1.

Modelele de instruire psihocentric si sociocentric – studiu comparativ

Modelul psihocentric pornește de la paradigma învățării că o acțiune motivată primar de factori interni – starea
psihologică a elevului, nivelul de motivație, deprinderile pe care le formează în cursul actului de învățare și
tratarea individualizata a fiecărui student. Prin atenția acordată fiecărui elev în parte, modelul psihocentric
asigură o dezvoltare optimă pentru ritmul fiecăruia; metodele precum simularea, jocurile didactice și studiul
individual încurajează elevul să exploreze pe cont propriu materialul predat și să dezvolte raporturi personale
cu acesta. De asemenea, studiile recente susțin ideea că motivația intrinsecă este un factor esențial al
învățării, ajutând studentul să depășească punctele dificile și blocajele prin oferirea de resurse emoționale și
prin încurajarea descoperirii și creării de structuri conceptuale particulare; modelul, prin accentuarea
aspectelor psihologice, este potrivit pentru a dezvolta aceste capacități interioare.

Pe de altă parte, tocmai prin punerea în evidență a proceselor interioare ale studentului și prin centrarea pe
activități ce necesită implicare majoră din partea elevului, modelul psihocentric diminuează rolul profesorului în
actul didactic. Acesta devine un manager al procesului de instruire, efortul major fiind făcut în schimb de către
student. De asemenea, lipsa componenței sociale poate cauza conflicte dacă elevul nu învață să colaboreze
sau să-și expună punctul de vedere într-un mod concis și inteligibil; odată formate, structurile conceptuale
personalizate devin atât de înrădăcinate în subconștient încât transmiterea lor, un pas vital în societatea
modernă concentrată pe lucrul în echipă, devine mai dificilă. De asemenea, adepții modelului psihocentric pot
ignora uneori conținutul în favoarea aspectelor emoționale și ale proceselor de învățare – un exemplu este
metoda Moore, folosită în predarea matematicii, în care unii studenți s-au declarat marcați pe viață de
progresele pe care efortul cognitiv, în lipsa unor indicații specifice legate de problemele de rezolvat, le-a
necesitat; alții au criticat lipsă ghidajului și, nereușind să găsească soluții, au rămas dezorientați și nu au simțit
că au învățat în mod semnificativ.

Modelul sociocentric pornește de la premisa că omul învață și își exprimă cunoștințele și abilitățile într-un
mediu social. Accentul cade pe colaborarea cu cei din jur, pe găsirea de soluții în echipă și pe dezbaterea
subiectului. Un avantaj al modelului îl constituie apropierea mai mare de realitatea lumii moderne, în care
problemele sunt prea complexe pentru a fi rezolvate de către o singură persoană și presupun întotdeauna
dobândirea de noi cunoștințe și de împărtășirea lor cu membrii echipei. De asemenea, dezbaterea poate
stimula o mai bună organizare conceptuală a ideilor, precum și dezvoltarea capacităților verbale. Un alt aspect
pozitiv îl poate constitui competiția cu ceilalți elevi ce îi poate stimula să-și depășească limitele pentru a se
integra și ieși în față în colectivul din care fac parte.

Pe de altă parte, există studenți care lucrează mult mai bine individual, iar modelul sociocentric îi va forța să
învețe în contexte care le pot cauza disomfort psihologic și îi împiedică să-și exprime potențialul. Lucrul și
prezentarea rezultatelor în grup face, pe de o parte, mai dificilă o abordare personalizată, adaptată la nevoile
particulare ale fiecărui elev; pe de altă parte, evaluarea contribuțiilor personale este și ea îngreunată,
profesorul fiind împiedicat să evalueze eficacitatea actului de predare. De asemenea, interacțiunile de grup pot
duce la distorsionarea comportamentelor individuale – presiunea socială poate cauza anumiți studenți să nu
contribuie suficient la munca grupului, de teama criticilor venite din partea colegilor. Grupurile pot de
asemenea să uniformizeze gândirea și concluziile trase de indivizi, ceea ce împiedică învățarea personală; mai
mult de atât, persoanele mai dominante își pot impune opiniile în anumite cazuri, împiedicându-i pe ceilalți să
profite la maxim de procesul didactic.
2. Definirea termenilor instruire – invatare – predare

Învățarea reprezintă dezvoltarea personală a individului și adaptarea sa la provocări prin modificarea

comportamentelor, deprinderilor, strategiilor cognitive și prin acumularea și organizarea de informație.
Învățarea optimă presupune alinierea factorilor interni (psihologici, neurologici) și a celor externi (mediul de
predare, raportul profesor-elev) cu particularitățile fiecăruia, însă necesită și implicarea activă a studentului
pentru a depăși obstacole, a depune efortul necesar pentru a schimba modelele de gândire existente și a se
motiva pe termen lung pentru a rămâne cu schimbări sustenabile. Diferitele modele de învățare pun mai mult
accent pe anumite aspecte ale materialului ce trebuie învățat (algoritmica, structura conceptuală,
reprezentările interne ale materialului de învățat, comportamentele deprinse), însă toate pornesc de la
schimbările neurologice ce au loc în creierul studentului (formarea de noi sinapse, întărirea circuitelor
neuronale existente, formarea de noi memorii etc).

Predarea reprezintă totalul de acțiuni pe care profesorul le întreprinde pentru a facilita procesul de învățare.
Inițial, termenul făcea referire predominant la modul în care profesorul structura informația de predat și cum
organiza activitățile practice pentru absorbirea optimă a acesteia, precum și modul în care interacționa cu
elevul pentru a-i transmite cunoștințele sau deprinderile practice necesare. Domeniul de interes al predării a
fost extins pentru a include modul în care profesorul structurează întregul context al interacțiunii cu studentul
(cum organizează mediul de predare, cum structurează interacțiunea cu ceilalți elevi), acțiunile pe care un
profesor le ia înainte de lecție, precum și modul în care este folosit feedback-ul dobândit de la student pentru a
ajusta planurile și a crea din învățare un proces dinamic și adaptabil.

Instruirea reprezintă contextul general în care învățarea și predarea sunt întreprinse. Structura conceptuală a
instruirii pornește de la modele mai abstracte și generale, încercând să înglobeze totalitatea factorilor ce
contribuie la rezultatul final al procesului. Instruirea, înglobând elemente de țin și de profesor, și de student,
poate dezvolta modele integrate, holistice ce consideră dinamica predare-învățare direct, fără a particulariza
analiza la un singur element al relației duale în care acestea se află. Operaționalizarea modelelor de instruire
generalizează diverse metode ce iau în vedere comportamentul extern al profesorului și studentului, raportul
lor psihologic și emoțional, aspectele contextului în care aceștia se află și relevanța mediului social în care
instruirea se petrece.

3. Impactul factorilor interni si externi asupra actului de invatare

Dezbaterea dintre caracter moștenit – caracter dobândit a avut, istoric, tendința de a atribui rezultatele oricărui
proces social ori factorilor interni, ori celor externi. Modelele contemporane de învățare iau în considerare
impactul ambelor categorii și încearcă să identifice importantă fiecăruia pentru succesul actului de învățare.

Factorii interni, predominant cei psihologici asupra cărora se poate interveni în mod util, sunt relevanți pentru
schimbările de durată pe care instruirea le poate produce într-un elev. Motivația personală, de exemplu, este
considerată fundamentală – din ea se naște dorința de a progresa și abilitatea de a persevera în urma
eșecurilor și greșelilor inevitabile. Motivația este o caracteristică asupra căreia pot interveni și individul, prin
diverse strategii cognitive, și profesorul, prin interacțiunea personalizată cu studentul. Însă lipsa atenției asupra
acestui aspect poate duce la lipsa de angajare în actul de învățare și la evitarea efortului necesar creșterii.
Stilul de învățare este de asemenea relevant, necesitând adaptarea materialului la modul în care elevul
receptează și organizează cunoștințele – dacă profesorul încearcă, de exemplu, să oblige un student introvertit
să lucreze prea frecvent în grup și să-și dezbată concluziile, rezultatul poate fi retragerea acestuia din activitate
și chiar împotrivirea în mod activ la procesul didactic.

Deși învățarea presupune predominant producerea de schimbări în structura interioară a elevului, contextul
extern în care ea are loc nu poate fi ignorat. O programă de studiu incorect gândită, de exemplu, poate duce la
o slabă asimilare a cunoștințelor din cauza structurării improprii a informației. Un mediu social ostil, în care
profesorul este mai preocupat de menținerea controlului asupra grupului, poate avea efecte adverse inclusiv
auspra indivizilor care sunt dornici de învățare și depun eforturile corespunzătoare. Dotările slabe ale unor
școli afectează de asemenea nivelul maxim ce poate fi atins, privand elevii de activități și oportunități speciale
de învățare. Lipsa de colaborare dintre profesori poate duce la contradicții în noțiunile pe care aceștia le
predau sau pe ignorarea magnitudinii cerințelor pe care le are fiecare în parte, conducând la o încărcare
globală nepotrivită a elevului, care nu poate face față.

În concluzie, și factorii interni, și cei externi sunt hotărâtori pentru actul de învățare, iar profesorii și pedagogii
trebuie să țină seama de amândoi când dezvoltă modele de instruire.

5. Studiu comparativ probe orale – probe scrise – probe pratice

Probele orale au avantajul de a permite evaluarea abilităților verbale și sociale ale elevului, precum și a
trăsăturilor sale psihologice afective. De asemenea, formatul interactiv îi permite profesorului să ghideze
evaluarea și să pună întrebări, să ofere comentarii și să interacționeze cu studentul pentru a-l ajuta să ofere
răspunsurile potrivite. De asemenea, unii studenți își pot expune mult mai ușor cunoștințele și părerile într-un
mediu informal, iar natura personalizată a evaluării ajută profesorii să înțeleagă mai ușor punctele tari și slabe
ale evaluatului.

Pe de altă parte, probleme orale nu pot fi uniformizate, ceea ce lasă loc profesorului să interpreteze rezultatul
evaluării în lumina relației sale cu studentul. De asemenea, rezultatele probelor nu pot fi păstrate și parcurse
ulterior cu ușurință de părți terțe sau chiar de către profesor, ceea ce forțează tragerea de concluzii pe moment
în ceea ce privește aptitudinile elevului. În plus, anumiți elevi au un mod de gândire mai deliberat și pot fi
afectați de timiditate, iar necesitatea de a răspunde rapid și concis îi poate timora în ciuda faptului că aceștia
stăpânesc materia.

Probele scrise se bucură de cea mai mare economie de timp din toate metodele tradiționale de evaluare – un
număr mare de studenți poate fi testat simultan. De asemenea, aceștia pot fi evaluați la același nivel,
consistența testelor fiind perfectă – toți elevii pot primi exact același set de întrebări, ceea ce ajută profesorul
să înțeleagă dacă aceștia stăpânesc materia cerută. Probele scrise permit și o evaluare mai obiectivă,
rezultatele lor având posibilitatea de a fi văzute și de alți profesori sau persoane interesate. Lipsa de presiune
directă le poate da elevilor răgaz să formuleze răspunsuri mai elocvente și să structureze informația mai bine,
ceea ce poate ajuta și la reținerea ei pe termen lung.

Lipsa de individualitate a probelor scrise face mai dificilă evaluarea individuală a studentului. Profesorul nu
poate verifica abilitățile acestuia de a aplică cunoștințele dobândite, ci doar de a le reproduce în contextul unui
examen. De asemenea, în lipsa interacțiunii personale, abilitățile verbale și caracteristicile atitudinale și
afective nu pot fi văzute, iar profesorul nu poate încuraja elevul sau să se folosească de raportul personal pe
care îl are cu acesta pentru a-l ajuta. Probele scrise nu testează nici abilitatea elevului de a coopera sau de a-
și folosi cunoștințele într-un mediu social, un aspect vital al mediului profesional contemporan.

Probele practice sunt optime pentru anumite domenii, în care aplicabilitatea cunoștințelor dobândite
reprezintă aspectul cel mai important al procesului de învățare. Dacă elevului îi este dat suficient timp pentru a
planifica lucrările pe care le va întreprinde, acesta are oportunitatea să integreze informația învățată și să o
înțeleagă la un nivel mai profund prin concretizarea ei într-un rezultat tangibil. Probele practice de asemenea
testează abilitățile studentului de a-și administra timpul și a se concentra la părțile din materie ce au impact
asupra rezultatului final, în loc de a se lasă distras de aspecte neesențiale.

Dezavantajele acestui tip de evaluare sunt dificultatea de a evalua rezultatele, în condițiile în care profesorul
poate apela mai ușor la preferințele personale. Acest aspect este facilitat și de dificultatea de a crea criterii
obiective de performanță după care să se poată interpreta muncă elevului. Probele practice necesită și multă
muncă pentru a asigură condițiile necesare îndeplinirii sarcinii cerute, în lipsa cărora evaluarea va avea
rezultate negative fără vreo vina a elevului. În ultimul rând, probele practice tind să necesite cel mai mult timp
pentru organizare și pentru susținere.