Tema II.

FILOSOFIA ORIENTULUI ANTIC

1. Filosofia în India antică

2. Şcolile filosofice în India antică

3. Gândirea filosofică în China antică

4. Şcolile filosofice în China antică

Indienii îşi numesc ţara lor Mharat (India).

Grecii au împrumutat termenul „India” de la perşi.

1. Filosofia în India antică

Filosofia indiană a apărut în sec. VII î.e.n. Apariţia şi dezvoltarea

gândirii filosofice în India antică îşi are specificul său, şi anume : corelaţia strânsă
dintre credinţa religioasă şi reflecţia filosofică.
În gândirea indiană antică hotarele dintre religie şi filosofie sunt
greu de stabilit.

În India antică primii filosofi au fost în acelaşi timp şi preoţi. Datorită

acestui fapt gândirea filosofică indiană antică este o teosofie (gr. theos = divinitate
şi sophia = înţelepciune), adică o îmbinare, un amestec de gândire raţională şi credinţă
mistică, religioasă (un eclectism).
(indienii antici – numeau filosofia lor Arya)

Primele izvoare teoretice ale gândirii filosofice indiene antice sunt

reprezentate de o literatură alcătuită din cărţi numite Vede (de la cuvântul în
sanscrită – veda = ştiinţă, cunoaştere, conducere). Ce înseamnă aceasta ?
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Vedele – o capodoperă a literaturii universale – constituie o scriptură sacră care de-a
lungul secolelor şi mileniilor a constituit temelia pe care s-a înălţat edificiul vieţii
sociale şi spirituale a popoarelor indiene. (sunt scrise în versuri şi în proză, în sanscrită și pali)
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Multe date de ordin filosofic şi spiritual găsim în poemele epice Mahabharata şi Ramayana.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Vedele – cuprind diferite scrieri religioase, care crează „cartea sfântă” a

indienilor. Conform cercetărilor istorice, această carte sfântă („înţelepciune supremă”)
s-ar fi format pe parcursul a 9 secole (1500 - 600 î.e.n.). (1800 şi 800 î.e.n.)

În Vede se găsesc pe scurt reguli şi dogme religioase, slujbe sfinte, rugăciuni,

ritualuri, diferite descântece, proverbe şi învăţături morale. Aceste cărţi erau
păstrate în taină, acces la ele aveau numai preoţii.
Europenii (englezii) au depistat vedele abea pe la mijlocul sec. al XIX-lea. (traducerea)
 2
Întreaga literatură vedică cuprinde trei mari categorii de scrieri :

I. Samhitul – cartea principală – (sau Vedele propriu-zise ) – care este formată

din 4 culegeri :

1) Rig-Veda (Rigveda) – „Veda Imnurilor de laudă” (1020 de imne în 10 cărţi)

2) Sama-Veda (Samaveda) – „Veda Melodiilor sau Cântecelor”
3) Yajur-Veda (Iajurveda) – „Veda Invocaţiilor de Sacrificiu”
4) Atharva-Veda (Atahrveda) – „Veda Descântecelor, a Vrăjilor”

II. Brahmanul – sunt comentarii ale vedelor (scrise de preoţi brahmani).

(atât Samhitul, cât şi Brahmanul erau nişte cărţi religioase)

III. Upanişadele – ( upa-ni-şad = a şedea lângă cineva). A însemnat la început

(„a şedea alături”) aşezarea discipolului lângă învăţător, pentru o comunicare
intimă. Învăţătura era secretă, destinată să fie cunoscută
de un număr restrâns de discipoli.
Aceste cărţi reprezintă primele manuale. Sunt cu caracter filosofic. Aici se
observă o libertate de gândire, libertate care merge uneori până la ateism.
Upanişadele au apărut în sec. VII î.e.n. ca o continuare cronologică a Brahmanelor.
Conform tradiţiei se cunosc 108 Upanişade.
(cele mai importante : Chandogia Upanişad, Katha Upanişad, Isa Upanişad, Mundaka Upanişad, etc.)

Upanişadele conţin elemente importante de filosofie. Aici găsim un şir de idei :

– despre geneza universului ( Sunt prezente cugetări despre originea lumii,

– despre substanţa universală ş. a. sensul vieţii şi tainele Universului, despre cauzele
diverselor fenomene din lumea înconjurătoare,
despre natura sufletului omenesc ş. a.).
_______________________________________________________________________________________________________
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
În imnul lui Nasadin întâlnim ideea despre geneza Universului. În ea se scrie :
„în starea cea mai simplă şi iniţială, fiinţa reprezintă ceva unitar, amorf*, nedezmembrat,
lipsit de conţinut, şi în sensul acesta nu se poate spune nici că există şi nici că nu există.
Atunci n-a existat nici fiinţa nici neantul*, n-a existat nici spaţiul aerian, nici cerul
de asupra lui. Primul impuls al diferenţierii lumii a fost dorinţa. Unitarul sub acţiunea ei se
divizează în părţi contradictorii : fiinţă şi neant, sus - jos, zi - noapte, moarte - eternitate”

*Neant = non-fiinţă, nimic; *amorf = moale, neorganizat;

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

A doua idee din Vede este problema substanţei, adică care este suportul
acestei lumi, din ce apar lucrurile şi tot ce există. În Vede se consideră că
substanţa universală este spirituală, este energetică (dinamică, activă). Acestă idee
se împarte în mai multe noţiuni :

1. Prajapati sau Puruşa (când Brahman)

2. Scamblu
 3. Prana
3
1) Prajapati (= „stâlpul creaturilor”), Puruşa („omul”, „bărbatul”) – creatorul Universului.
Indienii considerau că există un
strămoş al Universului, al tuturor fiinţelor existente. Acest strămoş a fost sacrificat
şi din corpul lui a apărut tot ce există.
Fiind un om uriaş supanatural, Puruşa-Prajapati avea o mie de ochi, o mie de
capete, o mie de picioare.
Din mintea şi sufletul lui a apărut Luna, din gură – focul, din ochi – Soarele,
iar din puternica-i răsuflare – vântul. Tot el a dat suflet organizării şi funcţionării statului.

2) Scamblu – (suport, proptea, sprigin). Indienii considerau că tot ce există are

nevoie de un sprigin, nimic nu poate exista de sinestătător.
Dar există un suport universal, care este numit suportul suporturilor şi acesta este Scamfi.

3) Prana – (respiraţie). Este o energie universală care susţine viaţa. Ea vine prin
respiraţie. Această energie universală în acelaşi timp
este Brahman ceea ce înseamnă Dumnezeu.
Omul are o legătură directă cu Brahman, prin intermediul respiraţiei. De aceea,
toate şcolile indiene vor atrage atenţie asupra procesului de respiraţie.

Gândirea filosofică în India antică se bazează pe teoria metempsihozei

( = teoria *reîncarnării sau *transmigrarea sufletelor).

Reîncarnarea sufletului omenesc are loc fie într-o fiinţă superioară, fie într-o
fiinţă inferioară. Aceasta este determinat de felul faptelor săvârşite de
om în viaţă.

La indieni toată natura vie este însufleţită. Teoria are câteva idei :
= trupul moare = sufletul nu moare (De lămurit:)

Indienii considerau că sufletul este veşnic, și el trece dintr-un corp în altul.

Procesul de obiectivare (materializare) a sufletului într-un corp este considerat
suferinţă.
Corpul este ca o închisoare a sufletulu. De aceea, toate teoriile indiene sunt
îndreptate spre eliberarea sufletului din corp. Deci a salva sufletul înseamnă a
părăsi corpul.

Procesul de transmigrare (reîncarnare), de eliberare a sufletului este explicat

cu ajutorul următoarelor categorii (sau noţiuni) filosofice :

1. Brahman (care înseamnă Dumnezeu)

2. Atman
3. Samsara ( peregrinarea sufletului prin diferite trupuri )
4. Mokşa
5. Karman (sau karma = „faptă”, „act”)

1. Brahman –
este categorie filosofică care desemnează principiul unic şi
creator al lumii, cauza primordială a tot ce există.
Acesta este Fiinţa Supremă – forţă activă, de care ne apropiem prin rugăciune,
de aceea el însuşi se cheamă „Rugăciune”. El se evidenţiază (relevează ) în trei
persoane (sfânta treime): Brahma (Creatorul), Vişnu (Ocrotitorul), Şiva (Distrugătorul).
4
Brahman este spiritul universal a lumii, considerat sufletul Universului. Este
Absolutul, numit şi „Cel cu o sută de cărări”. El este veşnic, a existat înaintea
timpului, pe când domnea întunericul. Brahman, ca fiinţă absolută, este una
cu lumea, care emană din el.
Deşi imobil, Brahman mişcă totul şi se risipeşte în fiecare părticică a lumii.
Dar acest principiu suprem îl cunoaştem numai în noi înşine, în suflet, în Atman.
2. Atman – sufletul (sinele) individual, adică sufletul omenesc (= „suflu”, „suflare”)
(Conceput ca un dublu al corpului, ca un organism
material dar dintr-o materie fină, eterică. Acest dublu, acest Atman este în om principiul unificator,
care coordonează toate simţurile. El poate fi cunoscut numai pe cale suprasensibilă, prin intuiţie
directă, după o concentrare spirituală orânduită prin legi fixe, iar ansamblul practicilor de meditaţie
prin care se ajunge la fericita cunoaştere a lui Atman se cheamă yoga ).

3. Samsara – legea succesiunii vieţii, se referă numai la Atman. Presupune

trecerea sufletului dintr-un corp în altul. Peregrinarea sufletului
prin diferite trupuri, părăseşte un trup mort şi caută un alt corp viu
(Samsara = în traducere literară – rătăcire).

4. Mokşa (mukti) – este procesul de ieşire (sau eliberare) din cercul Samsarei.

5. Karman – (sau Karma) este o lege universală, care mai este numită soarta;
o lege rigidă, care face ca sufletul să renască într-o viaţă
nouă, mai bună sau mai rea, după merit, în dependenţă de calitatea faptelor din
viaţa anterioară.
Care face ca sufletul să renască într-o nouă viaţă, într-o viaţă de fericire
sau de chinuri, după cum în viaţa anterioară a săvârşit fapte bune sau rele.
Legea karmei se aplică atât oamenilor cât şi animalelor.
(Factor sufletesc care determină renaşterea şi calitatea vieţilor succesive şi constă din
totalitatea faptelor unui om).
(cum sufletul se va renaşte în viaţa următoare: va fi mai fericit sau nu?)

Ce înseamnă eliberarea sufletului ?

Conform filosofiei indiene antice, eliberarea sufletului înseamnă eliberarea de sub

înrâurirea legilor Samsarii şi Karmanului şi contopirea lui Atman cu Brahman.

Pentru aceasta trebuie de a nu se limita la citirea, înţelegerea şi scrierea

cărţilor – ci la realizarea şi depăşirea de sine prin eforturi cotidiene, prin purificare
necontenită, prin practică.
Această eliberare este posibilă prin intermediul unui mod de viaţă ascetic
(viaţă aspră şi retrasă, singuratică), al rugăciunilor şi meditaţiei.

Punctul culminant al unei asemenea eliberări este caracterizat de o stare psihică

deosebită, sub forma unui extaz mistic*, care a căpătat denumirea de Nirvana.
Pot să-şi elibereze sufletul numai preoţii brahmani.

(*extaz mistic = nişte plăceri spirituale, când trupul lui Atman se contopeşte cu
Brahman, când (unde) este o viaţă adevărată ).
( Exm. - narcotice = plăceri trupeşti )
 aceasta este o reîncarnare a sufletului în sens pozitiv
există şi regresiv (prin comportarea oamenilor) - animale - plante (la europeni - iadul)
5
– (cuvânt sanscrit care înseamnă evadare din durere) – este părăsirea
Nirvana
(eliberarea) de către suflet a corpului. Nirvana – este stare
supremă a spiritului (în budism). Prin Nirvana – este o viaţă adevărată.
Definită ca încetare a durerii, Nirvana este fericirea veşnică, o stare de absenţă,
repaus absolut sau nefiinţă, stare la care ajunge sufletul când nu mai este obligat
la transmigrare, adică să se reîncarneze în alte fiinţe, ca să-şi ispăşească greşelile
din viaţa trăită.
(omul nu mai doreşte nimic din cele pământeşti, singura sa dorinţă şi fericire – odihnirea în Brahman)

Sufletul eliberat de suferinţe, poate intra în marea linişte, contopindu-se cu esenţa

divină. Sufletul trece în nemurire, în Brahman, putând spune: „Eu sunt Brahman”.

Se ajunge la starea de Nirvană printr-un antrenament sistematic care priveşte

atât corpul cât şi spiritul (yoga).

(Nirvana în diferite şcoli este privită diferit. În unele – este părăsirea corpului, iar în altele
– este atingerea unei stări sufleteşti de linişte).

Structura socială a Indiei antice era alcătuită din 4 kaste (v a r n a s, varne) :

1. Brahmanii (preoţii) – casta superioară, care se bucura de drepturi mari.

2. Kşatrii (militarii) – elita militaro-politică (războinicii), nobilii, regii.
3. Vaişii (stăpânii casei) – oamenii simpli (negustori, meşteşugari, ţărani )
4. Şudrii (servii) – casta oamenilor fără drepturi (robii, prizionerii
de război) , care erau trataţi ca animalele.

Paria (”în afară de kaste”) – vagabonzii, cerșetorii, hoinarii, tâlharii, hoții.

„Varna” (din sanscrită) înseamnă „înveliş”, „culoare”, „colorat”

Fiecare varnă deţinea simbolul său colorat : brahmanii – alb, kşatrii – roşu,
vaişii – galben, şudrii – negru.

Fiecare varnă are virtuţiile sale :

brahmanii – înţelepciunea, moderaţia, dreptatea, liniştea;
kşatrii (războinicii, militarii) – curajul, gloria şi generozitatea;
vaişii – puterea de răbdare şi prevedere;
şudrii – numai umilinţa.

De ce trebuie să cunoaştem structura socială ? Deoarece castele erau endogame

(închise) şi în timpul vieţii nu era posibilă trecerea dintr-o kastă în alta.
Pentru a menţine această structură socială se impunea religia (Brahma).

În evoluţia ulterioară a filosofiei indiene nu au avut loc schimbări esenţiale.

De aceea şi în prezent gândirea filosofică din India reprezintă în sine o teosofie.
(Filosofia este strâns legată de doctrina religioasă şi de practicile cultului )
 ______________________________________________

(din gr. - theos = Dumnezeu, sophia = înţelepciune)

6
Gândirea filosofică în India antică a fost reprezentată de mai multe învăţături
sau şcoli filosofice, care în funcţie de atitudinea faţă de Vede au fost divizate în :

1) învăţături filosofice ortodoxe – care respectă şi susţin autoritatea Vedelor

(învăţăturile)

2) învăţături filosofice eterodoxe (neortodoxe) – critică şi nu respectă Vedele

(neagă autoritatea Vedelor)

învăţături ortodoxe* învăţături eterodoxe

1. Samkhya (= enumerare) 1. Ajivika

2. Yoga (= concentrare, cugetare dreaptă) 2. Budismul
3. Nyaya (= regulă, raţionament) 3. Jainismul = Jina (învingătorul)
4. Mimansa 4. Lokayta (Cearvaka)
5. Vaisheshika (= particularitate) (Carvaka)
6. Vedanta ( Lokayta – este unica învăţătură nereligioasă,
materialistă )

_____________________________________________________________

(*Ortodox (lat. - ortodoxus) = care respectă cu stricteţe o doctrină, o dogmă)

Astfel, filosofia indiană este neomogenă. Deşi majoritatea sistemelor filosofice sunt
preocupate de eliberarea omului de suferinţe, ele se divizează în două orientări mari :
vedice (ortodoxe) şi antivedice (eterodoxe).
Orientările vedice actualizează conţinutul textelor filosofice sistematizate în Vede,
iar budismul, jainismul şi Lokayta (Cearvaka) se conturează în baza protestului social
împotriva castelor, a brahmanismului.

*Reîncarnare = sufletul locuieşte în trupuri omeneşti succesive. *Transmigrare = sufletul

locuieşte în trupuri succesive : – de omenii, de animale, de plante şi alte obiecte neînsufleţite.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
Mahabharata este cea mai veche şi mai mare epopee sanscrită. Rod al geniului popular,
Mahabharata conţine texte referitoare la o multitudine de aspecte ale vieţii şi activităţii umane –
istorie, drept, filosofie, religie, ştiinţă, etică etc. Întreaga concepţie a Mahabharata este dominată
de doctrina filosofică a şcolii Samkhya şi de doctrina Yoga.
Cel mai important poem al literaturii filosofice indiene este considerat Bhagavad-Gita
(Cântarea Domnului), a şasea carte a Mahabharatei. Poemul este o sinteză a sistemelor filosofice
postvedice, şi a câtorva doctrine teologice. Poemul este „cartea sfântă” a Krişnaiţilor (Socet. Intern.
a conştiinţei Krişna, apărută în 1966 în S.U.A.). Conţine circa 100.000 de strofe, de 4 ori mai lungi
ca Biblia şi 7 ori mai lungi ca „Iliada” şi „Odiseia”.
7
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Castele, precum şi ritualul şi normele tradiţionale ale vieţii religioase, morale şi sociale indiene,
erau rânduite după legi fixe, cu o mulţime de prescripţii, expuse în Cartea Legii lui Manu.

Casta brahmanilor (brahman = „cel ce posedă puterea sacră”) – cea mai privilegiată. Ea este
formată din reprezentanţii păturilor religioase şi culturale indiene. Aceştia formulează legile şi
supraveghează respectarea tradiţiei. Îndeplinesc orice act religios, studiază Vedele şi le explică,
având un fel de monopol al puterii spirituale şi morale. Membrii castei erau întreţinuţi de stat.
Casta a doua se numeşte Kşatriya şi este cea a nobililor, a războinicilor, dintre care se alegeau
şi regii. Ei sunt de asemenea oameni culţi, dar nu au atribuţii religioase şi îndeplinesc însărcinări
administrative şi judecătoreşti. Au voie să citească Vedele, dar nu să le interpreteze. Totuşi din
casta Kşatriya s-au ridicat filosofi şi literaţi de mare valoare.
Ordinea socială se baza pe unirea primelor două varne superioare, care împart între ele toată puterea.

Casta a treia, numită Vaişya („stăpânii casei”), oamenii liberi, este compusă din mici şi mari
proprietari, profesori, medici, agricultori, meşteşugari şi negustori. (producătorii de bunuri materiale)
Aceste prime trei caste sunt ale arienilor.
Casta a patra, numită Şudra (servii), este casta nearienilor, a băştinaşilor subjugaţi. Iniţial a fost
casta dravidienilor, la care se alătură nevoiaşii arieni. Se află dedesubtul primelor trei şi mult
distanţată de ele. Şudrii nu au nici un drept. Ei trebuie să asculte de membrii castelor superioare şi
să-i servească, împlinind cele mai umilitoare munci. Orice injurie (jignire) adusă de ei membrilor
unei caste superioare este pedepsită în legea brahmană (dharma) cu cele mai îngrozitoare chinuri.
Ei nu aveau voie să citească Vedele.
Din căsătoriile dintre un şudru şi membrii altor caste, căsătorii interzise de legea brahmană, s-au
format o serie de subcaste, a căror condiţie socială este foarte rea. Unui candala, care aparţine
subcastei ieşită din căsătoria unui şudra cu o brahmană, nu-i este permis, după legea brahmană, să
trăiască în sat, ci prin munţi, prin păduri, trebuie să se îmbrace în haine de morţi, să mănânce din
vase spurcate, să nu aibă alte podoabe decât din fier, să hoinărească ziua şi noaptea. El trebuie să
ducă la groapă morţii care n-au lăsat rude în urma lor şi tot el trebuie să execute pedepsele capitale.
Pe ultima treaptă a vieţii sociale indiene sunt cei „în afară de caste”, cei „care nu pot fi atinşi”,
numiţi de portughezi cu un termen general şi impropriu – paria. Între aceştia sunt consideraţi şi
„barbarii”, adepţii altor religii decât cele ale arienilor indieni, ca de exemplu, musulmanii şi creştinii.
Castele, fără să mai aibă astăzi existenţă legală, persistă încă în viaţa socială indiană în
virtutea tradiţiei, care s-a menţinut de-a lungul veacurilor. (Ist.rel.,211)

Sistemul de kaste. Este o trăsătură unică a religiei hinduse. Relatarea originilor castelor
este interesantă. Se spune că Brahma l-a creat pe Manu, primul om. Din Manu s-au născut patru
feluri de oameni, după cum a hotărât creatorul Brahma. Din capul lui Manu au ieşit Brahmanii,
cei mai buni şi mai sfinţi oameni. Din mâinile lui Manu au ieşit Kshatriyas, conducătorii
şi războinicii. Din coapsele lui Manu au ieşit meseriaşii care au fost numiţi Vaişyas.
Restul oamenilor au ieşit din picioarele (tălpi) lui Manu şi sunt cunoscuţi sub numele de Şudras.

Cu timpul sistemul castelor din India a devenit tot mai complicat, ajungând astăzi
să existe vreo 3000 mii de subcaste produse din divizarea celor principale. Şi toate acestea
sunt nişte grupe închise şi străine unele de altele, fără putinţă de a se amesteca şi colabora
împreună. (cu toate că această ordine socială a fost scoasă în afara legii de către guvernul
indian).
 După concepţia vedică, toate aceste 4 varne sunt complet străine una de alta, fiecare
având soarta şi menirea sa. Ordinea şi rangul varnelor este ceva etern, pentru că rezultă
din divinitate.

8
2. Şcolile filosofice în India antică

India secolelor VI şi V î.Chr. trecea printr-o perioadă de intense căutări

spirituale şi intelectuale. Se dobândiseră deja mai multe noţiuni fundamentale
ale gândirii indiene şi ele se întipăriseră în minţile oamenilor : natura ciclică a timpului,
înlănţuirea fiinţelor în ciclul permanent al naşterii şi morţii, samsara.
O elită intelectuală se străduia să dea răspunsuri satisfăcătoare marilor întrebări
privind cncepţia despre lume, despre viaţă, despre moarte, despre om şi destinul său.
În rezultat s-au constituit mai multe şcoli filosofice.

Principalele şcoli filosofice în India antică au fost următoarele (eterodoxe) :

Budismul – porneşte de la brahmanism, căruia i s-a dat un aspect de simplificare

şi umanizare. Brahmanismul vedic era o religie naţională şi de castă,
nemurirea sufletului era cu putinţă numai castei preoţilor. Numai brahmanii
erau vrednici de fericirea veşnică.
În sec. VI î.e.n., când monopolul ideologic în India îl deţineau brahmanii, apare
un reformator religos, Buddha, care se adresează la toate castele.
Fondatorul budismului a fost principele indian Siddhartha Gautama (ap. 583-483 ),
(560-480), numit Buddha, adică „Luminatul”.
( din sanscrită budismul se traduce – Calea lui Buddha )

Buddha – un om excepţional, s-a născut prinţ, într-o familie bogată a clanului Sakya, într-un
mic regat nepalez, Terai, din nord-estul Indiei, cu capitala în oraşul Kapilavastu. La naştere primeşte
numele personal Siddhartha („cel care şi-a ajuns scopul”), iar numele său de familie era Gautama.
Tinereţea lui a fost cea obişnuită pentru un tânăr nobil din epoca sa : viaţă îndestulată, studii,
căsătorie ... În istorie a întrat sub numele de Buddha („iluminatul”).
La şapte zile după naşterea lui Buddha mama sa Maya a murit, el fiind crescut de o soră a
mamei sale. La vârsta de 19 ani Buddha s-a căsătorit şi a avut, după vre-o zece ani, un fiu care a
primit numele Rahula.
În jurul vârstei de 30 de ani, când, se spune, urma să devină tată, descoperă prin intermediul
a patru întâlniri, mai întâi suferinţele care-i apasă pe oameni: bătrâneţea, boala, moartea, apoi o cale
spre speranţa unei eliberări, prin imaginea senină a unui călugăr care trăieşte în sihăstrie (singurătate).
Dezgustat de plăcerile vieţii, Buddha şi-a părăsit familia şi a luat drumul pribegiei, căutând să
dezlege în singurătate şi înfrânare marile probleme ale vieţii. A plecat de acasă noaptea, pe neştiute,
îmbrăcat în haina galbenă a călugărilor, şi s-a îndreptat spre regiunea muntoasă din est, unde trăiau
prin grote numeroşi eremiţi (sihaştri, pustnici) care se preocupau cu tot felul de practici ascetice.
Astfel, scârbit deja de existenţa sa de plăceri deşarte, el alege sihăstria şi, după mai mulţi ani
de căutari , optează pentru „Calea de mijloc”, care îl va face s-ă înţeleagă lucrurile aşa cum sunt:
iluzorii, trecătoare şi să descopere o metodă ce poate elibera definitiv fiinţa de patimi, de iluzii
aducătoare de suferinţă. Aceasta este Deşteptarea, şi din acest moment merită pe deplin titulatura
de Buddha – Cel Deşteptat – (din rădăcina sanskrită – budh = a se deştepta). La această
titulatură se adaugă aceea de Shakya Muni („singuraticul din Sakias”, adică „din trestii”), pe care
a primit-o după ce s-a hotărât să părăsească societatea umană.
Buddha se hotărăşte să răspândească învăţătura sa şi timp de 40 de ani va călători prin
valea Gangelui, explicându-şi doctrina, adunând în jurul său călugări şi adepţi laici. Ajuns la
o vârstă avansată şi considerându-şi misiunea împlinită, el dispare pentru totdeauna, înălţându-se
în Parinirvana (pali: parinibbăna,”stingerea totală”). Ultimele cuvinte ale maestrului ar fi fost : „Da,
eu vă spun : totul trece. Aveţi grijă de mântuirea voastră”. (Budiştii numără anii erei budiste
începând cu anul intrării lui Buddha în nirvana).
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Budismul este o religie și o filosofie orientală. Budismul este singura religie al cărei
întemeietor nu se declară nici profetul unui Dumnezeu, nici trimisul său. În plus, respinge
însăși ideea unui Dumnezeu, ca Ființă supremă.
9
Religia budistă reprezintă una dintre cele trei așa numite religii ”universale”.
Buddha, în noua sa religie, înlătură pe Brahma, dumnezeul şi apărătorul
brahmanilor, şi tăgădueşte (neagă) chiar existenţa sufletului. În centrul învăţăturii
lui Buddha stă ideea despre patru adevăruri morale.

Budismul este o religie ciudată, este o religie fără Dumnezeu, dar cu un sfânt
(Buddha) şi „Cele patru adevăruri sfinte” (exprimate fie în sanskrită fie în pali) :

1. Ce este suferinţa? – Naşterea este suferinţă, bătrâneţea este suferinţă,

şi boala este sufernţă, şi moartea. Unirea cu ceea ce nu iubim este suferinţă,
şi despărţirea de ceea ce iubim este suferinţă, de asemenea, neînplinirea dorinţelor
noastre este suferinţă. Pe scurt, cele cinci elemente (ale fiinţei omeneşti)*, care
provoacă ataşarea la existenţă, sunt suferinţă. ( Adevărul despre existenţa suferinţei )

*După doctrina budistă, existenţa individuală a omului este formată din cinci
grupuri de elemente : corpul, senzaţiile, reprezentările, tendinţele şi cunoaşterea.

2. Cum se naşte suferinţa? – (Buddha atribuie suferinţei o cauză: setea, pofta, dorinţa).
Setea de plăceri a simţurilor şi de lăcomie, de satisfacţii materiale sau intelectuale
imediate, dar şi setea de existenţă şi de devenire, precum şi setea de inexistenţă.
( Adevărul despre cauza suferinţei )

3. Cum se înlătură suferinţa? – Buddha oferă speranţa unei eliberări: afirmarea

Nirvanei. El spune că „adevărul sfânt pe drumul care duce la înăbuşirea suferinţei,
este acel drum sacru cu opt ramuri (cărări), care se numeşte : credinţă dreaptă,
gândire dreaptă, cuvânt drept, faptă dreaptă, mod de viaţă drept, intenţie dreptă,
tendinţă dreaptă, concentrare dreaptă”. ( Adevărul despre suprimarea suferinţei )

4. Care este calea spre înlăturarea suferinţei ? – cei opt factori, legaţi între ei,
deoarece fiecare contribuie la dezvoltarea celorlalţi, şi care sunt grupaţi în
trei rubrici : ( Adevărul despre calea ce duce la nimicirea suferinţei )

a) conduita etică ce se bazează pe noţiunea de dragoste şi compasiune faţă

de fiinţe. Ea cuprinde : cuvânt, faptă şi mijloace de existenţă drepte. Implică
abţinerea de la minciună, de la cuvinte sau fapte urâte, de la pălăvrăgeală sau
acţiuni inutile, da la câştigarea existenţei printr-o activitate dăunătoare celuilalt;

b) disciplina mentală, care cuprinde efortul drept – voinţa energică de

a ne debarasa de stările mentale rele şi de a favoriza apariţia stărilor mentale
sănătoase; atenţia dreaptă – adică să rămânem perfect lucizi, pentru a păstra
în spirit adevăratele realităţi ale existenţei : nepermanenţa şi insubstanţialitatea
(neinportanţa, neînsemnătatea), şi concentrarea dreaptă – care se apropie de ţintă,
prin disciplină şi antrenarea spiritului;

c) în sfârşit, înţelepciunea se referă la gândire sau voinţă dreaptă şi la

înţelegere dreaptă. Gândirea dreaptă – aminteşte că orice act este precedat de un
proces mental şi că pentru budism, numai actul deliberat (chibzuit, gândit, judecat)
 aduce roade. Înţelegerea dreaptă – înseamnă înţelegerea adevăratei naturi a
lucrurilor, ceea ce am constatat că este adevărat prin noi înşine.

Principiul de bază a Budismului este următorul :

– răul făcut înmulţeşte răul

– viaţa este suferinţă
10
Dacă cunoaştem că viaţa este suferinţă, atunci trebuie să găsim cauza suferinţei,
care, după Buddha, sunt dorinţele noastre. Deci, pentru a fi fericit, pentru a te
elibera, trebuie de nimicit dorinţele. După Buddha : – dorinţa cea mai mare este dorinţa
de a trăi.

Pentru a nimici dorinţele sunt mai multe căi sau reguli :

1) reţinerea de la minciună, clevetire, vorbe vulgare şi uşuratice

2) a nu pricinui daună, rău la tot ce este viu
3) a te reţine de la furt
4) a trăi din muncă cinstită
5) a lupta cu ispita, cu gândurile rele
6) înţelegerea caracterlui trecător al existenţei (la fel şi în creştinism)
7) a te izola de la tot ce te leagă de viaţă : repulsii (dezgust, antipatie)
de corp, de afecţiuni (dragoste, simpatie) şi de raţiune
8) îndreptarea corectă a gândiri sau concentrarea în sine (meditaţia).

Concentrarea în sine are patru niveluri :

4) concentrarea raţiunii curate, netulburate pentru înţelegerea şi tălmăcirea

adevărului;
2) credinţa în aceste adevăruri şi atingerea echilibrului sufletesc şi a fericirii
supreme;
3) eliberarea de bucurie şi simţul trupescului;
4) atingerea calmităţii şi indiferenţei totale (în Budism aceasta este eliberara
sau Nirvana).

Deci, cele patru adevăruri cu privire la lume, formulate de Buddha sunt : Viaţa este
o suferinţă; Suferinţa vine din plăcere; Plăcerea poate fi înăbuşită; Calea salvării este
Nirvana. Pentru a frâna şi a elimina din viaţă suferinţele este necesar să renunţi
la dorinţe. (cea mai importantă carte a budismului este Tripitaka)

Astfel, Buddha este un mântuitor în sensul că arată o cale, dar fiecare rămâne
liber s-o urmeze sau nu. Linia de conduită este propusă, nu impusă.
Cele patru adevăruri constituie moştenirea inestimabilă lăsată de Buddha şi
niciodată, de-a lungul istoriei sale, budismul nu va lepăda nici cea mai mică parte
din această învăţătură iniţială.
Budismul este mai puţin o formă de gândire cât o formă de viaţă, mai puţin o
filosofie cât o religie. Dintre şcolile budiste, cele mai răspândite sunt : – „yoga”
(sau „tantra”) – în China, şi „zen” – în Japonia. (budismul în Japonia a ajuns pe la 530 e.n.)
Budismul, care făgăduia tuturor o grabnică izbăvire de suferinţă, găsi un mare
răsunet în popor, dar şi o nemiloasă persecuţie din partea brahmanilor (ca şi la creştini).
_____________________________________________________________________
Budismul uneori este confundat cu jainismul, datorită apariției în acelașii spațiu și timp,
ca expresie a insatisfacției spirituale pe care a provocat-o brahmanismul oficial. Dar între
budism și jainism sunt deosebiri fundamentale, atât în plan doctrinal, cât și în cel al trăirii
religioase. Dacă religia budistă, în partea ei esențială, se întemeiază pe principii proprii, atunci
jainismul se datorește unor elemente teoretice al școlii Samkhia sau ale Vedantei.
Deosebirea se referă la ”rațiunea practică”, la viața morală : budismul se îndepărtează de
ascetism, în timp ce jainismul este de neconceput fără asceză. Astfel, se explică de ce jainismul
a rămas în granițele Indiei, în timp ce învățătura lui Buddha dispăruse de pe teritoriul de baștină,
răspândindu-se în Asia Centrală și de Est, devenind o religie cu statut universal.
11
Doctrina. Prima mare afirmaţie a doctrinei budiste este existenţa universală a suferinţei.
Suferinţa este indisolubil legată de existenţă. Dar nu este vorba numai de necazurile,
de suferinţele mai mărunte sau mai mari pe care le întâlnim în viaţă. Suferinţa are în budism un înţeles
mult mai profund şi mai general.
Orice existenţă are, după doctrina budistă, un caracter de „suferinţă” (duhkha), care culminează prin
boală, bătrâneţe şi moarte. Dar aceasta nu reprezintă decât un simptom, cauza este mai profundă. Viaţa
nostră este o continuă suferinţă din pricina fragilităţii, inconsistenţei, „caducităţii” (caduc = trecător,
şubred, pieritor) (anicca) a tot ce există. Tot ce ni se pare astăzi înfloritor mâine se veştejeşte şi moare.
Naşterea însăşi poate fi considerată ca începutul morţii. Grandoarea de o zi înseamnă decăderea şi
sfârşitul din ziua următoare. Totul curge, se transformă şi nimic nu are consistenţă.
„Inconsistenţa” (anatta), acesta este caracterul fundamental a tot ce ni se pare nouă că există,
nefiinţa, iluzia că ar exista ceva, când de fapt nu există nimic. Apariţia şi dispariţia lucrurilor din lume,
acest du-te-vino care ne face impresia că ar exista ceva în realitate, este o simplă iluzie, iar noi, fără să ne
dăm seama, credem în realitatea lucrurilor din lume, dorim să le avem, ne ataşăm de ele.
Luând însă iluzia drept realitate, ataşându-ne de lucruri care în fond nu există, strângem în braţe
un fum care se risipeşte la primul nostru gest. Şi cu cât ne ataşăm mai mult de lucrurile din lume,
cu atât mai profundă ne este deziluzia când simţim că tot ce am dorit mai mult nu ne dă satisfacţia
pe care o aşteptam, ci dimpotrivă ne dă sentimentul de vid, de nimicire a tot ce ni se pare că există.
Omul moare cu durerea în suflet, constatând că totul a fost o simplă iluzie.
Dar cauza profundă a suferinţei nu este numai aceea că lumea este o iluzie, ci şi aceea că însuşi
eul nostru are o existenşă părelnică, înşelătoare. Omul nu face vre-o excepţie în univers. El însuşi
este un agregat de elemente care la un moment dat se risipesc, fără să mai rămână ceva din el.
Un car este car atât timp cât elementele lui constituitive, roţile, osiile, loitrele, oiştea etc., formează
un tot. Când acestea s-au desprins unele de altele, carul nu mai există. Aşa este şi cu omul. El este
alcătuit din cinci grupuri de elemente. Cât timp acestea sunt asociate şi formează un tot, există un om.
În momentul în care ele se disociază, omul nu mai există. Nimic din om nu mai rămâne după moarte.
Ceea ce noi numim suflet nu are o existenţă reală.
Dar atunci cum putem explica reîncarnarea, pe care Buddha o admite totuşi? Dacă sufletul ca
atare nu există şi dacă nimic din ceea ce a format un om în viaţa aceasta nu trece în viaţa cealaltă,
atunci cum se face că totuşi apare în chip necesar un alt om asupra căruia apasă greutatea faptelor omului
din viaţa aceasta? Budiştii caută să dea aici tot felul de explicaţii greu de înţeles pentru mintea noastră.
Ei înşiră un lanţ de 12 cauze* care determină reîncarnarea. Una dintre cauzele cele mai importante
este „setea de viaţă”, care face ca omul să se ataşeze de lucruri din lume şi prin aceasta să provoace
o nouă reîncarnare. Dar setea de viaţă şi ataşamentul de lucrurile din lume provin în primul rând
din neştiinţă, din ignoranţa cu privire la caracterul iluzoriu al lucrurilor din lume, şi deci prima
cauză a reîncarnării, causa causarum am putea spune, este neştiinţa.
Dar, dacă este principala cauză care dă naştere vieţilor succesive, atunci cunoaşterea adevărului
opreşte renaşterea, opreşte şirul reîncarnărilor şi curmă în acelaşi timp şi suferinţa. Cel care a ajuns să-şi
dea seama că totul – universul şi propriul său eu – este o simplă iluzie, acela atinge starea de bodhi,
pentru el şirul reîncarnărilor s-a sfârşit, el intră în nirvana.
Dar ce este nirvana? În budism nirvana nu este un loc, nici o stare. Este, după definiţia lor, vidul
pur, dezagregarea individualităţii, sfârşitul oricărui proces sufletesc sau intelectual. Budiştii îi dau nume
ca : „nemurirea”, „ţărmul de dincolo”, „dezrobirea din durere”. Buddha însuşi nu a lămurit această
chestiune. Întrebat de discipolii săi dacă sufletul continuă să existe sau se nimiceşte în nirvana, Buddha
a răspuns: „A şti aceasta nu ajută cu nimic la luminarea sau mântuirea omului”. Iar altădată a spus:
„Eu condamn şi pe cel care crede în supraveţuirea în nirvana şi pe cel care neagă supraveţuirea în
nirbana”, lăsând să se înţeleagă că nu discută problemele inutile pentru mântuire.
În orice caz, nirvana este paradisul budist, paradis care constituie suprema ţintă a a străduinţelor
unui credincios budist. Ţinta aceasta poate fi atinsă încă în cursul vieţii, nu numai în clipa supremă a
morţii. Dar pentru aceasta este necesară o încordare a întregii fiinţe omeneşti, nu numai a intelectului.
Este nevoie de un efort permanent al voinţei şi de o muncă neîntreruptă.
 Cel care izbuteşte să ajungă la dreapta concentrare a spiritului, după ce mai întâi a obţinut
cunoaşterea celor patru adevăruri şi înţelegerea totală a celor 12 cauze, acela atinge ultima treaptă a
perfecţiunii, bodhi. Acela este sfântul demn de veneraţie. Starea de bodhi, asemănătoare cu starea de
catalepsie* sau de somn hipotic, este ceva vecin cu moartea. După ce şi-a mântuit orice funcţie normală a
simţurilor, a învins orice dorinţă de viaţă şi orice bucurie a vieţii, sfântul budist, care nu mai are comun cu
viaţa decât respiraţia şi căldura vitală, a atins nirvana. În această stare, el capătă uneori puteri
miraculoase, aude glasuri cereşti, îşi vede toate existenţele anterioare, cunoaşte gândul oamenilor
şi se bucură de cea mai pură fericire şi pace. Odată cu moartea, sfântul va intra în adevărata nirvană,
adică va ajunge la stingerea totală a existenţei empirice.
12
După cum vedem, doctrina budistă vizează ca scop suprem mântuirea, dar o mântuire diferită de ceea
ce se înţelege prin acest cuvânt în creştinism. Căci mântuirea budistă exclude tocmai ceea ce este esenţial
în creştinism : ideea de Dumnezeu şi idea de suflet nemuritor. Este adevărat că Buddha pomenea uneori
de zei, considerându-i ca o clasă de fiinţe, dar nu le dădea nici un rol, nici la crearea nici la conservarea
lumii. De aceea nu este de mirare că s-a vorbit atât de mult despre „ateismul budist”.
Urmaşii lui Buddha însă nu s-au mulţumit cu ceea ce le-a explicat maestrul şi au transformat
budismul într-o religia propriu-zisă, cu un cult închinat lui Buddha însuşi. Obiectele rămase de la el au
devenit relicve sfinte, locurile pe unde a trăit sau numai a trecut el au devenit locuri de perelinaj, datele
însemnate din viaţa lui au devenit mari sărbători budiste. În felul acesta, astăzi nu se mai poate vorbi de
„ateismul budist”, ci de „religia budistă”.

Morala. Budismul şi-a însuşit principiile morale din cugetarea comună indiană. Pornind însă de
la principiul că existenţa este un rău, era firesc ca Buddha să ajungă la recomandarea unor
virtuţii negative, care au ca scop ultim anihilarea tuturor funcţiilor fizice şi sufleteşti. Există însă în
morala budistă o gradaţie a comandamentelor morale, făcându-se deosebire între virtuţiile recomandate
celor care se mulţumesc să-şi asigure o reîncarnare convenabilă într-o viaţă viitoare, şi virtuţiile
recomandate celor care voiesc să atingă desăvârşirea şi să intre în nirvana.
În general, cercetătorii budismului remarcă „răceala” moralei budiste. În morala budistă, sub forma
propovăduită de Buddha, fapta bună nu este izvorâtă din iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele,
ca în morala creştină, ci din dorinţa de eliberare personală de balastul reîncarnărilor succesive. Idealul
sfântului budist este acela de a-şi atinge liniştea sufletească desăvârşită. Pentru aceasta, el îşi fixează
privirea asupra unui punct, caută să-şi potrivească respiraţia într-un anumit ritm şi îşi închide cât mai
mult cu putinţă porţile sufletului spre lumea din afară. În raporturile cu oamenii, sfântul budist
preferă „egalitatea sufletească” în locul iubirii.
Morala budistă nu pune deci accentul pe latura pozitivă a vieţii morale, ci pe cea negativă,
pe renunţare, pe abstinenţă, pe stingerea dorinţei de viaţă. Marea problemă în budism nu este aceea de
a fixa raporturile omului cu lumea, ci aceea de a face ca omul să scape de lume. Cu toată înţelepciunea
„căii de mijloc” recomandată de Buddha primilor săi discipoli, s-a putut spune pe bună dreptate că
„idealul vieţii budiste este călugăria”*.
În budism se pot distinge trei mari direcţii, trei „vehicole” sau mijloace de mântuire şi anume:
„micul vehicol”(hinayana), „marele vehicol” (mahayana) şi „vehicolul tantric” (vajrayana,
„vehicolul de diamant”).

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
*Cele 12 cauze, care se înlănţuiesc unele cu altele şi produc reîncarnarea, sunt următoarele: neştiinţa,
imaginaţia, conştiinţa, numele şi forma, cele şase simţuri (pipăitul, senzaţia, gustul, mirosul, auzul, văzul),
dorinţa, ataşamentul, existenţa, bătrâneţea, moartea, naşterea.

*Catalepsie = stare bolnăvicioasă manifestată printr-o înţepenire bruscă a muşchilor şi printr-o

tulburare a funcţiilor creierului.

*Caracterul inuman şi antisocial al moralei budiste a fost scos în evidenţă chiar şi de unii reprezentanţi
ai budismului, care au condamnat pesimismul şi tendinţa ascetică a budismului, considerând că acestea
şi-ar fi având explicaţia în stările economice şi sociale din India de pe vremea lui Buddha, nu în
învăţătura şi viaţa lui Buddha însuşi.

______________________________________________________________________
 În sec. III î.e.n., în timpul regelui Aşok (273-323), din dinastia Maurya, dinastie
descindentă dintr-un membru al castei şudra, budismul a fost proclamată religie oficială
în India.
În prezent budismul este răspândit – în afară de India – în Nepal (8,1%),
China (8,4%, în Tibet sub forma lamaismului), Coreea de Sud (36%), Mongolia (orientare
lamaistă, 96%), Japonia (69,6%), Thailanda (92,6%), Ceylon (Şri Lanka din 1972) (68,4%),
Myanmar (Birma) (87,2%), Cambodgia (84,7%), Vietnam (66,7%) şi în alte ţări.
Budismul are astăzi circa 500 mln. de adepţi ai săi.
Centrul budismului mondial („Federaţia mondială a budiştilor”) se află la Colombo,
capitala Republicii Şri Lanka. (În Franţa sunt 500 mii de adepţi ai budismului)
13
Jainismul – este unul dintre sistemele eterodoxe ale religiei şi filosofiei indiene,
apărut în sec. VI î.e.n. Întemeetor al jainismului este considerat
Vardhamana (549 sau 540 – 477 sau 468), care provenea dintr-o familie
înstărită de kşatrii. Mai târziu fiind numit Mahavira („marele erou”) şi Jina (Învingătorul),
de unde vine şi numele jainismului.
Jainismul s-a răspândit in întreaga Indie, unde se păstrează şi până astăzi, dar nici
odată n-a ieşit peste hotarele ei.
( Doctrina jainistă este expusă în lucrarea Siddhanta, redactată
de cei 11 ucenici ai întemeetorului )

Învăţătura jainismului are la bază teoria despre tattve - esenţe care constituie
materialul iniţial din care este construită lumea. Principalele două tattve sunt:
adjiva (materia) şi djiva (sufletul), al cărui însuşire de bază (esenţa) este conştiinţa.
Materia are o structură atomară şi accesibilă organelor de simţire. Ea este dotată :
cu însuşiri (calităţi) palpabile, cu sunet, miros, culoare şi gust. Este predispusă la
schimbări, nu are nici început, nici sfârşit şi nu este un rezultat al creaţiei divine.
Reprezentanţii jainismului cred că omul cu ajutorul esenţei sale sufleteşti
poate controla esenţa materială şi o poate conduce. Numai omul singur hotărăşte ce
este binele şi răul şi la ce se referă tot, ce el întâlneşte în viaţă.
În concepţia jainistă, nu există un suflet unic, un zeu suprem. Sufletele, ca şi
materia, nu sunt create de nimeni, ele există întotdeauna. Sufletele trăiesc în lumea
corpurilor materiale. Spre deosebire de budism, jainismul admite eternitatea sufletului,
definind astfel Nirvana ca un stadiu în care sufletul îşi obţine fericirea eternă.
Dumnezeu (zeul) nu este privit ca Dumnezeu creatorul sau ca Dumnezeu
care intervine în treburile (viaţa) oamenilor.
Elementul de legătură dintre materie şi suflet îl constituie carma (o materie
fină, aşa-numita „materie carmică”). Unirea materiei neînsufleţite cu sufletul, pin
intermediul carmei, duce la apariţia individului.

Eliberarea sufletului de sub influienţa carmei şi a samsarei este posibilă

numai prin intermediul ascezei* şi a înfăptuirii fapteor bune. De aceea jainismul
acordă o atenţie deosebită alcătuirii eticii. Etica jainismului se sprijină pe
teoria nepricinuirii răului (ahimsa) unei fiinţe vii şi, tradiţional, poartă denumirea
de Trei Bijuterii (triranta).
În ea se vorbeşte :
1) despre înţelegerea corectă, determinată de credinţa dreaptă
2) despre cunoaşterea dreaptă
3) despre viaţa corectă, (sau dreapta purtare) care constă într-un grad
 mai mic sau mai mare de asceză.

Principalele norme morale sunt în număr de cinci şi anume : abţinerea de la

omorârea cu intenţie a fiinţelor vii, abţinerea de la minciună, abţinerea de la furt,
castitatea şi neataşarea de bunurile materiale.

Izvorul înţelepciunii, jainiştii îl văd nu în dumnezeu, ci în sfinţi, care au căpătat

forţa şi fericirea pe baza cunoştinţelor drepte (perfecte) şi a comportării corecte.

14
Calea eliberării sufletului de samsara – este grea şi multifazică. Scopul constă
în eliberarea personală, deoarece omul se poate elibera numai el singur, şi nimeni
nu poate să-l ajute.

Când omul e în stare să ajungă la o anumită treaptă în eliberarea sa, normele

jainiste admit sinuciderea rituală ca o tehnică a perfecţionării. Numai călugării şi
maicile pot spera că se vor elibera. Calea monastică este deschisă de la vârsta
de 8 ani.
Ca număr de credincioşi, jainismul abea depăşeşte astăzi 1.500.000. Aceştea
sunt răspândiţi în principalele centre comerciale şi industriale ale Indiei. Sunt în
majoritatea lor foarte instruiţi şi joacă un important rol în viaţa economică a ţării.

*Asceză = act voluntar de austeritate (cumpătare, reţinere, asprime), dusă la extrem în

satisfacerea necesităţilor fireşti, de „mortificarea cărnii”, renunţarea la bucuriile
lumeşti, având drept scop purificarea sau înălţarea morală a sufletulu.
Ascetismul – este metoda morală ce constă în a satisface cât mai
puţin posibil instinctele vieţii animale, în a-şi tempera
dorinţele şi a-şi domina senzaţiile de plăcere şi de durere.

Lokayta (Cearvaka) – (orientat spre această lume) – este un curent filosofic

(Carvaka) materialist din India antică. Se presupune că acest curent
a fost întemeiat prin anii 500 î.e.n., întemeetor fiind proclamat
Cearvaka (de aici şi denumirea şcolii).
Date despre viaţa şi operele sale lipsesc.
(Cele mai timpurii date despre Lokayta sunt conţinute în textele canonice budiste,
în Vede, şi în eposul indian antic). (Unele izvoare consideră ca întemeetor pe Brihaspati).

Nu susţine punctul de vedere după care sufletul este veşnic.

La temelia învăţăturii despre existenţă rezidă ideea că tot ce există, toate
obiectele din univers constau din patru elemente materiale primare : – pământ,
apă, foc şi aer (în unele texte se mai adaugă şi un al cincilea element – eterul ).
Elementele există veşnic şi sunt invariabile (neschimbătoare, constante ).
Omul, la fel, este alcătuit din aceste elemente. Unindu-se, ele formează corpul,
organele senzitive şi pe baza lor apare sufletul. După moartea unei fiinţe vii
această îmbinare se destramă, se separă în elemente primare, care se alătură la
elementele speciei respective a naturi nevii.
De aceea nu există viaţa de apoi, există doar o singură viaţă, cea de pe pământ,
de care trebuie să avem grijă. Să ne eliberăm pe cât este posibil de suferinţe,
să trăim în bucurie, în fericire.
 Laturile bune ale vieţii pot echilibra răul şi suferinţa. Până când trăieşti – trăieşte
în fericire, deoarece moartea nu o poate evita nimeni. Când corpul va fi ars şi
se va transforma în cenuşă, o nouă transformare înapoi nu se va mai săvârşi
nici odată.
Adepţii şcolii neagă existenţa lui Dumnezeu şi a sufletului în afara corpului,
ca şi existenţa unei alte vieţi după moarte. Viaţa de dincolo este apreciată ca
născocire a preoţilor şi a Brahmanilor.

Abordând probleme gnoseologice, adepţii şcolii Lokayta afirmă, că unica sursă

de cunoaştere a lumii materiale o constituie organele de simţ
15
Ajivika – doctrină filosofică indiană antică care neagă existenţa sufletului.
În fond este materialistă. Iniţial a fost legată de budism şi, posibil, fiind
chiar o variantă a acestuia. Îmtemeetor este considerat, după tradiţie, înţeleptul
Marcalideva, care a trăit în sec. VI-V î.e.n.

La baza ajivikăi se află ideea atomistică. Se susţine că există patru specii de atomi,
din care se formează cele patru elemente ale naturii: pământul, apa, focul şi aerul.
Toţi atomii posedă capacitatea de a se combina.

„Viaţa” nu este ceva atomar, ea este însuşiri, combinări de atomi.

Speciile de atomi şi viaţa formează cele cinci elemente, la care se reduce tot
ce există.

Conştiinţa este un agregat special de atomi extrafini, care intră în configuraţia

„vieţii”. Atomii sunt veşnici, indivizibili, nu sunt creaţi şi nici nu pot fi distruşi de nimeni.
Ajivika nega doctrinele brahmanice – karma, samsara şi mocşa.

Ajivika – o mişcare filosofico-ascetică în India Antică, anterioară buddismului

şi jainismului. Era o organizaţie (sectă) a pelerinilor rătăcitori
(pariivrajaki = vagabond sau rătăcitor, hoinar), care credeau că viaţa umană nu depinde
de acţiunile omului, dar este determinată de nişte legi rigide cosmice – nyati.

Etimologie. O explicaţie a termenului ajivika – „cel care în diferite locuri îşi

găseşte mijloace pentru existenţă (ajviva)”, sau poate să provină din termenul jivat
(„lungă ca viaţa”), despre care ne vorbeşte una din tezele fundamentale ale
ajivikei – pentru dobândirea unei eliberări definitive este necesar de a trece prin
mai multe vieţi.

Toate aceste 4 învăţături filosofice erau eterodoxe – nu recunoşteau autoritatea Vedelor.

История. Об адживиках сохранилось очень мало источников. Их священные писания

были утеряны, а немногие фрагменты сохранились в буддийских и
джайнских текстах, а также в надписях эпохи империи Маурьев. Трудно определить,
до какой степени эти источники отражают действительное учение адживиков, так как
в сохранившихся фрагментах их подвергают критики противники и вполне возможнo
были использованы нарочитые искажения.
Основателем секты считается Маскарин Гошала (Санскрит; Пали: Маккхали Госала),
но встречаются утверждения, что он был главой большой общины адживиков, а не
основателем. Утверждают, что Гошала был другом Махавиры, 24-го Тиртханкара
Джайнизма. Сутра Бхагавати изображает Гошалу учеником Махавиры на протяжении
шести лет, а затем их мировоззренческие пути разошлись. Отец императора Ашоки,
Биндусара, был сторонником адживики, которая достигла пика популярности в эпоху
Ашоки, а затем исчезлa, но возможно отдельные группы продолжали существовать
в Индии ещё до XIV столетия.

16
Sistemele filosofice care recunosc autoritatea Vedelor (ortodoxe)

Samkhya – este unul dintre sistemele ortodoxe ale filosofiei vechi indiene,
constituite prin sec. IV î.e.n. Întemeerea acestui sistem este atribuită
legendarului înţelept Kapila, însă prima expunere sistematică a învăţăturii aparţine
lui Işvarakrişna, în jurul sec. I e.n.
(face parte din sistemele hinduismului)

Samkhya este un sistem pluralist, pentru că socoteşte lumea ca fiind alcătuită

din 25 de principii. Însuşi numele sistemului Samkhya, înseamnă „socoteală”,
„enumerare”, referindu-se la enumerarea celor 25 de principii.
De fapt, Samkhya este un sistem filosofic dualist, deoarece din cele 25 de
elemente din care este alcătuită lumea contează primul şi ultimul. Astfel, admite
existenţa în univers a două principii primordiale : prakrity (materia, natura) şi
puruşa (natura spirituală, sufletul absolut, conştiinţa,).
Prakrity – se află în continuă, veşnică schimbare şi dezvoltare, este supusă
legii legăturii dintre cauză şi efect. La început pracriti a existat într-o stare amorfă,
iar transformarea ei în lumea vietăţilor şi a lucrurilor a avut loc prin influienţa a
trei elemente calitative (trei hune): sattva (claritate, puritate), tamas (pasivitate, întuneric)
şi radjas (activitate, aspiraţie).
Puruşa – există independent de temelia materială a lumii. El nu se observă,
necătând la faptul că el există în fiecare fiinţă şi lucru.
Există deci după acest sistem două lumi deosebite, lumea materială şi lumea
spiritului, lumi reale şi veşnice, avându-şi fiecare existenţa sa separată.

Prin unirea pracriti şi puruşa (a naturii şi a sufletului) apare individul (fiinţa vie)
şi Universul.
Orice fiinţă vie este compusă din trei părţi :
a) puruşa
b) corpul fin – care constă din intelect, organe de simţ şi sentimentele „Eu”-lui
c) corpul brut – alcătuit din elemente materiale şi piere odată cu moartea fiinţei
Conştiinţa este considerată nematerială, iar mintea ce apare din prakrity, apare
şi dispare în timp.
 Yoga – (din sanskrită – unire, participare, concentrare, cugetare profundă) – este sistemul
filosofic şi religios, teoretic şi practic, care a elaborat o întreagă
complexitate de procedee pentru dobândirea unei stări sufleteşti deosebite.
Termenul „yoga” apare pentru prima dată în Upanişade, iar întemeetorul acestui
sistem este considerat Patanjali, autorul operei „Yoga-sutra” (ap. sec. II - I î.e.n.).
(are la bază tezele hinduismului) (= sutra – fir, adică călăuzitor)

Sistemul Yoga admite un Dumnezeu numit Işvara, conceput ca un spirit superior.

Preocuparea de căpetenie este acea a mântuirii, care se realizează prin asceză.
Ascetul, numit yogin, trebuie să ajungă la stăpânirea trupului său prin diferite
procedee.
17
Astfel, element important al sistemului yoga îl constituie descrierea exerciţiilor
(regulilor) unui antrenament psihologic orientat, care să ne facă stăpâni pe organismul
şi pe sistemul nostru nervos.
Unele trepte conţin : post, mortificări, stăpânirea de sine (iama), stăpânirea
respiraţiei în unele poziţii stabile ale corpului (asana), izolarea sentimentelor de influienţa
exterioară (pratiahara), concentrarea atenţiei (samahdi) asupra unui obiect exterior,
apoi asupra unei idei, concentrarea gândului (dharama), meditarea (dhiana) şi în sfârşit,
starea de uzurpare (camadhi) – eliberarea de învelişul corporal.
Aceste exerciţii duc la o stare de extaz mistic, de transă deplină în care dispare lumea
reală ce-l înconjoară pe om, realizându-se „starea perfectă” sau „contemplativă”,
absenţa totală a dorinţelor, imobilitatea absolută.
Toate tehnicile yoga pun în acţiune forţe periculoase, de aceea sistemul se practică
sub conducerea unui guru (învăţător).
Yoga recunoaşte existenţa unei fiinţe absolute Işvara, care ajută pe discipolii
şcolii sale în a izbuti să-şi elibereze sufletul din mrejele carmei şi a samsarei.

Exerciţiile yoga au intrat în majoritatea religiilor Indiei (inclusiv în budism) ca una din căile „mântuirii”.
Procedeele fizice sunt prezentate drept o metodă universală de vindecare a tuturor bolilor şi de asanare
(curăţire, însănătoşire) uimitoare a organismului ( unele procedee ca, de exp., metoda respiraţiei este
folosită în gimnastica medicală ).

Vaisheshika – (în sanskrită „vişeşa” - particularitate) – este o direcţie în gândirea

(Vaişeşica) Indiei antice cu puternice tendinţe materialiste. Fondatorul ei
a fost Kanada (sec. I î.e.n.).
Reprezentanţii Şcolii vaisheshika, concentrându-şi atenţia asupra procesului
cunoaşterii, evidenţiază şapte categorii ale realităţii : substanţa, calitatea, acţiunea,
comunitatea, particularitatea, specificul, neantul. Primele trei categorii există în mod
real. Următoarele trei categorii logice constituie produse ale activităţii spirituale.
Un mare rol pentru cunoaştere îl joacă categoria „particularitate” (care a şi dat numele
doctrinei, şcolii). Ea este caracterizată ca esenţa obiectelor aparte şi care deosebeşte
o substanţă de alta. În ea se reflectă varietatea reală de substanţe.
Tezele principale reiese din faptul că există schimbări permanente, un proces veşnic
şi ciclic de apariţie şi decădere. În acest proces există un element stabil – atomul (anu).
Atomii sunt veşnici, indivizibili şi invizibili, au formă rotundă, n-au dimensiune,
şi nu sunt creaţi de nimeni. Ei posedă diferite calităţi (huna), după care se deosebesc,
şi care sunt în număr de şaptesprezece.
 Lumea este formată din substanţe (dravia), înzestrate cu calitate şi acţiune.
Vaisheshika menţionează nouă substanţe : pământ, apă, lumină, aer, eter, timp,
spaţiu, suflet, raţiune.
Atomii primelor patru substanţe, crează toate obiectele materiale, corporale.
Celelalte substanţe sunt incorporale, sunt lipsite de mişcare şi acţiune.
Procesul de unire a atomilor este dirijat de spiritul universal. În urma mişcării
permanente a atomilor lumea, care există în timp, spaţiu şi eter, se crează şi se năruie
periodic. Astfel, renaşterea este rezultatul unirii permanente şi a separării atomilor.
După calitate atomii se împart în patru feluri, în funcţie de originea lor,
şi provoacă patru feluri de senzaţii : – de pipăit, gust, vedere, miros.
18
Dacă atomii sunt consideraţi drept cauza materială a lumii, apoi cauza activă
a lumii este Dumnezeu.
Sufletul în Vaisheshika este nematerial, veşnic şi infinit. El există în două forme :

- sufletul absolut (paramatman)

- sufletul individual (atman)
Gnoseologia Vaisheshikăi, indică existenţa a patru tipuri de cunoaştere
veridică şi patru tipuri de cunoaştere falsă. Adevărul ne este dat de percepţie,
concluzie, memorie şi intuiţie.

Nyaya (няя) – (regulă, raţionament) – este un sistem filosofic care îl completează

pe sistemul precedent Vaisheshika. Întemeetorul sistemului
Nyaya este considerat Akşapada Gotama (sec. I - II e.n.).
În doctrina Nyaya un rol deosebit de mare îl joacă logica şi gnoseologia.
Sistemul se bazează pe cercetarea problemelor metafizice pe baza logicii.
După Nyaya, există un univers material compus din atomi, din combinarea cărora
rezultă toate obiectele.
Pe lângă aceasta, în univers există un număr infinit de suflete, care pot fi atât
în stare liberă, cât şi legate de atomii materiali. Zeul Işvara, fiind un principiu
iniţial superior şi regulator, nu este un creator, un făuritor de suflete şi de atomi,
dar el crează combinările atomlor şi provoacă legătura sufletelor cu atomii sau
eliberarea lor de atomi.
Un interes deosebit se acordă problemei gnoseologiei – cunoaşterii sigure şi
veridice, neîndoielnice. Se evidenţiază 4 izvoare ale cunoaşterei veridice, care sunt :
- simţirea, concluzia, concluzia prin analogie, demonstrarea. De rând cu această
cunoaştere, mai există cunoaşterea îndoielnică, care se bazează pe memorie, îndoială,
greşală şi argumentul ipotetic (presupus, nesigur).

Nyaya a creat învăţătura despre Dumnezeu ca creator, ocrotitor şi distrugător

al lumii. Înţelepciunea lui Dumnezeu îi ajută omului care posedă o voinţă liberă,
şi deci, are posibilitatea alegerii între bine şi rău, şi care prin intermediul cunoaşterii
pe sine şi a lumii poate să ajungă la perfecţiune.

Mimansa – este un curent filosofic care s-a format ca rezultat al cercetării

Vedelor. Întemeetorul este socotit Djaimini (sec. III e. n.).
 Mimansa este un sistem filosofic care proclamă întoarcerea la Vede.
Conform acestei învăţături, unica cale de eliberare din mrejele carmei şi a samsarei constă
în îndeplinirea coerentă a ceea ce învaţă Vedele (Upanişadele, Brahmanul).
Mimansa percepe textele vedice ca pe o autoritate superioară, şi vede în ele o substanţă
universală suprasensibilă care există veşnic şi este absolută.
Mimansa consideră că cu ajutorul teoriei cunoaşterii se poate ajunge nu numai la
înţelegerea corectă a esenţei lucrurilor, dar şi la înţelegerea unor noţiuni metafizice
fundamentale. Asfel Vedele devin practic unicul izvor al cunoaşerii.
Adepţii mimansei admit existenţa a două începuturi a lumii : unul de natură materială,
altul – spirituală. Lucrurile materiale sunt doar o aparenţă, în timp ce existenţa pură este
Dumnezeu.
Sufletul este o substanţă veşnică şi infinită. El este legat de corp, dar nu moare odată cu el.
19
Vedanta – („desăvârşirea Vedelor”) – este unul dintre cele mai cunoscute
şi importante sisteme filosofice, apărut pe baza Upanişadelor.
Vedanta ocupă în prezent un loc de seamă în filosofia hinduismului.

Conţinutul acestui sistem este reflectat în însăşi denumirea sa. Vedanta

înseamnă etapa de încheiere a perioadei vedice.
Vedanta este un sistem filosofic panteist şi idealist în cel mai înalt grad al
cuvântului.
Pentru prima dată tezele de bază ale Vedantei au fost expuse de către Badarayana
în „Vedanta-sutrele”.
Acest sistem neagă teză conform căreia lumea este rezultatul interacţiunii
unor puteri materiale cu o unică realitate, din care tot reiese.

În cadrul Vedantei există două curente :

( c. 780 – 820 )
1. Primul este advayta – (monism absolut, fondator – Şhankara, sec. VIII-IX
e.n.)
Doctrina sa este un monism (advaita) care se bazează
pe noţiunea de unitate a Eului individual şi a Sinelui unversal, care constituie singura
realitate spirituală.
După Şankara, singura realitate a lumii este absolutul, Brahman. Susţine că
în lume există o singură realitate, un singur adevăr, o unică şi supremă esenţă spirituală –
Brahman, substanţă universală care există în afara timpului şi spaţiului, nu este contingentă
(întâmplătoare), nu este modificată (transformată, schimbată).
Brahman este indefinibil, necondiţionat (categoric, ferm) şi lipsit de calităţi.
Lumea nu este una cu Brahman, pentru că ea nu există în realitate, ci este doar o iluzie,
un reflex iluzoriu al adevăratei realităţi, care este Brahman.
Tot ce este dat în organele senzoriale există ca iluzie (ca vualul Maiei). Iluzia
depinde de egoul (egoiismul) nostru, de organele senzoriale şi raţiunea noastră.
Lumea fenomenelor pe care o cunoaştem cu ajutorul simţurilor, este provocată de
influienţa iluziilor (maya). Lumea fenomenelor este numai imaginară, cauza căreia constă
numai în ignoranţă, neştiinţă (avidya). Neştiinţa duce la aceea, că omului lumea i se pare
adevărată. În realitate, însă, totul în lume, în afară de Dumnezeu, constituie o iluzie
pură (maya). Pentru a cunoaşte pe Brahman sau adevărul trebuie să ne dezicem de datele
senzoriale, de ceea ce ne propune raţiunea.
Advayta consideră că principalele metode de cunoaştere sunt: intuiţia şi meditaţia,
(revelaţia) care ne permite să nimicim egoul şi să cunoaştem adevărul, iar concluzia şi senzaţia
joacă un rol secundar. În procesul meditării este important rolul şi ajutorul învăţătorului.
Scopul eforturilor depuse de individ este de a conştientiza că în spatele varietăţii lumii
existente se află o divinitate unică.
 Când individul ajunge să ştie că sufletul său este una cu absolutul, cu Brahman, atunci
el scapă de karman şi de renaşterea într-o nouă viaţă, pentru a intra în marea realitate,
în Brahman.

2. Al doilea curent este vişişta-advayta – (monism limitat, întemeetor – Ramanuja,

sec. XI - XII e.n.). Conform teoriei există
trei realităţi : materia, spiritul şi Dumnezei. Ele se subordonează reciproc : spiritul individual
îşi subordonează corpul material, iar Dumnezeu le domină pe ambele. Fără Dumnezeu atât
spiritul, cât şi materia pot exista doar ca nişte noţiuni pure, şi nu ca realitate.
Scopul eforturilor depuse de individ este de a se elibera de existenţa materială. Acest scop
se atinge prin activitatea spirituală, cunoaşterea lui Brahman (Dumnezeu) şi dragostea faţă
de Brahman. Ultima condiţie se consideră a fi cea mai importantă.
Advayta era legată mai mult de cultul zeului Şiva, iar vişişta-advayta – de cultul
zeului Vişna.
20
3. Gândirea filosofică în China antică

Filosofia chineză începe în sec. al VII-lea î.e.n. Trăsăturile generale sunt ca şi în

India antică, dar există şi unele particularităţi.

Gândirea filosofică în China antică îşi are rădăcinile în gândirea mitologică

(în India – în gândirea religioasă). Conform miturilor chineze antice, lumea a apărut din
h a o s.
La început exista haosul, din care a apărut Cerul, apoi Pământul, apoi tot ce
este pe pământ. Existența este perindarea ciclică a haosului și ordinii.
În mitologia chineză apariţia lumii se explică astfel: din haos s-au născut Ini şi Iang,
două puteri universale. După ce au pus lumea în ordine, Ini conducea cu Pământul,
iar Iang – cu Cerul.

Chinezii antici considerau că puterea supremă (divinitatea) în Univers este Cerul

(tiani), de care depinde totul. Cerul desemnează ordinea şi armonia care domneşte
în lume. Chinezii nu personificau Cerul. Statul era numit Împărăţie Cerească.
Statul chinez era unul despotic. Împăratul era înfăţişat ca zeu atotputernic,
era asemănat Soarelui, unui izvor al dreptăţii şi al legilor, al binelui material
şi social. El era numit Fiul Cerului. Aceasta însemna că el are puteri supreme,
nelimitate în stat (politic, economic și ideologic) :
– este primul preot în stat şi primul administrator (ideologic și politic)
– era stăpânul pământului (economic)
– chinezii îi făceau sacrificii de care depindea totul pe parcul anului
(roada, sănătatea, bunăstarea, etc.) .

Filosofia chineză îşi găsește o dezvăluire treptată în principalele cărţi ale

spiritualităţii chineze antice, cărţi pe care le cunoşteau toţi oamenii cărturari,
şi care sunt cinci la număr :

1. Cartea istoriei – (Şu ţin - înc. sec. X î.e.n.) - este o culegere de documente oficiale,
(documentelor) proclamaţii şi cuvântări a suveranilor şi miniştrilor,
descriere a evenimentelor istorice.

2. Cartea cântecelor – (Şi ţin - sec. XI-VI î.e.n.) - este o culegere de 305 mici poezii
(poeziilor) şi cântece populare care redau viaţa poporului chinez din vremea
aceea. Este şi o lămurire mistică a apariţiei triburilor şi a lucrurilor.
 3. Cartea ritualurilor – (Li şu - sec. VI-I î.e.n.) - este o descriere a organizării drepte,
(rânduelilor) a ritualurilor politice şi religioase, a normelor activităţii sociale
şi familiale. Esenţial în această carte este comportarea cuviincioasă
în toate împrejurările.

4. Cartea primăverii şi toamnei – (Ciuni ţin - sec. VI î.e.n.) - este o cronică a

statului Chinez antic – Lu – patria lui Confucius.
Cuprinde întâmplările petrecute între anii 722 şi 494 î. Hr.
Redactarea este atribuită lui Confucius. Nu are în ea nimic religios.
(primăvara – apariţia, iar toamna – dispariţia)

5. Cartea schimbărilor – (In ţin - sec. XII-VI î.e.n.) - o culegere de texte cu caracter
(prefacerilor) filosofic. Ea conţine primele reprezentări despre lume şi om
În filosofia chineză.
În textele acestei cărţi se întrevede începutul trecerii de
la imaginea mitologică a lumii – la înţelegerea ei filosofică.
21
Ideile principale a cărţilor sunt următoarele :

a) există o lege supremă în Univers, căreia i se supune tot ce există :

fenomenele naturale, societatea şi omul. Această lege este numită
Dao (calea). Totul în Univers este dirijat de acest Dao.
b) considrau că există două puteri universale, două particule
( Yang şi Yni ), ce au luat parte la geneza Universului şi care
alcătuiesc toate lucrurile existente.
În dependenţă de cantitatea acestor particule (de exemp. la om)
poate fi explicată sănătatea sau boala lui.

Yang – principiul alb (de natură masculină), analog cu lumina, cu Cerul, cu Soarele,
cu caldul, cu uscatul. Exprimă ideea de pozitiv, de acţiune.

Yni – principiul negru (de natură feminină), analog cu întunericul,

cu Pământul, cu Luna, cu recele, cu umedul.
Exprimă ideea de negativ, de pasiv.

Aceste contrarii alcătuiesc existenţa reală. Cerul dă ploaie pentru ca pământul

să rodească. Soarele luminează întunericul şi încălzeşte recele, adică elementul
pozitiv influienzează elementul negativ, asigurând mişcarea şi viaţa.

Ordinea Universului este asigurată de echilibrul dintre Yang şi Yni, înzestrate

cu capacitatea de a trece din una în alta. Graţie calităţilor lui Yang şi Yni
este posibilă alternarea anotimpurilor, a zilei şi nopţii.

În cartea „Marea regulă” lumea era considerată compusă din cinci elemente –
lemn, metal, apă, foc şi pământ. Aceste elemente nu conţineau în înţelegerea
cinezilor nimic mistic, ci erau elemente reale.

În „Cartea Schimbărilor” întâlnim noţiunea de Ţi care înseamnă o energie

cosmică sau o materie primă. Începutul lumii se produce dintr-o îngrămădire de
materie cerească amorfă, compusă din particule mici numite Tai-ţi.
Aceste particule erau socotite de două feluri – pozitive (Iang-ţi) şi negative
(Ini-ţi). Schimbările şi transformările în Univers au avut loc din ciocnirea acestor
grupuri de particule.
 Au fost înaintate şi un şir de idei morale : li (supuşenie) şi di (respect, stimă).

Adică lumea a apărut în mod natural şi are o anumită istorie în timp a transformărilor
datorate forţei interne. Astfel, într-o formă naivă avem aici elemente de dialectică,
adică înţelegerea că procesul de transformare a realităţii are loc prin lupta forţelor
contrare existente în formele materiei.

În „Cartea despre negativul supus” se vorbeşte despre „dao”, care înseamnă drum,
cale sau o legitate insistentă. Natura se consideră existentă în mod real şi poate
fi cunoscută. Aici se neagă faptul că în natură ar putea exista o voinţă supranaturală,
care să guverneze mişcarea lucrurilor. Se afirmă: „Conştiinţa se naşte din lucruri şi
moare tot în lucruri”.

22
Într-o altă lucrare – „Cartea celor 32 de înţelepţi” – se spune că „rădăcina vieţii
este moartea, iar viaţa este rădăcina morţii”, adică una creşte şi se hrăneşte din
cea opusă ei. Aici se neagă existenţa vreunui substrat misterios în perindările
vieţii şi morţii, zilei şi nopţii, care trec una în alta.

Un mit ne spune că protoomul Pani-Ghu a lovit cu toporul întunericul şi

el s-a despărţit: tot ce era curat şi uşurel s-a ridicat, iar ce era greu şi murdar
s-a aşezat şi a format Pământul.

Concepţiile cosmologice la chinezi de asemenea reprezentau Pământul ca un

pătrat plat cu bolta cerească deasupra, sprijinită de stâlpi. În jurul Pământului e
numai apă.
Pământul era închipuit ca compus din cinci părţi, conform celor cinci stihii,
adică patru părţi ale orizontului şi centrul. Acest centru al Pământului este asociat
cu mijlocul Cerului (Steaua Polară) în jurul căruia se mişcă toate stelele şi planetele
(centrul se mai socotea palatul împăratului, simbol al neclintirii şi stabilităţii, al ordinii
naturii şi societăţii).

O trăsătură specifică a filosofiei chineze antice constă în aceea, că apariţia

ei se datoreşte aşa numitor „bărbaţi înţelepţi”, numele cărora nu este cunoscut.
Însă este cunoscut faptul că anume în învăţăturile lor are loc trecerea de la
lămurirea mitică la interpretarea filosofică a lumii.
(tot nu este cunoscut cine a scris „Biblia”)

-------------------------------------------------------------------------------------------------------
 23

4. Şcolile filosofice în China antică

Gândirea filosofică în China antică a fost reprezentată de următoarele şcoli (învăţături) :

( 6 şcoli ) (prima clasificare a şcolilor filosofice o găsim în

scrierile istorice ala lui Sim Ţian, sec. II-I î.e.n.)

naturfilosofică, confucianistă, moistă, legistă, daosistă şi nominalistă

(aici veneau numai cei care puteau să înveţe : 7 – 10 oameni)

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Şcoala naturfilosofică – este caracteristic abordarea problemei elementelor

(cosmologică) iniţiale ale devenirii şi formării lumii. Se spune
că iniţial exista o îngrămădire nebuloasă de substanţe
cu caracter uniform, compuse din particule materiale. Chinezii au numit-o tai-ţi,
adică o masă alcătuită din particule de materie numite ţi.

Particulele materiale sunt de două feluri: unele cu caracter pozitiv şi se numesc

yang-ţi, iar altele cu caracter negativ şi se numesc yni-ţi. Ca urmare a ciocnirii
acestor feluri de particule materiale se produc schimbări, astfel apare lumea în
forma cunoscută de noi.

Noţiunile Yang şi Yni au un conţinut foarte bogat.

Yang - exprimă ideea : de pozitiv, de acţiune, de luminos, simbolizează cerul,

elementul masculin.
Yni - exprimă ideea : de negativ, de pasiv, de obscur, simbolizează pământul,
elementul feminin.
 Yang şi Yni, deci, sunt considerate două forţe primordiale ale existenţei. Lumea
este în echilibru între Yang şi Yni. Ideea despre Yang şi Yni ne demonstrează,
de asemenea, că materia este activă.

Materialismul naturalist chinez a fost dezvoltat în sec. al III-lea de Sun Zi

(298-238 î.e.n.). Filosoful recunoaşte existenţa obiectivă a naturii, în care apare o
ordine necesară. Ordinea precizează naşterea lucrurilor, mişcarea şi transformarea lor.
Acest proces complex este determinat de Yang şi Yni.

Natura nu depinde de om, dar se oferă lui. Ea nu dă omului nimic dacă el nu

se străduie prin acţiune să ea de la natură ce-i trebuie.

Gnoseologia lui Sun Zi este întemeiată pe recunoaşterea posibilităţilor

cunoaşterii adecvate a naturii. Cunoaşterea îi oferă omului posibilitatea
„să stăpânească lucrurile şi să-şi supună natura”.
(mai pe larg, vezi: Fil.,p.37 cu Van Ciun, 27-99 e.n.)
24
Confucianismul – este unul din principalele curente filosofice din China antică.
(şcoala confuciană) Întemeetorul acestui curent a fost Kong - Fu - tzi
(tze = maestru) sau latinizat Confucius (551-479 î.e.n.),
socotit şi primul filosof chinez.
Confucius provenea dintr-o familie de nobili sărăciţi. În „Memoriile istorice” ale istoricului
chinez antic Sim Ţian se spune că Cun-Fu-tze s-a născut în statul Lu, când tatăl său,
administratorul judeţului Ţzou, era foarte bătrân, iar mama tânără.
Rămas orfan de tată la vârsta de trei ani, Confucius îşi trăieşte copilăria şi adolescenţa
într-o mizerie insuportabilă. Cu toate acestea reuşeşte să se instruiască temeinic în cele mai
diverse domenii.
Însuşi Confucius povestea despre sine, că în copilărie a trăit în sărăcie, şi a fost nevoit să
înveţe multe lucruri, ce nu aveau valoare în acea societate, în care el trăia (Confucius a fost şi
păstor, şi paznic), că la 15 ani şi-a îndreptat gândurile sale către învăţătură, la 30 – şi-a
dobândit independenţa, la 40 – s-a eliberat de îndoieli, la 50 – a cunoscut libertatea (voinţa)
cerului, la 60 – s-a învăţat să deosebească adevărul de neadevăr, la 70 – a început a urma
dorinţelor inimii, dar fără a încălca ritualurile.
Confucius este considerat primul învăţător chinez. El a întemeiat şcolile învăţaţilor,
slujbaşilor ş.a., a avut mulţi discipoli; numele a 22 din ei s-au păstrat. Confucius îi învăţa
patru lucruri : înţelegerea cărţilor, comportamentul moral, devotamentul faţă de stat
şi veridicitate (sinceritate) .
Confucius este redactorul cărţilor veci ale Chinei. Toată învăţătura, după Confucius,
a fost luată din cărţile mai vechi. El considera că adevărul şi dreptatea a dominat în
societatea veche, în perioada statului Cijou (sec. X-VII î.e.n.).

* * * * *
Conficianismul este o concepție conservativă care susține că idealul societății
chineze, în care domină echitatea și binele se află în trecut.
Confucius n-a lăsat nici o lucrare scrisă. Învăţătura lui s-a păstrat în formă de
conversaţii cu discipolii săi, conversaţii care au fost sistematizate de către discipoli
într-o operă vastă.
În concepţia confucianistă despre lume, „Cerul” şi „ordonarea cerească” ocupă un
loc central. Cerul este marele început, zeitatea supremă, care îşi impune voinţa omului.
Cerul este generatorul suprem.
Cerul este o parte a naturii, dar şi o putere spirituală superioară care determină şi
natura şi omul. După Confucius, destinul omului este determinat de „Cer”.
 Cerul supraveghează mersul lucrurilor de pe pământ, are grijă de dreptate,
este însuşi soarta. Viaţa şi moartea este determinată de soartă, iar bogăţia şi nobleţea
depind de Cer. Deci situaţia că oamenii se împart în „nobili” şi „plebei” nu poate
fi schimbată.

Confucianismul este învăţătura etico-politică, în centrul căreia se află problemele

omului, a eticii şi moralei, a vieţii familiei şi conducerii statului.

Pentru Confucius important a fost omul, nobleţea lui, virtutea umană.

El considera că omul adevărat trebuie să fie un om bun („împăraţii buni şi
oamenii buni au fost în trecut”, – spunea Confucius).
Norma de comportare umană este una din ideile principale a învăţăturii lui
Confucius. Există o regulă de aur în comportare : „nu fă nimănui ceea ce nu-ţi doreşi ţie”
În legătură cu aceasta Confucius a elaborat concepţia omului ideal – „bărbatului
nobil”, poziţie care poate fi atinsă nu prin starea socială, ci prin educaţia
calităţilor înalte morale şi culturale.
25
Descriind omul ideal confucianismul afirmă, că el este înzestrat cu următoarele
virtuţii : inteligenţă, curaj, buna intenţie, caracter, corectitudine şi generozitate. Temelia
caracterului o constituie sinceritatea, moderaţia în vorbe, simpatia cordială pentru
toţi oamenii.
Virtuţiile principale ale omului sunt :

- înţelepciunea, care pentru el însemna nu pur şi simplu a avea cunoştinţe,

ci a-ţi cunoaşte inima;
- respectul faţă de oameni : – în primul rând faţă de părinţi, de fraţii mai mari
şi în general, faţă de cei mai în vârstă, - a „venera
părinţii” ( noţiunea „seao-ţi” );
- a cunoaşte calea de mijloc – adică să fii cumpătat în acţiuni.

Confucius mai menţionează două virtuţi cardinale : prietenia (yen) şi echitatea (yi).

Îngrijorat de dezmembrarea societăţii, Confucius foarte des vorbeşte despre conducerea

statului, despre dirijarea societăţii. Un conducător adevărat conduce cu ajutorul dreptăţii,
a exemplului personal. Un conducător trebuie să fie ca o stea, să strălucească, în caz contrar
oamenii se opun.

Şcoala moistă – a fost întemeiată de Mo ţzi sau Mo Di (479-391 î.e.n.).

Este o şcoală considerată rivală (opusă) învăţăturii lui
Confucius. Nu susţine păturile nobile, ca Confucius, dar susţine
omul de rând. Propagă egalitatea tuturor membrilor societăţii în faţa Cerului
şi a legii. Combate părerea că oamenii se împart în „superiori” şi „inferiori”, luptă
contra modului parazitar de viaţă al clasei bogate.
În societate relaţiile trebuie să fie construite pe principiul iubirii generale.
Oamenii sunt datori să se iubească unii pe alţii. Cauza tuturor dezordinilor constă
în lipsa unei iubiri generale.
Argumenta în felul următor : Cerul, care este forţa supremă, nu face deosebire între
oameni. Pentru cer este totuna cum este omul, înţelept sau nu, bogat sau sărac.
Cerul la toţi priveşte egal, îi iubeşte egal pe toţi. Omul înţelept trebuie să urmeze
calea cerului, adică să-i iubească pe toţi la fel. Deci, toate problemele din societate
trebuie rezolvate pe calea iubirii.
Obligatoriu pentru toţi oamenii din societate, în concepţia lui Mo ţze, trebuie
să fie măsura generală de omenie reciprocă, toţi trebuie să se gândească la
folosul reciproc.
Cerul nu face deosebire între state, cerului nu-i este important dacă statul este
puternic sau slab, mare sau mic. Toate statele sunt iubite la fel.
Astfel, ideea despre iubirea generală (ţzean ai) şi prosperare, a profitului reciproc
este pusă la baza concepţiei sale filosofice.
Mo ţzi luptă contra războaielor, este împotriva violenţei, prin violenţă nu se rezolvă
nimic. Violenţa doar adânceşte problemele.
Mo ţzi consideră că voinţa cerului este voinţa poporului simplu, adică ele sunt
identice, că nu cerul determină soarta omului (cum considera Confucius), ci omul însuşi,
prin activitatea sa, îşi crează soarta.
Învăţătura moistă abordează şi unele probleme ce ţin de teoria cunoaşterii.
Cunoaşterea are loc prin intermediul contactului senzitiv cu realitatea, cât şi pe calea
înţelegerii a ceea ce a fost perceput prin intermediul simţurilor.
26
Legismul – Şcoala legiştilor (din lat. legis = lege) sau legismul este o
învăţătură etico-politică în care sunt abordate problemele omului,
statului şi a societăţii. Ca şcoală filosofică legismul a apărut în sec. VI î.e.n.
şi a activat până în sec. III î.e.n.
Legismul s-a întemeiat şi s-a dezvoltat în condiţiile unei confruntări permanente
de idei cu confucianismul timpuriu. Ambele şcoli au promovat ideea întemeierii unui
stat puternic şi uşor de cârmuit, dar s-au situat pe poziţii diferite în ceea ce priveşte
argumentarea filosofică şi metodele de întemeiere a unui asemenea stat.
Dacă confucianismul reieşea din calităţile morale, atunci legismul accentua
primordialitatea legilor, demonstrând că politica este incompatibilă cu morala.
Legiştii absolutizează rolul legii în funcţionarea societăţii umane. Totul şi întreaga
viaţă a comunităţii trebuie supuse legii (fa).
Şcoala legiştilor a creat concepţia statului despotic, bazat pe egalitatea tuturora
în faţa legii, cu excepţia cârmuitorului, el fiind considerat unicul creator de legi.
În concepţia legiştilor, cârmuitorul trebuie să cunoască bine psihologia oamenilor,
pentru a-i putea guverna, iar principala metodă de influienţă trebuie să fie
recompensele şi pedepsele.

Cei mai de vază reprezentanţi ai şcolii legiştilor au fost Huani Iu, Şani Ian
şi Hani Făi-ţze.

Primul gânditor chinez care a înaintat concepţia conducerii statului cu ajutorul

legilor a foat Huani Iu (? - 645 î.e.n.). El a afirmat universalitatea legii, susţinând
că legile sunt „părinţii” poporului şi toţi trebuie să se conducă de lege. În aceasta
şi constă marea artă a guvernării, – considera Huani Iu.
Un alt reprezentant al legismului Şan Ian (390-338 î.e.n.) a creat teoria
statului despotic şi a elaborat ideile principale ale şcolii legiştilor despre conducerea
statului şi a societăţii.
Hani Făi-ţze (280-233 î.e.n.) a fost gânditorul care a încheiat sistematizarea
legismului ca învăţătură etico-politică. El a sistematizat ideile principale a trei curente
legiste: a) – principiul guvernării statului cu ajutorul legilor; b) – principiul puterii,
autorităţii; c) – principiul metodei guvernării, arta puterii, administrării – într-o
teorie unică a puterii despotice.
Pentru Hani Făi calea (dao) este ceea ce determină modul de existenţă a lucrurilor,
este ceea ce întemeiază ordinea (li). Ordinea – este ceea ce constituie „faţa”
lucrurilor. Ordinea în societate reprezintă doar aspectul exterior al tăinuirii
neajunsurilor.
După Hani Făi, este necesar de a reglementa din nou relaţiile dintre oameni,
în deosebi, dintre cârmuitor şi societate. Locul cârmuitorului, considera Hani Făi,
este stabilit de către divinităţile cereşti. Cârmuitorul numai emite legi (fa) şi
decrete (min). Legile servesc pentru reglarea relaţiilor sociale.
În acelaşi context Hani Făi-ţze lămureşte şi dezvoltarea societăţii. În concepţia sa
trecutul nu trebuie repetat. Noilor relaţii istorice trebuie să le corespundă
modalităţi noi de guvernare.

Începând cu secolul al III-lea î.e.n. are loc procesul de fuziune a legismului

cu confucianismul timpuriu într-o învăţătură unică. Ceva mai târziu, când
confucianismul devine ideologie oficială, legismul încetează a mai fi învăţătură
de sinestătătoare.
27
Şcoala daosistă – a fost creată în sec. VI - V î.e.n. În centrul învăţăturii
daosiştilor se află natura, cosmosul şi omul.

Însă aceste începuturi pot fi înţelese nu pe cale raţională, dar prin pătrunderea directă
cu ajutorul noţiunilor în natura existenţei. Lumea se află în permanentă mişcare şi
schimbare, se dezvoltă, trăieşte şi activează în mod spontan, fără vre-o cauză
oarecare.
Scopul gândirii, în opinia daosiştilor, constă în „contopirea” omului cu natura,
deoarece omul este o parte a naturii.

Întemeetorul acestei şcoli este considerat Lao-ţzi, însă cel mai de vază reprezentant
a fost Cjuan-ţzi (369-286 î.e.n.). (Lao-tze, în epoca Tan (sec. 7-9) a fost canonizat ca sfânt)

Principiile respectate de daosişti sunt analizate în lucrarea „Cartea Căii şi Virtuţii”,

autorul căreia se presupune că a fost Lao-tzi. Unica relatare despre acest cugetător a lăsat-o
istoricul Sim Ţian, care a activat în sec. II-I î.e.n. El ne transmite date biografice confuze din
care aflăm că Lao-tze a îndeplinit funcţia de arhivist – astrolog în guvernul dinastiei Zhou.

Ideea centrală a şcolii daosiştilor este învăţătura despre Dao – adică calea
a tot ce există, legea supremă în Univers, veşnica lege de apariţie spontană,
de dezvoltare şi dispariţie a Universului.
Lao-Tzi îşi exprimă îndoiala ca lumea să fie creată şi ordonată de vreo divinitate:
„Nu ştiu al cărui fiu este Dao, – zicea el, – putem socoti că acesta există înaintea
divinităţii. El este principiul generator al tuturor lucrurilor”.
Dao este esenţa tuturor lucrurilor, legea fundamentală a naturii şi a ordinii ei. Dao
este principiul de a merge spre dezvoltare, „calea” tuturor fenomenelor Universului,
a schimbărilor anotimpurilor, a zilelor şi nopţilor.
În concepţia lui Lao-Tzi, obiectele se nasc determinate de ciocnirea dintre Iang
şi Ini. Astfel apare Cerul şi Pământul, apoi Omul. Acestea sunt forţele ce creează
totul în lume.
 „Omul depinde de legile Pământului, Pământul – de legile Cerului, Cerul – de Dao,
Dao depinde de sine însuşi”, – scria Lao-tzi.

Potrivit concepţiilor dominante în China antică, Dao este prezentat ca ceva născut din
haosul cosmic. Sub acţiunea periodicităţii cosmice (Yang-Yin), vidul cosmic se învârte într-o
pâlnie, proces în care are loc explozia. În rezultat apare embrionul Dao, oul universal.
Sub acţiunea rotaţiei sale embrionul Dao se dilată şi suferă o diferenţiere calitativă.
Pe orizontală embrionul Dao se divide în cinci elemente – pământul, focul, apa, lemnul
şi metalul. De asemenea are loc diferenţierea pe verticală – virtutea (dă), omenia (jăni),
ritualul (li), datoria (u) şi încrederea (eini).

Dao este compus din două părţi contrare : – Dao cu nume şi Dao fără nume.

Iniţial Dao este neant din cauză că n-are nume; dacă îi dăm nume se preface în Fiinţă.
Despre neant se poate vorbi numai negativ, adică nu există. Dacă există ceva,
aceasta este de acum Fiinţă. Neantul naşte Fiinţa.

Dao cu nume este tot ce este dat în organele senzoriale, adică ceea ce apare
şi dispare. Dao cu nume apare din Dao fără nume.
28
Dao fără nume este rădăcina lucrurilor, este începutul la toate lucrurile existente,
inclusiv a cerului şi a pământului. El nu este dat în organele senzoriale (nu-l putem
vedea şi auzi), dar anume acest Dao este mai principal. El crează, el este mama
lucrurilor, dar el este ascuns de noi. Cine îl cunoaşte ştie multe, ştie cauza apariţiei
lucrurilor. Însă pe acest Dao este imposibil să-l cunoască toţi, îl cunosc numai cei
înţelepţi, pe când ceilalţi îl cunosc pe Dao cu nume.
Dao fără nume este caracterizat : este începutul lucrurilor, este principalul,
este neînţelesul, este abisul (vid, neant, hău, pustiu).

Pentru a înţelege pe deplin pe Dao fără nume se mai introduc următoarele

noţiuni : ţi, şeni, tzin.

Noţiunea ţi ne vorbeşte că ar exista în Univers o energie primară, o materie

primară din care se compun toate lucrurile. Viaţa omulu (durata vieţii ) este dependentă
de cantitatea ţi sau energie cu care este dotat omul. Omul având conştiinţă, poate
foarte diferit s-ă cheltuiască această energie – mai repede sau mai de durată (lung).
Aceasta depinde de modul de viaţă a omului.

Noţiunea şeni – (spiritul uman, sufletul). Acesta este nivelul de cultură, de

înţelepciune, este modul de a percepe prin senzaţii lumea (retrăiri, emoţii).

Noţiunea tzin – este puterea energetică (încărcătura genetică) a omului.

Cunoaştrea lumii se petrece în tăcere, în care omul înţelept cucereşte lumea.

Această poziţie este opusă concepţiei confucianiste despre „bărbatul nobil”,
care trebuie să se antreneze în studiere şi în cârmuirea altora.

Din punct de vedere al dezvoltării ulterioare a acestei şcoli se evidenţiază trei

tipuri de daosism: filosofic (dao-ţzea), religios (dao-zeao) şi daosismul celor
fără de moarte (seani).
 Filosofia daosistă este cea mai puternică şcoală din China în trecut şi la
momentul contemporan. Pe baza acestei şcoli s-a format acupunctura în medicină.

Şcoala nominalistă – (lat. – nominas = nume, denumire).

(apr. 350-250 î.e.n.)
O învăţătură despre cunoaştere; s-a orientat spre rezovarea
problemelor ce ţin de limbajul realităţii. Scopul principal era de a cerceta
problemele legate de corectitudinea lucrurilor.
Gânditorii acestei şcoli atrăgeau atenţia asupra necesităţii lămuririi denumirii
lucrurilor reeşind din însăşi lucruri, şi nu pe baza numai a unor semne senzitive.

Din istoria Indiei

Suprafaţa = 3.280.483 km (28 de state federale, 6 ter. unionale şi 1 ter. naţional, Delhi)
Populaţia = circa, 1.200.000.000 loc. (dens. 326 loc/km, locul 17 în lume), spor natural – 16 %
Limbi oficiale = hindi şi engleza
Culte = hinduism – 73,7%, islamism – 12%, creştinism – 6,1% (protestanţi – 1,5%, catolici –
1,4%), animism – 3,4%, religia sikh – 2,2%, budism – 0,7%.

Despre populaţia cea mai veche a Indiei nu se ştie ceva sigur. Se presupune că ar fi fost
unele triburi (munda, colarieni), urmaşii cărora sunt prezenţi şi astăzi prin India centrală şi
pe insula Ceylon (Şri Lanka, din 1972).
Peste această populaţie străveche au venit, nu se ştie exact de unde, dravidienii, prin
mileniul al IV-lea î. Hr. (se presupune că dravidienii erau o ramură a rasei mediteraneene,
înrudiţi cu etruscii, minoenii din Creta, sumerienii etc.).
Dravidienii au întemeiat în India o interesantă civilizaţie, care a înflorit între anii 2500
şi 1500 î. Hr. (sau poate 3000 şi 2000 î. Hr.).
Peste populaţia dravidiană au imigrat, între anii 2000 şi 1500 î. Hr., triburi de limbă indo-
europeană, care îşi dădeau numele de arieni (aryas = „nobili”, „oameni liberi” sau „de aceeaşi
rasă”) şi care veneai dinspre Podişul Pamir.
Pătrunderea triburilor ariene a avut loc treptat. Acestea iniţial au populat malurile
fluviului Ind, din regiunea numită astăzi Punjab, apoi au pus stăpânire pe tot nordul Indiei,
supunând şi populaţiile dravidiene.
Mândria invadatorilor şi dispreţul lor faţă de băştinaşi n-au putut împiedica însă
amestecul de rase, care a modificat în oarecare măsură caracteristicile lor indo-iraniene şi a
dat naştere unei mari diversităţi lingvistice.

Astfel, în afară de limba sanscrită, există astăzi în India circa 220 de limbi şi dialecte
diferite, dintre care cele mai multe aparţin grupului limbilor indo-europene (bengali, hindi)
şi câteva formează grupul limbilor dravidiene şi munda sau colariene.

Din punct de vedere cultural, India a fost pentru popoarele din Asia ceea ce a fost
Grecia pentru popoarele din Europa : centru de largă iradiere culturală, îndeosebi sub
raportul speculaţiei filosofice, deoarece gândirea filosofică a format totdeauna preocuparea
de căpetenie a oamenilor de cultură indieni.
 Sub raport religios, India a fost şi este un adevărat caleidoscop, aspectul de varietate
care caracterizează ţara şi poporul indian. Religiile Indiei sunt împânzite cu numeroase
sisteme şi secte. În ordinea cronologică aceste religii sunt : vedismul, brahmanismul,
jainismul, budismul şi hinduismul. De fapt, jainismul şi budismul sunt mai degrabă
mari secte ivite aproape concomitent în sânul brahmanismului în secolul al VI-lea î. Hr.,
iar hinduismul este vechea religie vedică, sistematizată în perioada brahmană şi adaptată
la noile împrejurări create de apariţia jainismului şi budismului.

Religia indiană a ajuns în epoca vedică la 3 399 de zeităţi şi e una henoteistă

Limba sanscrită este printre primele limbi indo-europene scrise. Considerată o limbă
clasică, este şi o limbă contemporană oficială a Indiei. În India există în jur de 200.000
de vorbitori fluenţi, toţi nenativi, ai acestei limbi.

Budismul este rezultatul căutării unei căi de eliberare a sufletului din ciclul regenerării,
de sustragere de la transmigrare. Budismul este singura religie al cărei întemeietor nu se declară
profetul lui Dumnezeu, nici trimisul său, şi care, în plus, respinge însăşi ideea lui Dumnezeu.

Școala lui Confucius

Școala a fost fondată în sec. VI î.e.n. Este o școală unde se pregăteau funcționari de stat.

Problemele cele mai importante sunt :

a) Problema statului și a guvernării de stat
b) probțema educației
c) problema personalității umane

Confucius despre stat

În ideile despre stat Confucius se bazează pe scrierile din cărțile vechi, în care se consideră
că împăratul este o personalitate deosebită cu virtuții deosebite. El este înțelept, conduce
prin exemplul său.
Statul este organizat după structura familiei. Statul este o familie mai mare. Împăratul
este o familie a națiunii, el are grijă de toți, este exemplu pentru toți. Supușii sunt
copii lui.

Confucius despre guvernare

„De la calea cea dreaptă să nu te abați nici măcar cu un gând”.

„Pe cei ce urmează calea dreaptă, decât pe cei ce o iau pe cale strâmbă, să-i pui mai presus.
Dacă pe cei drepți îi vei îndepărta și pe cei nedrepți îi vei aduce mai aproape, poporul nu
te va urma”.
Cum să faci ca supușii să fie plini de respect, credincioși ? – Fii cu ei sever și atunci
o să te respecte. Fii un fiu supus și poarte-te iubitor de tată și vei vedea cum la rândul ei
credința te iartă.
Ridică-l în rang pe cel bun, iar pe cel nepriceput învață-l și vei vedea cum într-o virtute
își vor da unul altuia povață.

Confucius despre omul nobil.

 După Confucius sunt oameni superiori. „Omul superior este nepărtinitor, caută să cuprindă
totul fără ….., iar cel inferior este îndreptat doar spre dreptatea lui, nu vede din întreg
decât o parte”.
Omul ales dispune de capacități sau virtuții, printre care sunt :
 Respectul față de oameni
 Curajul
 Loialitatea
 Cunoașterea căii de mijloc (măsura).

După Confucius există o lege în comportare – Legea de om.

„Nu fă nimănui ceea ce nu-ți dorești ție”.

Despre învățătură :

„Cel ce învață și nu gândește nimic nu dobândește”.

„Pe cei ce nu învață și doa r gândește mare pericol îl pândește”.