POVESTEA CIREȘELOR

LA URECHI
- fragment -
după Livia Novac
 Iepurică, abia a scos capul,
din căsuța aflată în scorbura
unei rădăcini uriașe, și a
rămas uimit. Pădurea era de
nerecunoscut. O pulbere albă,
strălucitoare, cădea de sus și
se așeza împrejur, acoperind
iarba, tufele uscate, fagii
înalți, alunii și chiar firul
zglobiu al izvorului jucăuș.
”Ce se întâmplase?” se
întreba iepurașul cu ochii
mirați, cu urechile ridicate de
uimire.
.

- A venit iarna! îi spuse

mama. Tu n-ai mai văzut- o
până acum. Ești, încă, mic.
Astăzi, însă, vei face
cunoștință cu zăpada, cu
gheața.
Grăbită, îl trase de
lăbuță și închise ușa
căsuței, căci Iepurică o
uitase deschisă și frigul
năprasnic năvălea
înăuntru.
 Nerăbdător să vadă
.

zăpada, să o pipăie, să o
miroasă și chiar să o guste,
iepurașul o zbughi din
căsuță și se trezi pe spate, cu
lăbuțele în sus.
Extraordinar! Așa ceva nu i
se mai întâmplase. Era gata
să se pornească pe un plâns
amar, dar își dădu seama că
nu îl doare nimic. Atunci,
înțelese că zăpada moale era
ca un puf de păpădie, care
umple câmpul, în timpul
verii și, tot atunci, mai
înțelese că...
.

... dacă vrei să o guști...

.

... și să o atingi cu vârful

limbii...
.

... ea dispare.
Material realizat de prof. înv. primar
Metea Teodora- Dănuța