Toată lumea din ateliere avea ochii hămesiţi şi adânci înfipţi în orbite, pielea transparentă şi

scofâlcită şi gura rânjind în parabolă perfectă.

Începuse cu studenţii din anul 4. Când până şi cel mai chillax din cei 350 constatase că lucra de peste
24 de ore sărind de la o predare la alta, izbucnise epidemia. La început, câte un student-doi din
fiecare atelier se bloca lucrând, ridica privirea către infinit cu mâinile întinse în faţă şi începea să se
descărneze. Dezintegrare lentă, ireversibilă, dar sigură. Ceilalţi nu îl băgau în seamă. Erau obişnuiţi să
le mai cadă câte un echer, să îşi mai înfige cuţitul în câte un deget lucrând la machetă sau să li se mai
lipească ochii cu adeziv instant de 5 secunde. Accidentele erau comune în meserie. Chiar şi să îţi
arunci laptopul pe geam când se bloca randarea după 5 ore şi apoi să plângi pentru 5 zile era un lucru
obişnuit. Însă studenţii infestaţi ieşeau din obişnuit.

Când primul student cu mâinile întinse îşi scăpă inima şi plămânii pe planşetă şi începu să incanteze
“sooo...mn, sooo...mn”, în atelier se făcu linişte. O studentă mestecând cablul de la mouse în timp ce
configura pentru a opta oară grupurile sanitare de la etaj îl înjură. “Somn în draci. Avem predare până
la miezul nopţii. Şi e predare şi mâine. Şi poimâine. Şi peste trei zile. E predare permanentă. Ne
predăm sufletele. Inima, ficaţii, rinichii, tot. Nu vreau decât să dorm, pentru totdeauna. Nu vreau
decât... soo...mn.”

Şi aşa cum prezisese, şi ei îi căzură organele interne şi se blocă.

Nimeni nu se panicase. Toţi aveau de mult timp virusul în ei. De la primul all nighter lucrând în anul 1.
De la seminariile de perspectivă. De la schiţele restante. De la predările de la proiectare, urbanism,
proiecte tehnice, restaurare... Virusul îi contropise încet-încet pentru totdeauna. Le intrase în creier,
în sânge, în ADN. Le găurise interiorul şi îi secase de orice bucurie. Le mâncase neuronii, trupul,
timpul. Îi făcuse incapabili să mai doarmă, incapabili să mai gândească, incapabili să mai fie în viaţă. Îi
transformase în nişte automatisme.

Şi ca nişte automatisme, începuseră toţi să mărşăluiască prin facultate, goi pe interior.

Erau peste tot. Prin ateliere, prin coridoare, chiar şi la mansarda interzisă. Distruseseră tratamentele
acustice din amfiteatru. Gherăniseră frescele din Sala Frescelor. Şterseseră semnul cu “La Ritzi” de pe
uşa de la S4. Prăbuşiseră terasa. Se împiedicaseră de sculptura ciudată cu două picioare atârnând.

Şi ajunseseră în stradă.

Ştirile de la ora 5 numai asta prezentau. Se vorbea de o boală incurabilă, contagioasă, apărută în
rândul studenţilor şi transmisă oricui intra în contact cu ei. Se recomanda ca la vederea unui student,
să îl ucizi fără milă. Simptomele bolii erau pierderea facultăţilor mintale (şi arhitecturale), mâinile
întinse în faţă fără motiv (se zvonea că dacă aruncai în bolnavi cu un teu şi un echer, le-ar fi ţinut
mâinile ocupate), descărnarea şi dorinţa supremă de somn. Orice ai fi făcut, trebuia să eviţi contactul
direct cu studenţii. Când te atingeau, îţi furau somnul. Îţi furau tot somnul de ieri, de alaltăieri, de trei
luni încoace. Îţi furau tot somnul de la naştere până acum, tot somnul pe care l-ai avut vreodată şi
mai ales, tot somnul pe care urma să îl ai de acum încolo. Deveneai incapabil să mai dormi vreodată,
incapabil să mai închizi ochii punând capul pe pernă, incapabil să mai visezi. Deveneai ca ei. Treptat,
te goleai de orice sentiment, de orice te menţinea în viaţă şi erai lovit doar de o hăituială, o senzaţie
de acum ori niciodată, de corp ajuns la limită.
Treptat, te transformai în student de arhitectură.

Treptat, erai cuprins de Mincuficare.

(Scris acum 2 ani, când eram şi eu prin anul 4, Raluca Daniela) -2017