornind de la aceste ipoteze, Aristotel a emis teoria că apa ar fi
produsă din aer, printr-un proces de condensare, care ar duce la precipitațiile care cad pe sol și
alimentează râurile care se scurg în mare. Teoria lui Aristotel acoperă numai o parte a ciclul apei
așa cum este văzut în prezent și nu cuprindea evaporația care alimentează apa din atmosferă. O
asemenea întoarcere nu era necesară, deoarece, conform teoriei lui Diogene, ciclul se închidea
când tot nămolul produs prin condensare era spălat în mare și era generată o nouă lume, geneză
care nu ar mai fi părut posibilă în cazul existenței unui ciclu închis al apei. Teoria lui Aristotel a fost
considerată valabilă de oamenii de știință până în secolul XVII. [3]