DESPRE SĂRBĂTORI

1. Ce sunt sărbătorile
Cuvîntul sărbătoare feria, festum, festivitas, solermnitas, slavo-rus = prazdnic) este de origine
latină (servatoria, de la servo - are; a păstra, a conserva, a respecta). In înţeles creştin-ortodox,
numim sărbători acele zile liturgice mai importante din cursul anului biserîcesc, care sînt închinate
comemorării faptelor sau momentelor de căpetenie din istoria rnintuirii (ca de ex. Naşterea
Domnului, Învierea Sa etc.) şi a principalelor persoane sfinte (Mîntuitorul, Sfintii cei mai veneraţi
de credirrcioşi, ca de ex. Sf. Nicolae ş.a.).
În viata religioasă a credirncioşilor din enorii, zilele de sărbătoare se deosebesc de restul zilelor
anului (zilele de rînd sau lucrătoare) mai întîi prin aceea că, în biserici, se ofi.ciază serviciul divin,
la care credincioşii iau parte, prăznuind astfel, adică cinstind şi comemorînd evenimentul sau sf
ntul sărbătorit ; în al doilea rînd prin repaos sau odihnă, adică prin întreruperea lucrului, a
ocupatiilor şi a îndeletnicirilor obişnuite din celelalte zile şi prin înlocuirea lor cu activităţi ori
preocupari de natură religioasă, spirituală. În mănăstiri, unde serviciul divin se săvîrşeşte zilnic,
sărbătorile se deosebesc prin aceea că slujbele bisericeşti din zilele respective se oficiază mai pe
larg şi. mai solemn decît cele din restul zilelor.
In calendarul bisericesc de perete (ca şi în sinaxarele din cărţile de slujbă), zilele de sărbătoare se
pot identifica usor, fund scrise de obicei cu roşu şi indicate prin anamite semne tipiconale (de
obicei o cruce roşie, simplă, ori urmată de o paranteză).

2. Vechimea şi universalitatea sărbătorilor

Instituţia sărbătorilor urcă pînă la originile omenirii religioase; sărbătorile fac parte din formele
sociale ale vieţii religioase la toate popoarele. Ele au fost instituite din nevoia firească, pe care au
simţit-o oamenii, de a evada din cînd în cînd din făgaşul obişnait al vietii şi preocupărilor de toate
zilele, pentru a se dedica mai intens preocupărilor religioase, împlinindu-şi datariile tradiţionale
sau legale faţă de saflet şi faţă de zei. În toate religiile există sărbători, adică zile anume consacrate
cultului public al divinităţilcr respective. Evreii aveau, de exemplu, în afară de sabatul sau
sărbătoarea săptămînală, sărbători anuale, ca cea a Paştilor, a Cincizecimii, a Corturilor; a
Împăcării sau Curăţirii, Purim ş.a.m.d.; toate aminteau de fapte importante din istoria lor religioasă
si politi~că. Alte popna_re din antichitate aveau, de asemenea, săr.bătorile lor fixe sau mobile,
dintre care unele cu caracter naturist (neomeniile sau lunile no!, începutul anului), altele cu carac-
ter agrar sau cîmpenesc (în legătură cu echinoctiile şi solstiţiile), altele cu caracter istoric-social
(aniversări sau comemorări ale unor evenimente triste ori fericite din viata publică), altele cu
caracter privat sau familial (cultul Larilor sau al strămoşilor, Manes, la romani).
Imperiul roman, în cadrul căruia s-a născut creştinismul, avea sărbătorile sale (feriae), adică zile
anume consacrate cultului public al zeilor şi deosebite de cele comune, prin întreruperea sau
suspendarea activi'tăţii obişnuite, prin frecventarea altarelor şi a templelor zeilor şi prin indepli-
nirea ceremoniilor rituale îndătirrate etc. Unele erau sărbători private (cu caracter familial), altele
publice (ale Statului, sau legale).
Nu e deci de mirare că şi religia creştină şi-a avut, încă de la început, sărbătorile sale. Acestea s-au
format după dublul model : ebraic şi greco-roman, pe care î1 oferea mediul ambiant în care a
apărut şi s-a dezvoltat creştinismuL Ele au apărut ca o formă necesară de manifestare a cultului
public al religiei celei no!, adică de adunare a credîncioşilor în jurul altarelor şi al clerului, ca o
comunitate însufleţită de aceleaşi credinte, idealuri şi sentimente religioase, deci ca Biserică, în
sensul ei spiritual şi social, de instituţie sau obşte a credincioşilor.
3. Instituirea sărbătorilor creştine
La început, creştinii recrutaţi dintre iudei, care alcătuiau grosul primei comunităţi din Ierusalim,
continuă să respecte sărbătorile iudaice, cu care fuseseră obişnuiţi, aşa cum făceau şi Sfinţii
Apostoli (vezi, de ex., Fapte II, 1; XX, 16 ş.a.). De aceea, cele mai vechi sărbători crestine apar ca
prelungiri (într-un nou spirit) ale celor mai mari sărbători iudaice, pe care ele se juxtapun la
început, cu care coexistă o buna bucată de vreme şi pe care apoi le înlocuiesc definitiv. Acestea
sînt: duminica (în locul sabatului iudaic), Paştile si Rusaliile (în lacul celor două mari sărbători
iudaice corespunzătoare, din lunile întîia şi a treia ale calendarului evreiesc: Pasha şi
Cincizecimea). De fapt, cele două din urmă nu sunt in calendarul creştin decît cele mai importante
duminici din cursul anului. Aceste trei sărbători sînt singurele sărbători creştine cu caracter general
din primele trei secole. Abia în cursul secolului III apare sporadic, cel de al treilea praznic
împărătesc: Botezul Domnului, adică sărbătoarea Epifaniei sau Teofaniei, o sărbătoare comună a =
întrupării Domnuluî şi în acelaşi timp a botezului Său.
Încă din sec. II calendarul creştin începe să se îmbogătească o nouă serie de sărbători,
prilejuite de persecuţiile religioase: cele ale sfintilor martiri şi mărturisitori (memoriae, natales,
natalie), la care se adăugară zilele de înmormîntare ale episcopilor (depositiones). Cu caracter local
la început, acestea sînt şi cele dintîi sărbători de origine pur crestină ; una dintre cele mai vechi,
mentionate în documente, este, de ex., cea a Sfîntului Policarp, episcopul Smirnei, inaugurată
îndată după moartea lui (t 155).
Încetarea persecutiilor, favorizînd libera dezvoltare a cultuluî creştin în general, a înlesnit şi
apariţia unor noi şi măreţe sărbători, care se înmulţesc treptat din sec. IV înainte, înicepand cu cele
ale Mîntuitorului şi ale Sfintei Cruci, aproape toate de origine palestiniană. De pe la sfirşitul
secolului IV înainte, apar în documente şi cele mai vechi sărbători ale Maicii Domnului
(Bunavestire şi Adormirea), ale Sfintilor Îngeri (acestea însă menţionate sporadic mult mai
devreme), ale Sfintilor mai importanţi din Vechiul şi din Noul Testament, pre-cum şi ale unor
evenimente mai importante din istoria Bisericii. Secolul următor a adus mai ales înmulţirea
sărbătorilor Maicii Domnului (în Răsărit, Naşterea şi Intrarea în biserică) şi ale sfintilor pustnici,
călugări şi asceţi din secolele IV-V.
Cu excepţia celor trei mari sărbători creştine din epoca apostolică (duminica, Paştile şi
Cincizecimea), taate celelalte sărbători au avut la început caracter lacal. Multe din ele au fost la
origine aniversări anuale ale zilei sfintirii (inaugurării sau tîrnosirii) unor biserici inchinate sfinţilor
sau evenimentelor respective, cum este cazul cu sărbătoarea ortodoxă a inălţării Sfintei Cruci de la
14 septembrie, sau cu sărbătorile Sfinţilor Ingeri. Secolul IV a adus generalizarea, in toată lumea
creştinâ sau în cele mai multe din Bisericile locale, a unor sărbători cu caracter local pînă aici. În
această vreme au avut loc influente şi schimburi re-ciproce între Răsărit şi Apus sau între diversele
Biserici locale, ceea ce a dus la răspîndirea unor sărbători locale şi transformarea lor din sărbători
locale sau regionale, în sărbători universale ale Bisericii. Pentru schimburile acestea reciproce e
grăitor îndeosebi cazul celor două mari sărbători ale Mîntuitorului: Naşterea şi Botezul (vezi mai
departe, la Sărbătorile impărăteşti). Nu mai puţin a ajutat la această generalizare şi transportarea
sfintelor moas,te de martiri şi fărîmiţarea lor, precum şi pelerinajele la mormintele lor şi la
Locurile Sfinte, care au luat un mare avînt încă din vremea lui Constantin cel Mare. Lăsînd la o
parte sărbătorile Mîntuitorului şi pe ale Mai:cii Domnului, cele dintîi sărbători ale sfinţilor, care au
căpătat extensiune generală în întreaga Biserică, sînt cele ale Sfîntului Ioan Botezătorul (de origine
palestiniană, importate în Apus din sec. V înainte), ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (de origine
apuseană, la Roma în sec. IV) şi cea a Sfîntului mucenic Ştefan (de origine ierusalimiteană, sec.
IV). S-au notat de asemenea, în calendare, şi zilele aflării, transportării sau depunerii rnoaştelor de
sfinti în diferite biserici, zile care au devenit la rîndul lor sărbători locale (ca, de ex, aducerea
moaştelor Sfîntului loan Gură de Aur la Constantinopol, la 27 lanuarie).
Aparitia de noi sărbători şi, deci, înmultirea treptată a numărului sărbătorilor a adus şi
2
dispariţia unora mai vechi, cu caracter local şi legate de unele evenimente trecute sau de
monumente dispărute cu timpul, cum e cazul aniversării sfintirii bisericii Sfîntului Mormînt din
Ierusalim, la 13 septembrie, care spre sfîrşitul secolului IV se serba cu mare solemnitate timp, de
opt zile, dar care apoi a dispărut, luîndu-i locul noua sărbătoare a inălţării Sfintei Cruci, de la 14
septembrie (vezi mai departc:, la sărbătorile Sfintei Cruci).
Aşadar, pînă prin sec. VI, calendarul creştin este aproape definitiv format, în ceea ce
prive5te sărbătorile mari de peste an, care pînă în această vreme apar aproape toate şi sînt
sărbătorite mai pretutindeni, îndeosebi în Răsărit. El s-a format la îrnceput sub influenta celui
iudaic, apoi reprezintă o dezvoltare proprie a vietii religioase creştine. Calendarul păgîn n-a
exercitat decît cel mult o influenţă indirectă asupra celui creştin. N-a fost adoptată în creştinism
nici o sărbătoare păgînă, chiar dacă se constată unele coincidenţe de date, întîmplătoare sau
intentionate, între unele sărbători creştine cu date fixe şi cele păgîne, pe care acestea le-au înlocuit
(ca în cazul sărbătorii Crăciunului, al Naşterii Sfîntului loan Botezătorul ş.a.). Reminiscente păgîne
supravieţuiesc doar în folclor, adică în datinile, 'credintele şi riturile cvasi-religioase, legate mai
ales de vechile sărbători păgîne cu caracter naturist, înlocuite de cele creştine (Cră,ciunul, 1
ianuarie, 24 iunie, Rusaliile).
Dintre marile centre ale creştinătăţii antice rolul principal în formarea sărbătorilor
calendarului cretin 1-a avut în Răsărit la început Ierusalimul şi apoi Constantinopolul (Bizanţul),
iar în Apus, Roma. Rolul de intermediar în ceea ce priveşte schimburile şi influenţele reciproce
dintre Răsărit şi Apus în domeniul heortologhiului 1-au jucat Galia şi grecii din sudul Italiei.

4. Cele mai vechi liste de sărbători creştine (minologhii,

martirologhii, sinaxare, calendare). Sinaxarul ortodox

Cine a instituit sărbătorile? Rolul principal în crearea şi fixarea sărbătorilor în faza lor
locală, precum şi în generalizarea lor mai tîrziu, 1-a avut în Răsărit pietatea populară, adică
multimile credincioşilor, lar uneori mînăstirile. Biserica, prin reprezentantii sau conducătorii ei
legali (episcopi şi sinoade), n-a făcut altceva decît să le recunoască şi să le ~onsacre cu autoritatea
ei oficială, consemnîndu-le în listele de sărbători (,calendarele de mai tîrziu).
Uneori decrete sau dispoziţii ale împăraţilor bizantini (Justinian, Justin, Mauri,ciu)
consfintesc şi favorize,ază răspîndirea sau generalizarea unor sărbători locale ori fixează data lor,
variabilă pînă la ei, pentru uniformizare.
Numărul, datele şi uneori importanţa sau felul sărbătorilor au fost notate de timpuriu (sec.
III), în liste cu diferite numiri : calendare, heortotoghii martirologhii, minologhii sau sinaxare. Cele
mai vechi liste de acest fel apar în lucrările marelui scriitor apusean Ipolit din Roma (sec. III) şi în
diferitele Rînduieli sau Constitutii bisericeşti anonime sau pseudoepigrafe, redactate în secolele
III-IV, cum sint Constituţiile Apostolice (vezi listele sărbătorilor creştine din vremea aceea - cart.
V, cap. 13-20 si cart. VIII, cap. 33).
Fiecare Biserică locală avea la început calendarul său propriu. Din combinarea diverselor
calendare locale (mai ales ale marilor metropole), care încep să se influenteze reciproc in cursul
secolulul IV, au rezultat martirologhiile, cu caracter regional şi apoi general, care apar in Africa şi
Asia Mică, îrncepînd din a doua jumătate a secolului IV inainte.
De la Constantinopol, calendarul bisericesc a lost adoptat şî de popoarele ortodoxe care au
fost creştinate sub influenţa BizanţLilui (slavii), sau care au stat in dependenţă bisericească de
Fatriarhia Ecumenică (romzmii).
Un rol decisiv in formarea calendarului (sinaxarului) ortodox de astăzi 1-a avut Simeon
Metafrastul (Logofătul) din sec. X, care a compilat diversele sinaxarii mai vechi ale Bisericilor
locale si a alcătuit un sinaxar complet al Bisericii Răsăritului de atunci, avind la bază pe cel

3
constantinopolitan. Opera lui, care stă la baza calendarului ortodox actual, a fost revizuită
fundamental in see. XVIII de marele cărturar şi pustnic atonit Nicodim Aghioritul, care a editat eel
mal complet sinaxar ortodox, cuprinzînd şi pe sîinţii greci de după schismă şi pe n-eomartirii greci
de pînă atunci. În forma din Minelele revăzute ceva mai tîrziu de alt mare cărturar atonit,
Vartolomeu din Cutlumus din sec. XIX, şi cu diversele adaose făcute între timp in Bisericile
ortodoxe autocefale (mai ales in cea rusă), Sinaxarul aghioritic este cel in uz astăzi in toată
creştinătatea ortodoxă.
5. Care este rostul (funcţia) sărbătorilor in viata noastră religioasă ?
a) Sărbătorile au un rost comemorativ sau ainiversar (anamnetic). Ele sînt destinate, adică, să
întreţină de-a lungul vremii, în constiin~a generaţiilor de credincio~i, amintirea momentelor sau
faptelor memorabile şi a personajelor sfinte, vrednice de aducere-aminte şi de cinstire, din istoria
sfîntă a mîntuirii, pentru ca ele să nu fie date uitării. Unele dintre sărbători ne duc însă cu gîndul nu
numai la fapte din trecut, ci şi la cele ce vor ii în viitorul îndepărtat, cum este, de ex., Duminiea
Înfricoşătoarei Judecăti (a lăsatului sec de carne) ; sărbătorile au deci şi un sens eshatologic, ele
reprezentînd nu numai memoria Bisericii, ci şi a,~i;eptarea ei, nădejdea şi aizticiparea îlnpiinirii fă-
găduinţei divine.
b) Dar amintirea sfintelor persoane şi evenimente este pentru noi şi un prilej de a ne exprima,
totodată, sentimentele de bucurie sau de întristarz, pe care ele ni le prilejuiesc, şi de recunoştinţă,
de admiratie, de respect şi de cinstire, pe care le nutrim pentru ele ; sărbătorile au, deci, un rost
latreutic, adică sînt şi prilejuri şi forme de expresie ale cultului de adorat;ie şi de veneraţie, sau
mijloace de a preamări pe Dumnezeu şi pe Sfinti.
c) În al treilea rînd, personajele sfinte pe care le sărbătorim sînt pentru noi pilde, modele sau
exemple şi imbolduri spre virtute şi spre desăvîrşirea noastră în viata religioasă-morală. Cu alte
cuvinte, sărbătorile au şi un rost pedagogic, instructiv sau educativ ; e-le constituie o şcoală a vieţii
creştine, un mijloc de cultivare şi promovare avirtutîlor morale, a evlaviei şi a iubirii de Dumnezeu
şi de oameni, pe care sfia(ii au întruchipat-o în gradul cel mai înalt.
d) În al patrulea rînd, sărbătorile sunt importante şi din punct de vedere soteriologic. Ele sînt,
adică, nu numai popasuri de odihnă pentru trup, prin întreruperea muncii, ci şi de reculegere şi
reconfortare pentru suflet. În scurtul interval de timp, pe care ni-1 oferâ, ele ne fac să lyunem pe
primul plan al preacupărilor noastre grija de suflet şî de mîntuirea lui, întărindu-1 cu puteri noi, din
izvorul nesecat al Harului dumnezeiesc, pe care Biserica ni-1 pune atunci mai cu osebire la
îndemînă şi de care putem beneficia, prin participarea noastră la sfintele slujbe, prin împărtăşirea
cu Sfintele Daruri, prin contactul nemijlocit cu Biserica şi cu slujitorii ei, sau prin alte mijloace, pe
care sărbătorile ni le oferă.

6. Împărtirea sărbătorilor Bisericii Ortodoxe

Sărbătorile se pot împărtăţi în mai multe grupe şi din mai multe puncte de vedere.
a) Astfel, după data la care se ţin, sărbătorile se impart în două grupe :
- Sărbători cu dată fixă sau neschimbătoare (sărbătorile Mineiului sau Sinaxarului), care cad în
fiecare an la aceeaşi dată a lunii (dar nu în aceeaşi zi a sătpămînii), ca de ex.: Sfîntul Gheorghe
(sărbătorit în fiecare an la 23 aprilie), Naşterea Domnului (totdeauna la 25 decembrie), Înălţarea
Sfintei Cruel (14 septembrie) ş.a.m.d. ;
- Sărbători cu data variabilă sau schimbătoare, a căror dată se sehimbă în fiecare an, fiind în
legătură cu data, variabilă, a Paştilor. Acestea nu cad la aceeaşi dată a lunii (sau se schimbă chiar
de la o lună la alta), dar cad mereu în aceeaşi zi a săptămînii. În această categorie intră nu numai
sărbătorile împărăteşti dependente de data Paştilor, ca de ex. Floriile (cu o duminică înaintea
Paştilor), Înălţarea Dotnnului (totdeauna Joi, la 40 zile după Paşti), Sfînta Treime (Luni după
Rusalii), ci şi unele dintre sărbătorile sfintilor din ciclul Triodului şi al Penticostarului, care şi ele
sînt dependente de data Paştilor (vezi exemple de acest fel, mai departe, la cap. IX, paragraful 3).
4
b) După obiectul şi importanţa lor, sărbătorile bisericeşti sînt de două feluri :
- Sărbătorile domneşti (praznicele împărătesti), închinate persoanelor Sfintei Treimi şi mai ales
principalelor evenimente din viaia pămîntească şi activitatea -Mîntuitorului, ori din istoria Bisericii
(ca de ex. : Naşterea Domnului, Pogorirea Sfîntuhii Duh s.a.) ;
- Sărbătorile Sfintilor, care se pot subdiviza şi ele în mai multe categorii, după gradul de
importanţă aSfinţilor sărbătoriţi. Intre acestea o categorie aparte o alcătuiesc sărbătorile Maicii
Domnului, pe care unii le numără la sărbătorile domnesti.
c) Din punct de vedere liturgic sau tipiconal, adică după bogătia şi solemnitatea slujbelor divine
prin care sînt prăznuite, Tipicul bisericesc împarte de obicei sărbătorile în trei categorii : sărbători
mari, mijlocii si mici.

- La sărbătorile mari se numără toate cele pe care le numim de obicei praznice împărăteşti, adică
sărbătorile Mîntuitorului şi ale Sfintei Fecioare, la care Tipicul mînăstiresc al Sfîntului Sava
(Tipicul mare) adaugă două ale Sfîntului loan Botezătorul (Naşterea şi Tăierea capului), precum şi
sărbătoarea comună a Sfintilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie). Toate acestea au slujba cea mai
dezvoltată (bogată), adică slujbă cu Priveghere (Vecernie mică şi Vecernie mare, Litie, Polieleu,
Evanghelie şi Slavoslovie mare), care se pun numai din Minei (respectiv Triod sau Penticostar). În
calendarele bisericeşti de perete şi în Sinaxarele din cărţile de slujbă acestea au de obicei, ca semn
tipiconul distinctiv, o cruce roşie încadrată între două paranteze: (+).
- Sărbătorile mijlocii sînt ale Sfintilor mai însemnaţi şi se împart şi ele în două categorii :
- Sărbătorile Sfinţilor cu priveghere şi polieleu, notate cu o cruce cu semicerc: (+) (în cărţile slavo-
ruse), sau cruce roşie cu paranteză: (+) (în cărtile româneşti). Ele se deosebesc de cele mari doar
prin aceea că n-au înainte-serbare şi după-serbare; la ele se adaugă la Utrenie canonul Născătoarei
de Dumnezeu; aşa sînt, de exemplu : Sf. Nicolae (6 decembrie), Sf. Trei Ierarhi (30 ianuarie), Sf.
Gheorghe (23 aprilie) ş.a.
- Sărbătorile Sfintilor fără priveghere (cu o singură Vecernie), dar cu polieleu, Evanghelie la
Utrenie şi Slavoslovie mare, notate cu o cruce simplă :+ (în cărţile slavo-ruse neagră, în cele
româneşti roşie), ca de exemplu: Acoperămîntul Maicii Domnului (1 octombrie), Sf. Paraschiva
(14 octombrie), Sf. Dimitrie (26 octombrie), Sfinţii Arhangheli (8 noiembrie), Sf. Spiridon (12
decmbrie), Sf. Ştefan (27 decembrie) ş.a.
- Sărbătorile mici (ale Sfintilor mai puţin însemnaţi) sînt şi ele de două feluri :
- sărbătorile Sfintilor cu stihirile pe şase (la «Doamne, strigat-am ...» de la Vecernie) şi cu
Slavoslovie mare (cîntată) la Utrenie, ele fiind notate (în cărţile slavo-ruse) printr-un semicerc cu
trei puncte roşii la mijloc.
- sărbăborile Sfintilor cu stihirile pe şase, dar fără Slavoslovie mare (cu doxologie citită), n'otate
printr-un semicerc cu trei puncte negre (în' cărţile slavo-ru~se) sau cu cruce neagră simplă, ori cu
paranteză (in cartile româneşti).
Restul sărbătorilor care n-au nici un semn tipiconal au slujba zilelor de rînd (de exemplu : stihirile
Vecerniei pe şase, adi!că trei din Minei şi trei din Octoih, Canoanele pe patru etc.).
Pentru a simplifica, vom împărţi sărbătorile, după obiectul şi importanţa lor, în patru categorii :
a)Sărbătorile dumnezeieşti sau praznicele împărăteşti propriu-zise (ale persoanelor Sfintei Treimi);
b) Sărbătorile Maicii Domnului ;
c) Sărbătorile Sfintilor Îngeri şi ale Sfintei Cruci ;
d) Sărbătorile Sfintilor mai de seamă (cu ţinere), la care vom adăuga un capitol deosebit despre
Sfintii naţionali (cu prăznuire locală) ai diferitelor Biserici ortodoxe (inclusiv sfintii români).