Viaţă privată şi viaţă publică în lumea occidentală

După 1945, până la sfârşitul anilor ’60,  în aproape toate statele europene şi în S.U.A. se înregistrează o creştere a
populaţiei datorată în principal creşterii natalităţii, care a fost numită baby boom. Creşterea populaţiei se
înregistrează şi în anii ’70, dar ea se datorează îmbunătăţirii condiţiilor de trai, care au dus la prelungirea duratei vieţii,
iar în lumea occidentală este cauzată şi de migraţiile din fostele ţări coloniale. În anii 80 începe o scădere a sporului
demografic, care a continuat până astăzi.

Structura socială a populaţiei s-a modificat profund comparativ cu perioada interbelică. Schimbările tehnologice au
făcut ca numărul muncitorilor specializaţi să crească, iar numărul lucrătorilor ocupaţi în munci murdare, dure şi
periculoase să scadă. Muncile de jos au fost preluate mai ales de imigranţi. Întreprinderile mici şi mijlocii şi-au redus
constant numărul, deoarece nu au făcut faţă concurenţei marilor întreprinderi şi consorţii multinaţionale. Cele mai bine
plătite slujbe au devenit cele de manager. Ţărănimea a devenit o categorie socială cu o pondere foarte mică în cadrul
populaţiei, undeva sub 15% în majoritatea statelor occidentale. Procentual, a crescut foarte mult clasa mijlocie a
salariaţilor (astăzi 50-60% din populaţia activă). Totuşi, acest lucru nu a dus la reducerea diferenţelor sociale, ci
acestea au continuat să se adâncească. Pentru a rezolva aceste probleme, statele din Europa Occidentală au recurs
la măsuri de protecţie socială, care au constat în asigurarea unui venit minim garantat oricărei persoane, creşterea
alocaţiilor, a pensiilor, acordarea de burse sau chiar alocarea de echipamente casnice. Populaţia urbană, care era
majoritară în statele capitaliste şi în perioada interbelică, a crescut la procente uluitoare, peste 70% în anii ’70 şi peste
80 şi chiar 90% în anii ’90. Răspândirea învăţământului de toate gradele şi creşterea constantă a numărului de
studenţi este o altă caracteristică a lumii capitaliste.

Viaţa privată se desfăşoară tot în cadrul familiei, dar apar schimbări care duc treptat la o criză a vieţii de familie.
Oamenii trăiesc în cuplu şi fără a se căsători, divorţurile sunt foarte frecvente, numărul copiilor unui cuplu este scăzut
(unul, doi copii sau chiar apar cupluri care nu îşi doresc copii), practicile religioase devin opţionale. Conflictele între
generaţii sunt foarte profunde, mai ales în anii ’60-’70, perioada în care se generalizează libertinajul. Relaţiile dintre
părinţi şi copii nu se mai bazează pe autoritatea din trecut. Treptat se acceptă de către părinţi un rol de coordonare,
mai degrabă decât de autoritate. Femeile capătă drept de vot după război în toate ţările şi ajung treptat să ocupe
aproximativ aceleaşi munci ca şi bărbaţii.  

Nivelul de trai al populaţiei a crescut constant, în principal datorită măririi veniturilor salariale, dar şi datorită preţurilor
scăzute pentru obiectele de larg consum, datorate progresului tehnic şi producţiei de serie. Frigiderul, televizorul,
maşina de spălat şi automobilul devin accesibile majorităţii categoriilor sociale începând cu anii ’70. Viaţa cotidiană
tinde să se standardizeze. Populaţiile din lumea capitalistă tind să trăiască în acelaşi ritm: să folosească acelaşi tip de
locuinţe, să frecventeze aceleaşi spaţii de consum (supermarket, mall, fast food), să consume aceleaşi produse
alimentare, să utilizeze aceleaşi echipamente casnice, să-şi decoreze casele în acelaşi fel. Totuşi, un procent mai mic
al populaţiei trăieşte în condiţii mizere la periferia marilor oraşe, unde creşte delicvenţa şi violenţa. Problema
periferiilor devine evidentă începând cu anii ’70, cauzată şi de creşterea migraţiei în lumea occidentală.

Petrecerea timpului liber devine un adevărat cult al epocii. Dezvoltarea tehnicii comunicării la distanţă şi a
mijloacelor de transport a contribuit la o revoluţie a loisirului. În 1948 se inventează tranzistorul, ceea ce permite ca
radioul şi televizorul să ajungă de mici dimensiuni şi să fie produse la un preţ accesibil. Orice familie îşi permite un
radio în perioada anilor 50, iar televizorul începe să-şi facă apariţia în tot mai multe cămine. Primul post de televiziune
apare în Marea Britanie, în 1936 (postul BBC), iar în S.U.A. în 1939 (postul NBC), dar televiziunea se generalizează
abia în anii 50. În S.U.A în 1946 doar 0,5% din gospodării aveau televizor, în 1954 se ajunge la un procent de 56% iar
în 1962 la 90%. Televiziunea color se creează în 1940, dar se generalizează în anii ’60. În 1962 se creează
televiziunea prin satelit care permite transmisiile în direct între două continente. Televiziunea este cea care are rolul
cel mai important în petrecerea timpului liber cotidian. Emisiunile de ştiri, muzica emisiunile de divertisment, filmele,
transmisiile sportive sunt cele care creează o adevărată cultură de masă. Presa îşi pierde din rolul deţinut până atunci
în crearea divertismentului, deşi se continuă consumul de roman foileton, benzi desenate, literatură de ficţiune.
Cinematograful are un rol important în petrecerea timpului liber în afara locuinţei într-un mod ieftin şi plăcut. Ca şi în
perioada interbelică, producţia de film se realizează mai ales la Hollyood. Totuşi, se creează un public amator de
pelicule de artă, unde capul de afiş îl deţin producţiile franceze şi italiene.

Petrecerea timpului liber în afara localităţii de domiciliu a început să fie o practică foarte răspândită datorită faptului că
săptămâna de lucru s-a redus la 5 zile în lumea capitalistă, iar acumulare veniturilor a permis concediile în străinătate.
Cele mai apreciate devin destinaţiile exotice, posibile datorită ieftinirii călătoriilor cu avionul.

Viaţa publică între conformism şi contestare

Valorile fundamentale ale societăţii occidentale sunt regimul politic democratic şi economia capitalistă. Viaţa publică
în statele occidentale este determinată de un factor esenţial: libertatea, înţeleasă în forme multiple, dar mai ales ca
libertate de exprimare, libertate de asociere şi libertate de întrunire. Oamenii sunt astfel încurajaţi prin legi să facă
mitinguri pentru a susţine sau combate o cauză, să se organizeze în asociaţii diverse (de la partide politice, la
organizaţii pentru apărarea drepturilor sau pentru promovarea unor idei, ori pur şi simplu pentru a întreprinde eficient
acţiuni într-un domeniu). Valorile capitaliste sunt reprezentate de societatea de consum, în care toată lumea tinde să
îşi crească nivelul de trai şi să îşi asigure o ascensiune profesională. Spaţiul public este reprezentat în primul rând de
locul de muncă,  locuri de agrement  (parcuri, teatre, cinematografe, muzee, săli de concerte, săli de sport, stadioane,
diverse alte locaţii pentru activităţi culturale, sportive sau de recreere), localuri unde se pot servi mâncăruri şi băuturi,
locaţii de unde se pot face cumpărături variate (pieţe, magazine, supermarket-uri, mall-uri). În aceste spaţii oamenii se
reunesc în jurul unor valori sau interese comune, tendinţa fiind aceea de a se impune în societate activităţile care
adună cei mai mulţi adepţi. Obiceiul, moda sunt cele care dictează şi care, adesea, cenzurează libertatea de a alege.

Începând din anii ’60 are loc o puternică mişcare contestatară a valorilor societăţii capitaliste, pornită din rândul
tinerilor. Cel mai reprezentativ pentru începutul acestei mişcări este curentul hippie, apărut în California, cel mai
bogat stat american, în 1963. Acest curent contestă valorile societăţii de consum şi promovează o întoarcere la
natură, la sursele culturii populare (folk), militează împotriva poluării, pentru pace şi contestă toate războaiele,
inclusiv cele duse în numele apărării drepturilor omului. Tinerii hippie se disting de restul populaţiei prin hainele lor
lejere şi foarte colorate, inspirate din tradiţia popoarelor Americii latine sau asiatice, pletele atât pentru bărbaţi cât şi
pentru femei, dar mai ales prin muzica pe care o interpretează, folk-song, foarte melodioasă, inspirată de tradiţia
populară americană sau a altor popoare. Evadarea lor din cotidian şi întoarcerea la natură se realizează însă şi prin
promovarea consumului de droguri, a libertinajului sexual şi prin promovarea practicilor religioase indiene (în principal
yoga). Generaţia hippie se remarcă în primul rând prin opoziţia faţă de războiul din Vietnam (1955-1975), dus de
statul american în scopul stăvilirii expansiunii comunismului. Apogeul mişcării hippie îl reprezintă festivalul de muzică
folk de la Woodstock (1969), unde se adună 400 000 de tineri pentru a asculta muzică şi a milita pentru natură şi
împotriva războiului. Aici concertează 32 de solişti şi formaţii, între care promotorii acestei mişcări: Jimi Hendrix, Bob
Dylan, Janis Jopli, Joan Baez, The Who, Joe Coker etc. Curentul rock, apărut în anii ’60 s-a alăturat,   în muzică,
mişcării contestatare începută de hippie şi a continuat-o, după ce mişcarea hippie a intrat în declin în anii ’70.

 O altă mişcare contestatară a valorilor capitaliste este cea a ecologiştilor (verzii). Ecologiştii militează pentru
păstrarea unui mediu curat, pentru conservarea naturii şi împotriva exceselor industrializării. Această mişcare,
devenită foarte populară începând din anii ’70, a continuat până astăzi. În S.U.A. ecologiştii s-au exprimat prin
crearea a numeroase organizaţii non-guvernamentale care aveau ca scop protecţia mediului, lupta cu industria
poluantă, apărarea speciilor pe cale de dispariţie. În Europa occidentală mişcarea ecologistă a dus la crearea unor
partide politice care promovează, pe lângă protecţia mediului şi respectarea drepturilor omului, a păcii şi protecţia
individului în faţa efectelor nocive ale tehnologiei. Totodată, în ţările democratice s-a născut şi o mişcare de apărare
a drepturilor omului peste tot în lume, care a criticat implicarea brutală a statelor industrializat în viaţa locuitorilor din
Lumea a III-a. În 1948 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, semnată de
o mare parte a statelor lumii. Cu toate acestea, multe state semnatare încalcă drepturile omului, fără ca acestea să fie
sancţionate. În aceste condiţii adevărata luptă pentru drepturile omului este dusă de organizaţii non-guvernamentale,
dintre care cea mai celebră este Amnesty International, înfiinţată la Londra, în 1961.

Viaţă privată şi viaţă publică în ţările comuniste din Europa

Regimul comunist s-a instaurat, după 1945, în Europa centrală şi de est prin falsificarea alegerilor de către partidele
comuniste, sprijinite de armata sovietică, rămasă în aceste teritorii din perioada războiului. Dacă în statele capitaliste
occidentale viaţa publică şi privată are în centrul său preocuparea pentru individ şi drepturile sale, în ţările comuniste
statul este cel care confiscă viaţa publică, dar şi parte din viaţa privată a cetăţenilor.

În majoritatea statelor europene în care s-au instaurat regimuri comuniste după război, populaţia rurală era mai
numeroasă decât populaţia urbană. Această realitate s-a modificat rapid datorită industrializării forţate promovată de
statele comuniste. Exodul de la sat la oraş, care se produsese în statele occidentale în perioada interbelică şi dusese
la înclinarea balanţei în favoarea urbanului, are loc în statele comuniste în anii ’50-’60. Aceste fenomene au schimbat
peisajul urban, unde au apărut numeroase fabrici şi cartiere muncitoreşti de locuinţe. Locuinţele noi din mediul urban
au un confort mai mare decât casa ţărănească deoarece au apă curentă, energie electrică, sistem de canalizare.
Totuşi, regimurile comuniste păstrează timp de peste 40 de ani aceeaşi arhitectură şi aproximativ acelaşi confort, fapt
ce nu permite o modernizare a spaţiului de locuit decât prin achiziţia aparaturii electrocasnice. Regimul comunist îşi
doreşte o nivelare socială a cetăţenilor, fapt care se produce începând cu standardizarea spaţiilor de locuit, dar se
menţine prin diferenţele mici de salarizare între diversele categorii de lucrători. O schimbare pozitivă pe care o aduce
regimul comunist este şcolarizarea obligatorie până la nivelul liceului, inclusiv. Diferenţele sociale încep să se creeze
mai ales prin nivelul de şcolarizare. Elitele nu sunt reprezentate de persoane cu venituri substanţial mai mari, ci de
persoane care au studii superioare. Tehnica modernă pătrunde mai greu în casele comuniste decât în lumea
occidentală. Televizorul îşi face apariţia în România după 1956, când se creează televiziunea publică. Maşina de
spălat şi telefonul sunt prezente în majoritatea locuinţelor începând cu anii ’70, dar automobilul, deşi tinde să se
generalizeze în anii 80, rămâne totuşi un lux pe care şi-l permit membrii de partid şi persoanele care fac sacrificii
financiare pentru a plăti ratele la maşină.

Familia reprezintă nucleul vieţii private în comunism. Comuniştii au un cult pentru familia muncitorească, numeroasă
şi fericită. Deşi divorţul este acceptat oficial, persoanele care divorţează nu sunt agreate de regim. În 1968
Ceauşescu semnează un decret care interzice avorturile în România, permiţându-le doar în anumite cazuri prevăzute
de lege. Acest decret a contribuit la o creştere a populaţiei României, ajunsă în 1989 la 23 de milioane de locuitori.
Viaţa privată, deşi aparent fără griji deoarece în regimul comunist statul asigură fiecărei persoane casă şi loc de
muncă, este în realitate supusă la fel de fel de constrângeri. Toate statele comuniste au fost afectate de un
dezechilibru economic marcat de o criză a alimentelor de bază. În anii ’80 în România uleiul, făina, zahărul şi pâinea
se cumpărau doar pe cartele alimentare în care erau trecute numărul persoanelor din familia respectivă pentru ca
fiecare să cumpere un număr limitat de produse. Alte alimente care nu se dădeau pe cartelă erau greu de procurat.
Invadarea spaţiului privat de către stat s-a realizat prin ascultarea telefoanelor, citirea corespondenţei, urmărirea
persoanelor considerate suspecte de către regim. Cea mai importantă constrângere era interzicerea călătoriilor în
afara graniţelor statelor comuniste.

Viaţa publică era confiscată în totalitate de către stat. Regimurile comuniste nu permiteau manifestări de stradă,
altele decât cele organizate sau controlate de partid. Ziua naţională (în România era 23 august) sau Ziua
Internaţională a Muncii (1 mai) erau sărbătorite cu mult fast, prin manifestări regizate în cele mai mici detalii de
oamenii regimului, în care indivizii erau nişte elemente de decor. Spaţiul public era invadat de statui, panouri şi afişe
care glorificau regimul comunist. Manifestările culturale de orice natură erau cenzurate, urmărindu-se ca acestea să
respecte ideologia partidului. Fiecare întreprindere, dar şi fiecare instituţie culturală avea un secretar de partid care se
ocupa de propagandă, dar şi de cenzurarea oricăror manifestări libere. În România în anii ’50 s-a produs o rusificare a
culturii şi o abandonare a valorilor naţionale, iar în anii ’70 s-a introdus o cenzură severă, care avea ca scop ca orice
producţie culturală să respecte ideologia de partid. Astfel teatrele, televiziunea, radioul, toate ansamblurile culturale
trebuiau să îşi prezinte producţiile culturale cenzorilor şi să le realizeze abia după ce primeau aprobare.

Contestarea regimului comunist s-a realizat prin manifestaţii ample în Ungaria (revoluţia din 1956), Cehoslovacia
(revoluţia din 1968), Polonia (grevele şi acţiunile sindicatului Solidaritatea din anii ’80). În România aceste acţiuni au
fost de mai mică amploare: o grevă a minerilor din Valea Jiului în 1977 şi o manifestaţie de protest a muncitorilor de la
uzinele din Braşov în 1987. Totuşi, în România regimul comunist s-a prăbuşit prin cele mai ample manifestaţii de
protest din Europa comunistă.