Sunteți pe pagina 1din 2

În acest articol sunt dezbătute 2 concepte cel de deteritorialism și reteritorialism.

Primul termen „deteritorializarea”descrie părăsirea teritoriului de către locuitori, cu tot ce


implică ea (din punct de vedere economic, politic și social) pentru teritoriul respectiv. Iar al
doilea descrie popularea unui teritoriu de către anumite/alte populații, schimbând astfel
structura socială a locului în care se mută/stabilesc, cu implicații culturale, sociale, politice,
economice.
Deteritorializează locul de unde plecat pentru că se pierd tradiții, cutume, obiceiuri,
sunt implicații sociale, in primul rând economice și politice, pe de altă parte ei se mută în alte
locuri, iau cu ei cultura lor, aduc un plus cultural care poate schimba cultura locului în care se
duc cu alte cuvinte se produce reteritorializa unui anumit loc, astfel se modifica structura
sociala, acolo pot ajunge să locuiască alți oameni decât cei care au populat teritoriul inițial,
deci în senusl acesta se produce reteritorializarea.
O limitare a celor mai multe studii de economie politică a globalizării este aceea că
aceștia consideră globalizarea aproape exclusiv în termeni de „deteritorializare”. În schimb,
acest eseu subliniează cum creșterea mobilității transnaționale a oamenilor, a capitalului și a
informațiilor poate duce la „reteritorializare”, ceea ce reprezintă o relevanță sporită a locației
și a caracteristicilor locului pentru activitatea economică globală. Spre deosebire de eroziunea
puterilor teritoriale ale statelor adesea asociate cu „deteritorializarea”, „reteritorializarea”
activității economice poate crește puterea și influența reglatoare a agenților de stat, societăți și
transnaționale care sunt capabili să exercite controlul asupra bunurilor teritoriale și procesul
de „reteritorializarea”. Eseul folosește conceptele de „deteritorializare” și „reterritorializare”
pentru a dezvolta un cadru pentru a analiza schimbarea economiei politice a unuia dintre cele
mai subestimate aspecte ale globalizării, economia turistică internațională. Cu accent pe
strategiile de dezvoltare a statelor în Orientul Mijlociu și din Africa de Nord, eseul explorează
eforturile de a genera „experiențe de loc” pentru turiști și recompense economice teritoriale
pentru firme și consecințele lor politice.
Folosind aceast obiectiv, care consideră reterritorializarea ca un aspect critic al
globalizării, acest eseu explorează dinamica în schimbare a dezvoltării turismului
internațional postbelic în întreaga Mediterană și Orientul Mijlociu. În timp ce turismul
internațional rămâne un subiect neglijat în vasta literatură a economiei politice despre
globalizare, extinderea și transformarea turismului internațional a prezentat mult timp multe
dintre caracteristicile de bază ale ceea ce a ajuns să fie caracterizat drept globalizare. Turismul
conduce fluxurile transnaționale de oameni, mărfuri și capitaluri care circulă în rețelele de
producție coordonate la nivel mondial, guvernate de mari firme transnaționale, cum ar fi
companiile aeriene, operatorii de turism și companiile de administrare hotelieră. Turismul
internațional operează, de asemenea, literalmente la marginea de vârf a globalizării,
transferând continuu gusturile consumatorilor, practicile culturale, oamenii de afaceri și
capitalul de pe glob.
În timp ce turismul caracterizat prin deteritorializare îi obligă pe dezvoltatorii de
turism să concureze cu locații rivale similare bazate pe preț, acest eseu explorează modul în
care turismul caracterizat prin reteritorializare a creat noi oportunități pentru statele din țările
în curs de dezvoltare de a promova dezvoltarea turismului prin alte mijloace decât crearea de
produse turistice de masă mai ieftine. În timp ce statele în curs de dezvoltare au puteri reduse
pentru a remodela rețelele globale ale corporațiilor transnaționale care domină economia
turistică internațională, acestea au putut exercita controlul teritorial asupra spațiilor turistice
pentru a genera „experiențe de loc” pentru turiști și recompense economice teritoriale pentru
firme. Totuși, acest proces a creat, de asemenea, noi provocări pentru construirea statului.
Statele și dezvoltatorii de turism local trebuie să negocieze în continuare relațiile cu
companiile de turism transnaționale și fluxurile mobile de capital, așa cum au făcut-o în
contextul deteritorializării dezvoltării turismului, dar reteritorializarea dezvoltării turismului i-
a obligat, de asemenea, să se angajeze în lupte mai intense cu actorii locali și transnaționali -
de la proprietarii de terenuri private și firmele turistice până la comunități
autohtone(băștinașe,indigene) și arheologi - cu obiective și interese rivale în dezvoltarea
resurselor teritoriale pentru dezvoltarea turismului și reprezentarea simbolică a identităților și
culturilor din teritoriu.
În contextul reţelelor de producţie globalizate, caracterizate prin ‘’
reterritorialisation’’- care combină operaţiunile cu costuri de tranzacţie scăzute dependente de
spaţiu (cum ar fi distribuţia produsului) şi costuri de tranzacţie ridicate dependente de spaţiu
(cum ar fi întâlnirile faţă în faţă dintre lucrătorii specialişti ai firmelor colaboratoare) –
promovarea dezvoltării economice impune ca agenţiile statale să modifice parametrii în
funcţie de eforturile lor de reglementare. Acest lucru înseamnă pe de o parte dezvoltarea
sistemelor eficiente de comunicare şi transport global pentru a păstra costurile costurile de
marketing şi distribuţie scăzute, iar pe de altă parte de construcţie la nivel local, instituţile
sociale şi tehnice potrivite necesare pentru a atrage şi a se instrui muncitori muncitori
profesionişti de înaltă calificare în centre noi industriale.
Studiul turismului exsită ca sub domeniu specializat în domenii precum sociologie,
geografie, antropologie, economie, dar şi în ştiinţe politice. O întrebare comună adresată de o
mare parte din politicile existente din literature din economie cu privire la dezvoltarea
turismului se referă la faptul că impactul economic al turismului este pozitiv sau negativ.
În 1980, ca urmare a creşterii turismului prin eforturi de dezvoltare şi de marketing,
precum şi scăderea preţurilor petrolului, care a dat un implus economiei turistice globale,
fluxurile turistice s-au extins de-a lungul regiunii. Sosirile internaţionale aproape că s-au
dublat în Egipt şi Tunisia, aproape s-a triplat în Maroc şi a crescut de 4 ori în Turcia.
Ponderea sosirilor internaţionale în regiune a crescut de şa 4,2 % din totalul lumii în 1980 la
5,1% până în 1990 şi a urcat până la 6,5% până în anul 2000 (tabel 2). Între timp, cota
regională măsurată din veniturile internaţionale de turism, în USD au crescut de la 3,4% din
totalul mondial până la 4,3% în 2000 (tabel 3). În toată regiunea, veniturile internaţionale din
turism ca pindere din PIB au variat de la aproape 3% în Israel şi Siria până la aproximativ 8%
în Tunisia şi Iordania (tabel. 4 şi 5). Sectorul turismului a reprezentat în general un lider în
sursa de câştiguri în valută şi a reprezentat până la unul din zece locuri de muncă în sectorul
formal. Impactul indirect al cheltuielilor cu turismul este cu siguranţă chiar mult mai mare.
Modificările politice conduse de stat au încurajat investiţiile private locale şi străine în
sectorul turismului prin modificări de reglementare şi reduceri de impozite, precum şi de
realizarea mai multor resurse teritoriale, de pe terenurile din apropierea siturilor arheologice şi
staţiuni de litoral disponibile pentru dezvoltarea turismului. Dezvoltarea turistică a coastei se
învârte în jurul plajei de lux şi diverste staţiuni orientate către vacanţele europenilor, dar au
fost eforturi tot mai mari pentru a atrage turişti cu venituri mai ridicate către moştenirea
culturală şi naturală a unor state precum Maroc, Tunisia, Iordania, Israel şi Turcia. Între anii
1990 – 1991, din cauza Războiului din Golf, turismul a înregistrat un declin.