PRIETENII
Trăia odată într-o pădure verde un iepuraş. Avea mulţi
prieteni şi se mândrea tare mult cu ei.
Într-o zi, iepuraşul auzi lătratul unor câini sălbatici. Aceştia îi
luaseră urma. Se înspăimântă foarte tare. Fugi la cerb şi îi spuse:
 Dragul meu prieten, câţiva câini sălbatici mă fugăresc. Îi
poţi tu repezi cu coarnele tale?
Cerbul îi răspunse:
 Este adevărat că aş putea face asta, dar acum sunt
ocupat.
De ce nu îi ceri ajutorul ursului?
Iepuraşul alergă şi mai înfricoşat la urs:
 Dragul şi puternicul meu prie- ten, te rog, ajută-mă! Pe
urmele mele se află nişte câini fioroşi. Te rog, alungă-i!
Ursul îi răspunse:
 Îmi pare rău, dar sunt obosit şi flămând. Trebuie să
găsesc neapărat ceva de mâncare. Roag-o pe maimuţă să te ajute.
Bietul iepuraş alergă de la un prieten la altul, dar nici
maimuţa, nici elefantul, nici zebra nu-l ajutară.
Într-un final, el înţelese că trebuie să găsească singur o cale
de scăpare.
Trase adânc aer în piept şi uitându-se în jur, văzu un tufiş.
Se ascunse în spatele lui. Câinii erau foarte aproape. Se culcă la
pământ şi stătu fără suflare, cu inima bătând gata să-i sară din
piept. După ce pericolul a trecut, iepuraşul îşi spuse:
„Adevăraţii prieteni sunt, cei care te ajută atunci când ai
nevoie! Când eşti singur, găseşte o soluţie salvatoare.”
PRIETENII
Trăia odată într-o pădure verde un iepuraş. Avea mulţi
prieteni şi se mândrea tare mult cu ei.
Într-o zi, iepuraşul auzi lătratul unor câini sălbatici. Aceştia îi
luaseră urma. Se înspăimântă foarte tare. Fugi la cerb şi îi spuse:
 Dragul meu prieten, câţiva câini sălbatici mă fugăresc. Îi
poţi tu repezi cu coarnele tale?
Cerbul îi răspunse:
 Este adevărat că aş putea face asta, dar acum sunt
ocupat.
De ce nu îi ceri ajutorul ursului?
Iepuraşul alergă şi mai înfricoşat la urs:
 Dragul şi puternicul meu prie- ten, te rog, ajută-mă! Pe
urmele mele se află nişte câini fioroşi. Te rog, alungă-i!
Ursul îi răspunse:
 Îmi pare rău, dar sunt obosit şi flămând. Trebuie să
găsesc neapărat ceva de mâncare. Roag-o pe maimuţă să te ajute.
Bietul iepuraş alergă de la un prieten la altul, dar nici
maimuţa, nici elefantul, nici zebra nu-l ajutară.
Într-un final, el înţelese că trebuie să găsească singur o cale
de scăpare.
Trase adânc aer în piept şi uitându-se în jur, văzu un tufiş.
Se ascunse în spatele lui. Câinii erau foarte aproape. Se culcă la
pământ şi stătu fără suflare, cu inima bătând gata să-i sară din
piept. După ce pericolul a trecut, iepuraşul îşi spuse:
„Adevăraţii prieteni sunt, cei care te ajută atunci când ai
nevoie! Când eşti singur, găseşte o soluţie salvatoare.”
 VEVERIŢA
Veveriţa a ieşit pentru prima dată din culcuşul în care
crescuse. S-a oprit descumpănită. Era emoţionată.
Crescuse. Îşi amintea cum mama sa îi culegea până acum
alunele şi cum le spărgea cu grijă. Ce farmec avea viaţa!
A deschis ochii. Unde? Spre pădure. A văzut că pădurea are
copaci, iar copacii crengi. Şi aşa a început să sară din creangă în
creangă. S-a obişnuit singură, fiindcă n-o învăţase nimeni.
Toată pădurea era a ei. De culcuş şi de mama uitase. Când
aluneca de pe o creangă pe alta, îşi mai amintea câte ceva...
La orice săritură găsea alune, multe alune. Vraja pădurii o
cuprinsese cu totul. Era fericită.
Primăvara şi vara au fost minunate. A venit toamna.
Frunzele copacilor au început să cadă. N-a observat. Pe când
veveriţa se odihnea într-o poieniţă, un urs bătrân a vestit-o că
vine toamna. I-a oferit o alună. I-a îngheţat sângele în vine.
Primul gând a fost să fugă. Unde? A încercat să se caţere în
copaci. Puterile o părăsiseră. Să ceară ajutor? Cui? Dispăruseră
toţi cei cu care se zbenguise prin poieni şi copaci.
Să se întoarcă la culcuşul din care plecase? Nu mai desluşea
drumul. Se aşternuseră peste tot frunzele toamnei.
A găsit o scorbură într-un copac secular. Şi-a făcut un culcuş
şi a început să strângă alune pentru iarnă.
VEVERIŢA
Veveriţa a ieşit pentru prima dată din culcuşul în care
crescuse. S-a oprit descumpănită. Era emoţionată.
Crescuse. Îşi amintea cum mama sa îi culegea până acum
alunele şi cum le spărgea cu grijă. Ce farmec avea viaţa!
A deschis ochii. Unde? Spre pădure. A văzut că pădurea are
copaci, iar copacii crengi. Şi aşa a început să sară din creangă în
creangă. S-a obişnuit singură, fiindcă n-o învăţase nimeni.
Toată pădurea era a ei. De culcuş şi de mama uitase. Când
aluneca de pe o creangă pe alta, îşi mai amintea câte ceva...
La orice săritură găsea alune, multe alune. Vraja pădurii o
cuprinsese cu totul. Era fericită.
Primăvara şi vara au fost minunate. A venit toamna.
Frunzele copacilor au început să cadă. N-a observat. Pe când
veveriţa se odihnea într-o poieniţă, un urs bătrân a vestit-o că
vine toamna. I-a oferit o alună. I-a îngheţat sângele în vine.
Primul gând a fost să fugă. Unde? A încercat să se caţere în
copaci. Puterile o părăsiseră. Să ceară ajutor? Cui? Dispăruseră
toţi cei cu care se zbenguise prin poieni şi copaci.
Să se întoarcă la culcuşul din care plecase? Nu mai desluşea
drumul. Se aşternuseră peste tot frunzele toamnei.
A găsit o scorbură într-un copac secular. Şi-a făcut un culcuş
şi a început să strângă alune pentru iarnă.
 POVESTEA VEVERIŢEI ŞI A LUPULUI
fabulă rusească
A fost odată un lup care îşi făcea somnul leneş la umbra
unui copac. Pe ramurile acestuia, plină de energie şi veselie,
zbenguia fericită o veveriţă. La un moment dat, nefiind atentă la
sărituri, căzu exact pe cel de dedesubt, adică pe lup.
Încruntat şi plin de furie, lupul înşfăcă veveriţa şi vru să se
înfrupte din ea.
 Dă-mi drumul! îl rugă spăşită rozătoarea de alune.
 Bine, răspunse lupul. Cu o singură condiţie: explică-mi de
ce voi, veveriţele, sunteţi tot timpul bine dispuse, de ce afişaţi
mereu zâmbetul pe mutrişoara voastră, în timp ce eu sunt întruna
trist şi supărat?
După ce se asigură că este eliberată din labele lupului,
veveriţa se urcă în copac. Simţindu-se în siguranţă, zise lupului:
 Să te comporţi cu ceilalţi, aşa cum ţi-ar plăcea să se
comporte aceştia cu tine. După aceea vei vedea cât eşti de iubit.
POVESTEA VEVERIŢEI ŞI A LUPULUI
fabulă rusească
A fost odată un lup care îşi făcea somnul leneş la umbra
unui copac. Pe ramurile acestuia, plină de energie şi veselie,
zbenguia fericită o veveriţă. La un moment dat, nefiind atentă la
sărituri, căzu exact pe cel de dedesubt, adică pe lup.
Încruntat şi plin de furie, lupul înşfăcă veveriţa şi vru să se
înfrupte din ea.
 Dă-mi drumul! îl rugă spăşită rozătoarea de alune.
 Bine, răspunse lupul. Cu o singură condiţie: explică-mi de
ce voi, veveriţele, sunteţi tot timpul bine dispuse, de ce afişaţi
mereu zâmbetul pe mutrişoara voastră, în timp ce eu sunt întruna
trist şi supărat?
După ce se asigură că este eliberată din labele lupului,
veveriţa se urcă în copac. Simţindu-se în siguranţă, zise lupului:
 Să te comporţi cu ceilalţi, aşa cum ţi-ar plăcea să se
comporte aceştia cu tine. După aceea vei vedea cât eşti de iubit.
 URZICA
Creşteau laolaltă, în aceeaşi grădină. Spanacul înverzea pe
bradă, odată cu venirea primăverii.
Urzica a răsărit întâmplător.
Spanacul i-a zis, înţepat, urzicii:
– Frunzele tale îmi iau soarele! Urzica n-a ripostat. A tăcut.
Şi a crescut mai departe. Era doar primăvară.
Din când în când, însă, ca replică la dojanele suratei de
grădină, urzica îi amintea acesteia ca nu e decât... un spanac.
Ar fi durat, poate, discuţia mult şi bine. Certându-se, s-ar fi
uscat umbrindu-se una pe alta.
Intr-o zi, o gospodină le-a cules şi le-a pus în acelaşi coş. Şi
dialogul s-a încheiat.
De unde să-şi cunoască plantele utilitatea? Amândouă
conţin fierul nobil, sănătos şi întăritor.
Cum putea şti urzica, cea înţepătoare şi niciodată plivită şi
udată, că ea dăruia oamenilor sănătate?
URZICA
Creşteau laolaltă, în aceeaşi grădină. Spanacul înverzea pe
bradă, odată cu venirea primăverii.
Urzica a răsărit întâmplător.
Spanacul i-a zis, înţepat, urzicii:
– Frunzele tale îmi iau soarele! Urzica n-a ripostat. A tăcut.
Şi a crescut mai departe. Era doar primăvară.
Din când în când, însă, ca replică la dojanele suratei de
grădină, urzica îi amintea acesteia ca nu e decât... un spanac.
Ar fi durat, poate, discuţia mult şi bine. Certându-se, s-ar fi
uscat umbrindu-se una pe alta.
Intr-o zi, o gospodină le-a cules şi le-a pus în acelaşi coş. Şi
dialogul s-a încheiat.
De unde să-şi cunoască plantele utilitatea? Amândouă
conţin fierul nobil, sănătos şi întăritor.
Cum putea şti urzica, cea înţepătoare şi niciodată plivită şi
udată, că ea dăruia oamenilor sănătate?