Titlul III.

DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ
TESTAMENTARĂ
Capitolul I. TESTAMENTUL

Secţiunea I. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND TESTAMENTUL

§1. Noţiunea şi caracterele juridice ale testamentului

Alături de devoluţiunea succesorală legală, Codul civil reglementează şi
devoluţiunea succesorală testamentară, dispunând prin art. 955 că "patrimoniul
defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă
moştenirea nu a dispus altfel prin testament". Codul civil român permite coexistenţa
moştenirii legale cu cea testamentară, nepăstrând principiul roman al
incompatibilităţii moştenirii testamentare cu cea legală.
Deşi se poate spune că în dreptul român, moştenirea legală este regula şi
constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi
înlăturată prin testamentul lăsat de defunct, ceea ce înseamnă că legea consacră
principiul libertăţii testamentare.
Testamentul este definit în art. 1034 din Codul civil, ca fiind „actul unilateral,
personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre
formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”.
Din această definiţie legală a testamentului rezultă următoarele caractere
juridice:
 Testamentul un act juridic, deoarece conţine manifestarea de voinţă a
testatorului cu intenţia de a produce efecte juridice şi, ca atare, pentru a fi valabil,
trebuie să îndeplinească condiţiile de fond prevăzute de lege pentru orice act juridic
(consimţământ, capacitate, obiect şi cauză) şi cele specifice liberalităţilor1.
 Din punct de vedere al formării sale, testamentul este un act juridic
unilateral. El exprimă o singură voinţă, care este creatoare de efecte juridice,
indiferent de manifestarea de voinţă a gratificatului, spre deosebire de donaţie care,
deşi este tot o liberalitate ca şi testamentul, pentru a fi valid încheiată, necesită voinţa
părţilor contractante. Prin urmare, pe când donaţia nu există atâta timp cât donatarul
n-a acceptat-o, testamentul există şi are efecte juridice în afară de orice acceptare a
legatarului.
 Testamentul este un act pur personal, unul din puţinele acte pentru care legea
nu permite reprezentarea. Chiar dacă testatorul primeşte consultaţii de specialitate
de la o altă persoană în vederea redactării testamentului, acesta trebuie să exprime

1 Fr. Deak, op. cit., p.170.

1
voinţa sa personală. Din caracterul personal al testamentului rezultă şi caracterul lui
individual, el trebuind să exprime voinţa unei singure persoane, legea interzicând ca
două sau mai multe persoane să testeze prin acelaşi act, fie una în favoarea celeilalte,
fie amândouă în favoarea unui terţ (testamentul reciproc).
 Testamentul este un act juridic solemn, deoarece sub sancţiunea nulităţii
absolute, voinţa testatorului trebuie să îmbrace anumite forme prevăzute de lege.
Posibilitatea de alegere a testatorului este limitată la formele reglementate strict de
lege.
 Testamentul este un act juridic cu titlu gratuit, şi anume o liberalitate.
 Testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil, testatorul putând să
revină asupra conţinutului său, să-l modifice ori să-l revoce până în ultima clipă a
vieţii sale. Testamentul nu devine irevocabil decât odată cu moartea testatorului.
După decesul testatorului, testamentul va putea fi revocat, la cererea moştenitorilor,
prin intermediul instanţelor judecătoreşti, în condiţiile şi în cazurile prevăzute de
lege.
"Spre deosebire de actele juridice încheiate între vii, testamentul apare ca un
proiect care va deveni definitiv abia în momentul încetării din viaţă a autorului său".
Orice clauză de renunţare la dreptul de a revoca dispoziţiile testamentului are drept
consecinţă sancţiunea nulităţii. Revocabilitatea testamentului este esenţială, în sensul
că testatatorul nu poate renunţa valabil la acest drept de revocare.
 Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte. Deşi testamentul este
valabil din momentul întocmirii sale, va produce efecte din clipa încetării din viaţă a
testatorului. Prin urmare, condiţiile de validitate ale testamentului se apreciază
raportat la momentul întocmirii sale, iar efectele raportat la momentul morţii
testatorului. Astfel, legatarul nu dobândeşte nici un drept atâta timp cât testatorul
este în viaţă, acesta din urmă păstrând dreptul de dispoziţie asupra bunurilor de care
dispune prin testament.
Aceste caractere juridice fac din testament un act juridic excepţional, complex,
guvernat în mare măsură de reguli de fond şi de formă speciale.
Testamentul reprezintă un tipar juridic în care se includ o pluralitate de acte
juridice distincte, fiecare act păstrând natura juridică şi regimul juridic propriu. Din
teoria actelor juridice de sine stătătoare îmbrăcate în formă testamentară decurg
următoarele consecinţe:
- dispoziţiile de ultimă voinţă cuprinse într-un testament pot produce efecte la
date diferite (legatele, desemnarea unui executor testamentar, dispoziţiile referitoare
la înmormântare îşi produc efectele la data deschiderii moştenirii, iar recunoaşterea
filiaţiei va produce efecte de îndată "căci calitatea de părinte nu poate fi recunoscută
cu termen sau sub condiţie").
- validitatea dispoziţiilor testamentare trebuie să fie analizată separat, pentru
fiecare în parte, deoarece este posibil ca unul din acte să fie nul, fără să atragă
nulitatea celorlalte; în cazul în care nulitatea intervine pentru lipsa sau viciile voinţei,
ea va lovi întregul testament deoarece nu este posibil ca discernământul să existe în
cazul unor dispoziţii de ultimă voinţă şi să lipsească în cazul altora, cu excepţia

2
cazului când testatorul a redactat testamentul în etape;
- recunoaşterea unui copil printr-un testament se deosebeşte de toate celelalte
dispoziţii prin faptul că este un act irevocabil;
- revocarea expresă a unor dispoziţii testamentare, inserată într-un testament
întocmit ulterior, va produce efecte revocatorii chiar dacă testamentul ulterior nu ar
putea fi executat din cauza incapacităţii legataruiui sau a renunţării sale, deoarece
voinţa revocatorie a fost declarată în mod valabil.
Rezultă că testamentul nu este un act juridic omogen, ci o formă în care sunt
îmbrăcate actele juridice de ultimă voinţă ale testatorului.
§2. Conţinutul testamentului
După cum rezultă din definiţia legală a testamentului, obiectul lui principal îl
constituie actele juridice de dispoziţie privitoare la bunurile moştenirii, adică
legatele.
Alături de legate sau chiar fără a cuprinde legate, testamentul poate conţine şi
alte manifestări de ultimă voinţă a defunctului, cum ar fi:
 sarcini impuse legatarului, care constituie obligaţii pentru cel gratificat prin
legat, pe care el trebuie să le execute şi care pot avea ca efect micşorarea
emolumentului liberalităţilor testamentare;
 dezmoşteniri, care au ca efect înlăturarea de la succesiune a unor
moştenitori legali;
 desemnarea unui executor testamentar care este o persoană ce veghează la
îndeplinirea dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului;
 revocarea unui testament anterior;
 împărţeala de ascendent;
 dispoziţii privitoare la înmormântare;
 iertarea de datorie;
 recunoaşterea unui copil (art. 416 Cod civil);
 dispoziţii cu privire la înfiinţarea unei fundaţii;
 desemnarea persoanei care urmează a fi numită tutore al copiilor
testatorului sau înlăturarea posibilităţii ca o anumită persoană să fie tutore.
§3. Proba testamentului
Noul Cod civil reglementează în art. 1037 proba testamentului. Astfel, orice
persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament trebuie să
dovedească existența și conținutul lui în una dintre formele prevăzute de lege.
Prin urmare, sarcina probei existenţei şi conţinutului testamentului revine
persoanei interesate, după regulile dreptului comun în materie.
Dacă testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forță majoră ori prin
fapta unui terț, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieții sale, însă fără ca
acesta să îi fi cunoscut dispariția, valabilitatea formei și cuprinsul testamentului vor
putea fi dovedite prin orice mijloc de probă.

3
 §4. Interpretarea testamentului
Uneori, în practică, testamentele ridică probleme de interpretare. În caz de
îndoială şi de neînţelegere între persoanele interesate, instanţa va interpreta
conţinutul testamentului.
Potrivit art. 1039 Cod civil, regulile de interpretare a contractelor sunt
aplicabile și testamentului, în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice
ale acestuia. Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în
măsura în care se sprijină pe cele intrinseci. Legatul în favoarea creditorului nu este
prezumat a fi făcut în compensația creanței sale.
În conformitate cu art. 1266-1268 Cod civil, în materia interpretării clauzelor
testamentare lipsite de claritate, se vor aplica următoarele reguli generale, aplicabile
şi contractelor:
 dispoziţiile testamentare se vor interpreta după voinţa reală a testatorului şi
nu după sensul literal al termenilor, intenţia testatorului fiind căutată în principal în
conţinutul testamentului şi numai în mod accesoriu în acte şi împrejurări exterioare;
 în caz de îndoială asupra intenţiilor testatorului, testamentul se
interpretează în favoarea moştenitorilor legali şi nu a legatarilor;
 clauzele testamentare se interpretează în sensul în care pot produce efecte,
iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul;
 clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia
înţelesul ce rezultă din întregul act.

Secţiunea a II-a. CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE

TESTAMENTULUI

§1. Condiţii de fond pentru validitatea testamentului

Testamentul, ca orice act juridic, trebuie să îndeplinească condiţiile de
validitate ale actului juridic în general, prevăzute de art. 1179 Cod civil: capacitatea
testatorului de a testa şi a legatarului de a primi legatul, consimţământul, obiectul,
cauza, dar şi unele specifice testamentelor.
1.1. Capacitatea
În această privinţă, este necesar ca testatorul să aibă capacitatea de a dispune
de bunurile sale prin testament, iar cel în favoarea căruia s-a dispus, să aibă
capacitatea de a primi prin testament.
A. Capacitatea de a dispune prin testament
Potrivit art. 987 Cod civil, "orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu
respectarea regulilor privind capacitatea". Aşadar, în materie de testament, regula
este aceea a capacităţii de a dispune, iar incapacitatea este excepţia.

4
 Condiția capacității de a dispune prin testament trebuie îndeplinită la data la
care testatorul își exprimă consimțământul, adică în momentul întocmirii
testamentului.
Incapacităţile de a dispune prin testament sunt:
 Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii care nu au împlinit 14
ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească) şi persoanele cu capacitate de
exerciţiu restrânsă de exerciţiu (minorii cu vârsta între 14-18 ani) nu pot dispune prin
testament, nici prin reprezentantul legal sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal2.
În cazul în care minorul de 16 ani se căsătoreşte şi dobândeşte capacitate de
exerciţiu deplină, el va putea dispune prin testament. De asemenea, va putea
dispune prin testament minorul care a împlinit vârsta de 16 ani şi care a dobândit
capacitate de exerciţiu anticipată, acordată de instanţa de tutelă pentru motive
temeinice (art. 40 Cod civil).
 Sub sancțiunea nulității relative, nici chiar după dobândirea capacității
depline de exercițiu, persoana nu poate dispune prin testament în folosul celui care a
avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit
de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa, cu excepţia situației în care
reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului.
 Există însă şi cazuri de incapacitate naturală, când persoana este lipsită
temporar de discernământ din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, ori datorită
unor cauze vremelnice ca stare de boală, hipnoză, somnambulism, beţie alcoolică,
folosirea de stupefiante; în aceste cazuri, pentru anularea testamentului este necesar
să se dovedească în instanţă, în mod neechivoc, prin probe concludente, lipsa de
discernământ a testatorului la data întocmirii testamentului.
Sancţiunea în cazul acestei incapacităţi este nulitatea relativă a testamentului.
B. Capacitatea de a primi prin testament
În ceea ce priveşte capacitatea de a primi prin testament, regula generală este
aceeaşi, adică oricine poate fi gratificat prin testament, incapacităţile, constituind
excepţia, sunt prevăzute expres în lege.
Incapacităţite de a primi prin testament sunt următoarele:
a) medicii, farmaciştii3, sau alte persoane care, în mod direct sau indirect i-au
acordat îngrijiri de specialitate testatorului pentru boala care este cauză a decesului .
Dispoziţia se aplică şi preoților sau a altor persoane care acordau asistență religioasă
testatorului în timpul bolii care este cauză a decesului.
Cu titlu de excepţie, sunt valabile următoarele categorii de legate:
- legatele făcute soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați;
- legatele făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data

2 În vechea reglementare, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani putea dispune prin testament, dar numai de
jumătate din ceea ce ar fi putut dispune, dacă ar fi fost o persoană majoră (art. 807 vechiul Cod civil).
3 Incapacitatea de a primi liberalităţi se referă la farmacişti în cazul în care îşi depăşesc atribuţiile ce le revin în

cadrul profesiei lor şi intră în cadrul profesiei medicilor, prin efectuarea de tratamente specifice acestei profesii;
deci nu se mărginesc să furnizeze numai medicamente, ci le indică şi le administrează bolnavilor, fără prescripţie
medicală; a se vedea în acest sens TS, s. civ., dec. nr. 826/1978 în Repertoriu... 1975-1980, p. 142.

5
întocmirii testamentului, testatorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau
colaterali privilegiați.
Încălcarea acestei incapacităţi atrage nulitatea relativă a testamentului. Dacă
testatorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a acţiunii în nulitate
relativă curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa legatului,
iar dacă testatorul s-a restabilit, legatul devine valabil.
b) Constituie incapacităţi speciale în materia legatelor, potrivit art. 991 Cod
civil, legatele făcute în favoarea:
a) notarului public care a autentificat testamentul;
b) interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;
c) martorilor, care au asistat la autentificarea testamentului (ordinar sau
privilegiat);
d) agenților instrumentatori, în cazul testamentelor privilegiate;
e) persoanelor care au acordat, în mod legal, asistență juridică la redactarea
testamentului.
Sancţiunea nerespectării acestor incapacităţi de a primi legatul este nulitatea
relativă.
Condiţia capacităţii de a primi prin testament a legatarului trebuie îndeplinită
la data deschiderii moştenirii testatorului.
Dispoziţia testamentară va fi anulabilă chiar dacă testatorul, în scopul de a
face inaplicabile dispoziţiile legale care instituie incapacităţi de a primi prin
testament, recurge la interpunerea de persoane, gratificând o altă persoană
(capabilă), în sarcina căreia instituie obligaţia de a restitui legatul persoanei
incapabile.
În acest sens, legiuitorul instituie în art. 992 cod civil prezumţia relativă
potrivit căreia sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse
ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum
și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane.
1.2. Consimţământul
Consimţământul trebuie să întrunească condiţiile din dreptul comun,
prevăzute de art. 1204 Cod civil, respectiv:
- să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu
discernământ;
- să fie serios, adică exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Viciile de consimţământ aplicabile în materie testamentară sunt eroarea, dolul
şi violenţa, leziunea neputând fi întâlnită în această materie.
În ce priveşte viciile de consimţământ, sunt aplicabile regulile din materia
dreptului comun, existând unele particularităţi. În această materie prezintă elemente
specifice dolul, el se manifestă în actele de liberalitate sub forma captaţiei şi
sugestiei4.

4 M. D. Bocşan, Consideraţii asupra dolului în materie de liberalităţi, în Dreptul nr. 7/2001, p. 79-86.

6
 Captaţia constă în folosirea unor manopere dolosive şi mijloace frauduloase în
scopul de a înşela buna credinţă a testatorului şi de a-i câştiga încrederea, pentru a-l
determina să facă o liberalitate, manopere fără de care nu ar fi făcut acea liberalitate.
Sugestia constă în folosirea unor mijloace ascunse, tendenţioase, viclene, prin
care persoana insuflă dispunătorului ideea de a face o liberalitate, pe care nu ar fi
făcut-o din proprie iniţiativă. Mijloacele folosite sunt mai subtile, mai ascunse faţă de
cele utilizate în cazul captaţiei.
Pentru ca sugestia şi captaţia să constituie cauze de nulitate a testamentului,
trebuie întrunite următoarele condiţii:
- mijloacele folosite să fie frauduloase şi dolosive;
- să existe intenţia de a induce în eroare cu rea credinţă pe testator, pentru ca
el să dispună în sensul în care nu ar fi dispus din proprie iniţiativă;
- mijloacele frauduloase (dolosive) să aibă drept rezultat alterarea voinţei
testatorului.
Corespund, în principiu, înţelesului noţiunii de manopere dolosive: izolarea
sau îndepărtarea testatorului de rude sau prieteni, sechestrarea sa, interceptarea
corespondenţei, abuzul de influenţă sau autoritate, etc.
Sancţiunea aplicabilă în cazul viciilor de consimţământ este nulitatea relativă a
testamentului.
1.3. Cauza şi obiectul testamentului
Cauza sau scopul testamentului este motivul care îl determină pe testator să
încheie testamentul (art. 1235 Cod civil).
Pentru a fi valabilă, cauza dispoziţiilor testamentare trebuie să îndeplinească,
cumulativ, următoarele condiţii: să existe, să fie licită şi să fie morală.
a) cauza trebuie să existe – cauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea
de a-şi reprezenta corect faptele sale ori consecinţele acestora. Potrivit art. 1238 alin. 1
Cod civil, lipsa cauzei atrage anulabilitatea testamentului.
b) cauza trebuie să fie licită. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii
publice. De asemenea, cauza este ilicită și atunci când testamentul este doar mijlocul
pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.
c) cauza trebuie să fie morală, deci în concordanţă cu bunele moravuri (art. 1236
alin.3 Cod Civil).
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a testamentului.
Datorită conţinutului complex al testamentului, care poate cuprinde o
pluralitate de acte deosebite, validitatea fiecărei dispoziţii testamentare trebuie
examinată în parte, spre deosebire de condiţiile de fond care afectează testamentul în
întregul său.
Obiectul testamentului trebuie să întrunească următoarele condiţii: să fie
determinat sau determinabil, să se afle în circuitul civil şi să fie licit. Principalul
obiect al testamentului este legatul, dar nu şi singurul.
Realizarea condiţiilor privitoare la obiect trebuie examinată în raport cu
fiecare act juridic cuprins în "tiparul" testamentului; nevalabilitatea obiectului unui

7
act juridic cuprins în testament atrage nulitatea acelui act şi nu a întregului
testament.
Întrucât testamentul produce efecte numai de la data deschiderii succesiunii,
valabilitatea obiectului legatului se apreciază în raport de această dată şi nu de data
întocmirii testamentului.
Pot forma obiect al legatelor şi bunurile viitoare, care nu există în momentul
redactării testamentului, dar vor exista în momentul deschiderii moştenirii, cu
excepţia moştenirilor nedeschise.
§2. Condiţii de formă pentru validitatea testamentului
Pentru a proteja voinţa testatorului împotriva presiunilor şi falsificărilor,
precum şi pentru asigurarea interpretării corecte a voinţei testatorului, legea pretinde
anumite condiţii generale de formă pe care trebuie să le îndeplinească manifestarea
de voinţă a testatorului pentru a putea produce efecte juridice.
Condiţiile de formă sunt prevăzute de lege ad validitatem, nerespectarea lor
atrăgând sancţiunea nulităţii absolute. Codul civil prevede două condiţii generale de
formă, şi anume: a) forma scrisă şi b) forma actului separat.
A. Forma scrisă. Orice testament trebuie să fie întocmit în scris. În dreptul
roman exista testamentul verbal sau nuncupativ. Şi Codul Calimach admitea
valabilitatea testamentului verbal şi chiar prevedea că testamentul autentic poate fi
făcut sub formă verbală. Codul civil general austriac şi Legea maghiară aplicată în
Transilvania consacrau şi acestea testamentul oral, care era valabil numai dacă
moartea testatorului survenea în cel mult trei luni de la întocmirea testamentului
oral. Rudele martorilor testamentului nu puteau fi însă valabil gratificate printr-un
testament oral.
Legislaţia noastră actuală nu recunoaşte ca valabil testamentul verbal. Cu
toate acestea, testamentul verbal poate da naştere unei obligaţii morale în sarcina
moştenitorilor.
Forma scrisă este prevăzută ca o condiţie de validitate a testamentului (ad
solemnitatem), şi nu ca o simplă condiţie de dovadă, lipsa ei fiind sancţionată cu
nulitatea absolută a manifestării de voinţă.
Forma scrisă a testamentului nu poate fi înlocuită cu înregistrarea pe peliculă
sau pe bandă magnetică ori cu alte asemenea procedee moderne, care pot ascunde o
fraudă5.
Testamentul este un act juridic solemn, în sensul că formele sale sunt
determinate de lege. Motivul ce l-a determinat pe legiuitor să impună testamentului
forme solemne este gravitatea acestui act. Faptul că testamentul este un act juridic
solemn nu presupune ca el să îmbrace întotdeauna forma autentică, legiuitorul
oferind posibilitatea testatorului de a alege între cele două forme ordinare de
testament:
- testamentul olograf;

5 I. Genoiu, op. cit., p. 154.

8
 - testamentul autentic.
Cu nulitatea absolută se va sancţiona nu numai încălcarea dispoziţiilor legale
referitoare la forma testamentului, ci şi a codicilului pentru care se cere tot formă
scrisă, codicilul fiind înscrisul care cuprinde dispoziţii de ultimă voinţă ce alcătuiesc
suplimentul (adaosul) unei dispoziţii testamentare anterioare.
În cazul în care un testament încheiat valabil nu poate fi prezentat deoarece
ulterior întocmirii a fost distrus sau ascuns, trebuie analizate două situaţii:
Într-o primă situaţie, dacă distrugerea sau dosirea testamentului a fost făcută
de testator, în acest caz distrugerea testamentului constituie o revocare tacită a
testamentului, nefiind cazul dovedirii lui. Această ipoteză se referă doar la
testamentul olograf, ruperea testamentului autentic de către testator neconstituind o
revocare tacită a acestuia.
În cea de-a doua situaţie, distrugerea sau dosirea testamentului s-a făcut de
către o altă persoană, fără ştirea testatorului sau a pierit dintr-un caz de forţă majoră.
Într-o atare ipoteză, pretinsul legatar va putea să dovedească prin orice mijloc de
probă existenţa şi cuprinsul testamentului, faptul distrugerii, pierderii sau
ascunderii, precum şi împrejurarea că acest act de ultimă voinţă întruneşte cerinţele
de fond şi de formă cerute de lege.
Dacă dispariţia testamentului se datorează faptei celui împotriva căruia este
invocat, regularitatea testamentului este prezumată până la dovada contrară,
deoarece numai într-o atare situaţie persoana căreia i se opune actul de voinţă avea
interes să-l ascundă sau să-l distrugă. Într-un asemenea caz, acestei persoane îi
incumbă sarcina de a dovedi că testatorul nu îndeplinea cerinţele prevăzute de lege.
B. Forma actului separat. Interzicerea testamentului reciproc.
Dispoziţiile art. 1036 Cod civil interzic ca două sau mai multe persoane să testeze
prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ.
Acest testament, numit reciproc (în vechea reglementare era denumit
conjunctiv), este "acel testament prin care două persoane îşi contopesc dispoziţiile lor
de ultimă voinţă într-un singur context"6. El apare ca un act juridic, o operă comună a
două sau mai multe persoane, dispoziţiile fiind contopite în acelaşi context.
Testamentul reciproc este lovit de nulitate absolută pentru că aduce atingere
caracterului personal, unilateral şi revocabil al dispoziţiilor testamentare. Legea cere
ca testamentul fiecărei persoane să fie distinct şi independent de testamentul oricărei
alte persoane7.
În practică se consideră valabile:
- testamentele cu vocaţie reciprocă, cuprinse în înscrisuri diferite, de exemplu
fiecare soţ îl instituie legatar pe celălalt soţ;
- testamentele cuprinse în acelaşi înscris, dar în corpuri diferite de text, fiecare
fiind opera voinţei autorului lui; de exemplu,pe aceeaşi coală de hârtie o persoană îşi
scrie testamentul şi după terminarea lui, în continuare, o altă persoană îşi scrie

6 M. B. Cantacuzino, op. cit., p. 337.

7 M. Mureşan, J. Kocsis, op. cit., p. 40.

9
testamentul său.
Nerespectarea condiţiilor generale de formă pentru oricare dintre testamente
(olograf, autentic sau testamentele privilegiate) se sancţionează cu nulitatea absolută
care, conform dreptului comun, poate fi invocată oricând şi de orice persoană
interesată.
Prin derogare de la principiul că ceea ce este nul nu produce nici un efect, sunt
admise următoarele excepţii, rigoarea sancţiunii find atenuată sub unele aspecte:
a) confirmarea testamentului de către moştenitorii universali ori cu titlu
universal ai testatorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau
orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze
drepturile terţilor (art. 1010 Cod civil).
b) un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară (art. 1050
Cod civil). De exemplu, un testament autentic nul pentru vicii de formă poate fi
valabil ca testament olograf, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă pentru acesta
din urmă (scris, semnat şi datat de testator).

10