CUPRINS

Aspecte generale despre Uniunea Europenă.............................................................................2

Cronologia Tratatelor Uniunii Europene...................................................................................4
Procesul decizional în cadrul UE..............................................................................................6
Comunitățile Europene (CECO, CEE și Euratom)....................................................................7
Tratatul de la Roma - Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE)...........8
Tratatul de la Roma - Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice
(CEEA sau „Euratom”).............................................................................................................9
Actul unic european................................................................................................................10
Tratatul de la Maastricht.........................................................................................................11
Tratatul de la Amsterdam şi de la Nisa...................................................................................13
Tratatul de la Lisabona...........................................................................................................15
Parlamentul European.............................................................................................................16
Consiliul Uniunii Europene....................................................................................................17
Cosiliul European...................................................................................................................18
Comisia Europeană.................................................................................................................19
Cosiliul Europei......................................................................................................................20
Curtea de Justiţie....................................................................................................................22
Curtea de Conturi Europeană..................................................................................................23
Comitetul Economic şi Social European.................................................................................24
Comitetul Regiunilor..............................................................................................................25
Banca Europeană de Investiţii.................................................................................................26
Banca Centrală Europeană......................................................................................................27
Ombudsmanul European.........................................................................................................28

1
 Aspecte generale despre Uniunea Europenă

a) Etape aderare:

- 1973: Primul val de aderare la Uniunea Europeană. Se alătură Danemarca, Irlanda şi

Marea Britanie;
- 1981: Al doilea val de aderare la Uniunea Europeană; se alătură Grecia;
- 1986: Al treilea val de aderare la Uniunea Europeană format din Portugalia şi Spania;
- 1995: Al patrulea val de aderare la Uniunea Europeană format din Austria, Finlanda şi
Suedia;
- 2004: Ziua Extinderii. 10 ţări aderă la Uniunea Europeană (Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria);
- 2007: Adereare România și Bulgaria
- 2013: Croaţia

b) Prezentarea Uniunii Europene

Trei instituţii de decizie principale:

 Parlamentul European (PE), care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către
aceştia;
 Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre individuale;
 Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii ca un tot unitar.
Acest „triunghi instituţional” elaborează politicile şi legile care se aplică pe întregul teritoriu
al UE. În principiu, Comisia propune legi noi, iar Parlamentul şi Consiliul le adoptă. Comisia
şi statele membre aplică aceste legi, iar Comisia asigură respectarea lor.

Alte instituţii și ce face fiecare:

Curtea de Justiţie este arbitrul final în litigiile din domeniul dreptului european.
Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.
Comitetul Economic şi Social European reprezintă actorii economici şi sociali din
societatea civilă organizată, precum angajatorii şi angajaţii, sindicatele şi organizaţiile de
consumatori;
Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale;
Banca Europeană de Investiţii finanţează investiţiile în proiecte de dezvoltare economică în
interiorul şi în exteriorul UE şi susţine micile întreprinderi prin Fondul European de Investiţii;
Banca Centrală Europeană este responsabilă de politica monetară europeană;
Ombudsmanul European investighează plângerile privind administrarea defectuoasă
înaintate împotriva instituţiilor şi organismelor UE;

c) Trei „consilii”: ce face fiecare?

Este uşor să intri în încurcătură când trebuie să faci diferenţa între instituţiile europene – în
special în cazul în care există instituţii foarte diferite cu nume foarte asemănătoare, aşa cum
este cazul acestor trei „consilii”.
Consiliul European
Acest consiliu este alcătuit din şefii de stat sau de guvern ai tuturor statelor membre ale UE şi
din preşedintele Comisiei Europene. În funcţie de sistemul politic al fiecărei ţări, participantul
la Consiliul European este preşedintele şi/sau primul ministru. În principiu, Consiliul
European se reuneşte de patru ori pe an pentru a defini, de comun acord, politica UE şi pentru
a analiza progresele Uniunii. Este organismul decizional la cel mai înalt nivel al Uniunii
Europene, de aceea reuniunile sunt numite în mod frecvent „reuniuni la nivel înalt”.
Consiliul Uniunii Europene
Cunoscută anterior sub denumirea „Consiliul de Miniştri”, această instituţie este alcătuită din
miniştrii guvernelor tuturor statelor membre. Consiliul se reuneşte regulat pentru a lua decizii

2
detaliate şi a adopta legi europene. În paginile următoare, broşura oferă o descriere mai
cuprinzătoare a activităţii acestuia.
Consiliul Europei
Acesta nu este o instituţie a UE. Este o organizaţie interguvernamentală, iar câteva dintre
obiectivele acesteia sunt: protejarea drepturilor omului, promovarea diversităţii culturale a
Europei şi combaterea problemelor sociale precum intoleranţa şi prejudecăţile rasiale.
Consiliul Europei a fost înfiinţat în 1949 şi una dintre realizările sale timpurii a fost
elaborarea Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Pentru a permite cetăţenilor să îşi
exercite drepturile în baza convenţiei respective, Consiliul Europei a înfiinţat Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. În prezent, Consiliul Europei are 47 de ţări membre,
inclusiv toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, şi are sediul în Palais de
l’Europe („Palatul Europei”) la Strasbourg (Franţa).

3
 Cronologia Tratatelor Uniunii Europene

Tratate importante (anul intrării în vigoare):

1952: Tratatul de la Paris - Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

Oţelului (CECO)
1958: Tratatul de la Roma - tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene
(CEE), respectiv a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)
1967: Tratatul de fuziune prin care se instituie o Comisie unică şi un Consiliu unic pentru
toate cele trei Comunităţi
1987: Actul Unic European.
1993: Tratatul de la Maastricht.
1999: Tratatul de la Amsterdam.
2003: Tratatul de la Nisa.
2009: Tratatul de la Lisabona

Tipuri de tratate:
- tratatele fondatoare: tratatele prin care au fost instituite Comunităţile Europene
(Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului - CECO, Comunitatea Economică
Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice - EURATOM) şi Tratatul
privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht);
- principalele tratate modificatoare ale tratatelor care au instituit Comunităţile
Europene şi ale Tratatului privind Uniunea Europeană: Tratatul de fuziune, Actul
Unic European, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa;
- protocoalele speciale, de exemplu Protocolul privind Antilele Olandeze, semnat în
1962;
- tratate adiţionale, prin care sunt modificate anumite sectoare acoperite de tratate
fondatoare, de exemplu, cele două tratate bugetare, semnate în 1970, respectiv 1975;
- tratatele de aderare la Comunităţile Europene, respectiv la Uniunea Europeană.

Tratate fondatoare:
 Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO),
semnat la 18 aprilie 1951 la Paris, intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi expirat la 23 iulie
2002.
 Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE), semnat la 25 martie
1957 la Roma, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Este numit în mod frecvent „Tratatul
de la Roma”.
 Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom), semnat
la Roma în acelaşi timp cu Tratatul CEE.
 Tratatul privind Uniunea Europeană (UE), semnat la Maastricht la 7 februarie 1992,
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Este numit în mod frecvent „Tratatul de la
Maastricht”.
Tratatele CECO, CEE şi Euratom au creat cele trei „Comunităţi Europene”, şi
anume sistemul decizional comun în sectoarele cărbunelui, oţelului, energiei atomice şi în alte
sectoare majore ale economiilor statelor membre. Instituţiile comune create pentru
administrarea acestui sistem au fuzionat în 1967, rezultând o Comisie unică şi un Consiliu de
Miniştri unic.

Tratate modificatoare:
Tratatele stau la baza tuturor acţiunilor UE. Tratatele au fost modificate de fiecare
dată când au aderat noi state membre. La anumite intervale de timp, tratatele au fost
modificate şi pentru a realiza reforma instituţiilor Uniunii Europene şi pentru a-i atribui noi
domenii de responsabilitate. Aceasta se realizează întotdeauna prin organizarea unei

4
conferinţe speciale a guvernelor naţionale ale UE (o „conferinţă interguvernamentală” sau
CIG). Conferinţele interguvernamentale majore au avut ca rezultat:

 Actul Unic European (AUE), semnat în februarie 1986, în vigoare de la 1 iulie 1987.
Acesta a modificat Tratatul CEE şi a deschis calea pentru realizarea pieţei unice;

 Tratatul de la Amsterdam, semnat în 2 octombrie 1997, în vigoare de la 1 mai 1999.

Acesta a extins suveranitatea reunită a statelor membre asupra mai multor domenii, ceea
ce a avut ca rezultat o extindere a drepturilor cetăţenilor şi o interacţiune mai strânsă în
politicile sociale şi de ocupare a forţei de muncă;

 Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, în vigoare de la 1 februarie 2003.

Acesta a adus alte modificări în cadrul celorlalte Tratate, simplificând sistemul decizional
al UE pentru ca acesta să funcţioneze eficient şi după aderarea altor state;

 proiectul de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost aprobat şi

semnat în octombrie 2004, dar nu a intrat în vigoare pentru că nu a fost ratificat de toate
statele membre ale UE.

 Tratatul de la Lisabona, asupra căruia s-a ajuns la un acord în 2007, dar care nu va intra
în vigoare înainte de ratificarea sa de către toate statele membre. Acesta îi va permite UE
să devină mai democratică şi mai transparentă, va introduce metode de lucru şi norme
privind votul simplificate, va garanta drepturile noastre fundamentale prin intermediul
unei carte şi îi va permite Uniunii să se exprime printr-o singură voce în ceea ce priveşte
aspectele globale.

5
 Procesul decizional în cadrul UE

Procesul decizional la nivelul Uniunii Europene implică diferite instituţii UE, în special:
 Parlamentul European (PE/Parlamentul),
 Consiliul Uniunii Europene şi
 Comisia Europeană.
În general, Comisia Europeană propune proiecte legislative noi, dar Consiliul şi Parlamentul
sunt cele care le adoptă. În anumite situaţii, Consiliul poate hotărî singur. Există şi alte
instituţii care au un rol specific în acest proces.

Principalele tipuri de legislaţie a UE sunt directivele şi regulamentele.

Directivele stabilesc un obiectiv comun pentru toate statele membre, dar lasă la
latitudinea autorităţilor naţionale să hotărască forma şi modalitatea de realizare a acestui
obiectiv. În mod normal, statele membre primesc un termen de unu până la doi ani pentru
punerea în aplicare a unei directive.
Regulamentele se aplică direct pe întregul teritoriu al UE de îndată ce intră în
vigoare, fără acţiuni suplimentare din partea statului membru.

Proceduri legislative:
1.Codecizia
Codecizia este procedura utilizată în prezent pentru majoritatea proceselor legislative
comunitare. Prin procedura de codecizie, puterea legislativă se împarte în mod egal între
Parlament şi Consiliu. În cazul în care Consiliul şi Parlamentul nu pot conveni asupra unei
propuneri de legislaţie, nu va exista o lege nouă.
Conform procedurii, se pot efectua două „lecturi” succesive ale proiectului de lege în fiecare
instituţie. Dacă se ajunge la un acord cu ocazia acestor lecturi, legea poate fi adoptată. În caz
contrar, proiectul de lege va fi prezentat unui comitet de conciliere, alcătuit dintr-un număr
egal de reprezentanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului. Odată ce comitetul a ajuns la un
acord, textul aprobat se trimite din nou la Parlament şi la Consiliu pentru a fi adoptat sub
formă de lege.
Majoritatea legilor adoptate prin codecizie sunt adoptate, de fapt, la prima sau a doua lectură,
datorită bunei cooperări între cele trei instituţii.
2.Consultarea
Procedura de consultare este utilizată în domenii precum agricultura, impozitele şi
concurenţa. Pe baza unei propuneri din partea Comisiei, Consiliul consultă Parlamentul,
Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor.
Prin procedura de consultare, Parlamentul are posibilitatea:
 să aprobe propunerea Comisiei,
 să o respingă sau
 să solicite modificări.
În cazul în care Parlamentul solicită modificări, Comisia va lua în considerare toate
modificările pe care le sugerează Parlamentul. Dacă acceptă oricare dintre aceste sugestii,
Comisia va trimite Consiliului o propunere modificată.
Decizia finală revine Consiliului, care adoptă propunerea modificată sau îi aduce modificări
suplimentare. Similar celorlalte proceduri, această procedură prevede că, în cazul în care
Consiliul doreşte să modifice o propunere a Comisiei, este obligatorie unanimitatea.
3.Avizul conform
Prin procedura de aviz conform, Consiliul trebuie să obţină avizul conform al Parlamentului
European înainte de adoptarea anumitor decizii foarte importante. Procedura este similară
procedurii de consultare, cu deosebirea că Parlamentul nu poate modifica o propunere: fie o
acceptă, fie o respinge. Acceptarea („avizul conform”) necesită o majoritate absolută a
voturilor exprimate.
Procedura de aviz conform este utilizată preponderent pentru acordurile cu alte ţări, inclusiv
acordurile privind aderarea unor noi state la UE.

6
 Comunitățile Europene (CECO, CEE și Euratom)
În urma celui de-al Doilea Război Mondial, industriile de bază, în special cea
siderurgică, necesitau o reorganizare. Viitorul Europei, amenințat de confruntarea Est-Vest,
depindea de reconcilierea franco-germană. La începutul anilor 1950, industriile cărbunelui și
oțelului erau vitale, constituind baza puterii unei țări. Pe lângă interesul economic evident,
punerea în comun a resurselor franceze și germane trebuia să marcheze sfârșitul
antagonismului dintre cele două țări.
Comunitățile Europene (CECO, CEE și Euratom) au apărut ca urmare a unui
proces treptat de reflecție asupra ideii europene, strâns legate de evenimentele care au
zdruncinat continentul.
1.Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) - Semnat la
Paris la 18 aprilie 1951, a intrat în vigoare la 25 iulie 1952.
Franța, Italia, Germania și țările Benelux (Belgia, Țările de Jos, Luxemburg) au
semnat Tratatul de la Paris, care asigura în principal:
o libera circulație a produselor și accesul liber la sursele de producție;
o supravegherea permanentă a pieței pentru a evita denaturările care pot face
necesară introducerea cotelor de producție;
o respectarea regulilor concurenței și a transparenței prețurilor;
o susținerea modernizării și transformării sectoarelor cărbunelui și oțelului.
Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a pus bazele
construcției comunitare prin înființarea unei puteri executive cunoscute sub denumirea de
„Înalta Autoritate”, a unei Adunări Parlamentare, a unui Consiliu de Miniștri, a unei Curți de
Justiție și a unui Comitet consultativ. Încheiat pentru o perioadă limitată de 50 ani, conform
articolului său 97, Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002. Conform protocolului nr. 37
anexat la tratate (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene), valoarea netă a activelor CECO în momentul desființării acesteia a fost alocată
cercetării din sectoarele legate de industria cărbunelui și oțelului, prin intermediul unui fond
și al unui program de cercetare pentru cărbune și oțel.
2.Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a
Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA sau „Euratom”), cunoscute și sub
numele de Tratatele de la Roma, au fost semnate la 25 martie 1957 și au intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958. Spre deosebire de Tratatul CECO, Tratatele de la Roma au fost încheiate
„pentru o perioadă nelimitată” (articolul 240 din Tratatul CEE și articolul 208 din Tratatul
CEEA), ceea ce le conferă un caracter aproape constituțional.
Tratatele de la Roma creează instituţii şi mecanisme decizionale care permit
exprimarea atât a intereselor naţionale, cât şi a unei viziuni comunitare. Echilibrul
instituţional are la bază un „triunghi” format din Consiliu, Comisie şi Parlamentul European.
Tratatul prevede, de asemenea, instituirea unei Curţi de Justiţie. Conform Acordului
privind unele instituţii comune, semnat şi intrat în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la
Roma, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie sunt comune Tratatelor CEE şi Euratom.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de Fuziune în 1967, Consiliul şi Comisia devin
instituţii comune celor trei Comunităţi (CECO, CEE şi Euratom) şi se instituie principiul
unităţii bugetare.
Obiective
- Intențiile declarate ale fondatorilor CECO au fost ca aceasta să fie doar o primă
etapă pe calea spre o „federație europeană”. Piața comună a cărbunelui și oțelului
trebuia să permită experimentarea unei formule care urma să fie extinsă treptat la alte
sfere economice, ducând în final la o Europă politică.
- Comunitatea Economică Europeană avea ca obiectiv instituirea unei piețe comune
bazate pe cele patru libertăți: libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a capitalului
și a serviciilor.
- Scopul Euratom era să coordoneze aprovizionarea cu materiale fisionabile și
programele de cercetare privind utilizarea pașnică a energiei nucleare, aflate deja în
plină desfășurare sau în curs de pregătire în statele membre.

7
Tratatul de la Roma - Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene
(CEE)

Prin instituirea CEE şi prin crearea pieţei comune sunt urmărite două obiective. Primul
urmăreşte transformarea condiţiilor economice în care se realizează schimburile şi producţia
pe teritoriul Comunităţii. Cel de-al doilea, mai politic, face din CEE o contribuţie la
construcţia funcţională a Europei politice şi constituie un pas către o unificare mai largă a
Europei. Obiectivul principal: crearea unei pieţe comune, a unei uniuni vamale şi
elaborarea unor politici comune.

Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) prevede crearea unei

pieţe comune, a unei uniuni vamale şi elaborarea unor politici comune. Acestea
precizează că cea dintâi misiune a Comunităţii constă în instituirea unei pieţe comune şi
prezintă în mod detaliat acţiunile pe care aceasta din urmă va trebui să le întreprindă pentru a
o realiza.

- Instituirea unei pieţe commune - are la bază faimoasele „patru libertăţi”, care sunt
libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor, a bunurilor şi a capitalurilor.
Ea instituie un spaţiu economic unificat, introducând libera concurenţă între
întreprinderi. Piaţa comună pune bazele apropierii condiţiilor economice de comercializare a
produselor şi a serviciilor, cu excepţia celor la care fac deja referire alte tratate (CECO şi
Euratom). Articolul 8 din tratatul CEE prevede că realizarea pieţei comune se va face pe
durata unei perioade tranzitorii de 12 ani, divizată în trei etape a câte patru ani fiecare.
Fiecărei etape i-a fost atribuit un ansamblu de acţiuni care trebuie întreprinse şi urmărite.
Piaţa fiind fondată pe principiul liberei concurenţe, tratatul interzice înţelegerile între
întreprinderi, precum şi ajutoarele oferite de stat (cu excepţia derogărilor prevăzute de
tratat), care pot afecta comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect să
împiedice, să limiteze sau să distorsioneze concurenţa. În final, ţările şi teritoriile de peste
mări sunt asociate la piaţa comună şi la uniunea vamală, în scopul intensificării
schimburilor şi al continuării eforturilor comune de dezvoltare economică şi socială.

- Instituirea unei uniuni vamale - suspendă drepturile vamale între state şi

contingentele la schimbul de mărfuri dintre acestea.
Tratatul instituie un Tarif Vamal Comun extern, un fel de barieră externă pentru produsele
din statele terţe, care înlocuieşte tarifele anterioare ale statelor membre. Această uniune
vamală este completată de o politică comercială comună. Această politică gestionată la
nivel comunitar şi nu la nivel naţional face diferenţa între uniunea vamală şi o simplă
asociaţie de liber schimb.
Efectele desfiinţării restricţiilor vamale şi ale eliminării restricţiilor cantitative la nivelul
schimburilor în cursul perioadei de tranziţie sunt pozitive, permiţând comerţului
intracomunitar şi schimburilor dintre CEE şi statele terţe să se dezvolte în mod semnificativ.

- Elaborarea politicilor commune - anumite politici sunt prevăzute în mod formal în

cadrul tratatului, cum ar fi politica agricolă comună (articolele 38 la 47), politica
comercială comună (articolele 110 la 116) şi politica transporturilor (articolele
74 la 84).
Începând cu Reuniunea la nivel înalt de la Paris, din octombrie 1972, recurgerea la acest
articol a permis Comunităţii să realizeze acţiuni în domeniul politicii mediului, al politicii
regionale, sociale şi industriale. Dezvoltarea acestor politici este completată de crearea
Fondului Social European, al cărui scop este îmbunătăţirea condiţiilor de ocupare a forţei de
muncă pentru lucrători şi ridicarea nivelului lor de trai, precum şi instituirea Băncii
Europene de Investiţii, menite să îmbunătăţească dezvoltarea economică a Comunităţii prin
crearea de noi resurse.

8
 Tratatul de la Roma - Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei
Atomice (CEEA sau „Euratom”)

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, sau EURATOM, este o organizație

internațională cu scopul folosirii pașnice a energiei atomice, formată din statele membre ale
Uniunii Europene, constituind una dintre cele două comunități europene.
A fost instituită la 25 martie 1957,(fondatori: Franța, Italia, țările Benelux-ului și
R.F.Germană) printr-un al doilea tratat de la Roma, semnat în aceeași zi cu mult mai faimosul
Tratat de la Roma, instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE).
Comunitatea Economică Europeană este o entitate separată, dar organizația este complet
integrată cu Uniunea Europeană. Structurile EURATOM și CEE (împreună cu Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului, desfințată în 2002), au fuzionat în 1967, printr-un tratat
semnat în 1965.

Obiective
Pentru a lupta împotriva lipsei generalizate de energie „tradiţională” din anii cincizeci, cele
şase state fondatoare (Germania, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos) au încercat
să găsească în energia nucleară o modalitate de a obţine independenţa energetică. Deoarece
costurile investiţiilor în energia nucleară depăşeau posibilităţile statelor considerate în mod
individual, statele fondatoare s-au unit şi au format Euratom. În linii generale, tratatul are
drept obiectiv să contribuie la formarea şi la dezvoltarea industriilor nucleare europene,
astfel încât toate statele membre să poată profita de dezvoltarea energiei atomice şi să
garanteze securitatea aprovizionării. În acelaşi timp, tratatul asigură un nivel ridicat de
securitate pentru populaţie şi împiedică deturnarea materiilor nucleare destinate unor scopuri
civile către obiective de tip militar. Este important de reţinut faptul că Euratom nu are
competenţe decât în domeniul energiei nucleare civile şi paşnice.

Structura
Tratatul Euratom are 234 de articole care sunt structurate în şase titluri şi precedate de un
Preambul. Numărul de articole a fost redus la 177 după semnarea, în decembrie 2007, a
Tratatului de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană (Tratatul UE) şi a Tratatului
de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul CE).
- Primul titlu stabileşte misiunile pe care tratatul le încredinţează Comunităţii.
- Al doilea titlu vizează să definească dispoziţiile care favorizează progresul în
domeniul energiei nucleare (dezvoltarea cercetării, transmiterea cunoştinţelor,
protecţia sanitară, investiţiile, întreprinderile comune, aprovizionarea, controlul de
securitate, regimul de proprietate, piaţa comună nucleară şi relaţiile externe).
- Al treilea titlu este consacrat instituţiilor Comunităţii şi dispoziţiilor financiare
generale. Aceste dispoziţii au fost modificate conform Tratatului de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului CE, semnat în decembrie 2007.
- Al patrulea titlu se referă la dispoziţii financiare speciale.
- Al cincilea şi al şaselea titlu sunt consacrate dispoziţiilor generale şi, respectiv,
dispoziţiilor cu privire la perioada iniţială (crearea instituţiilor, primele dispoziţii de
aplicare şi dispoziţiile tranzitorii).

9
 Actul unic european

Actul Unic European intra în vigoare la 1 iulie 1987, după ratificări parlamentare în
zece state şi prin referendum în Danemarca şi Islanda. Obiectivul esenţial al Actului Unic
era realizarea unui spaţiu fără frontiere – care să permită libera circulaţie a mărfurilor, a
capitalurilor şi a persoanelor. Piaţa Comună era în acest fel desăvârşită prin suprimarea
controalelor la frontierele interne ale Comunităţii.

Actul Unic European:

- permite coexistenţa dispoziţiilor referitoare la comunitatea economică şi la
cooperarea politică
- lărgea competenţa comunitară, prin deschiderea de noi sectoare de intervenţie mai
ales prin instaurarea votului cu majoritate calificată.
- Consacra juridic Consiliul European, devenit din 1973 adevăratul organ de
conducere al Comunităţii, şi cooperarea europeană în materie de politică externă.
- a fost întărită influenţa Parlamentului asupra legislaţiei printr-o procedură de
cooperare. Consiliul nu putea să treacă peste voinţa Parlamentului decât prin decizie
unanimă.
- politica externă europeană - tarife vamale unice; libera circulaţie a profesiunilor
nesalarizate; prestaţia liberă a serviciilor din statele din afara CEE; mişcarea
capitalurilor; libertatea transporturilor; fiscalitatea indirectă.
- stabilea politicile comunitare în domeniul monetar, social, al cercetării şi
dezvoltării tehnologice, domeniul cultural, al mediului înconjurător, în
domeniul cooperării în justiţie şi al afacerilor interne, politica reţelelor
transeuropene, protecţia consumatorilor.
- prescripţii minimale în domeniul social
o măsuri de armonizare a legislaţiilor şi politicilor sociale, în domeniul
securităţii sociale, condiţiilor de muncă şi salariale, al igienei şi al securităţii
muncii, asigurarea de locuinţe.
o au fost stabilite norme minime în domeniul amenajării timpului de muncă,
care se referă la durata zilei de muncă, a săptămânii, respectarea repausului
zilnic şi duminical, respectarea a patru săptămâni de concediu anual. Au fost
stabilite şi norme minimale pentru mediul de lucru, pentru salarizare
corespunzătoare şi egală între sexe.
o s-a instituit un Fond Social European, care îşi propunea promovarea în
interiorul comunităţii a facilităţilor de folosire a forţei de muncă şi a
mobilităţii geografice şi profesionale a lucrătorilor.
o s-a promovat integrarea social - facilitarea adaptării şi mutaţiile industriale,
în special prin formarea şi reconversia profesională; stimularea cooperării în
materie de formare între instituţiile de învăţământ sau de formare
profesională şi întreprinderi; dezvoltarea schimburilor de informaţii şi de
experienţă privind chestiunile comune ale sistemelor de formare ale statelor
membre.
- ridică la nivel de politică comunitară protecţia consumatorilor concepând
programe cu această destinaţie. Erau stabilite cinci drepturi fundamentale pentru
protecţia consumatorilor : dreptul la protecţia intereselor economice; dreptul la
protecţia sănătăţii şi securităţii; dreptul la repararea daunelor; dreptul la reprezentare
şi participare la luarea deciziilor şi dreptul la informare şi educaţie.
- strategia înfiinţării de reţele transeuropene în domeniul transporturilor rutiere,
feroviare şi aeriene, al comunicaţiilor şi energiei.
- fixa drept obiectiv fundamental formularea unei politici externe europene şi o
cooperare mai strânsă în probleme de securitate.
Actul Unic reprezintă hotărârea cea mai importantă după Tratatul de la Roma până la
Tratatul de la Maastricht.

10
 Tratatul de la Maastricht

Tratatul asupra Uniunii Europene semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, intrat în

vigoare la 1 noiembrie 1993 reprezintă o nouă şi foarte importantă etapă. La originea
propunerii se află căderea Berlinului, în noiembrie 1989, şi disoluţia accelerată a prezenţei
sovietice în Europa de Est. Apărea o nouă problemă, a atitudinii Europei Occidentale faţă de
ţările est-europene, care exprimau voinţa de apropiere de statele comunitare.

Tratatul de la Maastricht introduce:

1) Distincţie clară între politica economică şi cea monetară

Politica economică presupune următoarele direcţii:
- coordonarea politicilor economice de către Consiliu;
- Consiliul adoptă recomandări care fixează orientările politicilor economice ale
statelor membre;
- Consiliul supraveghea, pe baza rapoartelor prezentate, evoluţia economică din
fiecare dintre statele membre şi Comunitare, procedând la evaluarea de ansamblu a
acestor politici.
Politica economică comunitară dispunea şi de pârghii de constrângere, cum ar fi :
statului membru i se putea solicita publicarea de informaţii suplimentare înainte de emiterea
de titluri şi obligaţiuni; să invite Banca Europeană de Investiţii să-şi revadă politica de
împrumuturi în cazul statului în cauză; să impună amenzi până la o mărime acceptabilă.

Politica monetară. În vederea realizării acestui obiectiv a luat fiinţă Sistemul

European al Băncilor Centrale (SEBC). Acesta conduce operaţiunile de schimb ale statelor
membre şi promovează buna funcţionare a sistemelor de plăţi. SEBC este format din Banca
Centrală Europeană, (BCE) care dispune de personalitate juridică şi din băncile centrale
naţionale.
Pentru buna funcţionare a pieţei interne s-a constituit Comitetul monetar cu caracter
consultativ. Printre atribuţiile lui se numără: urmărirea situaţiei financiare şi monetare a
statelor membre şi a Comunităţii, a regimului de plăţi din statele membre, formularea de
avize, examinarea cel puţin odată pe an a circulaţiei capitalurilor şi libertăţii plăţilor etc.

2)Uniunea Economică Monetară

Realizarea UEM s-a efectuat în trei etape în perioada 1 iulie 1990– 1 ianuarie 1999.
- În prima etapă s-a realizat liberalizarea mişcării capitalurilor şi suspendarea
controlului schimburilor. A început la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat la 31 decembrie
1993. În materie economică, ea prevedea creşterea puternică a fondurilor structurale
şi asigurarea unui program de convergenţă economică şi monetară care să permită
apropierea statelor membre între ele.
- A doua etapă, a început după 1 iulie 1994, când a fost înfiinţat Institutul Monetar
European, compus din băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene.
Institutul era însărcinat să armonizeze politicile economice ale statelor membre să
supravegheze SME. El avea misiunea de a pregăti cea de-a treia fază UEM, prin
elaborarea procedurilor şi pregătirea instrumentelor necesare aplicării politicii
monetare unice. IME trebuia să pregătească, din punct de vedere logistic şi
organizaţional, cea de-a treia fază a UEM. În această fază trebuia realizată
convergenţa economiilor statelor comunitare. Începutul celei de-a treia etape era
strâns legat de reuşita acestei convergenţe.
- A treia fază trebuia să aducă integrarea economică caracterizată prin afirmarea lui
ECU ca o monedă unică europeană, emisă de către o bancă centrală europeană,
independentă de guvernele statelor membre. Etapa a treia trebuia să înceapă în anul
1997, dar s-a stabilit un termen nou – 1 ianuarie 1999. La 2 mai 1998 în cadrul unei
reuniuni la nivel înalt a 11 state din ţările care au convenit sau au îndeplinit condiţiile
economice de performanţă, s-a hotărât lansarea oficială a lui EURO, moneda unică

11
 europeană. După cum se cunoaşte acesta a fost pusă în circulaţie la începutul acestui
an.
Uniunea politică presupune extinderea competenţelor în şase sectoare de activitate:
- politica economică şi socială care urmăreşte reducerea decalajului dintre nivelul
dezvoltării diverselor regiuni;
- politica de cercetare şi de dezvoltare tehnologică – are în vedere participarea Europei
la competiţia economică mondială;
- politica comună a mediului înconjurător;
- politica externă comună, mai ales în domeniul comercial;
- crearea cetăţeniei europene, prin elaborarea unui nou statut cetăţenilor din Uniune,
privitor la dreptul de vot şi de eligibilitate pentru instituţiile europene;
- crearea unui spaţiu monetar unic.

3)Politica externă şi de securitate comună (PESC)

Această politică are drept obiectiv să se ocupe de problemele de securitate şi de
apărare, reprezentarea externă a Uniunii, misiunile diplomatice şi consulare ale statelor
membre în alte ţări şi consultarea Parlamentului European.
Tratatul de la Maastricht a fixat obiectivele Uniunii Europene în domeniul relaţiilor
externe. Acestea sunt de două categorii : fundamentale şi generale.
Din prima categorie fac parte:
- salvarea valorilor şi intereselor comune şi a independenţei Uniuni;
- întărirea securităţii Uniunii Europene şi a statelor membre sub toate aspectele,
inclusiv militare;
- menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale conform dreptului internaţional
reieşit din Carta ONU;
- promovarea cooperării internaţionale; întărirea democraţiei şi a drepturilor omului.
În a doua categorie se înscriu:
- menţinerea şi dezvoltarea cuceririlor comunitare;
- identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională;
- asigurarea unităţii şi coerenţei Uniunii în acţiunile externe.

4)Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.

Statele membre au stabilit ca fiind de interes comun următoarele domenii:
- regulile de trecere a frontierelor externe;
- politica de imigrare şi politica privind pe resortisanţii statelor terţe;
- lupta contra fraudei de dimensiuni internaţionale;
- lupta contra toxicomaniei;
- cooperarea juridică în materie civilă şi penală;
- cooperarea vamală;
- politica de azil;
- cooperarea poliţienească în lupta contra terorismului, traficului de droguri şi a altor
forme grave de criminalitate internaţională.
În domeniile enunţate, statele membre aveau obligaţia de a se informa şi consulta
reciproc în cadrul Consiliului, în vederea coordonării acţiunii lor, instituind în acest scop o
colaborare între serviciile competente ale administraţiei.

12
 Tratatul de la Amsterdam şi de la Nisa

Tratatul de la Amsterdam (1997) reprezintă cea de a treia modificare a Tratatului de la

Roma. El conţine următoarele prevederi:
- "comunitarizarea" progresivă a celui de al 3-lea pilier (Justi ţie şi Afaceri Interne);
- întărirea politicii sociale comunitare;
- creşterea competenţelor Parlamentului European şi a pre şedintelui Comisiei
Europene;
- extinderea competenţelor Curţii de Justiţie de la Luxemburg;
- introducerea mecanismului de suspendare a unor drepturi (inclusiv dreptul de vot)
- pentru statele membre vinovate de grave încălcări ale drepturilor omului.

a)“Modificarile de fond aduse tratatelor “ privesc , in principal : institutiile

comunitare , principiile fundamentale si politicile comunitare. In privinta institutiilor
remarcam urmatoarele aspecte:
- a fost intarit considerabil rolul Parlamentului European prin stabilirea unui plafon cu
privire la numarul membrilor sai – avandu-se in vedere largirea Uniunii- in sensul ca
acesta nu va putea depasi sapte sute . Acest lucru impune si o modificare a
legislatiilor nationale privind alegerea membrilor Parlamentului European .
- s-au inlocuit unele procedure de decizie cu procedura codeciziei, in principal in
domeniul pietei interne;
- Curtea de Justitie a primit noi competente ;
- in cadrul reglementarilor din Titlul IV din TCE privind “vizele , azilul,imigrarea si
alte politici referitoare la libera circulatie a persoanelor”
In privinta politicilor comunitare , mentionam ca actiunile in domeniu privesc:politica
sociala, politica comerciala comuna , politica comuna in domeniul agriculturii si pescuitului ,
si in domeniul transporturilor si celelalte politici : ale mediului industriei , cercetarii si
tehnologiei , energiei , cooperarii pentru dezvoltare , protectiei consumatorului .
b) Simplificarea tratatelor este rezultatul unor revizuiri succesive ale tratatelor
comunitare , constand in adaugiri la textul initial.

Tratatul de la Nisa a fost semnat în anul 2001 şi intrat în vigoare în 2003.

Tratatul de la Nisa aduce modificări instituţiilor Uniunii Europene şi celor două
organe comunitare consultative – Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.
În ceea ce priveşte Parlamentul european, Tratatul de la Nisa stabileşte numărul
total de deputaţi europeni la 732 în perspectiva extinderii Uniunii, statele candidate
putându-şi ocupa locurile începând cu data aderării; de asemenea modificările legate de
Parlamentul European vizează rolul de colegislator al acestuia. În acest moment devine
evident faptul că într-o Uniune care va avea 30 de membri un acord în unanimitate va fi foarte
greu de obţinut. De aceea tratatul prevede cazurile în care statele îşi pot utiliza dreptul de
veto. Astfel, prin ratificarea tratatului vor putea fi adoptate cu majoritate calificată decizii care
până atunci erau supuse unanimităţii. De exemplu în cazul cooperării judiciare civile sau a
politicilor comunitare, Tratatul de la Nisa prevede că luarea deciziilor se va face cu
majoritatea calificată.
Începând cu 1 ianuarie 2005 ponderea voturilor din Consiliu va fi modificată la 345
de voturi; în ceea ce priveşte luarea unei decizii cu majoritate calificată decizia va trebui să
întrunească 2/3 din voturile statelor membre, iar această majoritate calificată să cuprindă 62%
din populaţia teritorială a Uniunii Europene, lucru care va trebui verificat la cererea oricărui
membru al Consiliului.
În ceea ce priveşte componenţa Comisiei, Tratatul de la Nisa o limitează la un
comisar pentru fiecare stat membru. Tratatul va mai decide sporirea puterilor preşedintelui,
pentru a asigura coerenţa unui colegiu lărgit la mai mult de 20 de membri. Preşedintele va
decide repartizarea portofoliilor şi remanierea responsabilităţilor în timpul mandatului, având

13
dreptul să ceară demisia unui comisar. Tot Consiliul este cel care va hotărî după aderarea
celui de-al 27-lea stat numărul membrilor Comisiei şi modalităţile de rotaţie a acestora care
va trebui să ţină seama de principiul egalităţii statelor membre, precum şi de principiul
demografic şi geografic.
Cât priveşte modificările aduse Curţii de justiţie aceasta se va întruni în Camere sau
în Marea Cameră, Curtea va fi asistată de 8 avocaţi, Consiliul putând creşte numărul acestora.
Marea Cameră va fi compusă din 13 judecători, fiecare stat având câte un reprezentant, fiind
de asemenea prevăzută şi crearea unei camere jurisdicţionale specializate.
Curtea de Conturi va avea câte un reprezentant din fiecare stat membru şi îşi va putea
crea Camere pentru adoptarea unor categorii de avize sau raporturi. Numărul membrilor
Comitetului Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor va fi limitat la maximum 350.
Alături de reforma instituţională, din perspectiva aderării unor state a U.E., şefii de
stat şi de guvern întruniţi la Nisa au adăugat şi alte aspecte, printre care reţin atenţia:
- Carta drepturilor fundamentale ale U.E.;
- protejarea valorilor democratice;
- cooperarea consolidată;
- apărarea comună;
- dezbaterile cu privire la viitorul Europei.
Carta drepturilor fundamentale ale U.E. – reglementează un ansamblu de drepturi
civile, politice, economice, şi sociale, grupate în şase categorii: demnitate, libertate,
egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie.
Tratatului de la Nisa i-a fost anexată printre altele şi „Declaraţia privind viitorul
Uniunii”, aceasta vizând, mai ales, situaţia Uniunii după lărgirea ei, delimitarea competenţelor
la nivelul structurilor de conducere şi decizie şi rolul parlamentelor naţionale în viitor.
Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituţional al uniunii pentru extinderea sa, dar
s-a afirmat şi necesitatea realizării unei dezbateri mai largi şi aprofundate cu privire la viitorul
Uniunii.

14
 Tratatul de la Lisabona
Prevederi:
- consolidarea rolului Parlamentului - acesta are noi atribuţii majore privind
legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se
recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene,
Parlamentul European se află pe o poziţie de egalitate cu Consiliul (care
reprezintă statele membre) în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a
legislaţiei Uniunii Europene.
- o mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale
pot participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special
datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine
numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul
subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea
parlamentelor naţionale conduce la consolidarea caracterului democratic şi la
creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.
- o voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un
milion de cetăţeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi
propuneri politice.
- retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru
prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
- o Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate,
cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri,
capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră.
- Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu
este extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se
desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii
calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a
populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se
obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre,
reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
- Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona
creează funcţia de preşedinte al Consiliului European (ales pentru un mandat
de doi ani şi jumătate), introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui
Comisiei şi rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la
viitoarea structură a Parlamentului European şi include reguli clare privind
cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.
- viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează
capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru
Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi - precum libertatea, securitatea şi justiţia
(combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită
măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica energetică,
sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare,
spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi
cooperare administrativă.
- introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european,
prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor
europeni: valori democratice; libertate pentru cetăţenii europeni; mai multă
siguranţă pentru toţi.

15
 Parlamentul European

Parlamentul European este organismul cu puteri legislative al UE. Este ales direct de

cetățenii UE, o dată la 5 ani. Cele mai recente alegeri au avut loc în iunie 2014
Rol: organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu responsabilități bugetare și de control
Membri: 751 de deputați (membrii Parlamentului European)
Înființare: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului; în
1962, sub denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe au avut loc în 1979
Sedii: Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia), Luxemburg
Numărul deputaților din fiecare țară este, în principiu, proporțional cu populația sa, dar în
practică se aplică sistemul „proporționalității degresive”: nicio țară nu poate avea mai puțin de
6 parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 751 (750 plus
președintele). Membrii Parlamentului European sunt repartizați în funcție de afilierea politică,
nu de naționalitate.

Rol legislativ
- Adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza
propunerilor Comisiei Europene.
- Ia decizii cu privire la acordurile internaționale.
- Ia decizii cu privire la extinderea UE.
- Revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să propună acte
legislative.
- Procedura obişnuită de adoptare (adică de aprobare) a legislaţiei UE este
„codecizia”. Această procedură acordă putere de decizie egală Parlamentului
European şi Consiliului şi se aplică pentru legislaţia dintr-o gamă largă de
domenii. În anumite domenii (spre exemplu agricultura, politica economică,
vizele şi imigrarea), hotărârile revin exclusiv Consiliului, dar acesta are
obligaţia de a consulta Parlamentul. De asemenea, avizul conform al
Parlamentului este obligatoriu pentru anumite decizii importante, ca de
exemplu aderarea unor noi state la UE.
Rol de control
- Exercită control democratic asupra tuturor instituțiilor UE.
- Alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în ansamblu.
Poate recurge la o moțiune de cenzură, obligând Comisia să demisioneze.
- Acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit
bugetul UE.
- Analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă.
- Discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană.
- Adresează interpelări Comisiei și Consiliului.
- Participă la misiuni de observare a alegerilor.
Rol bugetar
- Stabilește bugetul UE, împreună cu Consiliul.
- Aprobă bugetul pe termen lung al UE („cadrul financiar multianual”).

Comisiile pregătesc legislația.  Parlamentul numără 20 de comisii și 2 subcomisii, fiecare

ocupându-se de un anumit domeniu politic. Comisiile examinează propunerile legislative, iar
deputații și grupurile politice pot propune modificarea sau respingerea unui act legislativ.
Aceste aspecte sunt discutate și în cadrul grupurilor politice. Ședințele plenare au ca scop
adoptarea legislației. Deputații se reunesc în plen pentru votul final pe marginea legislației și a
amendamentelor propuse. În general, ședințele plenare de desfășoară la Strasbourg, patru zile
pe lună, dar se pot organiza și sesiuni suplimentare la Bruxelles.

16
 Consiliul Uniunii Europene

Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul organism cu putere

decizională al UE.
Rol: reprezintă guvernele statelor membre ale Uniunii Europene, adoptă legislația
europeană și coordonează politicile Uniunii Europene.
Membri: miniștrii din fiecare țară a Uniunii Europene care răspund de domeniul de
politică supus discuțiilor.
Președinte: fiecare stat membru al Uniunii Europene deține președinția prin rotație,
pe o perioadă de 6 luni.
Înființare: 1958 (sub denumirea de Consiliul Comunității Economice Europene)
Sediu: Bruxelles (Belgia)

Ce face Consiliul UE?

- Negociază și adoptă legislația UE, împreună cu Parlamentul European, pe baza
propunerilor înaintate de Comisia Europeană.
- Coordonează politicile țărilor UE.
- Elaborează politica externă și de securitate a UE, plecând de la orientările Consiliului
European.
- Încheie acorduri între UE și alte țări sau organizații internaționale.
- Adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul European.
Consiliului îi revin şase responsabilităţi esenţiale.
1. Să adopte legi europene – în colaborare cu Parlamentul European, în multe domenii de
politici publice.
2. Să coordoneze politicile economice şi sociale generale ale statelor membre.
3. Să încheie acorduri internaţionale între UE şi alte ţări sau organizaţii internaţionale.
4. Să aprobe bugetul UE, în colaborare cu Parlamentul European.
5. Să definească şi să pună în aplicare politica externă şi de securitate comună a UE (PESC)
pe baza orientărilor prevăzute de Consiliul European.
6. Să coordoneze cooperarea între instanţele naţionale şi autorităţile poliţieneşti în materie
penală.

Cum lucrează Consiliul?

Deciziile pot fi adoptate doar dacă se întrunește o majoritate calificată: 55 % din țări (la
numărul actual de 28 de state membre, aceasta înseamnă vot favorabil din partea a 16 țări)
reprezentând cel puțin 65 % din populația totală a UE. Pentru a bloca o decizie este nevoie de
cel puțin 4 țări, reprezentând cel puțin 35 % din populația totală a UE.

În total există nouă configuraţii („formaţiuni”) diferite ale Consiliului.

- Afaceri Generale şi Relaţii Externe,
- Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin),
- Justiţie şi Afaceri Interne,
- Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi Protecţia Consumatorilor,
- Competitivitate,
- Transport, Telecomunicaţii şi Energie,
- Agricultură şi Pescuit,
- Mediu,
- Educaţie, Tineret şi Cultură.

17
 Cosiliul European

Rol: definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene

Membri: șefii de stat sau de guvern ai țărilor membre ale UE, președintele Comisiei
Europene, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate
Președinte: Donald Tusk
Înființare: în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în 2009 (instituție a UE)
Sediu: Bruxelles (Belgia)

Consiliul European reunește liderii UE pentru a stabili agenda politică a Uniunii. Acesta
reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare politică între țările UE. Consiliul este una dintre
cele 7 instituții oficiale ale Uniunii și se prezintă sub formă de summituri (de obicei,
trimestriale), prezidate de un președinte permanent.

Ce face Consiliul European?

- Stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE, dar nu adoptă acte
legislative.
- Tratează chestiuni complexe și sensibile care nu pot fi soluționate la niveluri mai
joase de cooperare interguvernamentală.
- Definește politica externă și de securitate comună a UE, ținând cont de interesele
strategice ale Uniunii și de implicațiile în domeniul apărării.
- Desemnează și numește candidați la anumite posturi de importanță majoră la
nivelul UE, cum ar fi BCE și Comisia.

Consiliul European este format din șefii de stat sau de guvern din toate țările membre,
președintele Comisiei Europene și Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și
politica de securitate.
Se reunește la convocarea președintelui său, de 4 ori pe an, dar acesta poate convoca reuniuni
suplimentare pentru a soluționa probleme urgente.
Deciziile se iau în general prin consens, cu unanimitate sau cu majoritate calificată în
unele cazuri. Numai șefii de stat sau de guvern pot vota.

18
 Comisia Europeană

Rol: apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea
acestora și implementând politicile și bugetul Uniunii
Membri: o echipă („colegiul”) de comisari, câte unul din fiecare țară a UE
Înființare: 1958
Sediu: Bruxelles (Belgia)

Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct de vedere politic.
Este responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte legislative și cu punerea în
aplicare a deciziilor Parlamentului European şi ale Consiuliului Uniunii Europene.

Ce face Comisia?
Comisia Europeană are patru funcţii principale:
1. să propună proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului;
Comisia are „drept de iniţiativă”. Cu alte cuvinte, Comisiei îi revine
responsabilitatea totală de a elabora propuneri de legislaţie europeană,
pe care le prezintă Parlamentului şi Consiliului. Aceste propuneri trebuie să
aibă ca obiectiv apărarea intereselor Uniunii şi ale cetăţenilor săi şi nu pe cele
ale unor anumite ţări sau industrii.
2. să administreze şi să aplice politicile UE şi bugetul;
În calitate de organ executiv al Uniunii Europene, Comisia este responsabilă
de administrarea şi aplicarea bugetului UE. Comisia are, de asemenea,
obligaţia de a pune în aplicare deciziile adoptate de Parlament şi
Consiliu în domenii precum politica agricolă comună, pescuitul, energia,
dezvoltarea regională, mediul sau tineretul şi programele de studii şi de
schimb, precum programul Erasmus. De asemenea, Comisia joacă un rol
esenţial în politica din domeniul concurenţei pentru a se asigura că toţi
operatorii economici îşi desfăşoară activitatea într-un mediu concurenţial
sănătos.
3. să asigure respectarea legislaţiei UE (împreună cu Curtea de Justiţie);
Comisia acţionează ca „gardian al tratatelor”. Comisia, alături de Curtea de
Justiţie, are responsanbilitatea de a se asigura că legislaţia UE se aplică în
mod adecvat în toate statele membre.
4. să reprezinte Uniunea Europeană la nivel internaţional, spre exemplu prin
negocierea acordurilor între UE şi alte ţări.
Comisia Europeană este un purtător de cuvânt important al Uniunii Europene
la nivel internaţional. Comisia este vocea UE în forumurile internaţionale
precum Organizaţia Mondială a Comerţului, în cadrul negocierilor cu privire
la acordul privind schimbările climatice internaţionale, Protocolul de la
Kyoto, şi în cadrul parteneriatului important de sprijin pentru comerţ al UE
cu ţările în curs de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific, cunoscut ca
Acordul de la Cotonou.

Conducerea politică este exercitată de o echipă formată din 28 de comisari (câte unul din

fiecare stat membru), în fruntea cărora se află președintele Comisiei .Acesta decide de ce
domeniu politic răspunde fiecare comisar. Colegiul comisarilor este alcătuit din președintele
Comisiei, cei șapte vicepreședinți, inclusiv prim-vicepreședintele și Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, și alți 20 de comisari responsabili
pentru diverse portofolii.

19
 Cosiliul Europei

Consiliul Europei este o organizație internațională, interguvernamentală și regională. A

luat naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene precum
și alte state din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este
diferit și de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene.

Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.

Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de "Adunarea

Parlamentară", alcătuită din parlamentari proveniți din parlamentele naționale, și cealaltă,
interguvernamentală, întruchipată de "Comitetul Miniștrilor", alcătuit din miniștrii de
externe ai statelor membre. Comitetul Miniștrilor reprezintă organismul de decizie al
Consiliului Europei.

Consiliul Europei este compus din 47 de state membre la care se adaugă o serie de state cu
statut de observator.

Organele Consiliului Europei sunt: Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară,

asistate de un Secretariat General.
Comitetul Miniştrilor (CM): este organul decizional al Consiliului Europei,
fiecare stat membru fiind reprezentat de către ministrul afacerilor externe.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) este organul de
deliberare, format din delegaţii ale celor 47 de parlamente naţionale (numărul de
reprezentanţi ai fiecărei ţări este calculat în funcţie de populaţia acesteia).
Congresul Puterilor Locale şi Regionale Europene (CPLRE) este format din
reprezentanţii aleşi ai puterilor locale şi regionale sau din funcţionari direct
răspunzători în faţa acestora ce se întrunesc o dată pe an. CPLRE este un organ
consultativ al Consiliului Europei şi este constituit din Camera Puterilor Locale şi
Camera Regiunilor. Delegaţiile naţionale la CPLRE trebuie să fie reprezentative
pentru diferitele tipuri de colectivităţi teritoriale ale fiecărui stat membru.

20
 Curtea de Justiţie

Infiintare: 1952
Sediu: Luxemburg
Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate
țările UE; garantează că țările și instituțiile UE se supun dreptului european
Membri: Curtea de Justiție: câte un judecător din fiecare țară a UE, plus 11 avocați
generali
Tribunalul: un judecător din fiecare stat membru al UE
Tribunalul Funcției Publice: 7 judecători

Curtea de Justiție interpretează legislația UE pentru a se asigura că aceasta se aplică în același

mod în toate țările membre și soluționează litigiile juridice dintre guvernele naționale și
instituțiile europene. În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice,
întreprinderi sau organizații care doresc să intenteze o acțiune împotriva unei instituții UE pe
care o suspectează că le-a încălcat drepturile.

Ce face CJUE?

Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele mai frecvente
tipuri de cauze sunt:
- interpretarea legislației (hotărâri preliminare) - instanțele naționale ale țărilor UE
sunt obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare a legislației europene, dar există
riscul ca instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în mod diferit. Dacă o
instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act
legislativ al UE, aceasta poate să solicite opinia Curții de Justiție. Același mecanism
poate fi utilizat și pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică națională
este compatibilă cu dreptul UE.
- respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau proceduri
de infringement) - este vorba despre acțiuni intentate împotriva unui guvern național
care nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste acțiuni
pot fi inițiate de Comisia Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care țara
vizată se dovedește a fi vinovată, ea are obligația de a remedia situația imediat. În caz
contrar, se poate intenta o a doua acțiune împotriva ei, care poate conduce la aplicarea
unei amenzi.
- anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) - dacă un stat
membru,Consiliul UE, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul
European consideră că un anumit act legislativ al UE încalcă drepturile fundamentale
sau tratatele Uniunii, îi poate cere Curții de Justiție să anuleze actul respectiv.
Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții anularea unui act al Uniunii care
le privește în mod direct.
- garantarea unei acțiuni a UE (acțiuni în constatarea abținerii de a acționa) -
Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite
situații. Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte instituții ale UE
și (în anumite condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta o plângere
Curții.
- sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice persoană sau
întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din
partea instituțiilor UE sau a angajaților acestora poate intenta o acțiune împotriva lor
prin intermediul Curții.

21
 Curtea de Conturi Europeană

Rol: verifică dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect și ajută la

îmbunătățirea gestiunii financiare a UE
Membrii: câte un reprezentant din fiecare țară a UE, numit de Consiliu, cu un mandat
de 6 ani.
Data Înființare: 18 octombrie 1977
Sediu: Luxemburg

În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea Europeană de Conturi apără interesele

contribuabililor din UE. Nu dispune de puteri juridice, dar are misiunea de a îmbunătăți
gestionarea bugetului UE de către Comisia Europeană și de a raporta pe marginea situației
financiare a Uniunii.
Curtea este constituită din grupuri de audit numite camere. Acestea pregătesc rapoarte și
avize care sunt adoptate de membrii Curții, devenind astfel oficiale.

Ce face Curtea de Conturi?

- Auditează veniturile și cheltuielile UE, pentru a verifica dacă fondurile au fost
colectate și cheltuite corect, dacă au fost utilizate în așa fel încât să producă valoare
adăugată și dacă au fost contabilizate corespunzător.
- Verifică toate persoanele și organizațiile care gestionează fonduri UE, efectuând
inclusiv controale la fața locului în instituțiile UE (în special în cadrul Comisiei
Europene), în țările membre și în țările care primesc ajutor din partea UE.
- Formulează constatări și recomandări în rapoartele de audit, destinate Comisiei
Europene și guvernelor naționale.
- Raportează suspiciuni de fraudă, corupție sau alte activități ilegale către Oficiul
European de Lupta Antifrauda (OLAF).
- Elaborează un raport anual pentru Parlamentul European și Consiliul UE, pe care
Parlamentul îl examinează înainte de a decide dacă să aprobe sau nu modul în care
Comisia gestionează bugetul UE.
- Publică avize formulate de experți, menite să ajute factorii politici să ia cele mai
bune decizii pentru o utilizare cât mai eficientă și transparentă a fondurilor europene.
- Publică, de asemenea, avize privind actele legislative pregătitoare care vor avea
impact asupra gestiunii financiare a UE, precum și documente de poziție, analize și
publicații pe teme legate de finanțele publice ale Uniunii.

Activitatea de audit a Curții se concentrează mai ales asupra Comisiei Europene,

principalul organism responsabil cu implementarea bugetului UE. Curtea colaborează
îndeaproape și cu autoritățile naționale, deoarece Comisia gestionează majoritatea fondurilor
UE (aproximativ 80 %) împreună cu acestea.

Ea efectuează 3 tipuri de audit:

- Audit financiar - examinează conturile pentru a verifica dacă acestea reflectă cu
acuratețe situația financiară, rezultatele și fluxurile de numerar din exercițiul financiar
încheiat.
- Audit de conformitate - verifică dacă tranzacțiile financiare respectă regulile.
- Audit al performanței - verifică dacă finanțarea UE își atinge obiectivele utilizând
cât mai puțin resurse, într-un mod cât mai economic.

22
 Comitetul Economic şi Social European

Infiintat prin Tratatul de la Roma, semnat in 1957, Comitetul Economic si Social

European (CESE) este organismul consultativ european in cadrul caruia sunt reprezentate
diverse categorii de activitati economice si sociale.
CESE are sediul la Bruxelles și are rol consultativ pe lângă Parlamentul
European și Comisia Europeană. Deține un număr de 344 de consilieri.

Funcţii:
- este consultat obligatoriu de catre Comisia Europeana, de catre Consiliul Uniunii
Europene si de catre Parlamentul European, in domenii de interes direct pentru
cetateni: agricultura, libera circulatie a lucratorilor, transporturi, educatie,
formare profesionala, sanatate publica, politica sociala, etc. De asemenea, CESE
se poate autosesiza si emite opinii pe teme considerate de interes.
- Incurajeaza o mai larga implicare a societatii civile in procesul de elaborare a
politicilor. CESE organizeaza numeroase colocvii, rapoarte, audieri etc., in scopul
de a ameliora raporturile dintre cetateni si institutiile Uniunii Europene. Are si rolul
de a identifica lacunele si obstacolele din functionarea pietei interne si de a propune
solutii.
- Stimuleaza rolul societatii civile in tari nemembre ale UE si sprijina infiintarea
unor structuri consultative.

Discutiile pentru reuniunile plenare ale CESE, care au loc, de regula, de 10 ori pe an,
sunt pregatite de sub-comitete, denumite sectiuni:
- politica economica si monetara, orientari generale de politica economica, pactul de
stabilitate si crestere, extinderea zonei euro si alte aspecte economice;
- piata unica, productie si consum;
- transport, energie, infrastructura si societate informationala;
- ocuparea fortei de munca, conditii de munca, protectie sociala, incluziune sociala,
egalitate de gen, combaterea discriminarii, imigratie, azil, educatie, formare
profesionala, drepturile cetatenesti etc.
- agricultura si protectia mediului;
- relatii externe.

Cine sunt membrii CESE?

Membrii CESE sunt numiti oficial de Consiliul UE, fiind desemnati de guvernele
Statelor Membre, pe o perioada de patru ani, cu posibilitatea de reinnoire a mandatului.
Ei sunt reprezentanti ai societatii civile (patronate, sindicate) si ale altor tipuri de grupuri de
interes.
- Grupul Angajatorilor are membri din sectorul industrial public şi privat,
întreprinderi mici şi mijlocii, camere de comerţ, comerţ cu ridicata şi cu amănuntul,
sectorul bancar şi al asigurărilor, transport şi agricultură.
- Grupul Salariaţilor reprezintă toate categoriile de angajaţi, de la muncitori
necalificaţi la directori executivi. Membrii grupului provin din sindicatele naţionale.
- Grupul Activităţi diverse reprezintă organizaţiile neguvernamentale (ONG),
organizaţiile de agricultori, întreprinderile mici, atelierele şi profesiile meşteşugăreşti,
cooperativele şi asociaţiile nonprofit, organizaţiile de consumatori şi de protecţia
mediului, comunităţile ştiinţifice şi academice şi asociaţiile care reprezintă familia şi
persoanele cu dizabilităţi.

23
 Comitetul Regiunilor

Funcţie:Reprezintă autorităţile regionale şi locale

Membri:344
Durata mandatului:Patru ani
Reuniuni:Bruxelles, cinci sesiuni plenare în fiecare an

Înfiinţat în 1994 prin Tratatul de instituire a Uniunii Europene, Comitetul Regiunilor

(CoR) este un organ consultativ alcătuit din reprezentanţi ai autorităţilor regionale şi locale
europene. Se impune consultarea CoR înainte de adoptarea unor decizii la nivelul UE în
domenii precum politica regională, mediul, cultura, educaţia şi transportul – care sunt,
fără excepţie, domenii de interes local şi regional.

Membrii Comitetului sunt membri aleşi sau factori de decizie în cadrul autorităţilor
locale sau regionale din regiunea din care provin. Ei sunt nominalizaţi pentru Comitet de
către guvernele naţionale şi sunt numiţi de Consiliul Uniunii Europene pentru patru ani.
Mandatul lor poate fi reînnoit. Fiecare ţară îşi alege membrii după cum consideră potrivit,
dar componenţa trebuie să respecte reprezentarea politică şi geografică. Dacă îşi pierd
mandatul electoral în regiunea de origine, va trebui ca membrii să demisioneze din Comitet.
Preşedintele CoR este ales pentru un mandat de doi ani dintre membrii comitetului.

Ce face Comitetul - prezintă punctele de vedere locale şi regionale cu privire la legislaţia

UE. În acest sens, comitetul emite rapoarte sau „avize” cu privire la propunerile Comisiei.

Există patru grupuri politice:

- Partidul Popular European
- Partidul Socialiştilor Europeni
- Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa
- Uniunea pentru o Europă a Naţiunilor –Alianţa Europeană.

Există şase „comisii” care examinează diferite domenii de politică şi pregătesc avizele care
urmează să fie dezbătute în sesiunile plenare.

24
 Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată în 1958 prin Tratatul de la Roma.
Rolul principal al băncii este de a împrumuta fonduri pentru proiectele de interes european,
precum căile de comunicaţie rutieră şi feroviară, aeroporturile sau programele de mediu.
Banca finanţează, de asemenea, investiţiile întreprinderilor mici în UE şi dezvoltarea
economică din ţările candidate şi ţările în curs de dezvoltare.

BEI este acţionarul majoritar al Fondului European de Investiţii, alături de care

formează „Grupul BEI”. Fondul investeşte în capitalul de risc şi oferă garanţii pentru
întreprinderile mici şi mijlocii. Fondul nu împrumută şi nu investeşte în mod direct. În
schimb, Fondul îşi desfăşoară activitatea prin intermediul băncilor şi al altor intermediari
financiari, oferindu-le garanţii pentru acoperirea împrumuturilor pe care le acordă
întreprinderilor mici.

BEI are 6 priorităţi:

- coeziunea şi convergenţa;
- întreprinderile mici şi mijlocii;
- durabilitatea mediului;
- inovaţia,
- dezvoltarea reţelelor de transport transeuropene şi
- sursele de energie durabile, competitive şi sigure.

BEI este o instituţie nonprofit, care se autofinanţează şi este independentă de bugetul

UE. Banca este finanţată prin împrumuturi pe pieţele de capital. Acţionarii băncii – statele
membre ale Uniunii Europene – subscriu colectiv la capitalul băncii, iar contribuţia fiecărei
ţări reflectă puterea economică a acesteia în Uniune.

BEI este o instituţie autonomă. Banca adoptă deciziile de împrumut şi de creditare pe baza
punctelor forte ale fiecărui proiect şi a oportunităţilor oferite de pieţele financiare. În fiecare
an, banca prezintă un raport cu privire la toate activităţile sale.

BEI cooperează cu instituţiile UE. De exemplu, reprezentanţii săi participă în comitetele

Parlamentului European, iar Preşedintele BEI participă la reuniunile Consiliului atunci când
se întâlnesc miniştrii economiei şi finanţelor din statele membre UE.

Deciziile băncii sunt adoptate de următoarele organisme.

- Consiliul Guvernatorilor este alcătuit din miniştri (în mod normal, miniştrii de
finanţe) din toate statele membre. Acesta defineşte politica generală de împrumuturi a
băncii, aprobă bilanţul contabil şi raportul anual, autorizează banca să finanţeze
proiecte în exteriorul UE şi ia hotărâri cu privire la creşterile de capital.
- Consiliul Director aprobă operaţiunile de creditare şi de împrumut şi se asigură că
BEI este administrată corespunzător. Consiliul este alcătuit din 28 de directori – unul
nominalizat de fiecare stat membru UE şi unul nominalizat de Comisia Europeană.
- Comitetul Administrativ este organul executiv permanent al băncii. Acesta
administrează activităţile zilnice ale BEI şi are nouă membri.

25
 Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţată în 1998. Sediul băncii este la Frankfurt
(Germania). Misiunea băncii este să administreze moneda euro – moneda unică a UE şi să
păstreze stabilitatea preţurilor pentru cele peste două treimi din cetăţenii UE care utilizează
moneda euro. BCE este responsabilă şi pentru crearea şi implementarea politicii
monetare în zona euro.

Pentru a-şi îndeplini rolul, BCE lucrează cu „Sistemul European al Băncilor Centrale”
(SEBC). Ţările care au adoptat moneda euro până în prezent alcătuiesc „zona euro”. Băncile
centrale ale acestor ţări, împreună cu Banca Centrală Europeană, alcătuiesc ceea ce se
numeşte „Eurosistemul”.

BCE îşi desfăşoară activitatea în condiţii de independenţă totală. BCE, băncile centrale
naţionale ale SEBC sau alt membru al organismelor lor de decizie nu pot solicita sau primi
instrucţiuni de la niciun alt organism. Instituţiile UE şi guvernele statelor membre UE trebuie
să respecte acest principiu şi au obligaţia de a nu încerca să influenţeze BCE sau băncile
centrale europene.

Ce face banca - menţine stabilitatea preţurilor în zona euro, astfel încât puterea de
cumpărare să nu fie erodată de inflaţie. BCE are ca obiectiv să asigure o creştere anuală a
preţurilor de consum mai mică, dar aproape egală cu 2 % pe termen mediu. Pentru a face
acest lucru, BCE stabileşte praguri pentru ratele dobânzilor în urma analizei evoluţiilor
economice şi monetare. Banca măreşte ratele dobânzilor dacă doreşte să controleze inflaţia şi
le reduce în cazul în care consideră că riscul de inflaţie este limitat.

3 Funcții:
- Distribuția și supravegherea stabilității monedei euro
- Definirea politicii europene a intereselor și controlul rezervelor de bani
- Cooperarea cu băncile naționale

Funcțiile BCE sunt menționate în Tratatul de la Maastricht. BCE a fost creată după modelul
Băncii Federale Germane Deutsche Bundesbank.

26
 Ombudsmanul European

Poziţia de Ombudsman European a fost înfiinţată prin Tratatul de instituire a Uniunii

Europene în 1992. Ombudsmanul acţionează ca intermediar între cetăţean şi autorităţile UE.
El are dreptul de a primi şi investiga plângerile trimise de cetăţenii, companiile şi organizaţiile
din UE şi de orice persoană cu domiciliul sau sediul într-un stat membru UE.

Ombudsmanul este ales de Parlamentul European pentru un mandat de cinci ani, care
poate fi reînnoit; coincide cu mandatul legislativ al Parlamentului.

Ce face Ombudsmanul?

Ombudsmanul investighează „administrarea defectuoasă” la nivelul instituţiilor şi

organismelor Uniunii Europene. „Administrarea defectuoasă” înseamnă administrare
incorectă sau incompletă – cu alte cuvinte, o instituţie nu acţionează în conformitate cu
legislaţia sau nu respectă principiile de bună administrare sau încalcă drepturile omului.

Ombudsmanul începe investigaţiile ca urmare a unei plângeri primite sau din proprie
iniţiativă. El îşi desfăşoară activitatea independent şi imparţial. Ombudsmanul nu solicită şi
nu primeşte instrucţiuni de la niciun guvern sau organizaţie.

Atribuţiile Ombudsmanului European decurg din misiunea şi scopul acestei instituţii, care
sunt următoarele:
a) activitatea de înregistrare a petiţiilor presupune înştiinţarea
petiţionarului cu privire la primirea solicitării şi la persoana căreia i-a fost repartizată,
identificarea şi numerotarea petiţiei, posibilitatea redirecţionării acesteia. Plângerile
ce pot fi soluţionate de către ombudsman sunt următoarele: nereguli administrative,
incorectitudine, discriminare, abuz de putere, lipsă de răspuns, nefurnizare de
informaţii, întârziere nejustificată;
b) analizarea şi pronunţarea cu privire la admisibilitatea
petiţiei sau plângerii include şi posibilitatea solicitării petiţionarului a unor
detalii considerate vitale pentru soluţionarea cauzei. În situaţia în care plângerea este
apreciată ca inadmisibilă, petiţionarul va fi informat asupra motivelor ce au dus la
această soluţie şi, eventual, la îndrumarea petiţionarului către autoritatea competentă
să soluţioneze plângerea sa;
c) anchetele cu privire la plângerile admisibile se declanşează
numai dacă ombudsmanul consideră că există suficiente motive care să justifice
demararea lor. În cazul acesta, se va trimite o înştiintare petiţionarului şi instituţiei în
cauză, căreia i se solicită să formuleze un punct de vedere într-un termen stabilit, ce
nu poate depăşi 3 luni. Pe parcursul anchetei, ombudsmanul este îndreptăţit să solicite
şi să primească de la instituţiile sau organismele vizate toate actele şi situaţiile
necesare pentru a finaliza ancheta.
d) medierea soluţionării problemelor pe cale amiabilă
presupune colaborarea cu instituţia vizată, în scopul identificării unei soluţii pentru
rezolvarea plângerii. În cazul în care ombudsmanul consideră că nu se poate ajunge la
o soluţie amiabilă sau că nu va exista niciun rezultat pozitiv ca urmare a medierii,
poate recurge la închiderea speţei, prin intermediul emiterii unei decizii motivate sau
poate elabora un raport care să cuprindă o propunere de recomandare către instituţia
în cauză;
e) efectuarea propriilor anchete intervine în cazul autosesizării,
procedura fiind aceeaşi ca şi în cazul plângerilor;
f) informarea anuală se concretizează în realizarea unui raport ce cuprinde
descrierea exhaustivă a actitvităţilor sale.

27
Controlorul European pentru Protecţia Datelor:
protecţia datelor cu caracter personal
Informaţii esenţiale

Funcţie: Să protejeze datele cu caracter personal prelucrate de instituţiile UE

Durata mandatului: Cinci ani; poate fi reînnoit
Adresă: Rue Wiertz 60, MO 63, B-1047 Bruxelles
Tel. (32-2) 283 19 00
Internet: edps.europa.eu

Poziţia de Controlor European pentru Protecţia Datelor (CEPD) a fost creată în 2001.
Responsabilităţile CEPD sunt să se asigure că instituţiile şi organismele UE respectă dreptul
la intimitate al cetăţenilor atunci când prelucrează datele cu caracter personal.

Ce face CEPD?
Atunci când prelucrează date cu caracter personal despre o persoană care poate fi identificată,
instituţiile şi organismele UE au obligaţia de a respecta dreptul la intimitate al persoanei în
cauză. CEPD se asigură că acest lucru se întâmplă.

„Prelucrarea” implică activităţi cum sunt colectarea datelor, înregistrarea şi arhivarea lor,
identificarea lor în vederea consultării, transmiterea şi furnizarea lor către alte persoane,
precum şi blocarea, ştergerea sau distrugerea lor.

Există reguli stricte cu privire la intimitate care se aplică acestor activităţi. De exemplu, în
general, instituţiile şi organismele UE nu au permisiunea de a prelucra datele cu caracter
personal care comuincă informaţii despre originea rasială sau etnică, opiniile politice,
convingerile religioase sau filozofice sau calitatea de membru al unui sindicat.

CEPD lucrează cu funcţionarii cu atribuţii de protejare a datelor în fiecare instituţie sau

organism UE pentru a se asigura că se aplică regulile cu privire la intimitate.

CEPD oferă recomandări privind toate aspectele prelucrării datelor cu caracter personal – atât
cu privire la prelucrarea în cadrul instituţiilor şi organismelor UE, cât şi propuneri de
legislaţie nouă. Acesta cooperează cu autorităţile naţionale de protecţie a datelor din statele
membre UE, precum şi cu alte instituţii importante din acest domeniu.

În 2004, Peter Johan Hustinx a fost numit Controlor European pentru Protecţia Datelor.

Cum vă poate ajuta CEPD?

Dacă aveţi motive să consideraţi că dreptul dumneavoastră la intimitate a fost încălcat de o
instituţie sau un organism UE, vă recomandăm să vă adresaţi, mai întâi de toate, persoanelor
responsabile cu prelucrarea datelor. Dacă nu sunteţi mulţumit de rezultat, vă recomandăm să
contactaţi funcţionarul pentru protecţia datelor (numele figurează pe site-ul internet al CEPD).
Aveţi şi posibilitatea de a trimite o plângere Controlorului European pentru Protecţia Datelor,
care va investiga plângerea dumneavoastră şi vă va informa despre rezultat cât mai curând
posibil.

28
Spre exemplu, CEPD poate dispune ca instituţia sau organismul în cauză să corecteze, să
blocheze, să şteargă sau să distrugă datele cu caracter personal care au fost prelucrate într-un
mod care contravine legii.

Dacă nu sunteţi de acord cu decizia Controlorului, puteţi apela la Curtea de Justiţie.

Agenţii
O agenţie nu este o instituţie a UE: este un organism înfiinţat în temeiul unei legi
comunitare specifice în scopul de a desfăşura o activitate specifică. Nu toate agenţiile UE
au încorporat în titlu cuvântul „agenţie”: ele se pot numi, de exemplu, Centru, Fundaţie,
Institut sau Oficiu.

29
Agenţia Comunitară pentru Controlul Pescuitului (ACCP)
Locaţie: Vigo, Spania (sediu provizoriu: Bruxelles, Belgia) (ec.europa.eu/cfca/index_en.htm)

Agenţia promovează şi coordonează respectarea eficientă şi uniformă a regulilor prevăzute de

politica comună a pescuitului, în special în ceea ce priveşte protecţia stocurilor de peşti.

Agenţia Europeană de Apărare (AEA)

Locaţie: Bruxelles, Belgia (eda.europa.eu)

AEA ajută la promovarea coerenţei în locul fragmentării capacităţilor de apărare şi securitate

ale Europei, inclusiv armamente şi echipamente, cercetare şi operaţiuni.

Agenţia Europeană de Mediu (EEA)

Locaţie: Copenhaga, Danemarca (eea.europa.eu)

EEA furnizează informaţii pentru factorii de decizie şi public pentru a contribui la

promovarea dezvoltării sustenabile şi a ameliorării mediului în Europa.

Agenţia Europeană pentru consolidarea cooperării judiciare

(Eurojust)
Locaţie: Haga, Ţările de Jos (eurojust.europa.eu)

Eurojust ajută anchetatorii şi procurorii de pe întregul teritoriu al UE să conlucreze pentru a

combate criminalitatea transfrontalieră. Eurojust îndeplineşte un rol esenţial în schimbul de
informaţii şi extrădări.

Agenţia Europeană pentru Managementul Cooperării Operaţionale

la Frontierele Externe ale Uniunii Europene (Frontex)
Locaţie: Varşovia, Polonia (frontex.europa.eu)

Frontex ajută statele membre UE să implementeze în mod temeinic regulile comunitare în

cadrul controalelor de frontieră şi să trimită imigranţii ilegali în ţările de origine.

Agenţia Europeană pentru Medicamente (EMEA)

Locaţie: Londra, Regatul Unit (emea.europa.eu)

EMEA informează Comisia în momentul în care există medicamente de medicină umană şi

veterinară care pot fi introduse pe piaţa UE. Agenţia monitorizează efectele adverse şi oferă
opinii ştiinţifice.

Agenţia Europeană pentru Produse Chimice (AEPC)

Locaţie: Helsinki, Finlanda (ec.europa.eu/echa)

Agenţia administrează aspectele tehnice, ştiinţifice şi administrative ale REACH, sistemul de

înregistrare pentru produsele chimice ale Uniunii Europene.

Agenţia Europeană pentru Reconstrucţie (AER)

Locaţie: Salonic, Grecia (ear.europa.eu)

AER administrează programele UE pentru a furniza asistenţă pentru reconstrucţie şi pentru

dezvoltarea economică şi socială în ţările afectate de război din regiunea balcanică.

30
Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă (AESSM)
Locaţie: Bilbao, Spania (osha.europa.eu)

Agenţia adună informaţii pentru a spori gradul de conştientizare a siguranţei şi sănătăţii în

muncă şi popularizează informaţiile pe această temă, accentuând importanţa creării unei
culturi a prevenţiei eficiente.

Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor Informatice şi a

Datelor (ENISA)
Locaţie: Heraklion (Creta), Grecia (enisa.europa.eu)

ENISA asigură securitatea reţelelor informatice şi a datelor transmise prin intermediul

acestora prin colectarea informaţiilor, analiza riscurilor, sporirea gradului de conştientizare şi
promovarea celor mai bune practici.

Agenţia Europeană pentru Siguranţa Aeriană (AESA)

Locaţie: Kohln, Germania (easa.europa.eu)

AESA promovează cele mai înalte standarde de protecţie a mediului şi de siguranţă în aviaţia
civilă din cadrul UE şi furnizează certificări pentru avioane şi piese componente.

Agenţia Europeană pentru Siguranţa Maritimă (EMSA)

Locaţie: Lisabona, Portugalia (emsa.europa.eu)

EMSA furnizează Comisiei şi statelor membre UE opinii tehnice şi ştiinţifice pentru

îmbunătăţirea siguranţei şi securităţii maritime şi prevenirea poluării marine.

Agenţia Executivă pentru Educaţie, Audiovizual şi Cultură

Locaţie: Bruxelles, Belgia (eacea.ec.europa.eu)

Agenţia administrează aspectele practice ale programelor UE care oferă finanţare pentru
programele pentru tineret, studenţi şi profesori, şi activităţile culturale şi artistice.

Agenţia Executivă pentru Programul de Sănătate Publică

Locaţie: Luxemburg (ec.europa.eu/phea)

Agenţia administrează aspectele practice ale programelor UE de finanţare a proiectelor de

sănătate publică şi comunică rezultatele factorilor de decizie şi părţilor interesate din
domeniul sănătăţii publice.

Agenţia Feroviară Europeană (AFE)

Locaţie: Lille/Valenciennes, Franţa (www.era.europa.eu)

Agenţia elaborează moduri de abordare comune pentru siguranţa feroviară şi standarde

comune pentru interoperabilitatea reţelelor feroviare pentru a realiza o reţea feroviară complet
integrată la nivelul UE.

Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA)

31
Locaţie: Viena, Austria (fra.europa.eu)

Agenţia colectează şi diseminează informaţii obiective şi comparabile cu privire la probleme

din domeniul drepturilor fundamentale şi oferă recomandări pentru promovarea acestor
drepturi. Aceste probleme pot viza rasismul şi xenofobia, dar şi alte drepturi fundamentale.

Autoritatea de control a GNSS european

Locaţie: Bruxelles, Belgia (sediu provizoriu) (gsa.europa.eu)

Această autoritate administrează programele de navigaţie prin satelit ale Europei (în special
Galileo şi EGNOS), care furnizează Europei capacităţi proprii şi tehnologia cea mai recentă în
domeniu.

Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară (EFSA)

Locaţie: Parma, Italia (efsa.europa.eu)

Autoritatea oferă Comisiei şi publicului opinii ştiinţifice independente cu privire la siguranţa

alimentară şi riscurile lanţului alimentar „de la fermă la furculiţă”.

Centrul de Traduceri pentru Organismele Uniunii Europene (CdT)

Locaţie: Luxemburg (cdt.europa.eu)

Centrul asigură servicii de traducere pentru agenţiile specializate ale UE.

Centrul European pentru Dezvoltare şi Formare Profesională

(Cedefop)
Locaţie: Salonic, Grecia (cedefop.europa.eu)

Centrul promovează dezvoltarea studiilor profesionale şi a formării profesionale. Este un

centru de expertiză pentru diseminarea cunoştinţelor şi pentru susţinerea procesului de
decizie.

Centrul European pentru observaţii din Satelit (EUSC)

Locaţie: Torrejón de Ardoz, Spania (www.eusc.europa.eu/)

Centrul colectează şi analizează date şi imagini transmise de sateliţii de observare a suprafeţei

terestre pentru a susţine priorităţile de politică externă şi de securitate ale UE, precum şi
activităţile umanitare.

Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (ECDC)

Locaţie: Stockholm, Suedia (ecdc.europa.eu)

ECDC identifică, evaluează şi furnizează informaţii cu privire la ameninţările curente şi

emergente la adresa sănătăţii oamenilor datorate bolilor infecţioase precum gripa, SARS şi
HIV/SIDA.

Colegiul European de Poliţie (CEPOL)

Locaţie: Bramshill, Regatul Unit (cepol.net)

Colegiul pregăteşte funcţionari de poliţie seniori pentru UE şi elaborează programe de

pregătire pentru ofiţerii de grad intermediar, cu accent deosebit pe combaterea criminalităţii
transfrontaliere.

32
Fundaţia Europeană pentru Ameliorarea Condiţiilor de Viaţă şi de
Muncă (Eurofound)
Locaţie: Dublin, Irlanda (eurofound.europa.eu)

Fundaţia este un centru de informaţii privind problemele de politică socială, inclusiv

condiţiile de trai şi de ocupare a forţei de muncă, relaţiile şi parteneriatele industriale şi
coeziunea socială.

Fundaţia Europeană pentru Formare Profesională (ETF)

Locaţie: Torino, Italia (etf.europa.eu)

ETF contribuie la îmbunătăţirea formării profesionale în ţările nemembre UE, în special în

zona Mării Mediterane, în estul Europei şi în Rusia.

Institutul European pentru Egalitatea de Şanse între Bărbaţi şi

Femei
Locaţie: Vilnius, Lituania

Acest nou institut promovează egalitatea de gen, inclusiv egalitatea de şanse pentru femei şi
bărbaţi, şi susţine lupta împotriva discriminării.

Institutul pentru Studii de Securitate al Uniunii Europene (ISS)

Locaţie: Paris, Franţa (www.iss-eu.org)

Institutul are ca obiectiv crearea unei culturi comune de securitate europeană, îmbogăţirea
dezbaterilor strategice şi promovarea sistematică a intereselor de securitate ale Uniunii.

Observatorul European al Drogurilor şi Toxicomaniei (OEDT)

Locaţie: Lisabona, Portugalia (emcdda.europa.eu)

Centrul este o sursă de informaţii obiective, sigure şi comparabile cu privire la droguri şi

toxicomanie pentru a ajuta factorii de decizie să identifice probleme şi obiective comune.

Oficiul Comunitar pentru Varietăţi Vegetale (OCVV)

Locaţie: Angers, Franţa (www.cpvo.europa.eu)

OCVV administrează un sistem de drepturi pentru soiuri de plante, echivalente patentului

pentru noile soiuri vegetale. Acestea sunt protejate timp de 25 sau 30 de ani, în funcţie de
tipul de plantă.

Oficiul European de Poliţie (Europol)

Locaţie: Haga, Ţările de Jos (www.europol.europa.eu)

Europol are ca obiectiv îmbunătăţirea eficienţei şi cooperării autorităţilor de aplicare a legii

din statele membre UE în lupta de combatere a crimei organizate.

Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (Mărci de comerţ,

desene şi modele industriale) (OAPI)
Locaţie: Alicante, Spania (www.oami.europa.eu)

Oficiul înregistrează mărci de comerţ, desene şi modele industriale. Astfel, acestea sunt

33
valabile pe întregul teritoriu al UE. Acest sistem există în paralel cu sistemele de înregistrare
proprii fiecărui stat membru UE

34