CURS 1

Fizica
Fenomene optice.
Introducere.Radiaţii
electromagnetice.Proprietăţi
 Unele corpuri, aflate în anumite condiţii, produc asupra ochiului o
impresie fiziologică pe care o numim lumină.
Cu studiul propagării undelor luminoase şi a fenomenelor legate de
aceste unde, numite unde optice, se ocupă partea fizicii numită optică

In prezent, optica cuprinde studiul undelor electromagnetice a căror lungimi

de undă se găsesc atât în domeniul vizibil (  = 0,4m  0,8m ) cât şi în
domeniile învecinate (infraroşu:  = 0,8m  10 m , şi ultraviolet:  = 0,02m  0,4m
3
 Partea opticii care studiază fenomenele luminoase servindu-se de razele de lumină ca
simple linii geometrice se numeşte optică geometrică, iar partea opticii care studiază fenomene ca:
interferenţa luminii, difracţia, polarizarea, etc. se numeşte optică ondulatorie.
Prima teorie ştiinţifică cu privire la natura luminii aparţine lui I. Newton (1704) şi susţine
că sursa de lumină emite corpusculi luminoşi care se propagă în virtutea inerţiei în linie dreaptă cu
o viteză relativ mare. Teoria corpusculară explică fenomenele de reflexie a luminii prin analogie cu
reflexia unor bile elastice de un perete fix, iar fenomenul de refracţie prin atracţia corpusculilor
luminoşi de către mediile mai dense.
In 1690, C. Huygens pune bazele teoriei ondulatorii cu privire la natura luminii, conform
căreia lumina trebuie să fie considerată ca o undă elastică ce se propagă într-un mediu special,
care umple întregul univers, numit eter. Teoria ondulatorie a lui Huygens, completată de Young,
Fresnel şi alţii explică majoritatea fenomenelor optice cunoscute: reflexia, refracţia, interferenţa,
difracţia, polarizarea, dar are şi unele neajunsuri.
Abia în 1893, Maxwell pune bazele teoriei electromagnetice cu privire la natura luminii.
El afirmă că lumina este un fenomen electromagnetic, unda electromagnetică fiind formată dintr-un
câmp electric şi unul magnetic, variabile în spaţiu şi timp. Conform acestei teorii, deosebirea dintre
undele electromagnetice propriu zise şi undele luminoase constă în frecvenţa lor.
Mai târziu, în 1901, Max Planck revine la teoria corpusculară a luminii sub forma teoriei
cuantice a naturii luminii. Conform acestei teorii, lumina are o structură discontinuă, sub formă de
cuante de energie. Einstein (1905) a numit particulele de lumină care au energia egală cu o cuantă,
fotoni.
Dezvoltarea în continuare a cercetărilor în domeniul opticii au arătat că lumina este un
fenomen complex care reprezintă în acelaşi timp proprietăţi ondulatorii şi corpusculare. Louis de
Broglie (1924) dezvoltă această idee şi arată că dualitatea undă-corpuscul nu este caracteristică
numai luminii, ci oricărei particule. Această dualitate confirmă dualitatea materială a luminii.
Radiaţie = propagarea în spaţiu a unor câmpuri de forţe sub formă de unde
sau a unor fluxuri de particule.

Clasificarea radiaţiilor

1. În funcţie de natura lor:

- Radiaţii electromagnetice (EM) – propagarea sub formă de unde transversale a
undelor electromagnetice
- Elastice: propagarea sub formă de unde longitudinale a vibraţiilor unui mediu
elastic
- Corpusculare: fascicule de particule de mare energie
2. În funcţie de energie, în raport efectul lor asupra substanţei cu care
interacţionează:
- Ionizante – cele care sunt capabile să producă ionizarea, datorită energiei mari
- Neionizante – radiaţii de energie mică, incapabile să producă ionizarea.
 Interacţiunea radiaţiilor cu substanţa

La interacţiunea cu substanţa, radiaţia cedează o parte din energia sa,

în general conform unei legi de absorbţie exponenţiale

unde I0 reprezintă intensitatea incidentă, I – intensitatea emergentă, d – grosimea stratului de

substanţă străbătut, k – coeficient specific de atenuare (acesta depinde de natura radiaţiei şi de
caracteristicile substanţei)
Energia cedată se transformă în alte forme de energie, producând efecte diferite cu atât mai
importante cu cât energia absorbită de substanţă este mai mare.
Interacţiunea radiaţie - substanţă se realizează la diferite nivele de organizare a materialului
absorbant:

- La nivel molecular – efecte termice, excitări vibraţionale şi rotaţionale ale moleculelor, reacţii
chimice;

- La nivel atomic, producând excitări ale ionilor sau ionizări;

- La nivel nuclear – excitări ale nucleului sau declanşarea unor reacţii nucleare.
Parametrii caracteristici undelor electromagnetice transversale

Mărimile caracteristice undelor sunt perioada T (timpul după care oscilaţia se repetă), lungimea de undă λ (spaţiul parcurs
într-un interval de timp egal cu o perioadă T) şi frecvenţa ν (inversul perioadei T). Relaţiile care există între mărimile
caracteristice undelor sunt următoarele:

unde c reprezintă viteza de propagare a undei.

Undele electromagnetice sunt unde transversale care au componentă magnetică şi o componentă
electrică, vectorii electric şi magnetic fiind perpendiculari unul pe celălalt şi pe direcţia de propagare (Fig.
1). Din punct de vedere al caracteristicilor ondulatorii spectrul radiaţiilor electromagnetice se întinde de la
undele radio lungi caracterizate prin frecvenţe mici şi lungimi de undă mari (km) până la razele γ de mare
energie, de frecvenţe mari şi lungimi de undă mici (Å) (Fig. 2). Conform relaţiei lui Planck, energia unei
unde electromagnetice este:

unde h = 6,62 ⋅10-34 Js, constanta lui Planck, iar c = 3⋅ 108 m/s, viteza luminii în vid.
COURS D’OPTIQUE GEOMETRIQUE modules S1 G et S1 SM-d 1999-2000 Yves Georgelin
 Propagarea luminii. Principiul lui Fermat

Unda luminoasă este de natură

electromagnetică; ea poate fi
reprezentată într-un mediu omogen
prin vectorii câmp electric şi câmp
magnetic care sunt perpendiculari
între ei şi perpendiculari pe direcţia
de deplasare. Deoarece şi au
aceeaşi fază şi variază sincron, unda
Fig 1  
electromagnetică E poate H fi
reprezentată ca în figura: Fig 1
 O proprietate importantă a undelor
electromagnetice, ce rezultă din
ecuaţiile lui Maxwell, este aceea că cei
doi vectori şi sunt perpendiculari între ei

şi împreună cu n alcătuiesc un triedru
drept

Referitor la viteza de propagare a undelor

electromagnetice în vid, din teoria lui Maxwell,
rezultă:
1 m
c= c = 3  10 8
 0 0 s
Viteza undelor luminoase într-un 1 1 c c
mediu oarecare: v= = = =
  0 0   r  r  r r n

n = f(  ) Fenomen de dispersie
Indicele de refracţie notat n la o temperatură dată şi
lucrând cu lumină de lungime de undă, λ, fixată este o
constantă fizică importantă care caracterizează cu
precizie o substanţă deoarece mici cantităţi de
impurităţi modifică valoarea acestui indice.
Măsurătorile de indici de refracţie se pot realiza rapid
şi cu cantităţi mici de substanţă
Conform legilor refracţiei empirice:
sin i/sin r = n
reprezintă indicele de refracţie al mediului 2 în raport
cu primul şi este egal cu raportul vitezelor de
propagare în cele două medii (în mediul mai dens cu
viteză mai mică)
Dacă r = 90° raza se propagă în mediul 2 perpendicular
pe interfaţa celor două medii şi se poate scrie:

Această valoare i este denumită unghi limită sau unghi

critic.

Dacă r > 90° asistăm la o reflexie totală adică raza nu

trece în mediul 2.
Dacă mediul 1 este chiar vidul, n reprezintă indicele de
refracţie absolut şi:
n = n1/n2 (1)
În practica de laborator se determină indicele de refracţie
faţă de aer. Indicele de refracţie al unei substanţe faţă de vid
se numeşte indice de refracţie absolut.
Acesta se obţine din cel măsurat în aer prin înmulţire cu
1.00027.
Indicele de refracţie variază deci cu densitatea, temperatura
şi presiunea mediului.
Pentru a elimina influenţa temperaturii şi presiunii, deci a
densitaţii, d s-a introdus o nouă constantă de material
refracţia specifică:
r = (n-1)/d (Gladstone şi Dale)
Dispersia luminii
 Metodele refractometrice pot gasi o larga intrebuintare in multe ramuri ale
industriei alimentare, petrochimice, farmaceutice si în laboratoarele biologice, chimice
si medico-sanitare.
Imbinarea deosebit de pretioasa a preciziei aparatului, a simplitatii tehnice si a
accesibilitatii asigura o intrebuintare larga a refractometriei, ca una din cele mai importante
metode fizice de analiza.
Aparatul poate fi utilizat intr-o paleta larga de aplicatii atat din domeniul
experimentarilor - pentru masurarea si interpretarea unor parametri fizico chimici, cat si din
domeniul industrial.
Folosirea refractometriei, prin utilizarea aparatului, ajuta la obtinerea unei
bogate colectii de date utile privind: refractii specifice, constante refractometrice, indici de
refractie si variatia acestora cu temperatura si compozitia, pentru o gama foarte larga de
substante si produse obtinute in industria mediului, chimica, petrochimica, alimentara,
biologica si domeniul medico-sanitar.
Indicele de refractie constituie, la o temperatura si lungime de unda date a
semnalului luminos, o importanta caracteristica unei combinatii chimice.
Acest parametru face parte din putinele constante fizice care se pot masura cu o
precizie foarte mare intr-un timp minim, avand la dispozitie o cantitate mica de substanta.
Imbinarea metodelor refractometrice cu determinarea altor proprietati fizice sau
cu o transformare chimica a substantei de cercetat permite sa se analizeze sisteme ternare
si mai complexe si sa se determine astfel compozitia multor produse industriale si biologice
importante.
Un alt exemplu de aplicare a reflexiei totale îl întâlnim la fibra optică.
O fibră optică este un fir de sticlă, cu indicele de refracţie n1, cu diametrul
mult mai mic decât lungimea sa, învelit cu o cămaşă de sticlă mai puţin
refringentă, adică n2<n1.
Transmisia luminii printr-o astfel de fibră se datorează reflexiilor totale
multiple pe pereţii firului. Fig 2
Un fascicul de fibre optice asamblate într-un înveliş elastic poartă
denumirea de conductor optic . Fig 3

Fig 3
Fig 2
Există două tipuri de conductori optici:
a) conductorii de lumină prin care se transmit semnale
luminoase modulate în timp (în acest caz poziţia relativă a firelor între ele
nu contează).
b) conductori de imagini prin care se transmit semnale
luminoase modulate în spaţiu şi timp (firele au o poziţie relativ fixă).
Fibrele optice au şi capătă pe zi ce trece o largă aplicabilitate în
telecomunicaţii, medicină, etc..

http://www.prolabs.eu/fibre_cables.asp?source_name=google_ads&gclid=CJWi9Ma-mKcCFRQv3wodlXIgcw
Bibliografie selectiva
1. Ghiorghe Călugăru etc., Fizică, Teorie şi Aplicaţii, vol.2,
2. Curs Biofizica MG 2009-20010 – “Elemente de fotobiologie”
3. L’histoire de l’optique et de la photonique