Istoria economică a sportului

În ultimii 150 de ani, sportul s-a dezvoltat într-un ritm accelerat, iar dimensiunea
economică a acestui fenomen a atins culmi de nebănuit în urmă cu câteva decenii. De la simplă
modalitate de petrecere a timpului liber, sportul a devenit o afacere uriașă, din care sportivii și
antreprenorii au început să obțină sume impresionante de bani. Economia sportului are
numeroase valențe, iar istoria sportului a fost în strânsă legătură cu mersul economiei. În plus,
istoria sportului a oferit numeroase lecții pentru economiști pentru că multe cluburi sau federații
au devenit de-a lungul vremii afaceri de succes. Altele au falimentat, dar s-au ridicat, bazându-se
pe atașamentul fanilor.

Economia sportului a devenit un subiect de interes în anii 1950, când Simon Rottenberg
scria despre restricțiile pe piața muncii în baseball (1956)1. De atunci, literatura despre acest
fenomen s-a dezvoltat în Europa. Primul studiu consemnat pe acest continent este realizat în
1965 și are ca subiect economia fotbalului german2. Din acest moment, economia sportului nu a
mai fost doar un subiect periferic. Așa s-a ajuns ca în 2006, Handbook on the Economics of Sport,
editat de Wladimir Andreff și Stefan Szymanski, să aibă 86 de capitole și peste 800 de pagini, lucru
care confirmă încă o dată magnitudinea acestui fenomen3.

Sportul a consemnat o miză economică încă din perioada modernă a Angliei, când
pariurile au stimulat dezvoltarea activităților sportive, mai ales în cazul curselor de cai și ale
boxului. Astăzi s-a ajuns ca pariurile portive să fie un fenomen global, o industrie care produce
miliarde de dolari, cu o creștere spectaculoasă în ultimele trei decenii. Astfel, în 1998, piața
pariurilor sportive legale obținuse venituri de 36 miliarde de dolari, pentru a crește în 2003 la 56
miliarde de dolari. În 2015, doar piața americană a pariurilor sportive depășise 50 de miliarde de

1
Simon Rottenberg, The baseball players’ labor market, Journal of Political Economy, 1956, 44 (3), 242-258.
2
Manfred Melzer, Reiner Stäglin, Zur Ökonomie des Fussballs: Ein empirisch-theoretische Analyse der Bundesliga,
Konjunkturpolitik, 1965, 11, 114-37.
3
Wladimir Andreff, Stefan Szymanski (ed.), Handbook on the Economics of Sport, Cheltenham: Edward Elgar, 2006.
dolari, iar cea globală era estimată la 3 trilioane de dolari4. O mare parte din aceasta însă este
reprezentată de pariurile ilegale, care au scăpat de sub control, apreciindu-se că în 2017 s-a pariat
între 350 de miliarde de dolari și 1,7 trilioane de dolari în mod ilegal, în special pe piața neagră
asiatică5.

Odată cu jumătatea secolului al XIX-lea putem identifica și primii sportivi profesioniști și

echipe de acest fel. Statele Unite, Marea Britanie și Australia sunt spațiile culturale unde se fac
primii pași spre profesionalizarea sportului. Industrializarea a influențat dezvoltarea economică
a sportului. Antreprenorii din zonele urbane, industrializate, și-au dat seama că dacă au o sală
sau un teren, atunci pot organiza diverse evenimente sportive în aceste spații, pot taxa intrarea
curioșilor la aceste meciuri și pot să plătească sportivii cu acești bani.

Oamenii plăteau ca să vadă meciuri de baseball în anii 1860 în Statele Unite. În acest
context se remarcă echipa Cincinnati Red Stockings, ai cărei jucători erau toți salariați ai clubului,
iar echipa era de nebătut (57 de victorii din 58 de meciuri). Sportivii aveau salarii de la 600 la
2000 de dolari. Totuși, clubul era neprofitabil și nu a rezistat. În 1876 este organizată prima ligă
profesionistă sportivă, National League, cunoscută mai târziu sub numele de Major League
Baseball. Campionatul american de baseball a devenit un model de profesionalizare pentru alte
competiții, precum cele de fotbal, baschet și hochei pe continentul american. Însă organizarea
acestora s-a produs destul de târziu.

În Anglia și Australia, meciurile de cricket atrag un număr mare de spectatori în anii 1870,
mai ales în meciurile directe. Fotbalul rivalizează și el cu cricketul, iar fondarea Cupei Angliei în
1871 impulsionează cluburile să investească bani în aducerea de jucători și salarizarea acestora.
Diferența între competițiile europene și cele americane rezidă în percepția care există asupra
sistemului competiționale. În Europa, cupele și campionatele sunt organizate pe principii diferite.
În Statele Unite avem ligi-standard, cu aceleași echipe, în timp ce în Europa cupele pot produce
numeroase surprize, iar campionatele introduc principiile promovării și retrogradării. Fotbalul se

4
https://www.dailymail.co.uk/wires/afp/article-3040540/Global-sports-gambling-worth-3-trillion.html
5
https://www.iris-france.org/wp-content/uploads/2017/06/PRECRIMBET_2017_FINAL.pdf
dezvoltă enorm în perioada 1890-1920 și devine principala preocupare inclusiv pe timp de iarnă,
ceea ce era greu de anticipat în anii 1880.

Numărul echipelor profesioniste

Țara Competiția La momentul formării La al 30-lea sezon de
existență
Statele Unite Major League 8 echipe (1896) 16
Baseball
National Football 13 echipe (1920) 13
League
National Hockey 5 echipe (1917) 6
League
Anglia & Țara Galilor Football League 12 cluburi (1888) 86
Rugby League 22 cluburi (1895) 27
County Cricket 8 cluburi (1890) 17
Championship
Australia Sheffield Shield 3 echipe (1892) 3
Cricket
Australian Football 8 echipe (1896) 12
League

În această perioadă, boxul este cel mai profitabil sport. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-
lea, presa vorbește de „meciul secolului”, iar sumele vehiculate în acest context sunt
impresionante. Unul dintre aceste meciuri s-a disputat în 1921, între americanul Jack Dempsey și
francezul Georges Carpentier, care atrage atenția întregii lumi. Confruntarea s-a desfășurat în
New Jersey, în fața a peste 80 000 de spectatori plătitori. A fost primul eveniment sportiv care a
adus încasări de peste un milion de dolari, mai exact 1 789 238 de dolari. Câștigătorul Dempsey
a primit 300 000 de dolari pentru acest succes, ceea ce ar însemna aproximativ 4 milioane de
dolari în zilele noastre. Acest fenomen pugilistic a influențat și România, unde s-au organizat
numeroase gale în perioada interbelică. Mai mulți boxeri români au ajuns să participe în gale
organizate în Europa și în Statele Unite. În România, prima echipă profesionistă de fotbal este
Ripensia Timișoara, fondată în 1928. Abia în 1932 acestei echipe îi este permis să joace în
campionat. Faptul că era o echipă profesionistă s-a văzut imediat, iar Ripensia a câștigat primul
titlu de campioană națională chiar în primul sezon de participare.
 Istoriografia occidentală consideră că sportul devine o afacere globală odată cu perioada
1982-1986, când Jocurile Olimpice capătă o dimensiune comercială6. În 1982, Horst Dassler,
patronul Adidas, prevestea în Revue olympique (Revista olimpică) un parteneriat iminent între
sport și companii. Până atunci, Jocurile Olimpice au mers pe pierdere. Ediția de la Montreal din
1976 a fost un succes mediatic, dar un dezastru financiar. Canada a plătit 30 de ani costurile acelei
ediții. În schimb, ediția de la Los Angeles din 1984 a fost prima organizată exclusiv cu bani din
fonduri private. Odată cu acest moment sunt comercializate simbolurile olimpice, în baza unui
program de marketing bine structurat, televiziunile publice nu mai dețin monopol, iar în același
timp se lansează televiziunile private care caută să transmită evenimentele sportive în
exclusivitate.

După Al Doilea război mondial, businessul sportiv se dezvoltă pe fondul rivalității între
Adidas și Puma. Ceea ce a pornit ca o afacere de echipament sportiv a fraților Adolf și Rudolf
Dassler, în perioada interbelică, s-a transformat într-o concurență istorică. Cei doi frați nu s-au
mai înțeles și au pornit propriile afaceri, în același oraș Herzogenaurach, cu fabrici de o parte și
de alta a râului Aurach. Adi și Rudi au adoptat politici comerciale diferite, dar amândoi au avut
succes și au contribuit la dezvoltarea economiei sportive. Rivalitatea a fost continuată de Horst,
fiul lui Adi, și Armin, fiul lui Rudi. Cele două tabere au apelat frecvent și la strategii mai puțin
corecte. Spre exemplu, la Jocurile Olimpice din 1956, cele două firme au încercat să-și blocheze
una alteia transporturile la granița australiană. În plus, Adidas l-a trimis pe Horst la Melbourne
pentru a oferi gratuit sportivilor echipament al acestei mărci. Patru ani mai târziu, la Jocurile
Olimpice de la Roma, cele două companii l-au curtat pe Malin, campionul olimpic la 100 de metri.
Acesta a câștigat cursa, alergând cu încălțăminte Puma, dar a urcat pe podiumul de premiere
încălțat cu Adidas. Puma însă reușește să se impună în relația cu starurile individuale, precum
sprinterul Armin Harry (căruia îi oferă 10 000 de mărci germane pentru a folosi doar aceste
produse) și fotbaliștii Pele sau Cruyff. Adidas mizează tot mai mult pe sporturile de echipă. Un alt
scandal s-a derulat la Jocurile Olimpice de la Tokyo, unde compania lui Adi Dassler l-ar fi mituit
pe alergătorul Bob Hayes, ca să îi trădeze pe cei de la Puma şi să poarte pantofi Adidas în timpul

6
Jean-Francois Bourg, Jean-Jacques Gouguet, « Le sport professionnel et l'économie de marché », în Jean-François
Bourg (ed.), Économie du sport. Paris : La Découverte, « Repères », 2012, p. 7-36.
curselor, deşi atletul avea o înţelegere cu firma lui Rudi. Intriga a fost o caracteristică permanentă
în relația dintre cele două companii.

Treptat cele două firme sunt concurate serios cu alte două companii care capătă avânt în
anii 1980, Reebok și Nike. Aceasta din urmă dă lovitura în momentul în care semnează cu Michael
Jordan, star din NBA. În doar primul an de contract, Nike vinde încălțăminte cu sigla Air Jordan
de peste 100 de milioane de dolari. Pentru că Jordan era vedeta momentului și el purta Nike, toți
pasionații de sport își doreau acest produs, astfel că Adidas și Puma au pierdut teren.

Companiile amintite, dar și altele au căutat să-și extindă în permanență sferele de

influență. Lucrul acesta a fost înțeles foarte bine de Horst Dassler, spre exemplu, care încă din
1970 a semnat un contract de exclusivitate cu FIFA, prin care Adidas furnizează mingea oficială a
Cupei Mondiale. În 2014, cele două părți au semnat un nou contract valabil 30 de ani. Cu sprijinul
sponsorilor, Joao Havelange a devenit președinte FIFA în 1974, iar imediat după alegerea sa,
Adidas și Coca-Cola au devenit sponsorii principali ai FIFA. Patrick Nally, considerat promotorul
marketingului sportiv, a fost cel care a implementat strategia electorală a lui Joao Havelange.
Sepp Baltter a urmat un traseu similar, susținut de aceiași sponsori. Lobby-ul a fost tot mai intens
de-a lungul istoriei în economia sportivă.

Un studiu de caz interesant pentru a vedea cum s-a dezvoltat sportul din punct de vedere
economic este cel al Turului Franței. Trei actori principali au influențat dezvoltarea acestui
eveniment: organizatorii, cicliștii și spectatorii. Turul Franței a fost inițiat în 1903 de către
publicația L Auto, pe vremea când în Franța erau 5 biciclete la 100 de locuitori. Succesul
evenimentului din 1903 a fost atât de mare, că în 1904, publicația rivală Le Velo a falimentat.
Între 1903 și 1940, Turul Franței a fost patronat de L Auto. Din 1947 până în 1965, competiția a
fost organizată de publicațiile L’Équipe și Le Parisien libéré. Din 1965, Turul Franței este în posesia
Amaury Sport Organisation (ASO), o companie franceză care organizează evenimente și este cel
mai puternic actor în lumea ciclismului profesionist7. Pentru că nu puteau percepe taxe
spectatorilor de pe marginea drumului, organizatorii „celui mai mare spectacol liber de pe

7
Jean-François Mignot. „An Economic History of the Tour de France, 1903-2015”. Sports Through the Lens of
Economic History, p.55-70, 2016.
planetă” au căutat alte căi ingenioase pentru asigura continuitatea competiției și pentru a face
profit. Astfel, o metodă de a obține bani a fost de a scoate la licitație traseul, iar orașele care
ofereau cei mai mulți bani erau incluse pe harta competiției. O a doua sursă de venit a fost
reprezentată de sponsori, care au primit vizibilitate pe traseu. Încă din anii 1930 a fost creată o
caravană publicitară, care menționa numele sponsorilor și împărțea bunuri publicitare
spectatorilor de pe marginea drumului. Așa s-a ajuns ca astăzi, competiția să aibă sponsori
principali și parteneri oficiali, care contribuie cu sume între 200 000 și 500 000 de dolari pentru
21 de zile de Le Tour. În plus, din 1960, organizatorii au scos la licitație și drepturile de televizare
ale evenimentului. Începând cu anii 2000, organizatorii Turului Franței au înregistrat venituri de
peste 100 de milioane de euro și profituri de de 20-30 de milioane de euro pentru fiecare ediție.
Însă în ceea ce privește situația cicliștilor, situația acestora a fost dificilă, iar până în anii 1950,
mulți dintre ei nu credeau că este profitabil să participi la Turul Franței. Abia din 1950, sponsorii
le oferă salarii anuale cicliștilor.

Ceva mai târziu, tenisul a găsit cea mai bună formulă pentru a atrage sponsorii și a
recunoaște cei mai valoroși sportivi. Anul 1968 nu a consemnat doar revoluții socio-politice,
precum cele de la Paris și Praga, dar a oferit o nouă viziune și pentru lumea tenisului. Mai întâi
este fondată o Federație Internațională de Tenis, apoi este pus la punct un sistem de punctare
care oferă o imagine matematică a celor care sunt cei mai buni sportivi. Până atunci, publicațiile
de specialitate erau cele care alcătuiau propriile topuri, iar sportivii erau invitați la turnee în
funcție de notorietate și prestigiu. Era Open oferă posibilitatea amatorilor și profesioniștilor să
se întreacă în aceleași turnee, dar, mai important, canalizează sponsorii către aceste evenimente,
care sunt catalogate în funcție de importanță. Se dezvoltă o industrie care oferă câștiguri tot mai
mari.

Tenisul a fost urmat de lumea sporturilor cu motor, mai exact Formula 1. Aici, încă din anii
1950, echipele au început să vândă spațiu publicitar pe mașini. Însă competiția era împărțită în
două tabere: garajiștii (echipe independente britanice) și marii constructori (precum Ferrari sau
Alfa Romeo). În acest peisaj apare Bernie Ecclestone, un fost pilot, dar care simte că Formula 1
are un potențial imens. El cumpără echipa Brabham și îl convinge pe Max Mosley, reprezentantul
echipei March, să fondeze în 1974 Formula One Constructors Association (FOCA), care reunea
garajiștii. Reuniți sub acest for condus de Bernie Ecclestone, FOCA înțelege că drepturile de
televizare pot aduce mulți bani către acest fenomen și se aliază cu Mike McCormack, patronul
IMG (International Management Group). Echipele cer bani circuitelor care vor să găzduiască
asemenea curse și reușesc să atragă sponsori importanți, precum Durex, Marlboro sau Martini.
Au fost însă și numeroase controverse și un război cu FIA (Fédération Internationale de
l'Automobile), instituție mult mai conservatoare. Această dispută se termină abia în 1987, când
o nouă companie condusă de Bernie Ecclestone a fost înființată cu scopul de a gestiona banii din
drepturile de televizare ale Formule 1. Viziunea lui Ecclestone a fost cea care a transformat
Formula 1 într-un business profitabil cu ajutorul numeroșilor parteneri și al televiziunilor.

Sponsorii au așadar un interes comercial, nu caritabil. Sponsorul își asociază imaginea și

sprijină un actor sportiv sau un eveniment pentru a profita de pe urma emoției generate de acel
sportiv, club sau competiție sportivă. Așadar, sponsorizarea nu este o acțiune filantropică. Ea
presupune o întoarcere a investiției în baza notorietății acumulate prin prisma evenimentului
sportiv în cadrul căruia beneficiază de vizibilitate. Avantajul sponsorului este că accesează un
eveniment unde spectatorul vine de bună voie, cu plăcere și are o deschidere mai mare către
reclame și publicitate. Astfel, de-a lungul istoriei, anumite companii au preferat să sponsorizeze
sportivi, echipe sau doar evenimente. Unul dintre starurile care atrage numeroși sponsori alături
de el este olandezul Jaap Eden (1873-1925), triplu campion mondial la patinaj viteză și dublu
campion mondial la ciclism. După primele succese din patinaj, polisportivul Eden este deja
imaginea mai multor mărci de țigări, ciocolată sau băuturi alcoolice, pe care își afișează numele.
Din 1896 devine ciclist profesionist, iar sponsorizările se multiplică. Numai că în 1915 el se
confruntă cu probleme financiare și eșuează în afaceri. Și în România, încă din perioada
interbelică, reclamele în spațiul sportiv sunt numeroase. Spre exemplu, la meciul România-
Grecia, de pe stadionul ONEF, scor 1-0, în 1933, spectatorii sunt întâmpinați cu panouri
publicitare la tabletele Aspirin Bayer, ziarul Universul, vinul Borceag, mașina de scris Remington
sau ceasurile Omega. Ceva mai recent, la Jocurile Olimpice de la Atena din 2004, producătorul de
echipament sportiv Nike s-a lăudat că sportivii îmbrăcați cu această marcă au cucerit 50 de
medalii de aur.
 Mondializarea sportului a dus sportul la un alt nivel, mai întâi prin intermediul radioului,
însă un salt major a fost făcut odată cu posibilitatea de a transmite evenimentele sportive în
direct prin satelit. Internetul a adăugat un plus de importanță evenimentelor sportive globale.
Evenimentele sportive majore (mega events) au generat interes și implicit o rețetă financiară
remarcabilă. Cupa Mondială, Jocurile Olimpice, Formula 1 sau Super Bowl sunt doar câteva dintre
evenimentele cu miliarde de telespectatori și au un impact economic crescut. Popularitatea
sportului a determinat construcția de noi arene. Stadioanele au devenit clădiri multifuncționale,
care pe lângă rolul de „teren de luptă” le oferă spectatorilor și alte facilități, precum magazine,
locuri de joacă pentru copii, săli de conferințe, muzeu, etc. În acest fel, stadionul devine „o fabrică
de bani” pentru proprietar. De multe ori, pentru a amortiza din investiție, numele stadioanelor
sunt vândute. Această modă a debutat în Statele Unite, în 1926, când William Wrigley, magnatul
gumei de mestecat și proprietar al echipei de baseball Chicago Cubs a numit stadionul echipei
sale Wrigley Field, după denumirea gumei de mestecat. În ziua de azi, mai toate cluburile
importante ale lumii au stadioane noi care poartă numele unor sponsori, precum Emirates
Stadium (Arsenal Londra), Allianz Arena (Bayern Munchen), Red Bull Arena (Leipzig și Salzburg),
Etihad Stadium (Manchester City), Turk Telekom Stadium (Galatasaray), etc. Sumele plătite sunt
considerabile. În același timp au apărut și critici, care consideră că vânzarea numelui stadionului
este echivalentă cu vânzarea identității clubului. Aceiași critici au atras atenția asupra sponsorilor
care apar pe tricourile de joc ale sportivilor, indiferent de sport. Casele de pariuri și băncile sunt
cele care au monopolizat atenția în ultimii ani, dar de-a lungul timpului, sportul a avut sponsori
din diverse domenii.

Sportul s-a dorit de multe ori un motor în eradicarea sărăciei, dar în alte rânduri a adâncit
această situație prin organizarea de competiții-mamut în zone sărace. „No queremos goles,
queremos frijoles” (Nu vrem goluri, vrem fasole) era un slogan observabil în timpul Cupei
Mondiale din 1986 din Mexic, afirmație care sintetizează dilema economică a unei țări în
dezvoltare. Totuși, sportul a fost văzut ca un instrument pentru dezvoltarea economică a diferite
zone sau țări. Este cazul Japoniei, care a organizat Jocurile Olimpice din 1964 de la Tokyo, prin
care a demonstrat că și-a revenit după război și a deschis din nou porțile turismului internațional.
La fel s-a întâmplat cu Barcelona, gazdă a Jocurilor Olimpice din 1992, care a construit numeroase
facilități pentru eveniment și a devenit rapid după Jocurile Olimpice un obiectiv turistic major la
nivel global8. Poate că aceste evenimente majore nu au stimulat prea mult dorința localnicilor de
a face sport, însă au crescut rata de comercializare a produselor sportive și au avut un impact
pozitiv asupra turismului.

8
Francesc Trillas Jané, Eloi Serrano, „The Economics of Major Sporting Events: The Case of the Barcelona Olympic
Games. An Overview 25 Years Later”, European Accounting and Management Review, 2016, 2(2), 77-102.