Boricean Teodora,Re-A, Anul 3

Avocați la locul de muncă

Titluri profesionale
Deși multe tipuri de persoane care lucrează sau studiază probleme juridice sunt numite avocați,
cuvântul descrie într-adevăr o persoană care a devenit oficial calificată să acționeze în anumite
chestiuni juridice datorită examenelor pe care le-a luat și a experienței sale profesionale pe care a
dobândit-o. Cele mai multe țări au grupări diferite de avocați care acționează fiecare în parte în
vederea examinării cu scopul de a se califica pentru mediul de lucru privat. În Japonia, un avocat
trebuie să decidă în ce domeniu vrea să obțină examinarea ca să devină jurisconsult, procuror sau
judecător. În Anglia, decizia se află între a deveni avocat pledant și consultant. Avocații pledanți
sunt specializați în argumentarea cazurilor în fața judecătorilor și au dreptul de a-și exprima
opinia, dreptul de a pleda, chiar și în cele mai înalte curți de justiție. Aceștia nu sunt plătiți în
mod direct de către clienți, ci sunt angajați de consultanți. Judecătorii sunt, de obicei, aleși de cel
mai în vârstă angajat al baroului, iar odată ce sunt numiți, ei nu mai pot lucra ca avocați pledanți.
Consultanții fac cele mai multe pregătiri inițiale pentru cazurile pe care le predau avocaților,
precum și gestionarea lucrărilor legale care nu se prezintă în fața unei instanțe, cum ar fi
întocmirea testamentelor și soluționarea litigiilor care este rezolvată în afara instanței.
Consultanții au, de asemenea, un dreptul de a pleda în instanțele inferioare, însă în instanțele
superioare, cum ar fi Curtea de Apel, ei trebuie să aibă un avocat pentru a pleda în favoarea
clientului. În general, se poate spune că un avocat pledant își petrece cea mai mare parte din timp
ori în sala de judecată, ori pregătindu-și pledoariile pentru proces, iar un consultant își petrece
majoritatea timpului în birou oferind sfaturi clienților, făcând investigații și pregătind
documente. Mulți oameni cred că distincția dintre avocații pledanți și consultanți ar trebui
eliminată în Anglia, așa cum deja s-a întâmplat în Australia. Guvernul are în vedere diverse
propuneri, dar există argumente atât pentru menținerea, cât și pentru înlăturarea diviziei.

Gamă de activități
 Chiar și avocații cu aceleași calificări și titluri profesionale pot face diferite feluri de
muncă. Cele mai multe orașe în Statele Unite, de exemplu, au firme restrânse de jurisconsulți
care sunt zilnic în contact cu oamenii de rând, oferindu-le sfaturi și acționând în probleme
precum afacerile de consum, litigiile privind accidentele de circulație și contractele de vânzare a
terenurilor. Unii pot, de asemenea, să pregătească apărarea pentru clienții acuzați de infracțiuni.
În orice caz, și în statele Unite și în alte țări industrializate, avocații devin din ce în ce mai
profesiniști. Lucrând în firme mici, avocații tind acum să se limiteze la anumite tipuri de lucrări,
iar avocații care lucrează în firme de avocatură mari sau angajați în departamentul de drept al
unei mari întreprinderi comerciale lucrează pe domenii de drept foarte specifice. Un avocat poate
fi angajat de o companie minieră doar pentru a pregăti contracte pentru furnizarea cărbunelui.
Altul poate lucra pentru un ziar sfătuind editorii în vederea calomniei. Altul poate face parte
dintr-o firmă Wall Street de peste o sută de avocați, specializați în consilierea bursierilor pentru
tranzacții de acțiuni.

Asemenea tipului de muncă, condițiile de muncă și plata dintre membrii profesiei de

avocatură variază foarte mult. Pentru unii oameni, imaginea unui avocat este cea a unui om om
bogat cu o viață comfortabilă. În orice caz, nu trebuie să fie dat uitării faptul că sunt și avocați
ale căror vieți nu sunt prea în siguranță. Un jurisconsult de pe Wall Street probabil are un salariu
mare, dar o firmă mică care oferă consiliere publicului cu privire la drepturile de bunăstare sau la
procedurile de imigrare ar putea fi nevoită să restricționeze salariile pentru a rămâne în business.
Există avocați în țările în curs de dezvoltare a căror activitate cu clienții cu plată gratuită
subvenționează munca pe care acceptă să o facă pentru plată mică sau inexistentă pentru
grupurile de drept ale cetățenilor. Avocații implicați în drepturile omului pot chiar să aibă parte
de o meserie periculoasă. Cercetările Aministiei Internaționale arată că peste 90 de avocați care
investighează cazuri împotriva persoanelor acuzate de infracțiuni politice au fost uciși în 1990.
În țări în care guvernul asigură că toată lumea are acces la un avocat în caz de urgență, sunt firme
de specializare în ceea ce privește persoanele care nu își permit să plătească serviciile legale. De
exemplu,în Anglia, oricine se află în urmărire penală are dreptul să aleagă o firmă de avocați care
să-l reprezinte. Dacă venitul său este sub un anumit nivel, nu i se va cere să plătească: firma va
ține o evidență a costurilor sale și va solicita comisiei de asistență juridică finanțată de guvern.
 Intrarea în profesie
Cum procedează cineva pentru a deveni avocat? La fel ca în cazul medicilor și a altor
profesioniști care se bucură de un nivel ridicat de încredere din cauza cunoștințelor de
specialitate, avocații sunt supuși unei examinări standardizate și altor controale pentru a
reglementa competența lor. În unele țări, pentru a lucra în domeniul avocaturii, este necesar să
urmezi un stagiu în facultatea de drept. În orice caz, în alte țări, un stagiu poate să nu fie de
ajuns, examinările profesionale trebuie trecute. În Marea Britanie, nu este neapărat să ai un grad,
deși, în zilele noastre, majoritatea oamenilor care ocupă acest post îl au. Principala condiție este
să treci examinarea finală a Baroului. (pentru avocații pledanți) sau examinarea finală a Societății
Legii (pentru consultanți). Cineva care are un stagiu în orice altă facultate înafară de cea de drept
are nevoie mai întâi de un curs preparator. Cineva care nu are deloc cursuri universitare se poate
pregăti, de asemenea, pentru examinarea finală, însă acest lucru va dura câțiva ani. În cele mai
multe țări, avocații vă vor spune că perioada pe care au petrecut-o studiind pentru examinarea
finală a fost una dintre cele mai urâte din viața lor. Asta se datorează faptului că a fost
obligatoriu să memoreze un număr foarte mare de proceduri acoperind o arie largă de legi. În
Japonia, unde sunt relativ puțini avocați, examinările se presupune că sunt deosebit de dificile:
mai puțin de 5% dintre candidați trec. Chiar și după ce a trecut de examinare, un avocat nu este
neapărat calificat. Un consultant în Anglia, de exemplu, trebuie să petreacă 2 ani ca avocat
stagiar, timp în care este atent supravegheat de către un avocat cu experiență și trebuie să ia
cursuri ulterioare. Un avocat pledant trebuie să petreacă un an asemănător ca discipol.

Reglementarea profesiei
În cele mai multe țări, odată ce un avocat este calificat 100%, el primește un certificat care atestă
dreptul său de a-și vinde serviciile. Există, de asemenea, dispoziții de asigurare, astfel încât dacă
un avocat este trimis în judecată cu succes de către un client pentru incompetență profesională,
vor exista fonduri disponibile pentru a-i putea plăti daune – care pot fi extrem de mari în cazul
avocaților care se ocupă de tranzacția de proprietate. Chiar dacă un avocat este foarte competent,
el trebuie să aibă grijă să nu încalce multe reguli procedurale și etice stabilite de cei care îi
reglementează profesia. În Anglia, organismul care reglementează conduita avocaților este
Societatea de Avocatură. Pe lângă alte lucruri, aceasta stabilește reguli pentru procedurile de
contabilizare a avocaților și investighează plângerile împotriva avocaților de către clienții lor.
Există, de asemenea, și un Tribunal Disciplinar al Consultanților care are puterea să suspende sau
chiar să descalifice (să demită) un consultant. Întrucât membrii săi sunt ei înșiși consultanți, unii
oameni se tem că este posibil ca procesul să nu fie complet imparțial. Dar membrii publicului
sunt, desigur, și au dreptul de a da în judecată consultantul lor, de exemplu, pentru neglijență. În
orice caz, din anul 1967 cu cazul Rondel vs.Worsley și până în anul 1978 cu cazul lui Saif Ali
vs.Sydney Mitchell, avocații pledanți din Anglia și Wales nu pot fi dați în judecată pentru
neglijarea serviciilor în sala de judecată. Un motiv pentru acest lucru este teama că aproape
oricine care a pierdut un proces ar încerca să își dea avocatul în judecată.

În majoritatea sistemelor legale, conversațiile dintre avocat și client sunt private: clientul
ar trebui să știe că ceea ce spune el va fi știut doar de avocat, de nimeni altcineva fără
permisiunea sa.

7. Drept Penal
What is a crime?

În capitolul 3, penalul este catalogat ca fiind parte din Dreptul Civil- lege care regularizează
relațiile dintre cetățeni și state. Infracțiunile pot fi percepute ca fapte pe care statul le consideră
greșite și care trebuie să fie pedepsite de către acesta. Există câteva fapte care în unele țări sunt
considerate infracțiuni, iar în altele nu. De exemplu, este o infracțiune să bei alcool în Arabiua
Saudită, dar în Egipt nu. Este infracțiune fumatul marijuanei în Anglia, însă în Olanda, în locuri
specificate, este cât se poate de legal. Este ilegal să ai mai mult de o singură soție în același timp
în Franța, însă în Indonesia este legal. Avortul în Irlanda este considerat infracțiune, însă nu și în
Spania. Este infracțiune în Singapore să nu speli o toaletă dupa ce ai folosit-o, dar în Malaezia
nu. În general, în orice caz, există un acord destul de mare între state în legătură cu faptele
penale. Un vizitator într-o țară străină poate fi sigur că furtul, atacul fizic la persoană sau
încălcarea spațiului privat vor fi ilegale. Dar modul în care se procedează cu persoanele suspecte
de infracțiune poate fi diferit de cel din țara sa.

Elements of Proof (Elementele dovezii)

În multe sisteme juridice, este un principiu important faptul că o persoană nu poate fi considerată
vinovată de o crimă până când statul nu dovedește acest lucru. Suspectul însuși nu trebuie să
dovedească nimic, deși el se va ajuta, bineînțeles, dacă își poate dovedi inocența. Statul trebuie
să îi dovedească vinovăția conform standardelor înalte, iar pentru fiecare infracțiune există
elemente precise care trebuie dovedite. În sistemele organizate, aceste elemente sunt de obicei
înregistrate în statut. În sistemele de drept comun, elementele unor infracțiuni sunt detaliate în
statut, altele, cunoscute sub numele de infracțiuni de drept comun, încă descries mai ales în
jurisprudență. Chiar și acolo unde există un statut precis, jurisprudența care interpretează statutul
poate fi foarte importantă, deoarece circumstanțele fiecărei infracțiuni pot fi foarte diferite.

De exemplu, infracțiunea de furt este definită în Anglia în perioada 1968. Actul privind furtul

însușirea necinstită a unei proprietăți aparținând altuia cu intenția de a-l priva definitiv de
celălalt.

Există mai multe definiții ale fiecărui element al conceptului, cum ar fi însușirea, ceea ce poate
însemna eliminarea, distrugerea, tratarea ca fiind al tău și vânzare. Aceeași faptă definește, de
asemenea, în detaliu infracțiuni precum furtul (intrarea în pământul cuiva fără permisiunea de a
fura sau comite un act de violență) și tâlhărie (folosind forța sau amenințările pentru a fura de la
cineva). Deși actul de furt a fost destinat să acopere multe circumstanțe posibile, este totuși
adesea necesar ca instanțele să se refere la jurisprudență pentru a aplica Legea într-un caz nou.
De exemplu, în cazul lui R. vs Brown din 1985, inculpatul a susținut că nu poate fi vinovat de
furt, având în vedere faptul că s-a uitat prin fereastra unei case fără a intra efectiv în interior. Cu
toate acestea, instanța a decis că o persoană poate fi judecată că a intrat într-un imobil dacă este
suficient de aproape pentru a putea scoate ceva.

De obicei, există două elemente importante ale unei infracțiuni; fapta penală în sine și starea de
spirit criminală a persoanei când a comis fapta. În legea anglo-americanilor, acestea sunt
cunoscute prin termenii latini, actus reus(elementul extern al infracțiunii) și mens rea( rațiune
voită). Diferențele dintre acestea pot fi explicate folosind ca exemplu infracțiunea prin omor. În
legea britanică, există o definiție comună destul de lungă a omorului. Uciderea ilegală a unei
ființe umane sub pacea reginei, cu intenție, în acest caz victima moare într-un an și o zi. Răutatea
menționată anterior se referă la rațiunea voită a crimei și este un mod de a spune că criminalul
intenționează să comită o infracțiune. Desigur, instanța nu poate ști niciodată exact ce a fost în
capul criminalului în momentul uciderii, deci are sarcina dificilă de a decide care trebuie să fi
fost intențiile sale. Hotărârile din multe cazuri recente arată că legislația engleză își dezvoltă în
mod constant definiția intenției.

Există o definiție diferită a mens rea (rațiunii voite) pentru fiecare crimă. Uneori, inculpatul
trebuie să fi intenționat să facă un lucru anume. Cu toate acestea, în actul de a omorâ este
interesant faptul că inculpatul nu trebuie să fi intenționat să ucidă, ci doar să fi rănit pe cineva
grav. Nici măcar nu a avut o intenție directă; în unele cazuri, un inculpat a fost găsit vinovat dacă
a omorât pe cineva din cauza neglijenței, neavând grijă de pericole. Câteva cazuri recente au
considerat problema dacă imprudența înseamnă să acționezi, chiar dacă știi că există un risc
ridicat de pericol sau să acționezi fără să te gândești la riscuri pe care o persoană rezonabilă ar
trebui să le ia în considerare. În alte cazuri, este suficient să fii neglijent sau nepăsător, fără nicio
intenție clară sau chiar neglijență.

Cealaltă definiției a crimei se referă la actus reus(elemetul declanșator al infracțiunii).

Urmărirea penală trebuie să arate că suspectul a cauzat de fapt moartea cuiva. Trebuie să fie o
crimă ilegală pe care statul o consideră legală, de exemplu, când un soldat ucide un soldat inamic
într-un timp de război. Este specificat un termen pentru a evita dificultățile de a dovedi o legătură
între un act și un deces care are loc mult mai târziu. Acest lucru poate fi relevant în special în
cazul unei victime care a fost ținută în viață mai multe luni într-un spital, de un aparat care o
ținea în viață.

La hotărârea în legatură cu fapta inculpatului a cauzat moartea, instanța trebuie să fie sigură că
fapta a fost o substantial cause (un act făcut în favoarea cuiva) a rezultatului. În cazul Pagett din
1983, inculpatul a ținut o fată în fața sa pentru a împiedica poliția să tragă asupra sa. Dar el însuși
a împușcat un polițist și unul dintre polițiști a tras înapoi, omorând accidental fata. Instanța a
decis că inculpatul ar fi putut prevedea un astfel de rezultat atunci când a împușcat polițistul din
spatele fetei și, în consecință, fapta sa a reprezentat o cauză substanțială a decesului. În cazul lui
Jordon din 1959, inculpatul a înjunghiat un bărbat care a fost apoi dus la un spital unde a început
să se recupereze. Bărbatul a murit însă când personalul spitalului i-a dat medicamente la care era
alergic. În acest caz, instanța a decis că eroarea spitalului a fost cauza substanțială a decesului,
mai degrabă decât atacul inculpatului.
În unele cazuri, a face absolut nimic poate fi considerat un actus reus(elemetul declanșator al
infracțiunii), cum ar fi în cazul R, din 1918, față de Gibbons și Proctor, în care un copil a murit
de foame pentru că tatăl său nu l-a hrănit. În general, dacă urmărirea penală nu dovedește nici
factorul infracțiunii, nici rațiunea, instanța trebuie să decidă că nu a existat nicio infracțiune și
cazul s-a încheiat.

Cu toate acestea, există un număr mic de infracțiuni din care nu este necesară dovedirea rațiunii
voite. De exemplu, în Alphacell vs. Woodward 1972, deșeurile dintr-o fabrică au intrat într-un
râu din cauza unei conducte blocate. Proprietarii fabricii au putut să arate că nu au avut intenția
de a polua, nu au fost nechibzuitori și, nici măcar, nu au fost neglijenți, deoarece au efectuat
toate verificările necesare. Cu toate acestea, o instanță i-a găsit vinovați în 1951. Acțiunea Rivers
(prevenirea poluării). Instanța a decis că Legea avea scopul de a încuraja standarde foarte ridicate
și, astfel, a fost suficient ca urmărirea penală să arate că poluarea din fabrică a intrat în râu.

Defenses (Apărare)

Dacă factorul infracțiunii și rațiunea au fost dovedite, un inculpat poate să evite totuși vinovăția
dacă poate demonstra că are o apărare, motiv pentru care instanța ar trebui să-și scuze fapta.
Diferite sisteme de drept recunosc seturi diferite de apărare și de obicei limitate. De exemplu,
legislația engleză permite uneori apărarea actualei actrițe, fiind obligată să comită o infracțiune
din cauza amenințărilor cărora tu sau altcineva vei fi vătămat dacă nu. Duress poate fi folosit ca
apărare împotriva acuzației de omor ca parte secundară (ajutând criminalul), dar nu este
disponibil dacă inculpatul este acuzat ca criminal principal.

O altă metodă de apărare este dovedirea nebuniei. În majoritatea țărilor, o persoană nu poate fi
găsită vinovată de o infracțiune dacă, după părerea unui medic, nu ar fi putut fi responsabilă
pentru acțiunile sale din cauza bolilor mintale. Dar această apărare necesită dovezi atente. Dacă
se dovedește, inculpatul nu va fi trimis la închisoare, ci în schimb la un spital de boli mentale.

S-ar putea susține că o persoană nu este responsabilă pentru acțiunile sale dacă este intoxicată,
îmbătată sau sub influența drogurilor. De fapt, este posibil ca o persoană în stare de ebrietate să
nu știe ce face și astfel îi lipsește rațiunea voită. Cu toate acestea, în Marea Britanie și în multe
alte țări, există un principiu general potrivit căruia persoanele care sunt în stare de ebietate prin
proprie voință, trebuie să fie responsabile pentru actele lor. În consecință, intoxicația nu este o
apărare.

Aproape fiecare sistem de lege recunoaște actul de apărare a autoapărării. În legea englezească,
un inculpat poate evita vinovăția pentru rănirea cuiva dacă poate convinge instanța că forța pe
care a folosit-o era utilă pentru a se proteja în circumstanțe. În unele țări, împușcarea unui hoț
neînarmat ar fi recunoscută drept autoapărare, dar în momentul actului, ar putea fi considerată o
forță inutilă.

Conceptul de apărare nu trebuie confundat cu cel al atenuării, motiv pentru care pedeapsa nu ar
trebui să fie aspră. Dacă o persoană a avut un alibi, instanța îl consideră vinovat. Abia după ce a
fost găsit vinovat, un inculpat poate încerca să-și atenueze crimele, explicând circumstanțele
specifice în momentul săvârșirii infracțiunii. În Franța, apărarea infracțiunii din dragoste
obișnuia uneori să diminueze sentința: faptul că infracțiunea ta a fost cauzată direct de
comportamentul nerezonabil al iubitului.

Deși majoritatea legilor penale din lume se referă la acte de violență sau furt, există legi care
reglementează aproape orice fel de comportament uman, de exemplu, ceea ce facem cu pământul
nostru, ce spunem și scriem, cum ne conducem afacerile, chiar și ce purtăm. Uneori, guvernele
creează noi infracțiuni identificând o formă de comportament și adoptând o nouă lege pentru a
face față acesteia. În majoritatea țărilor industrializate, legile privind furturile nu au fost adecvate
pentru a trata infracțiunile în care tipurile de informații confidențiale sunt furate, modificate sau
folosite pentru a înșela pe alții și, astfel, au fost adoptate noi legi.

Modificarea tehnică este una dintre motivele dreptului penal, unul dintre domeniile legii cu cea
mai rapidă creștere. Un alt motiv este că numărul infracțiunilor comise în unele țări pare să
crească rapid, deși uneori nu este clar dacă oamenii încalcă legea mai mult, sunt prinși mai mult
sau raportează mai mult crimele altor persoane. Încă un motiv sunt acele societăți diferite sau
poate că guvernele diferite își examinează continuu ideile despre ceea ce ar trebui și nu ar trebui
considerate infracțiuni.

Actele homosexuale, sinuciderea și blasfemia (atacarea religiei) au fost cândva crime în toate
țările europene, dar acum au fost în mare parte dezincriminate. Pe de altă parte, discriminarea
împotriva cuiva din motive de rasă sau sex nu a fost recunoscută drept crimă până relativ recent
și nu este încă recunoscută în unele țări. Cazurile recente de eutanasiere (scurtarea vieții unei
persoane bolnave) provoacă reevaluări ale conceptului de crimă.