Teoria literaturii

Prof. univ. dr. Ovidiu Verdeș

LLR-LLS
Anul III seria 2
2018-2019 sem. 1
Curs 3 – 7 octombrie 2018

1
 Criteriul valoric în studiul
literaturii
Bibliografie
R. Ingarden, cap. „Opera literară şi concretizările ei”, în Studii de estetică, Univers, 1978
H. Markiewicz, cap. „Valori şi evaluări în cercetarea literară”, în Conceptele ştiinţei literaturii,
Univers, Bucureşti, 1988, pp. 344-369
J. Mukarovsky, cap. ”Opera literară ca ansamblu de valori”, în Studii de estetică, ed. Univers,
1974, pp. 264-272
M. Krieger, ”Criticul ca persoană și persona”, în Teoria criticii, ed. Univers, Bucureşti, 1982, pp.
29-42
Rene Wellek, Austin Warren, cap. „Evaluarea operei literare”, în Teoria literaturii, E,P.L., 1967, pp.
315-333

2
 Istoria literaturii şi critica literară
Contradicţia dintre
istoria literaturii şi critica literară
Wellek şi Warren arată că, la modul ideal,
între natura, funcţia şi evaluarea literaturii
ar trebui să există o corelaţie strînsă.
În fapt însă, între istoricizare şi valorizare,
sau între istoria literaturii şi critica literară,
există o contradicţie: istoricizarea duce la
relativizarea valorii, pe cînd judecata de
valoare tinde să o absolutizeze.
Corelaţia dintre
storia literaturii şi critica literară
Pe de altă parte însă, în plan practic, ele se
îmbină: scrierea istoriei literare este un act
valorizator. Decupajul faptelor implică
deja o judecată de valoare prin selectarea
celor „semnificative”, prin opoziţie cu cele
„accidentale”.
Prezentarea, după cum nota Călinescu,
chiar atunci cînd pare obiectivă, este un
scenariu narativ construit de istoric.
3
 Distincţia evaluare-judecată de
valoare
Evaluare
evaluarea este un proces care însoţeşte
receptarea unei opere pe tot parcursul ei,
(R. Ingarden).
O primă diferenţă este că în timp ce
evaluarea depăşeşte raţionamentul
intelectual,
judecată de valoare
judecata de valoare este expresia ei
verbală, punctul ei culminant, altfel spus
„un produs derivat şi secundar”.
judecata se confundă cu acesta.
4
 Distincţia evaluare-judecată de
valoare
• Relația evaluare-judecată de valoare nu este cauzală. Spre
exemplu, un răspuns admirativ poate avea diferite expresii
verbale.
• Judecată de valoare poate fi desprinsă de trăirea estetică ca
un act pur intelectual, emis mecanic, aşa cum procedează
unii critici care aplică în mod automat anumite criterii.
• Judecata de valoare poate fi explicită sau implicită. Se
spune că prima ar fi caracteristică pentru critica mai veche
de tip „judecătoresc” (criticii din perioada clasicismului,
Maiorescu la noi), în timp ce a doua s-ar regăsi în critica
modernă. Despre eseurile lui T.S. Eliot, de pildă, s-a
remarcat că judecau de-a lungul întregului text, şi nu printr-
un verdict final.

5
Judecata de valoare – puncte de vedere
Pro
Wellek şi Warren arată că, spre deosebire
de simpla „preţuire”, judecata de valoare
presupune raportarea la o anumită normă,
aplicarea anumitor criterii şi compararea
operei evaluate cu alte opere
Aceste norme şi criterii sunt însă foarte
greu de pus în evidenţă.
De pe poziţii mai echilibrate, M. Krieger
opinează că nu putem elimina judecata de
valoare din studiul literaturii, deoarece
valoarea ţine de esenţa operei literare.
Simplul fapt că recunoaştem o structură
formală ca fiind „artistică” implică o
judecată de valoare.
Contra
De aceea, unii critici consideră că
discuţiile despre valoare ar trebui
eliminate din studiul literaturii, dacă
acesta vrea să dobîndească un statut
ştiinţific riguros.
Alţii, ca E.R. Curtius, insistă pe caracterul
intuitiv şi nedemonstrabil, chiar
„iraţional”, al evaluării critice: „Adevărata
critică nu doreşte niciodată să dovedească,
ci numai să arate” (în eseul T.S. Eliot,
1927).
6
 Dificultăţi
• Operele literare servesc adesea unor cerinţe extraestetice (propagandistice,
religioase etc.).
• Valoarea estetică nu se confundă cu cea formală, artistică. Evaluarea nu
poate fi făcută după criterii pur formale, deoarece asta ar reintroduce
vechea dualitate formă-conţinut. În fapt, una şi aceeaşi calitate formală
poate fi evaluată diferit de cititori diferiţi. De ex. amfibrahul, ca tip de vers,
poate fi considerat euritmie sau monotonie.
• Forma trebuie înţeleasă ca asimilare completă şi organizare a
„materialului”, categorie extrem de eterogenă care include idei, credinţe,
reprezentări, cuvinte.
• Criteriul noutăţii, f. răspîndit în perioada modernă, este prin excelenţă
relativist, nu admite norme estetice, arată Markiewicz. Operele novatoare
erodează criteriile existente, părînd să-şi constituie propria valoare.
• Valoarea estetică este greu de definit, deoarece este în acelaşi timp
obiectivă, adică bazată pe anumite calităţi ale operei ca „obiect”, şi
subiectivă, recunoscută de către un receptor, ca subiect.

7
Valoarea estetică: sinteza mai multor
tipuri de valori (Markiewicz)
• Valori constructive
o „unitatea în diversitate” sau „armonia”. Se spune că fiecare element al
operei le are ca finalitate structurală. În fapt însă, atunci cînd aplicăm
acest criteriu, o facem absolutizînd normele unor curente (poetici)
istorice, ca simbolismul, realismul, postmodernismul.
• Valori plastice
o capacitatea de a declanşa reprezentări imaginative. Dificultatea vine din
faptul că acestea nu aderă la anumite cuvinte, astfel că evaluarea lor ar
trebui să includă psihologia cititorilor individuali.
• Valori emotive
o sentimente specifice; corespund categoriilor estetice tradiţionale: tragicul,
comicul, sublimul etc. Dificultatea: a delimita asemenea sentimente
produse de operele literare de cele produse de fenomene (cauze) reale:
frumosul naturii, dramatismul sau tragismul vieţii etc.
• Valori cognitiv-evaluative (intelectuale)
o Dificultatea vine din necesitatea de a le deosebi de valorile de acelaşi tip
ale ştiinţelor, singurele canditate în prezent la statutul de „cunoaştere”.
Ficţionalitatea operei literare le atenuează, dar le şi multiplică. Vezi cazul
aşa-numitei „poezii filosofice” discutat de G. Călinescu în Curs de 8
poezie.
 Locul valorii
• Sub această metaforă spaţializantă includem
vechea întrebare: opera literară are o valoare în
sine sau această valoare este dată de receptorul
ei?
• Desigur, opera nu are valoare în absenţa
oricărui receptor, dar întrebarea este dacă acest
receptor ţine cont de ceva sau este liber să
afirme orice, după bunul său plac.

9
 Locul valorii – trei
tipuri de teorii şi tot atîtea răspunsuri
în opera literară
a) Wellek şi Warren afirmă
că valoarea este o
„proprietate intrinsecă a
structurii operei literare”.
Această soluţie poate fi
etichetată drept
„platonism”, deoarece
presupune existenţa unui
sistem de norme absolute.
A se vedea și opiniile din
dezbaterile culturale care
cer apărarea „valorilor” de
parcă acestea ar fi evidente
şi date odată pentru
totdeauna.
în cititor
b) Această soluţie poate fi
atribuită fie bunului simţ,
fie criticii impresioniste. Ea
duce la subiectivism şi
psihologism, descurajînd
orice efort ordonator.
Formule precum vechiul
dicton De gustibus non
disputandum sau, mai nou,
„Este frumos ceea ce-mi
place mie”.
la întîlnirea cititorului cu
opera
c) Pare soluţia cea mai
echilibrată.
Valorile există, potenţial, în
opera literară, dar sunt
remarcate numai de cititorii
care îndeplinesc anumite
condiţii.
10
 Locul valorii – teorii de tipul c)
Kant – conceptul de universalitate subiectivă
• Filosoful german nu neagă caracterul subiectiv al experienţei
estetice, însă consideră că această subiectivitate este una
„universală”, deci, într-un fel, obiectivă.
• Kant porneşte de la presupunerea că există o „comunitate
ideală a receptorilor de artă” care au o anumită pregătire,
educaţie sau experienţă. Reacţiile acestora ar fi „îndreptăţite”
şi numai în cazul lor putem vorbi despre „universalitate
subiectivă”.
• Valoarea operei depinde de receptor, însă de receptorul
competent, care nu poate să nu ţină seama de structura operei..
• Această poziţie este greu de susţinut în condiţiile culturii de
astăzi, în care sunt mai greu de formulat riguros condiţiile
evaluării competente.

11
 Locul valorii – teorii de tipul c)
Teoria contemporană a valorii
• adoptă în general perspectiva fenomenologică, aşa cum a fost
elaborată de R. Ingarden (cf. Studii de estetică).
• Acesta face o distincţie crucială între opera literară ca „obiect
artistic” şi aceeaşi operă înţeleasă ca „obiect estetic”. Prima se
caracterizează prin schematism, altfel spus prin prezenţa
zonelor de indeterminare la toate nivelurile limbajului.
Esteticianul polonez o compară cu o partitură muzicală pe care
cititorul o „concretizează” „umplînd” aceste zone, aşa cum
muzicianul „interpretează” piesa muzicală. Deformarea este
obligatorie în toate aceste concretizări, al căror număr este egal
cu cel al cititorilor individuali.
• Relaţia logică va fi aceea dintre un singur obiect artistic şi tot
atîtea obiecte estetice cîţi cititori. Este important că obiectul
evaluării estetice îl constituie opera ca obiect estetic, altfel
spus opera receptată individual, nu opera „în sine”.
12
 Conceptul de canon
Harold Bloom, Canonul occidental, editura Univers,
Bucureşti, 1998
Jan Gorak, The Making of the Modern Canon. Genesis and
Crisis of a Literary Ideea, Athlone, New Jersey, 1991
Mircea Martin, „Despre canon într-o epocă postcanonică”
(2000), în Teoria literaturii, EUB 2005, pp. 304-323

13
 Conceptul de canon
• .Prin canon se înţelege o listă de opere literare considerate demne de
a fi studiate în şcoală şi în Universitate. În trecut, cuvîntul a avut
sensuri diverse: o normă sau regulă, o capodoperă dată ca model
artistic ş.a. Utilizarea primă a fost religioasă: corpus-ul textelor
biblice considerate revelate, prin opoziţie cu altele, apocrife. Acest
sens se extinde la cărţile laice în secolul al XVIII-lea.
• Conceptul actual a fost elaborat de adversarii Canonului, de aşa-
numitele curente anticanonice din Statele Unite, în special Studiile
Culturale şi Noul Istorism, care au pledat pentru o reformă a
Universităţii americane. A devenit o temă obsedantă mai ales în anii
80, după lucrarea lui Leslie Fiedler şi Houston Baker Literature:
Opening up the Canon (1981). Dezbaterea a atins punctul culminant
cu lucrarea criticului american Harold Bloom Canonul occidental
(1994), o polemică de pe poziţii conservatoare cu anticanonici
numiţi ironic „şcoala resentimentului”.

14
 Poziții anticanonice – două acuzaţii
recurente vizând canonul
un instrument de excludere
Canonul este un instrument de excludere
sistematică a unor opere care contrazic
ideologia dominantă, cu presupoziţiile ei
etnice şi sexuale;
păstrarea autorităţii culturale
b)Transmiţînd prin intermediul canonului
un set de valori conservatoare, critica
literară are ca scop păstrarea autorităţii
culturale în mîinile unui grup aflat la
putere.
15
 Orientările anticanonice în sistematizarea
lui Jan Gorak – patru idei directoare:
a) Tendinţa de b) Convingerea că c) Convingerea d) Suspiciunea că
investigare operele care au fost după care păstrătorii
sociologică a excluse din Canon capodoperele ideologiei
operelor canonizate sunt implicit trebuie interpretate dominante nu vor
de tradiţie. Acestea meritorii, demne de determinist, ca accepta niciodată
ar fi fost impuse din studiat. produse ale luptei să-şi împartă
raţiuni ideologice, de clasă şi gen autoritatea cu
nu estetice. (gender). Ele reprezentanţii altor
prezintă o viziune culturi.
nedreaptă a Lumii,
care trebuie
revizuită prin opere
alternative.

16
 Soluții alternative la canon
• În viziunea unora, Canonul Englez ar trebui înlocuit cu o
listă de texte alese de profesorul de literatură în măsura în
care răspund unor probleme ideologice prioritare:
discriminarea oamenilor de culoare, a femeilor etc.
• Alţii cer răscolirea arhivelor pentru a reconstitui contextele
originare în care au fost receptate anumite opere mai vechi,
în convingerea că autorii Canonului au fost orbi faţă de
trecut şi faţă de literaturile non-europene.
• Alţii, ca Stanley Fish (Is There a Text in this Class, 1980)
pornesc de la premisa că standardele interpretării corecte
sunt determinate istoric, pledînd pentru o „critică
interesată” în locul „criticii drepte”. Aceasta ar fi o critică
asemănătoare lobby-ului politic, care pledează pentru
anumite opere din raţiuni de oportunitate.
17
 M. Martin – revizuire echilibrată a
conceptului
(„Despre canon într-o epocă postcanonică”)
• Reţinem reprezentarea canonului printr-un model cu
două straturi: cel de profunzime, al clasicilor, şi cel
periferic, al autorilor moderni.
• insistenţa autorului pe caracterul dinamic al canonului,
înţeles ca un proces de canonizare şi decanonizare
permanentă.
• ideii unui canon unic criticul îi opune distincţia
teoretică dintre canonul curricular, mai conservator, şi
canonul critic, mai deschis spre noutate. Criteriul de
selecţie al primului este ideologic, pe cînd al celui de-al
doilea ar fi estetic.

18