STILISTICA CULORII ÎN POEZIA LUI NICOLAE LABIŞ

REZUMAT

Izvorând din dorinŃa de a oferi o nouă perspectivă de lectură asupra poeziei lui
Nicolae Labiş, teza noastră îşi propune să investigheze sistematic şi să realizeze un studiu al
expresivităŃii cromaticii din lirica labişiană, redefinind, şi din acest punct de vedere, locul
poetului în istoria literaturii române.
Oportunitatea unei asemenea abordări este justificată de absenŃa unei lucrări de
anvergură pe această temă, iar actualitatea demersului nostru este demonstrată de interesul
constant de care se bucură creaŃia lui Nicolae Labiş din partea criticii literare, opera sa fiind
dezbătută în cele mai recente şi prestigioase dicŃionare ale literaturii române, în studii
monografice comemorative.
Am definit personalitatea lui Nicolae Labiş din perspectiva triplă a (auto)portretului
în peisaj, convinsă fiind că eul poetic se conturează la intersecŃia liricii personale cu cea a
rolurilor şi a măştilor (Tudor Vianu).
Fiind un studiu cu caracter interdisciplinar, am efectuat delimitările conceptuale în
ambele sfere – a cromaticii şi a stilisticii – plecând de la lucrări teoretice de referinŃă din
domeniile respective, reflectate într-o bibliografie diversă, incluzând titluri şi autori recenŃi,
dar şi nume cu prestigiu peren din teoria şi istoria literaturii române, stilistică şi artele
plastice.
Expresivitatea culorii este evidenŃiată la fiecare nivel de abordare. Lucrarea noastră se
dezvoltă concentric, amplificând aria cercetării şi conferind consistenŃă afirmaŃiilor prin
concreteŃea şi multitudinea faptelor de limbaj artistic consemnate.
Culoarea a parcurs un complicat traseu al semantizării, evoluând de la simplul adaos
decorativ la culoarea-metaforă, de la pragmatism la inefabilul poetic. Ea a devenit un semn,
îmbogăŃindu-se permanent cu sensuri figurate. Câştigurile sugestiv-expresive s-au transmis
de la o generaŃie la alta.
Arta gotică este prima care a pus în lumină nobleŃea şi subtilitatea cromaticii,
potenŃialul ei de a se plia ritualului sinestezic, iar arta modernă (poezia, pictura, muzica)
deschide perspective nebănuite spre zestrea sugestivă a coloristicii, lăsând deschis drumul
resemantizării acestei dimensiuni a existenŃei.
Câmpul lexemelor de culoare din limba română este dinamic, eliminând şi asimilând
permanent cuvinte coloristice. El cuprinde două clase: prima, formată din numele celor şase
culori propriu-zise (galben, roşu, albastru, verde, alb, şi negru), aparŃinând limbii şi
metalimbii, şi care pot grupa şi ceilalŃi termeni coloristici în paradigme; a doua, cu o arie
foarte largă şi continuu productivă, formată din lexeme (derivate cu sufixul –iu) care definesc
culoarea prin însăşi calitatea coloristică a unui obiect.
Există specialişti care susŃin că albul, griul şi negrul sunt nonculori (neculori, culori
neutre).

1
 Ca şi celelalte valori coloristice, acestea sunt tot rezultatul jocului de percepŃie a
luminii şi, ca urmare, noi le includem în sfera cromaticii.
Omul nu trăieşte într-un cadru cromatic neutru. Varietatea nuanŃelor, contrastele,
armonia, toate ne conduc spre un univers al semnificaŃiilor, decantate şi tezaurizate în
memoria colectivă. În decursul evoluŃiei istorice a fost elaborată o semantică şi o sintaxă a
cromaticii. Simbolismul coloristic este convenŃional şi liber, urmează un cod pe care omul
trebuie să îl cunoască.
În limbajul plastic şi poetic, ordinea şi frecvenŃa culorilor, ponderea lor constituie un
element suplimentar al comunicării, cu funcŃie metalingvistică.
Ordinea exprimă prioritatea semnificaŃiei, accentul logic al mesajului.
FrecvenŃa evidenŃiază greutatea specifică a fiecărei semnificaŃii. Revenirea obsesivă a
unei culori, prezenŃa ei între cuvintele-cheie traduce stările sufleteşti ale autorului mesajului.
În ceea ce priveşte ponderea culorilor, s-a observat că după alb şi negru, culoarea cea
mai des întâlnită este roşul.
Cromatica are un potenŃial expresiv remarcabil care îi permite strălucirea metaforei
sau sensul înalt, sintetic al simbolului. Există un cromatism discret şi altul insistent, unul real
şi altul ireal. Tot ceea ce este neobişnuit în colorit se îmbracă în poezie.
Studiul propriu-zis debutează cu Statistica lexemelor cromatice explicite şi implicite
din poezia lui Nicolae Labiş, pentru a dovedi că există o bază reală de cercetare.
Subcapitolul Echivocul cromaticii implicite surprinde dificultăŃile decelării
încărcăturii coloristice din structura unor cuvinte polisemantice sau din sintagme a căror
sarcină semantică nu este dezambiguizată de către context.
Am analizat cauzele care determină pierderea identităŃii cromatice a unor cuvinte
prezente în lirica labişiană pentru a motiva excluderea lor din câmpul coloristic.
Decromatizarea (pierderea identităŃii cromatice) reală (pertinentă) înregistrează 75
de ocurenŃe, iar cea ireală (nonpertinentă) numai 43 de ocurenŃe. Acest raport surprinde
caracterul mimetic pregnant al manierei prin care Labiş transcrie în spaŃiul poetic impresiile
sale asupra lumii.
Imagismul labişian se sprijină nu doar pe culoare, ci şi pe potenŃialul pictural al limbii
române şi pe sugestiile oferite de elementele de limbaj plastic prezente în creaŃia
adolescentului din Mălini.
În câmpul elementelor de cromatică explicită, culoarea reală reprezintă 59% din
totalul de 287 de ocurenŃe observate în volumul Poezii (1987), ediŃie îngrijită de Gheorghe
Tomozei. În acest registru, albul deŃine 37%, negrul 15%, roşul 14%, galbenul 12% , urmate
de celelalte culori.
Remarcăm faptul că Nicolae Labiş „vibrează” cromatic în câmpul de sensibilitate
naŃională şi universală, conturat de Simion Florea şi Judith Miller.
În aria cromaticii ireale (nonpertinente, subiective) se găsesc 41% din lexemele
coloristice labişiene. Negrul ocupă primul loc, reprezentând 18%, roşul 14%, albul 12%,
galbenul 10%.
La acest nivel, Nicolae Labiş s-a aflat foarte aproape de frecvenŃa culorii subiective
bacoviene („la Bacovia, din cele 186 de prezenŃe ale culorii, 86, reprezentând 46%, sunt cele

2
de culoare ireală” – Aura Imbăruş, p. 157). Impactul vizual este diferit datorită manierei
specifice fiecărui poet de a găsi situaŃii de reliefare a cromatismului.
Însumând ocurenŃele din domeniul coloristicii explicite reale şi ireale, observăm că
albul domină, înregistrând 26% din totalul de apariŃii. Este urmat de negru 16%, roşu 13% şi
galben 11%.
Subcapitolul SpaŃiul cromaticii reale şi valenŃele ei expresive pune în evidenŃă faptul
că Nicolae Labiş organizează poetic acest domeniu, conferindu-i adesea virtuŃi estetice, fior şi
forŃă de sugestie.
Urmărind distribuŃia culorii reale, remarcăm faptul că un mare număr de lexeme
aparŃinând acestei arii semantice caracterizează natura: albastrul (100%), verdele (67%),
negrul (56%), galbenul (50%) şi albul (48%) îşi consumă aici cea mai mare parte a sarcinii
cromatice. Acesta este un aspect firesc în poezia lirică..
Portretul va atrage şi el albul, galbenul şi negrul, într-o măsură evident perceptibilă.
Argintiul se află cu întreaga sa fiinŃă de culoare în zona obiectelor diverse, urmat de
roşu, cenuşiu, brun şi policromatism.
Cromatica subiectivă labişiană (culoarea ireală) este expresia iniŃierii poetului în
alchimia culorilor, a exerciŃiului de reconfigurare poetică a lumii.
Albastrul ireal este culoarea cea mai dematerializată, cu cel mai mare impact vizual şi
ecou afectiv. El umple spaŃiul până la saturaŃie şi îl transformă într-o arie magică.
Suprasaturarea conferă nota de suprarealitate, de percepŃie onirică.
Cromatica ireală îşi desfăşoară potenŃialul expresiv în mod pregnant tot în câmpul
lexical al naturii. Verdele (91%), argintiul (82%), galbenul (75%), albastrul (55%) şi roşul
(50%) îşi oferă vibraŃia coloristică autorului unei alte realităŃi.
Roşul ireal (37%), albastrul (36%) şi cenuşiul (34%) trasează portrete iluzorii.
Negrul ireal îmbracă în haina sa obiecte diverse în proporŃie de 39%. Albul (29%)
conferă imaginii consistenŃă fantomatică, asociindu-se cenuşiului (32%). Policromatismul îşi
risipeşte jumătate din încărcătura de culoare ireală tot în multitudinea de obiecte
înconjurătoare.
Urmărind potenŃialul expresiv al cromaticii labişiene din perspectivă stilistică, am
considerat necesară o incursiune în aria de cercetare a acestei ştiinŃe a limbajului, cu scopul
de a-i redefini domeniul şi de a-i susŃine importanŃa şi actualitatea în abordarea fenomenului
literar.
Stilistica este o ştiinŃă dinamică şi viabilă, aflată în schimb permanent de informaŃie
cu disciplinele înrudite. Ea se află în zona vie a procesului de semnificare, analizând efectele
de subiectivism din limbaj.
Universul stilistic este unul complex, spre care converg valorile expresive ale tuturor
nivelelor limbii: fonetic, lexical şi morfo-sintactic.
ValenŃele afective care derivă din alcătuirile fonetice şi ritmice (eufonia şi euritmia)
izvorăsc, în ultimă instanŃă, din calitatea vocalelor de a fi centre de sonoritate ale silabei.
Încărcătura lor de sugestie şi sensibilitate este accentuată de fundalul consonantic. Împreună
cu acesta degajă muzicalitatea versului, a sintagmei, a cuvântului.
Expresivitatea fonetică este urmarea schimbului de energie creatoare dintre formă şi
sens, rolul cel mai important revenindu-i sensului. ÎnălŃându-se la nivel metaforic sau
3
simbolic, el va iradia către învelişul sonor un „nimb de poeticitate” şi va realiza cu acesta o
unitate expresiv-semantică.
PerfecŃiunea stilului şi expresiei implică o continuă modelare şi căutare a cuvântului şi
reprezintă arta mânuirii acestuia.
Poezia activează la maximum substanŃa fonică a cuvintelor. Efectul sugestiv este
căutat, iar valorile simbolice latente ale sunetelor sunt frecvent actualizate.
Sensibil la valorile muzicale ale limbii, Nicolae Labiş le selectează din diversele
registre de expresivitate ale acesteia şi le imortalizează în universul limbajului poetic
personal.
În contextul figurilor sonorităŃii rima este spaŃiul generos al desfăşurării potenŃialului
poetic al lexemului cromatic.
VersificaŃia labişiană păstrează, în esenŃă, aproape toate elementele eufoniei clasice,
cu ritm şi rimă.
Predomină rima amestecată (în 73 de creaŃii), expresie a nevoii de libertate a poetului,
dictată de sentimentele sale tumultoase.
„Centru generator” (Caracostea), „matrice textuală” (Blaga), rima deŃine funcŃii
multiple: estetică, eufonică şi semantică.
Labiş a aşezat lexeme cromatice în locul privilegiat al rimei, generând jocuri de
expresivitate poetică diversă, analizate de noi în fiecare secvenŃă a spectrului cromatic
prezent în poezia sa.
Sintetizând calităŃile rimei labişiene care conŃine un element coloristic, observăm
dificultăŃile cu care se confruntă autorul pentru a găsi un rezonator potrivit cu lexemele
cromatice explicite. De exemplu, din cele 18 apariŃii ale albului (direct şi indirect) în dublete
eufonice, doar una include lexemul cromatic explicit („calm-alb”). Celelalte sunt ale albului
implicit. SituaŃia este asemănătoare pentru negru şi violet.
În timp ce lexemele cromaticii implicite (indirecte) au 104 apariŃii pe locul rimei,
lexemele cromatice explicite sunt în număr de 40.
Există două excepŃii faŃă de raportul de mai sus. Una o constituie argintiul care
realizează 8 apariŃii în regim explicit în dublete eufonice (rimă) şi numai 2 în cel implicit.
Verdele are prestaŃii egale în ambele registre.
Remarcăm faptul că roşul (20 ocurenŃe), galbenul (19 ocurenŃe) şi albul (18),
incluzând şi termenii seriilor semantice, ocupă primele trei locuri în rima poeziei lui Labiş,
iar violetul (4 ocurenŃe) se află pe ultimul loc.
Rimele feminine (76) sunt mai numeroase decât cele masculine (68). Având o natură
vocalică, ele imprimă poeziei un plus de muzicalitate.
Rimele masculine, cu sonoritatea lor gravă, sunt proprii tonalităŃii elegiace prezente în
numeroase creaŃii labişiene.
DistribuŃia aproape echilibrată a rimelor vocalice (feminine) şi a celor consonantice
(masculine), în versurile analizate de noi, poate fi considerată un reflex al caracterului
echilibrat fonic al limbii române, evidenŃiat de Sextil Puşcariu.
Urmărind clasificarea rimelor (incluzând un element cromatic) în funcŃie de clasele
morfologice ale cuvintelor care intră în rezonanŃă fonică, expresivă, am observat că 59% din
totalul de 144 de dublete eufonice o reprezintă rima heterocategorială. Prin această opŃiune,
4
Labiş se înscrie în tendinŃa poeziei moderne de „creştere a rimei heterocategoriale mai
expresive”. (Funeriu)
Remarcăm faptul că substantivul cu încărcătură cromatică participă în proporŃie de
60% la realizarea dubletului con-sonant, oferind concreteŃe şi consistenŃă vizuală imaginii.
Adjectivul coloristic se implică în proporŃie de 44% în expresivitatea fonetică şi
semantică a rimei, iar verbul nu reprezintă decât 6% din totalul elementelor care exprimă
culoarea. PrezenŃa sa dinamizează cromatizarea sau decromatizarea, creează perspectiva
temporală în poezie.
Rima rară este urmarea efortului creatorului de a deschide, prin sugestie şi
muzicalitate, noi drumuri spre universul cunoaşterii. Nicolae Labiş a sondat toate nivelele
limbii şi a valorificat artistic elemente aparŃinând regionalismelor şi limbajului popular,
esteticii urâtului, contrastului lexico-stilistic şi domeniului neologismului.
Situarea unui termen cromatic explicit pe locul „privilegiat” al rimei a impus o
căutare anevoioasă pentru găsirea unor corespondenŃi eufonici. Aşa se explică numărul redus
de astfel de dublete (40 din cele 144 de rime cu un element cromatic, ceea ce reprezintă
28%), dar şi o anumită caracteristică a lor: apariŃia rimei încrucişate incomplete, prin lipsa
corespondentului eufonic al lexemului cromatic explicit.
Exceptând rima şi apocopa, rolul termenilor cromatici expliciŃi este mai puŃin evident
în celelalte figuri ale sonorităŃii (ritmul, aliteraŃia, asonanŃa, tautofonia). Din acest
considerent ne-am orientat spre explorarea valorilor expresive ale cromaticii implicite.
AliteraŃia contribuie la dinamica imaginilor, sporind puterea de sugestie şi încărcătura
semantică a ansamblului poetic. Labiş a valorificat sugestiile artistice ale acestui procedeu,
realizând armonia acustică internă, simetrii şi efecte eufonice imitative, punând în evidenŃă
progresia, periodicitatea sau intensitatea unui fenomen auditiv având reverberaŃii poetice.
Urmărind consoanele înscrise în jocul expresiv eufonic al aliteraŃiei, observăm faptul
că sunetele v şi d deŃin locul cel mai important, datorită reliefului sonor remarcabil, a
frecvenŃei apariŃiei în versuri şi în numărul mare de poezii.
AliteraŃia creează impresia susŃinerii tonalităŃii sunetului, extinzând ecoul afectiv şi
semantic al acestuia. Ea a inclus un număr redus de termeni cromatici expliciŃi (11). Baza
analizei majorităŃii versurilor o constituie cromatica implicită.
Denumite „timbre fonetice expresive” (Gh. N. Dragomirescu) sau „armonii vocalice
sub accent” (Tohăneanu), asonanŃele asigură progresia discursului poetic şi subliniază
intensitatea trăirii artistice.
ApariŃia frecventă a vocalei a în asonanŃă (50 de ocurenŃe), cu haloul său psihologic
impunător şi solemn, subliniază ritmul larg, cu respiraŃie adânc odihnitoare, al liricii
labişiene.
Sunetele cu timbru luminos, deschis, armonios (a, i, o) sunt mult mai frecvent
prezente (90 ocurenŃe) în acest tip de figură a sonorităŃii, decât cele cu calităŃi eufonice
scăzute (ă, î, u), însumând 43 ocurenŃe.
Ca şi în cazul aliteraŃiei, şi în asonanŃă descoperim puŃini termeni ai cromaticii
explicite (8). Cei ai coloraŃiei indirecte sunt dominanŃi, sporindu-şi zestrea de expresivitate.
În tautofonie şi apocopă remarcăm aceeaşi prezenŃă redusă a cuvintelor coloristice
directe.
5
 Sunetele cuprinse în figurile fonetice din lirica labişiană evocă momente acustice
similare naturii lor sonore, dezvoltă sugestii semantice şi valori stilistice în raport cu sensul
lexical al termenilor marcaŃi. Prin efectul lor artistic, ele susŃin sugestiile cromatice pregnante
din poezia lui Labiş: vocala a, frecventă în figurile sonore, potenŃează afectiv albul, dominant
în plan vizual.
Înainte de a aborda valorile stilistice din aria lexico-semantică a cromaticii labişiene ,
am efectuat delimitările conceptuale ce se impun în cadrul teoriilor actuale cu privire la tropi
(figuri semantice sau metasememe).
OpŃiunea noastră pentru termenii operanŃi se află la confluenŃa opiniilor specialiştilor
din domeniul stilisticii, teoriei şi criticii literare.
Analiza irizărilor poetice din registrul coloristicii lui Nicolae Labiş a pus în evidenŃă:
a. relativa libertate a lexemelor de culoare faŃă de context, ele putându-se afla în câmpurile
lexicale cele mai diverse (animat, inanimat, uman, abstract, concret). Fiecare culoare şi-a
conturat mai apoi afinităŃile lexicale cu diverse arii de semnificare din sfera realităŃii imediate
sau a fenomenelor psihologice; b. exploatarea potenŃialului stilistic al seriilor semantice
datorată faptului că lexemele cromatice, aceste „cuvinte-axiomă” nu permit variante lexicale
(neologice, populare, regionale).
Am extins studiul nostru şi asupra poeziilor (multe inedite) din volumele Moartea
unui poet, Album memorial – Nicolae Labiş şi Poezii (1967), în care am remarcat fenomene
stilistice revelatorii pentru personalitatea lui Nicolae Labiş,.
Albul realizează cele mai multe apariŃii ale culorii directe (85), caracterizând
fenomene ale naturii, termeni ai faunei, florei sau reliefului concret, precum şi elemente ale
anatomiei şi vieŃii interioare umane. Legat de acest ultim aspect, subliniem faptul că el are
cea mai mare pondere în raport cu celelalte lexeme cromatice (21 de apariŃii).
În câmpul semantic al acestei culori, lexemul zăpada deŃine 47 de apariŃii (din cele
128 ale culorii implicite), având sens propriu sau figurat. Ea este semnul aspiraŃiei lui Labiş
la un tărâm al purităŃii, reculegerii şi liniştei.
Albul labişian este şi unul al tăcerii definitive. Elementele morbide (oase, cranii etc.)
sunt o prezenŃă semnificativă în lirica poetului, amintind un trecut dureros, adânc marcat în
sensibilitatea autorului.
Epitetele plasticizante, metafora in praesentia (6 apariŃii), in absentia (5 apariŃii) şi
hipalaga (10 apariŃii) îşi dispută acest spaŃiu cromatic.
Datorită sensibilităŃii şi intuiŃiei creatoare, Labiş se înscrie prin poetica albului pe
coordonatele marii poezii, alături de Eminescu, Macedonski, Mallarmé etc.
Roşul, cu cele 72 de apariŃii în câmpul cromatic explicit, ocupă locul al doilea pe
paleta coloristică a tânărului poet.
Ca şi albul sau negrul, această culoare marchează începutul vieŃii, dar şi finalul ei. Ea
este distribuită cu lexeme din câmpul semantic al stărilor sufleteşti, al ideologiei, al anatomiei
umane etc.
Roşul explicit este concurat poetic de sugestiile bogate ale roşului implicit (purpura,
rubinul, sângele, focul etc.). Sângele conturează pete de culoare în 97 de apariŃii, iar focul în
205 apariŃii. Însumând şi cele 25 de prezenŃe ale altor elemente cu aport coloristic, observăm

6
prezenŃa masivă a roşului (implicit şi explicit) în imagistica labişiană, realizând 399 de
ocurenŃe, aproape dublul prezenŃei albului (explicit şi implicit), care totalizează 213 ocurenŃe.
Câmpul lexical al focului este dominant în versurile adolescentului din Mălini (416
ocurenŃe din care 205 cu valoare cromatică) şi este, alături de „zăpadă”, o altă „matrice
stilistică” a personalităŃii creatoare a lui Nicolae Labiş, neînsetat căutător al neprihănirii,
înscris în complicate ritualuri purificatoare. „Cuvântul pur (…) înseamnă în sanscrită foc …”
(Gilbert Durand).
Autorul este dominat de „complexul lui Empedocle”.
Roşul labişian este unul al combustiei interioare, al entuziasmului, dar şi al morŃii
violente, al războiului şi suferinŃei.
Epitetul plasticizant, metafora in praesentia (3 apariŃii) şi cea in absentia (5 apariŃii),
hipalaga (5 ocurenŃe) ocupă locul central între figurile de stil prezente în aria de expresivitate
a acestei culori. Remarcăm oximoronul (4 construcŃii) şi sinestezia.
Negrul explicit ocupă locul trei, ca pondere, în registrul cromatic al poetului-
adolescent şi locul al doilea, după alb, în conturarea profilului uman.
El dobândeşte o încărcătură semantică amplă, configurând câmpuri lexicale cu
identitate specială: cel al războiului, al tensiunilor sociale, al maculării morale, al vieŃii
domestice etc.
Negrul implicit plasticizează mediul industrial, spaŃiile tenebroase, o faună a damnării
marcată prin simbolismul negativ al acestei culori.
Epitetul „negru” dobândeşte, în contextele create de Labiş, semnificaŃii multiple în
afara celei cromatice: tânăr, copt, profund, ars, uzat, tulburat, fără stele, cariat, funest, roditor,
concentrat, agresiv etc.
Metaforele revelatorii (2 exemple) sunt concurate de cele plasticizante (4 exemple).
Remarcăm şi prezenŃa catacrezei (3 exemple). Metonimia (2 exemple), sinecdoca (1
exemplu) şi comparaŃia (1 exemplu) sunt slab reprezentate. Oximoronul are 3 prezenŃe.
Verdele are, sub aspect simbolic, asemenea majorităŃii culorilor, valenŃe pozitive
(culoare a armoniei şi echilibrului, a purificării), dar şi negative (amintind veninul, otrava,
„apa blestemată”, moartea).
În creaŃia lui Labiş, verdele tinde să-şi dezvolte sensurile figurate în contextul „apei
vrăjite”, al lumii vegetale, al spaŃiului citadin.
Bradul este unul din cuvintele-cheie ale florei labişiene, expresie a voinŃei de a trăi, a
permanenŃei nealterate.
Metaforele revelatorii (4 exemple) includ regimul acvatic, sugerând nestatornicia
vieŃii, precaritatea condiŃiei umane, „marea trecere”. Remarcăm 2 metafore plasticizante,
hipalaga (2 exemple) şi oximoronul (2 exemple) dar şi comparaŃia, metonimia şi sinecdoca,
personificarea, cu câte o ilustrare.
ReŃinem rolul plasticizant foarte pronunŃat al galbenului explicit, prezent în mediul
inanimat-concret al creaŃiei tânărului poet, în 25 de contexte diferite – expresie a efortului de
selecŃie şi descoperire a valenŃelor expresive inedite ale acestui element cromatic.
El este distribuit în câmpul semantic al naturii (40%) al aştrilor, al suferinŃei şi bolii.

7
 În sfera epitetului remarcăm prezenŃa unor stereotipii cromatice, dar şi pe cea a
galbenului „malefic” (determinantul îşi diminuează caracterul plasticizant-coloristic pentru a
dobândi un sens moral).
Metaforele in praesentia (2 exemple) generează serii metaforice. ComparaŃiile se
impun (4 exemple), urmate de metonimie (3 exemple) şi personificare (2 exemple).
Albastrul explicit (31 ocurenŃe) domină net lexemele cu decodare indirectă (12
ocurenŃe). Acest fapt determină percepŃia vizuală accentuată, reliefarea semantică a culorii.
Ea are virtuŃi plasticizante în mediul concret şi calităŃi euristice când determină elemente ale
lumii abstracte.
Albastrul reconfigurează spaŃiul în manieră onirică, iar obiectele de decor sau din
domeniul animat îmbracă adesea cromatizări ireale, paradoxale.
Epitetul plasticizant abundă. I se alătură epitetul metaforic (4 exemple).
Caracterul eteric al iubirii este sugerat printr-o metaforă revelatorie. Remarcăm
prezenŃa a 6 metafore plasticizante, expresie a sublimării în substanŃa visului, a idealului pur.
Violetul explicit (2 exemple) este dominat de sugestiile culorii implicite (20 exemple),
ai cărei termeni (vânăt, livid, cearcăn) s-au încărcat cu iradieri poetice în creaŃia lui
Eminescu, Arghezi, Bacovia. FrecvenŃa ridicată a apariŃiei lor în literatură îi face mai flexibili
faŃă de context şi acesta ar putea fi motivul pentru care Labiş îi preferă.
Epitetul metaforic se însoŃeşte cu un altul, plasticizant.
Autorul găseşte în cromatismul explicit al argintiului (21 prezenŃe nerepetabile)
motive de încântare poetică, ceea ce îl determină să recurgă rareori la culoarea implicită (3
ocurenŃe).
Versurile lui Labiş pun în evidenŃă corespondenŃa argint-emoŃii purificate. IntenŃia
poetului este de sacralizare a lumii concrete, a câmpului audiŃiei şi a elementelor naturii. O
singură dată el asociază argintiul unui element abstract.
În registrul acestei culori, epitetul dobândeşte valorile poetice cele mai înalte
(sinestezic, oximoronic, metaforic). Metaforele plasticizante (7 exemple) domină figurile de
stil, urmate de sinestezii (4 exemple), hipalagă (2 exemple), sinecdocă (1exemplu) şi
comparaŃie (1exemplu).
„Foc întunecat”, amestec de viaŃă şi moarte, de germinaŃie şi pericol ascuns, brunul
explicit, aflat în 5 contexte nerepetabile, îşi manifestă încărcătura poetică în raport cu lexeme
din câmpul semantic al elementelor naturii. Epitetul tradiŃional (2 exemple) se alătură celui
sinestezic (1exemplu), oximoronic (1exemplu) şi personificator. Hipalaga se remarcă în două
contexte, la fel ca şi personificarea.
Cenuşiul labişian este unul rece, al pustiirii, al abandonului şi suferinŃei. El are un
caracter plasticizant şi apreciativ.
În registrul poetic al cenuşiului se află atât epitetul cromatic, dar şi cel evocativ,
construite pe jocul de ambiguităŃi generate de polisemantismul acestui lexem (însemnând
decolorat, mohorât, trist, deprimant). Epitetul metaforic animă estetic atmosfera devitalizată.
ComparaŃia (1 exemplu) şi hipalaga (1 exemplu) sunt o prezenŃă mai puŃin importantă.
Polisemantismul explicit îmbracă, în poezia lui Labiş, haina feerică a curcubeului în 9
contexte nerepetabile. Imaginea vizuală devine reverberantă prin folosirea pluralului
„curcubee” (cu varianta fonetică „curcubeie”).
8
 Adevărată „figură de stil a naturii” datorită poeticei armonii coloristice pe care o
desfăşoară în înalt, alcătuire contrastantă şi oximoronică de soare şi furtună, de real şi ireal,
de materie şi vis, curcubeul generează în lirica labişiană epitetul rar şi metafore revelatorii (2
exemple), fiind un element constant al entuziasmului şi mirării pure adolescentine a lui Labiş
în faŃa spectacolului lumii.
Concluzii: Teza noastră şi-a propus să realizeze un studiu sistematic al expresivităŃii
culorii din lirica lui Nicolae Labiş.
Întocmind statistica elementelor de cromatică explicită şi implicită, am dovedit că
investigaŃia noastră are un câmp real de cercetare pe care l-am delimitat în raport cu
echivocul cromatic, cu pierderea identităŃii coloristice şi falsa perspectivă cromatică.
Am pus în evidenŃă în ambele domenii de observaŃie prezenŃa culorii reale şi a celei
ireale, cu întregul lor potenŃial artistic, subliniind caracterul mimetic mai pronunŃat al
cromaticii labişiene.
Caracterul pictural al imaginii poetice este rezultatul îmbinării capacităŃii sugestive a
culorii directe (347 de ocurenŃe) cu cea a culorii indirecte (724 de ocurenŃe).
Cromatica labişiană este intensă, adeseori cu vibraŃie expresionistă. Ea exclude poezia
nuanŃelor, atât de dragă simboliştilor.
Poetul a distribuit termenii coloristici, în cea mai mare parte a lor, în contexte noi,
irepetabile. Aceasta este dovada efortului creator de descoperire a unor valenŃe expresive
neexplorate încă.
PrezenŃa elementelor cromatice în câmpuri lexicale diverse atestă libertatea
elementelor cromatice faŃă de context.
Pe măsură ce poezia lui Labiş devine tot mai accentuat reflexivă, ea îşi pierde din
culori.
Autorul a întrebuinŃat cu eleganŃă şi subtilitate întreaga gamă expresivă a figurilor
fonetice şi semantice pentru a conferi profunzime şi veridicitate mesajului său poetic.
AspiraŃia spre puritate, neliniştea căutării şi entuziasmul întrezăririi idealului visat
sunt dimensiunile dominante ale sensibilităŃii labişiene configurate de cromatică.
Vocea lui Nicolae Labiş are un „sunet” argintiu şi o „paletă” coloristică distinctă în
Panteonul literar românesc.