Suppiluliuma

Misteriosul Regat Hitit, care a deținut un rol important în istoria Orientului Apropiat, atinge apogeul în
perioada 1380-1340, datorită prezenței pe tronul din capitala Hattushash (Bogazkoy, Turcia de azi), a celui mai
de seama suveran hitit: Suppiluliuma. Succesor al regelui Hattusil al-II-lea, Suppiluliuma a reușit să tranforme
“Țara Hatti”, într-o forță de prim rang în Orientul Apropiat și Mijlociu.
Acesta domnește în prima parte a Regatului Nou, beneficiind de o relativă stabilitate internă precum
și de serviciile uneia din cele mai bune armate din epocă. Ca și pentru înaintașii săi, dominația asupra Halpei
(Alep) și Karkemishului, ceea ce asigura capetele de pod spre câmpiile roditoare ale Mesopotamiei, au fost
stimulentele războaielor purtate. În calea expansiunii regatului său stătea puterea crescândă a vechiului aliat
al Regatului Hitit, Mitanni, forța considerabilă a Egiptului aspirant de peste un mileniu la cucerirea Asiei
Anterioare și spre sfârșitul domniei sale, puterea statului Ahhijawa (țară întemeiată de populațiile de
navigatori stabiliți în Cipru și-n vestul Asiei Mici, cel mai probabil de către aheeni unul din componenții
“popoarelor mării”).
La urcarea sa pe tron, posesiunile hittiților erau grav amenințate la nord de către vecinii gazgaz, la sud
de arzawieni și de isuwieni la est. Suppiululiuma reușește să supună populația gazgaz de pe malul Mării Negre
și pe locuitorii din Hajasa (la N și E de statul hitit), asigurandu-și astfel granițele. După supunera acestora, se
îndreaptă spre Siria de Nord cu orașele Halpa (Alep) și Karkemish, teritorii de importanță strategică pentru
supravegherea traficului comercial între Mediterana și Orientul Mijlociu. După cucerirea Karkemishului, unde-l
instalează ca rege pe un fiu de al său, Bigasil, urmează Halpa, unde înscăunează ca rege tot pe un fiu de-al
său.
Consolidat la toate fruntariile își îndreaptă atenția asupra Regatului Mitanni al cărui ultim mare rege,
Artatama, este învins de către suveranul hitit după lupte grele și istovitoare, desfășurate pe o perioadă
îndelungată, un rol important jucându-l alianța hitiților cu asirienii aflați în plin process de consolidare și
dornici de a-și însuși o cât mai mare parte din statul mitannian (care era în alianță strânsă cu Egiptul).
Prezența militară excepțională a Suppiluliuma, coroborată cu forța asiriană în creștere, a accentuat tulburările
interne legate de succesiune din cadrul Regatului Mitanni. Asasinarea regelui mitannian Tusrata, a redeschis
acut problema succesiunii. Profitând de acestă situație, Suppiluliuma susține pe unul din fiii defunctului,
Matiwaza, pe care-l însoară cu una din fiicele sale, face să înceteze războiul civil înscăunându-l rege pe acesta,
fără a-i acorda însă puteri depline. Prin acest act, statul Mitanni dispare practic din istorie.
Hitiții se vedeau acum puși fața în față cu Egiptul, o fortă incomparabil mai puternică decât Mitanni, cu
toată neglijența și dezinteresul faraonului reformator Amenhotep al-IV-lea, față de posesiunile egiptene din
Asia Anterioară. În vederea viitoarei confruntări cu Egiptul, Suppiluliuma și-a atras ca aliați pe triburile din
stepă (hapiru), care pătrundeau în direcția Siriei și Palestinei. Faraonul Amenhotep al-IV-lea pierde relativ ușor
privinciile Siria, Fenicia și Palestina în favoarea aliaților lui Suppiluliuma. În acel moment statul hitit atinge
maxima expansiune teritorială, întinzându-se de la Marea Neagră la râul Oronte (cel cu ape leneșe), din
Anatolia până pe Eufratul Mijlociu. Astfel ia naștere, “o nouă alcătuire imperială” în Asia, format dintr-un
nucleu anatolian și regate-satelit ce gravitau în jurul lui. Factorul de coeziune al acestui conglomerat de etnii și
civilizații diferite, îl reprezenta armata hitită. Moștenind un sistem militar în care nobilimea și luptătorii liberi
dețineau majoritatea, Suppiluliuma l-a transformat într-un puternic instrument de cucerire, structurat pe mari
unități de care de luptă și pedestrime. Un brâu de cetăți, prevăzute cu ziduri înalte și groase, turnuri de
apărare (tehnica ciclopică), prevăzute cu tuneluri pentru executarea contraatacurilor, garanta securitatea
frontierelor
Moartea faraonului Amenhotep al-IV-lea, instabilitatea internă ce i-a urmat morții acestuia, i-au
permis regelui hitit nu numai să păstreze noile cuceriri ci și amestecul în treburile interne al Egiptului. Aceste
intervenții hitite au fost favorizate și de către acțiunea văduvei lui Tutankhamon, Ankhotemnona, care în două
rânduri îi cere insistent lui Suppiluliuma pe unul din fiii acestuia, pentru a se căsători cu el și de a-l înscăuna pe
tronul Egiptului. Suppiluliuma întrevăzând posibilitatea alipirii Egiptului la restul posesiunilor sale, dă curs
acestei cereri, dar fiul său este ucis înainte de ajunge la Teba de către complotiștii preoților egipteni și ai
generalul Ai (care aspira la tron). Acesta acțiune provoacă mânia regelui hitit care pornește o mare expediție
de pedepsire a Egiptului, zdrobind trupele generalului Ai și înaintând adânc spre sud pe Valea Nilului,
amenințând Teba. Egiptul este salvat în acele momente critice de către o gravă epidemie care decimează
armata hitită (de la prizonierii egipteni), aceasta fiind nevoită să se retragă, ducând molima până-n Regatul
Hitit. A fost ultima perioadă de stălucire pentru Suppiluliuma, care cu armata și populația împuținată, este
nevoit să renunțe la planurile sale expansioniste. Chiar regele împreună cu fiul său mai mare, Arnuwandas,
sunt atinși de epidemie, căzându-i victime.
Războaiele cu Egiptul, vor fi continuate cu sorți schimbători de izbândă de către fiul lui Suppiluliuma, Mursil
al-II-lea (1340-1315) și de către nepoții săi Muwatalis (1315-1285) și Hattushil al-III-lea (1285-1250). Acesta din
urmă, diplomat tenace și general capabil, reușește să obțină de la Ramses al –II-lea, faraonul Egiptului,
semnarea un tratat de pace și de asistență mutuală (primul tratat de pace cunoscut în istorie), împotriva
amenințării puterii asiriene, aflatăîn plină ascensiune.
Loviturile asirienilor și ale “popoarelor mării” vor duce în cele din urmă la prăbușirea “zidului de fier al
hitiților” în jurul anului 1200 î.e.n, aceștia reușind să se mențină până prin secolul VIII î.e.n în regatele
Karkemishului și Malatiei, care vor fi cucerite în cele din urmă de regele asirian Assurnasirpal și tranformate în
provincii asiriene.
Astazi singura construcție care mai amintește de măreția hitiților este monumentul de la Iazily Kaia (stânca
cu inscripții) de lângă localitatea Bogazkoy de azi (Turcia) și ruinele Hattushashului, capitala hitită, cetate
înconjurată cu ziduri în tehnică ciclopică.
Prin îmbinarea diplomației cu acțiunile militare puternice, Suppiluliuma s-a afirmat drept cel mai mare suveran
hitit, “un adevărat Carol cel Mare al Orientului Apropiat”, după cum îl caracteriza istoricul britanic C.W.
Ceram.

Hitiţii
 Hitiţii joacã un rol important în Vechiul Testament, numãrându-se printre grupurile etnice care s-au
stabilit în Ţara Canaanului. Indo-europeni, ei întemeiazã cu 2000 de ani înaintea erei noastre un puternic
imperiu.
Hitiţii ne-au oferit destul de multe mãrturii pe baza cãrora sã ne facem o pãrere, ca de pildã
multitudinea de scrieri furnizate de bibliotecile capitalei Hattuşaş (Bogaz-Köi). Înainte de stabilirea populaţiei
venite din nord în Asia Micã se vorbea în zonã hatti, adicã mai vechea limbã neindoeuropeanã, care în
mileniul al II-lea ajunge limba preoţilor şi diplomaţilor. În afarã de hitita cuneiformã, mai avem de-a face şi cu
alte limbi, precum hitita hieroglifica, palaita, luwita, ce încã provoacã discuţii filologice aprinse. Pluralitatea
dialectelor duce la concluzia cã au existat mai multe valuri de migraţie, punctul de atracţie fiind inima
Anatoliei. Ceea ce putem scrie nu este decât o istorie parţialã a marelui imperiu de la Hattuşaş, ai cãrui
fãuritori au adus cu ei cuneiformele din Siria şi care în relatiiile cu celelalte puteri le garanta siguranta
diplomaticã.
Hattuşaş, situat în bucla Halys, nu ar fi devenit un centru atât de puternic fãrã intervenţiile energice ale
regilor hitiţi. Marele cuceritor Sargon este de amintit în povestea hittitã, dar imperiul sãu de sub semnul lui
Zababa, zeul sãu tutelar, dureazã puţin. Nepotul sãu, Naram-Sin, trebuie sã facã faţã unei coaliţii de 17 de
regi. Dupã prãbuşirea imperiului akkadian se întemeiazã un nou imperiu, supus celei de-a treia dinastii din Ur
(~2050-1950) şi mãrginit de Amurru (Siria), ceea ce prilejuieşte relaţii între sumerieni şi hitiţi; de altfel
corespund şi sistemele de scriere. Pe de altã parte, Sulghi, al doilea rege din dinastie, înaltã un templu pentru
zeii Sullat şi Hanis, ale cãror nume tipic hitite înseamnã “luptã” şi “controversã”. Uzanţa celor doi zei ai
dreptãţii poate face referire şi la faptul cã hitiţii au contribuit considerabil la istoria dreptului, asta şi datoritã
faptului cã legile hitite sunt mai apropiate codurilor vechi decât este codul lui Hammurabi.
Se pare cã Vechiul Testament are dreptate când citeazã pe hitiţi printre popoarele stabilite în Siria şi în
Tara Canaanului, în epoca lui Abraham. Istoria hititã, privitã în ansamblu, pare o luptã continuã pentru
acapararea celor douã capete de pod (oraşele Karkemiş şi Alep) spre “secera mãnoasã”, adicã fâşia verde care
se întinde din Mesopotamia, prin nordul Siriei, ajungând în Palestina. Hattuşil I consolideazã marele regat al
Alepului, pe care fiul sãu Mursilis îl distruge într-o campanie disciplinarã care îl duce pânã în Babilon. Se
urmãrea intimidarea populaţiilor de la graniţã pentru a asigura stabilitatea imperiului cu centrul la Hattuşaş.
Puterea acestui oraş i-a venit prin moştenire, dupã ce fusese pârjolit şi pustiit de locuitorii oraşului vecin,
Kussar.
În ciuda dezastruoaselor începuturi, regii din Hattuşaş s-au considerat mereu urmaşii legitimi ai
suveranilor din Kussar. Regele Kussarului, Pithana, precum şi fiul sãu Anittas, procedeazã prin 1800 a.Hr. la
crearea unui stat centralizat din oraşele-state. Ei mai cuceresc Nesa, Zalpa, Purushanda şi Zalatiwar. Anittas
voia sã fie un suveran de tip oriental, dar obiceiurile de genul parcului zoologic nu s-au putu încetãţeni.
Urmaşii lui Anittas rãmân mai departe regii Kussarului, chiar şi Hattuşil, care a ales urmãtoarea capitalã (1680-
1650 a.Hr.). acest suveran ne surprinde prin testamentul sãu politic, de o calitate literarã deosebitã şi un stil
personal deosebit. Este ca un fel de oglindã a suveranului, o expresie a ceea ce hitiţii înţelegeau prin rege bun
şi rãu, a felului în care concepeau educaţia prinţilor. De exemplu, prima calitate este capacitatea de luptã.
Apoi, regele trebuia sã lege legãturi doar cu membrii curţii. Modestia şi cumpãtarea sunt la loc de cinste. De
notat este cã orãşenii şi ţãranii nu erau pe lista persoanelor respectate de suveran. În schimb, zeii trebuie
cinstiţi constant prin ofrande. Singur textul lui Hattuşil ne-ar fi arãtat cã exista o bogatã literaturã hititã, în care
regii nu sunt doar asociaţi bãtãliilor, ca în cazul sumerienilor şi asirienilor, dar avem ocazia sã descoperim şi
nişte trãsãturi de caracter.
 Despre nepotul lui Hattuşil, Mursilis (~1620-1590), se ştie cã a supus oraşul Alep, dupã care a pornit
spre Babilon. Lipsesc din epocã cronicile şi tratatele, ignorându-se mai ales motivul asasinatului sãu. Oricum,
obiceiul ca regele sã-şi desemneze succesorul se dovedeşte a fi un pericol când acesta nu era fiul cel mare.
Spre finele imperiului vechi, Telipinu introduce linia bãrbãteascã directã, punând capãt arbitrariului.
Preambulul legii de succesiune este primul document oficial hitit care ne-a parvenit. Telipinu este totodatã şi
primul care rege care a semnat un tratat cu statul vecin Kizzuwatna.
Perioada neagrã marcheazã tranziţia cãtre noul imperiu. Orientul Apropiat este cuprins de invazii,
printre care şi enigmaticii hicsoşi. La Hattuşaş nu are loc o pãrãsire a tradiţiei, regele Tudhalijas al II-lea
urmând politica predecesorilor şi restabilind tutela asupra oraşului Alep cu ajutorul egiptenilor. Dar
dezvoltarea regatului Mitanni împiedicã hitiţii sã profite de pe urma anexãrii de teritorii. Nici la vest situaţia
nu e mai strãlucitã: acolo se dezvoltã Arzawa, dar nu foarte mult datoritã intervenţiei unor regi hitiţi.
Odatã cu domnia lui Suppiluliuma (1375-1335), Hatti este recunoscut ca mare putere şi inclus în
relaţiile diplomatice internaţionale. Suveranul poartã titlul de mare rege. Marii regi se numesc fraţi între ei şi
încheie acorduri bazate pe reciprocitate, de la acordul de alianţã pânã la supunerea militarã. Vasalii trebuie
sã aparã în fiecare an la curtea din Hatti, iar regii de oarecare importanţã pot trimite reprezentanţi. Între
marii regi se schimbã daruri. Întotdeauna la redactarea vreunui contract se ia ca martor o armatã de zei. Nu e
doar o simplã formalitate, pentru cã hitiţii chiar credeau cã încãlcarea oferã nu doar un pretext de cotropire
adversarului, ci se rãzbunã chiar în propria ţarã, prin apariţia vreunei epidemii. Ceea ce este tipic hitit în
tratate este preambulul. Acesta constã în general dintr-un rezumat succint, de obicei stilizat, al tuturor
evenimentelor care au precedat semnarea sa. Asta dovedeşte nu numai cã hitiţii aveau simţ istoric, dar şi cã
aveau convingerea cã un contract ar putea fi respectat doar dacã se pune în context.
Cronicile hitite trebuie considerate un apel la raţiunea cititorului şi o dare de seamã pentru divinitate.
Partenerul contractual este divinitatea protectoare a scribului, care determinã scrierea. Analele se deosebesc
de cele egiptene sau babiloniene nu numai prin realismul lor, ci şi prin sentimentul propriei neputinte a
cronicarului. Rareori regele îşi atribuie succesele propriilor sale merite, ci se considerã mai degrabã un
executant. Şi în anale gãsim tot felul de dialoguri vii, discursuri citate sau corespondenţã povestitã. Şi ce-a de-a
treia sursã de care dispunem, corespondenţa şefilor de stat, foloseşte acceaşi tacticã a apelului cãtre raţiune,
cuprinzând povestioare, anecdote, scrisori şi divertismente. Între decret, tratat, anale şi scrisori nu existã
vreo deosebire fundamentalã. Cel care diferã este stilul scribului, conferind documentelor o valoare
deosebitã.
Suppiluliuma este fãrã îndoialã cel mai strãlucit rege hitit, curajos, vioi, hotãrât. Poziţia pe care
acesta o creeazã în Siria de nord rãmâne solidã. Cel mai periculos vrãjmaş din est era imperiul Mitanni, cel al
huriţilor, de la care hitiţii se pare cã au preluat o dresurã de curte. Din imperiul Hurri nu a rãmas mare lucru,
nu atât din vina lui Suppiluliuma cât din cauza disensiunilor interne, dar a fost benefic pentru hitiţi pentru cã
din rãmãşiţe a fost creat un stat-tampon faţã de Asiria în ascensiune. La graniţele ţãrii au fost create state
prietene şi vasale. Regele hitit nu era însã tipul de suveran care sã acţioneze dupã calcule. Atunci când vãduva
lui Tutankhamnon îi cere pe unul din fii ca soţ, acesta amânã decizia, nedorind aventuri ensigure, numai cã
Egiptul ia contramãsuri.
Fiul lui Suppiluliuma, Mursilis, restabileşte sãrbãtorile religioase neglijate, pacificã provinciile dizidente,
dar continuã şi luptele est şi nord. În vremea sa are loc o epidemie de ciumã, regele fiind lovit şi de afazie
nervoasã, ceea ce îi prilejuieşte scrierea de rugãciuni, ca expresie a zbuciumului personal. Analele regelui sunt
mai mult justificãri faţã de divinitate. Nu lipseşte vorbirea directã, dar lipsesc originalele comparaţii cu lumea
animalã, anecdotele şi exemplele pline de învãţãturã. Evenimentele sunt expuse strict cronologic şi povestirea
se bazeazã pe o anumitã schemã, în care se contureazã ce e deosebit şi esenţial.
Dintre toti regii hitiţi, Muwatallis (1306-1282 a.Hr.) ar fi avut cele mai multe motive sã-şi scrie
memoriile, dar n-a fãcut-o. In analele fratelui sãu ne apare drept o fire blândã, paşnicã. Si egiptenii au o
pãrere bunã despre el. În vremea sa Egiptul era principalul adversar, conflict ce însemna doar un capitol
oarecare în istoria agitatã a marilor regate din Asia de vest. Pe la 1300 a.Hr. Sethos I ajunge pânã la Kadeş şi se
laudã cu o victorie asupra lui Muwatallis. Dar 14 ani Kadeş rãmâne hitit, şi precarul echilibru probabil cã ar fi
continuat dacã Ramses al II-lea nu ar fi atacat în 1286 a.Hr. Urmãrile bãtãliei nu sunt tocmai dovada unei
victorii egiptene. Kadeş rãmâne tot la hitiţi şi abia în 1278 a.Hr. se semneazã celebrul tratat între Hattuşil şi
Ramses al II-lea.
Dupã Muwatalis mai urmeazã o serie de regi precum Hattuşil al II-lea, Mursilis al III-lea sau Hattuşil al
III-lea, dupã care puterea imperiului Hatti ia sfârşit. Tudhalijas al IV-lea ridica sanctuarul de la Yazili-Kaya,
expresie a unei înfloriri culturale, dar lipsa de putere a imperiului devine evidentã. La începutul secolului al
XII-lea a.Hr. Hattuşaş este ars pânã în temelii. Capitala este distrusã sub sabia popoarelor mãrii, dupã care
printre ruine se vor instala frigienii. Dar se opreşte aici istoria hititã? Textele pomenesc de douã ţãri, Malatia şi
Karkemiş, pe care le numesc Marele Hatti. Atât de mult nu s-a schimbat situaţia în Asia Micã. Numai vechiul
centru al imperiului hitit este ocupat de popoare indo-europene ce înainteazã treptat. Spre sud se extinde o
vastã regiune hititã, tabalul. Spre est urmeazã Meliddu, Kumuhu, Gurgum, Samal şi Que, iar spre Siria
Karkemis şi Alep. Dacã presupunem cã regii au redactat inscripţiile în hititã pentru populaţie şi nu un grup
restrâns de cãrturari, regatele acestea sunt hitite.
Abia în secolul al VIII-lea a.Hr. asirienii reuşesc printr-o serie de campanii rãzboinice sã ocupe
întregul teritoriu hitit şi sã transforme vechile regate în provincii. Dar asta nu înseamnã cã dispar cu totul şi
hitiţii şi zeii. Se gãsesc corespondente semite pentru bãtrânii zei, iar elemente hitite persistã uneori chiar şi
în mitologia greco-romanã. Grecii datoreazã mult hitiţilor, dar cum toatã moştenirea le-a parvenit doar din
regiunile mãrginaşe ale platoului antolian, ei au uitat foarte repede cine le-au fost învãţatori.