Iuliu Maniu s-a născut într-o localitate din județul Sălaj, în anul 1873.

Acesta a urmat
şcoala primară la Blaj şi apoi, liceul calvin din Zalău.
Educația lui s-a bazat pe studii juridice, la universități din Cluj, Budabesta și Viena. Iuliu
Maniu a fost influențat de părinții lui pentru a urma studii la univerități prestigioase din
afara țării.

În 1905, Iuliu Maniu a candidat pe listele Partidul Naţional al Românilor din Transilvania
şi a obţinut un prim mandat de deputat în 1906 la Vinţu de Jos, în comitatul Arad.
Printre valorile pentru care pleda acesta, se numără conservarea limbii și a tradițiilor
românești, democrația nedenaturată, dreptate socială si valorile creștine. Iuliu Maniu
condamna politica de maghiarizare condusă de guvern și reușeste să obțină un nou
mandat în 1910.

Printre realizările sale se numără și Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie

1918, unde a fost unul dintre membrii organizatori și în urma căreia Transilvania s-a unit
cu țara. Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului
Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind, totodată,
și funcția de ministru de interne.

Consiliul Dirigent a fost dizolvat în 1920 de Guvernul Alexandru Averescu, ceea ce a

dus la înrăutățirea relațiilor dintre Iuliu Maniu si politicienii din București.

Fiind lider al opoziției, Iuliu Maniu ajunge de multe ori să fie în contradicție cu liderii PNL
și Regele Ferdinand. A acuzat favorizarea PNL și a refuzat să voteze constituția din
1923, pe care a considerat-o prea centralistă. În plus, Iuliu Maniu a reclamat că noua
constituție nu ar fi făcut nimic altceva, decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat,
oligarhie aflată sub influența PNL-ului.

Din punct de vedere al imaginii, comportamentul său era destul de controversat, chiar și
după standarde actuale. Un exemplu în acest sens este refuzul său de a participa la
încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria. Unul dintre motivele pentru care Iuliu
Maniu a refuzat să participe a fost faptul că ceremonia era monopolizată de ierarhii
ortodocși, în condițiile în care populația ortodoxă din Transilvania era de doar 27%, și
ceremonia avea loc la Alba Iulia.

După o fuziune, în 1926 a Partidul Național Român din Transilvania cu Partidul

Țărănesc al lui Ion Mihalache. Locul lui Iuliu Maniu nu a mai fost în opoziție pentru mult
timp. A reușit ca în 1928, aflat în fruntea Partidului Național Țărănesc, să câștige
încrederea electoratului și să fie ales de trei ori prim-ministru al României, între 1928 și
1933. Această perioadă a coincis cu marea depresiune și a împiedicat implementarea
măsurilor economice pentru care milita PNȚ.

Modalitățile prin care PNȚ a ajuns la putere nu au fost lipsite de controverse. Iuliu Maniu
s-a implicat în așa-zisul „Marș asupra Bucureștiului”, denumire inspirată din „Marșul
asupra Romei” al lui Mussolini.

Perioada de guvernare a PNȚ nu a fost lipsită de conflicte sociale. Primul a fost în 1929
desfășurat de minerii din Valea Jiului, unde, după mai multe luni de neînțelegeri cu
administrația minelor, muncitorii au intrat în grevă. Tot incidentul s-a soldat cu 22 de
muncitori uciși de gloanțele armatei și alți 56 grav răniți, dar și cu demiteri, suspendări și
condamnări.
O altă manifestație notabilă este cea a văduvelor, orfanilor și invalizilor de război, din
aprilie 1930 de la București.

Popularitatea guvernului începea să se clatine și opinia publică începea să-l prefere mai
degrabă pe principele Carol, în speranța că acesta va reveni la tron. Iuliu Maniu dorea
să influențeze, în interesul guvernului său, activitatea Regenței. A decurs la practici
corupte și pline de mișelie atunci când a „regizat” alegerea ca regent a lui Constantin
Sărățeanu, om politic obscur, dar rudă cu Mhai Popovic, un apropiat al său. Toată
această manevră a dus într-un final la compromiterea întregii instituții, în care opinia
publică avea atât de multă încredere.

2.N Iorga „Memorii”, 4 p373.

Carol avea din ce în ce mai mulți susținători, unul dintre aceștia fiind și comandantul
suprem al armatei.
Nae Ionescu, un filosof și jurnalist important al epocii, l-a susținut și el pe Regele Carol
al II-lea, declarând că