Constantin Negruzzi, biografie (1808 - 1868)

Constantin (Costache) Negruzzi (1808, satul Hermeziu, judeţul Iaşi – 24

august 1868) a fost un om politic şi scriitor român din perioada paşoptistă.


Născut în Trifeştii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropiera Prutului, lângă Iaşi,
este fiul lui Dinu Negruzzi, de origine răzăşească, ajuns boiernaş în rang de
paharnic, şi al Sofiei Hermeziu. Şi-a început învăţătura în greaca cu unul din
dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur
dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol
intitulat Cum am învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile pe care
le dă asupra metodelor întrebuinţate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluţia din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău
face cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură
şi cu un emigrant francez de la care ia lecţii de limba şi literatura franceză.
Din această perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele
din Basarabia în anii 1821, 1822.
Dupa moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa
politică, cum făceau toţi fiii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia
Elenei de Marmontel), şi câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de
scrierile patrioţilor de peste munţi, studie istoria şi dădu la lumină Aprodul
Purice ca un fel de protestare indirectă la adresa domnului şi boierilor din
timpul său.


Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de

Regulamentul Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului
(alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei
liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar al oraşului Iaşi.


Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din
afacerile statului, reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în
Divanul domnesc (1857) şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al
departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop la Sf. Spiridon.
Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Şalul negru după Alexandr Puşkin.
Apoi întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie,
pentru că a căutat să întrebuinţeze un vers analog cu al poetului francez, vers
greu de făcut în româneşte, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul
de arme al Regelui Ioan) şi pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea
autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reuşite cităm Uriaşul. O
altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din ruseşte,
făcută împreună cu Alexandru Donici.
Negruzzi a scris şi poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai
strălucită din opera lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul
Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul şi
calităţile poetice scad de la un moment şi de aci încolo este numai o cronică
rimată.
Operele în proză sunt împărţite în trei grupe, botezate cu titlul general
de Păcatele tinereţelor (1857). În prima intră Amintirile din juneţe, câteva
povestiri, din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) şi O
alergare de cai (1840), nuvele în care intriga e bine condusă şi plină de interes,
iar limba e românească şi cu expresiuni nimerite. Fiziologia provinţialului
reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română.
Tot în această grupă intră şi povestea Toderică, jucătorul de cărţi (1844),
imitată cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. 
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare
este Alexandru Lăpuşneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din
nuvelele de referinţă ale literaturii române.
A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de
bucăţi. În unele se găsesc observări critice şi satirice asupra obiceiurilor
societăţii; în alte notiţe despre diferiţi scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în
alte amintiri personale sau povestiri din istoria ţării. Tonul este în genere
glumeţ, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase şi
tratează şi asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie şi la
limbă. Scrisorile au fost publicate antum în volumul Negru pe alb.
Negruzzi ia parte la discuţiile cu Ion Heliade Rădulescu şi cu ardelenii şi
înfăţişează, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai
cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informaţii de tot felul, de
care nu se poate lipsi cel care voieşte să cunoască viaţa socială şi culturală a
epocii dintre 1838-39.
Negruzzi s-a ocupat şi de teatru. Ştim că a fost unul din cei care au pornit
mişcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză şi a scris şi lucrări
originale - slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii,
vodevil într-un act (1857) şi Muza de la Burdujeni (1850), în care îşi propune să
ridiculizeze pe purişti şi neologişti.
Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii
din Trifeştii Vechi.