Univesitatea Politehnica București

Facultatea de Transporturi

Secția Ingineria Autovehiculelor Rutiere

Nume: Tănase David-Ionuț

Grupa: 8403A

Profesor coordonator: Micu Daniel

 Încercarea de TIPUL IV (anexa VI conform directivei consiliului din 2007 /
anexa VII conform regulamentului nr. 83)
Încercarea de tipul IV reprezintă determinarea emisiilor de vapori provenite de la vehicule cu
motoare cu aprindere prin scânteie. Această încercare se efectuează pe toate vehiculele cu excepția
celor care au un motor cu aprindere prin compresie și a celor alimentate cu LPG sau GN/biometan.
Vehiculele care pot fi alimentate atât cu benzină, cât și cu GPL sau GN/biometan trebuie supuse
încercării de tipul IV numai cu benzină. La efectuarea încercării emisiile prin evaporare trebuie să fie
de sub 2 g/încercare.

Determinarea emisiilor prin evaporare

Perioada de rodaj de 3000 km (făra golire/încărcare excesivă)

Controlul uzării absorbantului (absorbanților) cu cărbune activ

Curățire cu aburi a vehiculului (dacă este cazul)

 Apendicele 1. Etalonarea aparatelor pentru încercările de emisie prin evaporare

În cazul apendicelui 1 aflat în anexa VII al încercarii de tip IV conform regulamentului nr. 83
din anul 2015 nu se înregistrează schimbări față de directiva consiliului din 2007 în cazul etalonării
aparatelor pentru încercările de emisie prin evaporare, însă, există mici schimbări a termenilor tehnici
folosiți pentru exemplificarea procedeelor și metodelor utilizate în acest apendice. Metodele și pașii
folosiți în apendicele 1 sunt:

Fiecare material trebuie să fie etalonat înaintea primei utilizări și să fie supus apoi unei
etalonări de câte ori este necesar și, în orice caz, în cursul lunii care precedă o încercare în vederea
omologării.

În primul rând se execută o etalonare a incintei respectând indicațiile oferite precum intervalele
de temperatură ambiantă iar volumul nominal să poată fi reprodus cu o abatare de ± 0,5 %.

Al doilea punct îl reprezintă determinarea emisiilor reziduale din cameră. Prin această
operațiune se poate determina dacă în cameră nu se află nici o materie susceptibilă să emită cantități
semnificative de hidrocarburi. Această verificare se efectuează la punerea în funcțiune a camerei, dar și
după orice lucrare efectuată în cameră care poate conduce la emisii reziduale și cu o frecvență de cel
puțin o dată pe an.

După efectuarea tuturor indicațiilor de la cel de-al doilea punct se efectuează etalonarea
camerei și încercarea de retenție a hidrocarburilor. Încercarea de etalonare și de retenție a
hidrocarburilor în cameră permite verificarea volumului calculat conform punctului pasului al doilea și
servește, de asemenea, la măsurarea unei rate eventuale de scurgere. Rata de scurgere a incintei trebuie
determinată în momentul punerii sale în funcțiune, după orice lucrare efectuată în incintă și care îi
poate afecta integritatea și cel puțin o dată pe lună. Dacă se efectuează șase probe de reținere lunare
consecutive fără să fie necesară nicio acțiune rectificativă, se va putea determina rata de scurgere a
camerei în fiecare trimestru, fără să fie necesară nicio rectificare.

După efectuarea tuturor metodelor specificate anterior se realizează un calcul folosind formula

ce reprezintă calcularea valorii nete a variației masei de hidrocarburi din incintă ce servește la
determinarea ratei reziduale de hidrocarburi din incintă și a ratei sale de scurgere.

Pentru etalonarea analizatorului de hidrocarburi se efectuează mai întâi o verificare șî o reglare

a acestuia, detectorul cu ionizare în flacără trebuind reglat în conformitate cu instrucțiunile
producătorului. Se utilizează propan diluat în aer pentru reglarea aparatului în vederea obținerii unui
răspuns optim în intervalul de măsurare utilizat cel mai des.
 Etalonarea analizatorului de hidrocarburi se face după următorii pași:

Se stabilește curba de etalonare în cel puțin cinci puncte distanțate cât mai uniform posibil.
Concentrația nominală a gazului de etalonare la cea mai mare concentrație trebuie să fie la cel puțin 80
la sută din întreaga scală. Curba de etalonare se calculează prin metoda celor mai mici pătrate. În cazul
în care gradul polinomului rezultat este mai mare de 3, numărul de puncte de etalonare trebuie să fie
cel puțin egal cu gradul polinomului plus 2. Curba de etalonare nu trebuie să aibă o deviație mai mare
de 2 % față de valoarea nominală a fiecărui gaz de etalonare. Pot fi aplicate și alte tehnici (utilizarea
unui calculator, comutarea gamei electronice etc.), în cazul în care se demonstrează serviciului tehnic
că oferă o precizie echivalentă.
Bibliografie:

[1] http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:1970L0220:20070101:ro:PDF

[2] https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:42015X0703(01)