CETATENIA ROMANA

Notiunea de cetatenie

Populatia unui stat se prezinta ca o entitate eterogena sub aspectul

specificului raporturilor politice si juridice pe care le are fiecare membru
ai populatiei cu statul pe teritoriul caruia traieste populatia respectiva.
Din acest punct de vedere, populatia unui stat este formata din cetatenii
acestuia, la care se adauga strainii si dupa caz, apatrizii.

Este un adevar evident, prin simplitatea sa, ca intre stat si populatie se

incheaga o multitudine de raporturi de natura diversa. Dintre acestea,
relevante din punct de vedere constitutional, sunt acele raporturi care
definesc legatura intima, obiectiv necesara intre stat si populatia
acestuia.

Legatura intima intre stat si intreaga populatie care vietuieste pe

teritoriul sau (indiferent de nationalitate) sta la baza drepturilor si
libertatilor fundamentale ale cetatenilor, dar si la baza indatoririlor lor
fata de stat.

In dreptul constitutional modern o asemenea legatura este exprimata prin

termenul de cetatenie. Se cuvine mai intai a preciza ca notiunea de
cetatenie are conotatii juridice multiple, in functie de natura raporturilor
juridice in care se manifesta: raporturi de drept international, raporturi de
drept constitutional (ex: drepturile electorale); raporturi de drept
administrativ (ex: cererea de dobandire a cetateniei romane se adreseaza
unei autoritati executive); raporturi de dreptul familiei (ex: dobandirea
cetateniei romane prin adoptie).

Prin urmare, se constata ca notiunea juridica de cetatenie are un caracter

complex, generat de multitudinea si de natura ramurilor de drept care ii
confera o haina juridica specifica. Precizam insa ca in opinia noastra
cetatenia nu este o notiune juridica-sinteza, constituita prin integrarea si
forjarea intr-o unica unitate a caracteristicilor ce i le imprima, dupa caz,
dreptul international, dreptul constitutional, dreptul administrativ sau
dreptul familiei.

Consideram ca notiunea juridica de cetatenie rezulta cu preponderenta

din stiinta dreptului constitutional, respectiv din dreptul constitutional,
celelalte ramuri ale dreptului reglementand, mai degraba, modurile de
dobandire sau de pierdere a cetateniei, decat continutul propriu-zis al
acesteia.

In doctrina se sustine constant ca cetatenia poate fi privita atat ca

institutie juridica, cat si ca statut al persoanelor carora li se recunoaste
calitatea de cetatean al unui anumit stat.

Ca institutie juridica, cetatenia este privita ca ansamblu de norme

juridice care reglementeaza modul de dobandire sau de pierdere a
calitatii de cetatean, adica raporturile sociale de cetatenie.

In ce priveste cea de-a doua acceptiune a notiunii de cetatenie, aceea de

statut juridic sau statut ale individului, cetatenia se axeaza in jurul ideii
de subiect de drept.

Dincolo de aspectele juridice ale cetateniei se impune a fi totodata

observat si continutul politic al acesteia.

Este astfel usor de remarcat ca cetatenia are si un suport politic, nu

numai prin faptul ca stabilirea si modul ei de reglementare reprezinta
expresia vointei factorului politic aflat la guvernare, ci si pentru ca
fiecare cetatean participa in aceasta calitate la exercitarea puterii,
revenindu-i, prin abstractizare, o „portiune' din puterea suverana a
poporului.

Cu alte cuvinte, cetatenia acorda dreptul unei persoane fizice, membru al

populatiei care locuieste intr-un anumit stat sa se manifeste 141j93b
politic, adica sa voteze si sa fie ales in organele reprezentative ale puterii
de stat. Astfel, o persoana fizica participa la exercitarea puterii prin
reprezentare sau prin referendum, poate fi numita in functii si demnitati
publice, numai daca are calitatea de cetatean roman si daca are
domiciliul in tara ori resedinta in strainatate.

O definitie considerata exacta priveste cetatenia ca fiind legatura

politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat.
Aceasta legatura se exprima prin totalitatea drepturilor si obligatiilor
reciproce dintre o persoana si statul al carui cetatean este, si mai mult,
este o legatura juridica speciala, reflectata pe plan extern, pastrata si
prelungita oriunde s-ar gasi persoana, in statul sau de origine, in alt stat,
pe mare, in cer sau in cosmos.

Totodata, vom remarca faptul ca numai persoanele fizice au cetatenie si

in nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au cetatenie in sensul
pe care il dam noi acestei categorii juridice (desi pentru persoanele
juridice, sediul social indeplineste aceeasi functie ca si cetatenia).

Natura juridica a cetateniei

Cu privire la natura juridica a cetateniei, in literatura juridica au fost

exprimate numeroase si contradictorii puncte de vedere:

Potrivit unei opinii, cetatenia exprima legatura ce uneste un individ, un

grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Este o conceptie
nestiintifica, intrucat ea porneste de la ideea ca raporturile juridice
(raporturi esentialmente sociale, aflate sub incidenta unei norme
juridice) ar putea lua nastere intre bunuri si persoane, pe de o parte, iar
pe de alta, pentru ca pune pe plan de egalitate persoanele cu bunurile.
Omul este subiect nu numai pentru ca el este supus legilor naturii si
legilor de dezvoltare a societatii, ci si pentru ca el este producator si
purtator al relatiilor sociale.

Intr-o alta opinie, cetatenia este pur si simplu un element constitutiv al

statului. intr-adevar, organizarea puterii de stat se realizeaza in raport cu
populatia si cu teritoriul. Dar cetatenia nu trebuie redusa doar la
semnificatia unuia dintre elementele constitutive ale statului. Ca
apartenenta a unei persoane la un anumit stat, cetatenia este o legatura
juridica din care decurg drepturi si obligatii specifice, reciproce, intre
acea persoana si acel stat.

in sensul unei pareri, cetatenia ar fi un raport politic si juridic de

„dominatiune si supusenie', din care izvorasc drepturi si obligatii, atat in
ceea ce
priveste pe individ fata de stat, cat si pe stat fata de individ. Acest raport
nu este
de natura voluntara. Pe marginea acestei pareri, mai intai poate fi
facuta observatia ca, uneori, raportul de cetatenie este totusi un raport
voluntar (de exemplu, cazul dobandirii cetateniei la cerere). Apoi, si mai
ales, aceasta conceptie este tributara tendintelor de fetisizare a statului,
fata de care cetateanul este un simplu supus, un element pasiv, la
discretia acestuia. In fine, cetatenia nu poate fi calificata ca raport,
deoarece prin notiunea de raport juridic nu se desemneaza totalitatea
drepturilor si obligatiilor participantilor la acea relatie juridica.

Alteori, cetatenia a fost considerata drept raport contractual; legatura

nationalului sau a supuseniei este contractuala, ceea ce inseamna ca ea
se naste dintr-un acord de vointe - aceea a statului, pe de o parte, aceea a
nationalului, pe de alta. Critica acestei conceptii a fost ampla si
substantiala.

Potrivit unei alte conceptii, cetatenia ar fi un statut personal, cum este

clasa sociala, varsta, sexul etc. si consta in supusenia la o anumita putere
de stat. Daca prin conceptul de statut sau prin cel de situatie juridica se
urmareste sa se constate ca producerea anumitor fapte juridice este de
natura sa investeasca o persoana cu un complex de drepturi si obligatii,
derivate din continutul si scopul social atribuite de lege faptelor juridice
care le-au generat, atunci cu siguranta conceptele in discutie sunt
trebuitoare. Dar, cum se poate observa, sintagma statut personal sau
situatie juridica este asociata varstei, sexului etc, adica unor categorii
biologice, ceea ce nu este admisibil, intrucat cetatenia nu semnifica
asemenea atribute.

Cetatenia a fost calificata si ca apartenenta a persoanei la stat, in virtutea

careia persoana are fata de stat drepturile stabilite prin lege, precum si
obligatiile corespunzatoare drepturilor statului fata de ea. Aceasta
conceptie se reflecta si in Legea cetateniei romane nr.21/1991
(modificata in 1999 si republicata in 2000): Cetatenia romana este
legatura si apartenenta unei persoane fizice la statul roman, (art. l, alin.
l). Asadar, cetatenia este un raport juridic. Acest mod de a defini ramane
insa discutabil:

a) Din punct de vedere tehnic-juridic, cetatenia nu poate fi incadrata in

categoria raporturilor juridice, ea limitandu-se sa desemneze ansamblul
drepturilor si obligatiilor specifice conditiei de cetatean;

b) Simpla caracterizare a cetateniei ca raport juridic lasa deschisa

problema de a sti care este categoria de raporturi juridice din care ea face
parte;

c) Cetatenia nu ar putea fi definita ca raport juridic si pentru ca, in

realitate, ea exprima pozitia unei persoane nu doar intr-un raport juridic,
ci intr-un complex de asemenea raporturi.

O alta opinie, la care achiesam, este cea potrivit careia cetatenia este
considerata un element al capacitatii juridice, asa cum apare capacitatea
numai in unele ramuri ale dreptului, adica nedisociata in capacitate de
folosinta si capacitate de exercitiu. Or, daca este adevarat ca distinctia
intre cele doua forme ale capacitatii este lipsita de insemnatate teoretica
si practica in acele ramuri ale dreptului in care capacitatea de exercitiu a
persoanei se naste o data cu capacitatea de folosinta si in aceleasi
conditii cu ea, nu este mai putin adevarat ca, tocmai in aceste
imprejurari, capacitatea juridica nu este decat posibilitatea de a avea
anumite drepturi si obligatii subiective.
Capacitatea juridica este o categorie social-istorica. Ea a cunoscut si
cunoaste schimbari de continut, in functie de oranduirile social-
economice, de transformarile mai importante survenite.

Continutul capacitatii juridice determina sfera subiectelor raporturilor

juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei carora legea le
recunoaste capacitatea de a fi subiecte de drepturi si obligatii in anumite
domenii juridice.

Legile au restrans insa, capacitatea juridica in anumite categorii de

raporturi juridice si pentru straini sau apatrizi, dand o capacitate juridica
deplina numai cetatenilor. Astfel, apare un al doilea element al
capacitatii juridice, si anume cetatenia, intrucat, capacitatea juridica in
dreptul constitutional este deplina in cazul cetatenilor si este restransa in
cazul strainilor si apatrizilor.

Trebuie insa imediat sa adaugam ca impartirea in capacitate juridica

deplina si restransa nu va fi confundata cu impartirea in capacitate de
exercitiu deplina si restransa, intalnita in unele ramuri ale dreptului, cum
ar fi dreptul civil; aceasta, pentru ca, daca in aceste situatii, impartirea se
realizeaza tinand seama de faptul daca subiectul raportului juridic are
sau nu nevoie de incuviintarea prealabila a parintilor sau tutorelui, ceruta
de lege pentru ocrotirea intereselor sale, impartirea in capacitate juridica
deplina si capacitate juridica restransa, despre care vorbim noi se refera
la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect al tuturor raporturilor
juridice sau numai a unora, atunci cand nu este cetatean.

Persoana fizica, cetatean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice,

adica al acelor raporturi juridice al caror continut il formeaza drepturile
si indatoririle fundamentale si in special drepturile politice.

Fiecare cetatean este in drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de a fi

subiect de drept poate imbraca aspecte diferite in functie de caracterul
raporturilor juridice in care poate figura ca parte. Legea recunoaste pe
fiecare cetatean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu inseamna
ca ii recunoaste capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii in orice
domeniu al raporturilor juridice, independent de caracterul acestor
raporturi si de conditiile care trebuie intrunite pentru a recunoaste
cetateanului capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii intr-un
anumit domeniu al raporturilor juridice.

Prin urmare, cetatenia este un element al capacitatii juridice, dar al

capacitatii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept
constitutional.

Reglementarea constitutionala si legala a cetateniei romane

Constitutia Romaniei adoptata in 1991 se ocupa de cetatenie in art.5 si

are urmatorul cuprins:

„(1) Cetatenia romana se dobandeste, se pastreaza sau se pierde in

conditiile prevazute de legea organica.

(2) Cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin

nastere.'

Textul acestui articol cuprinde referirea la stabilirea regimului juridic al

cetateniei printr-o lege organica si, totodata, precizarea ideii (in
concordanta cu documentele internationale) potrivit careia cetatenia
romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin nastere.

In aceasta privinta este de precizat ca prin Legea cetateniei romane nr.21

din 1 martie 1991 (modificata prin Legea nr. 192/1999) au fost aduse
importante precizari si dezvoltari, stabilindu-se regimul juridic al
cetateniei romane.

Inspirata din legislatiile moderne si practica internationala a tarii noastre,

legea se ocupa succesiv, in cadrul unor capitole distincte, de prevederi
cu caracter general, dobandirea cetateniei, procedura acordarii cetateniei,
dovada cetateniei, pierderea cetateniei, procedura retragerii sau aprobarii
la renuntarea cetateniei, incheindu-se cu un capitol de dispozitii finale si
tranzitorii.

In ceea ce priveste modurile de dobandire a cetateniei romane, acestea

sunt: nasterea, adoptia, repatrierea si acordarea la cerere. Prin
modificarea realizata in 1999 in art.4 al Legii cetateniei romane sunt
nominalizate doar trei moduri, lipsind, de aceasta data, repatrierea. insa,
cat priveste repatrierea ea este nominalizata in art.10 (vezi Legea nr.
192/1999 pentru modificarea si completarea Legii cetateniei romane
nr.21/1991 publicata in M. Of. nr.611/14 decembrie 1999).

Referitor la priveste pierderea cetateniei romane, capitolul V prevede ca

aceasta poate avea loc prin retragere, prin aprobarea renuntarii la
cetatenia romana sau in alte cazuri prevazute de lege.

Principiile legale privitoare la cetatenie

Analiza normelor juridice care formeaza institutia juridica a cetateniei

permite formularea unor principii care stau la baza cetateniei romane.
Acestea sunt:

1. Numai cetatenii romani sunt titularii tuturor drepturilor prevazute de

Constitutie si legi. in aceasta privinta se impune sa observam ca, de
regula, acesta nu este considerat un principiu in lucrarile de specialitate,
dar problema, ca atare, prezentand o deosebita importanta teoretica si
practica, este totusi analizata, insa distinct de principiile cetateniei. Cu
toate acestea, aceasta regula se impune ca o regula de baza a cetateniei
romane, ea strabatand intreaga legislatie in domeniu.

Din drepturile inscrise in Constitutie si legile tarii unele pot fi exercitate

numai de cetateni, strainii sau apatrizii neavand acces la ele. Exista deci
o diferenta intre sfera drepturilor pe care le pot exercita cetatenii romani
si sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au aceasta
calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi care nu
pot fi exercitate si de straini sau apatrizi sunt atat drepturi fundamentale,
cat si drepturi subiective obisnuite. in grupa acestor drepturi sunt
incluse:

dreptul de a alege si de a fi ales in organele reprezentative. Aceste

drepturi, fiind prin excelenta drepturi politice, apartin in exclusivitate
numai cetatenilor;

dreptul de a domicilia pe teritoriul Romaniei si de a se deplasa

nestingherit pe acest teritoriu;

dreptul de a fi proprietar de terenuri in Romania. Trebuie sa precizam ca

potrivit Legii de revizuire a actualei Constitutii, si cetatenii straini si
apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor
numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniunea
Europeana si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe
baza de reciprocitate, in conditiile prevazute prin lege organica, precum
si prin mostenire legala (art.44 alin.2). Este o evidenta schimbare de
optica constitutionala in spiritul principiilor democratice vest-europene
privind libera circulatie a capitalurilor, una dintre cele patru libertati
fundamentale ale Pietei Comune din Uniunea Europeana.

dreptul de a fi angajat in orice functie pentru care indeplineste conditiile

cerute de lege. Pentru functiile si demnitatile publice, civile sau militare,
se cere ca persoanele sa aiba numai cetatenia romana si domiciliul in
tara (art.16 alin.3 din Constitutie). Legea de revizuire a Constitutiei a
modificat acest alineat, in sensul ca s-a eliminat conditia de a avea doar
cetatenia romana pentru ocuparea unei demnitati sau functii publice,
deoarece, in conditiile integrarii tarii in familia marilor democratii
moderne, nu era justificata interdictia ocuparii acestor functii de catre
cetatenii romani ce au si o alta cetatenie, de regula a tarilor din zona
civilizatiei europene. S-a introdus un nou alineat al acestui articol, care
prevede ca in conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana,
cetatenii Uniunii care indeplinesc cerintele legii organice au dreptul de a
alege si de a fi alesi in autoritatile administratiei publice locale (art.16,
alin.4). Acest alineat consacra un drept ce apartine cetatenilor Uniunii
Europene, strans legat de dezvoltarea democratiei la nivelul de baza al
unitatilor administrativ-teritoriale, justificat fata de aceia care, potrivit
conditiilor prevazute de legea organica, rezulta ca s-au integrat in viata
social-economica a comunitatilor locale.

dreptul de a nu fi extradat sau expulzat din Romania. Cetateanul roman

nu poate fi extradat la cererea unui stat strain in vederea urmaririi sau
judecarii intr-o cauza penala ori in vederea executarii pedepsei. De
asemenea, el nu poate fi expulzat din Romania. Totusi, prin Legea de
revizuire a Constitutiei s-a introdus un alineat nou, alin.2 al articolului
19, care reglementeaza faptul ca, prin derogare de la prevederile
alineatului 1, cetatenii romani pot fi extradati in baza conventiilor
internationale la care Romania este parte, in conditiile legii si pe baza de
reciprocitate. Crearea unui spatiu de securitate juridica in cadrul Uniunii
Europene, ca si lupta impotriva terorismului, traficului de droguri, de
femei si copii, in general infractionalitatea internationala, presupun, in
conditiile stabilite de comun acord prin tratate internationale,
posibilitatea extradarii unui cetatean care a participat la asemenea
infractiuni. In acest scop s-a introdus acest alineat, avand in vedere ca
prin specificul lor, asemenea infractiuni impun, in mod necesar,
anchetarea si judecarea tuturor participantilor, indiferent de nationalitate,
in cadrul unei jurisdictii unice. Este cazul legii nr. 302/2004, modificata
prin Legea nr. 222/2008 (ce are la baza Decizia-Cadru de la Tampere
privind cooperarea judiciara in materie penala si executarea mandatului
european de arestare, in temeiul careia cetatenii romani pot fi extradati.
Legea a fost adoptata in temeiul executarii obligatiei Romaniei de
implementare a aquis-ului european, rezultat si din obligatiile asumate
prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeana a Romaniei si Bulgariei.

dreptul de a fi protejat diplomatic atunci cand se afla in strainatate.

Cetatenia romana implica pentru statul roman obligatia de a-si proteja
cetatenii sai atunci cand acestia, aflandu-se in afara granitelor -
vremelnic sau domiciliind - au nevoie de asemenea ajutor impotriva
incalcarii drepturilor lor.
2. Numai cetatenii sunt tinuti a indeplini toate obligatiile stabilite prin
Constitutie si legile tarii. Cetateanul roman, titular de drepturi si libertati,
este in acelasi timp obligat sa indeplineasca indatoririle prevazute de
Constitutia si legile tarii. Aceasta cu atat mai mult cu cat cetatenia
romana presupune responsabilitate civica.

Conform acestui principiu, unele obligatii prevazute de Constitutie si

legi apartin in exclusivitate cetatenilor romani, deoarece numai acestia
pot fi titularii tuturor drepturilor si obligatiilor. Persoanele care nu au
aceasta calitate nu sunt tinute a indeplini anumite indatoriri, ce revin
numai cetatenilor romani, singurii raspunzatori pentru dezvoltarea
economica si sociala a Romaniei, pentru apararea independentei,
suveranitatii si integritatii sale. Aceste obligatii sunt urmatoarele:

a) obligatia de fidelitate fata de tara;

b) obligatia satisfacerii serviciului militar de catre barbati. Textul

noii Constitutii nu mai prevede aceasta obligatie. Se da in sarcina legii
organice stabilirea conditiilor privind indeplinirea indatoririlor militare,
indatoriri ce vor reveni tuturor cetatenilor romani, barbati si femei.
Suntem in prezenta unui text constitutional suplu, care permite
reglementarea indatoririlor militare in functie de aliantele la care
Romania va deveni parte si de exigentele pregatirii militare intr-un
asemenea context.

c) indatorirea de aparare a patriei.

Cetatenii romani simt egali in drepturi si indatoriri, fara deosebire de
rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie, apartenenta
politica, de avere sau origine sociala si indiferent de modul in care au
dobandit cetatenia.

Cetatenia este in exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se

desprinde cu deosebita claritate din dispozitiile constitutionale si legale
conform carora stabilirea drepturilor si indatoririlor cetatenilor romani, a
modurilor de dobandire si de pierdere a cetateniei romane constituie un
atribut exclusiv al statului.

Casatoria nu produce nici un efect juridic asupra cetateniei sotilor.

Despre acest principiu ne vom ocupa pe larg in urmatoarea sectiune.

Efectele casatoriei in materie de cetatenie

In aceasta privinta, Legea nr.21/1991, republicata, stabileste expres ca

incheierea, declararea nulitatii, anularea sau desfacerea casatoriei intre
un cetatean roman si un strain nu produc nici un efect asupra cetateniei
sotilor (art.3).

In tara noastra, atat legea cetateniei din 1924, cat si cea din 1939
porneau de la principiul ca straina putea deveni cetateana romana prin
simplul fapt al casatoriei ei cu un cetatean roman; in schimb, un strain
casatorit cu o cetateana romana nu dobandea ipso facto cetatenia
romana, ci trebuia sa fie incetatenit fie printr-un jurnal al Consiliului de
Ministri, cum prevedea Constitutia din 1923, fie prin lege, cum stabilea
Constitutia din 1938. Astfel, cetatenii romani de sex masculin erau pusi
intr-o situatie privilegiata, intrucat sotia lor putea dobandi imediat
cetatenia romana, in timp ce cetatenele romane erau lipsite de aceasta
posibilitate in ceea ce priveste pe sotii lor, daca acestia aveau o cetatenie
straina.

Nevoind sa faca sa renasca aceasta discriminare intre barbat si femeie si

urmarind sa impiedice eludarea legii prin casatorii fictive incheiate
numai in scopul de a se atribui unor straine cetatenia romana, Legea
nr.21/1991 a prevazut ca cetatenia romana nu se dobandeste si nici nu se
pierde prin casatorie. Astfel, o persoana de cetatenie straina care se
casatoreste cu o persoana avand cetatenia romana, nu poate dobandi
aceasta din urma cetatenie decat printr-o hotarare a Guvernului. Pe de
alta parte, o persoana avand cetatenia romana care se casatoreste cu o
persoana de cetatenie straina, fie ea de sex masculin sau feminin, nu
poate pierde prin acest simplu fapt cetatenia romana, ci, pentru ca acest
efect sa se produca, este necesara o cerere de renuntare la cetatenie
aprobata de Guvern.

Aplicand in mod consecvent principiul potrivit caruia casatoria nu

produce efecte in materie de cetatenie, concluzia logica este ca nici
schimbarea cetateniei unuia dintre soti nu are consecinte asupra
cetateniei romane a celuilalt sot.

Dobandirea cetateniei romane

Diferitele modalitati de dobandire a cetateniei pot fi grupate in doua
categorii principale:

modalitati de dobandire de drept;

modalitati de dobandire prin efectul unui act juridic individual de

acordare a cetateniei emis de organul de stat competent, la sesizarea
celui interesat.

A. Modalitatile de dobandire de drept a cetateniei

Cetatenia se dobandeste de drept atunci cand, prin simpla producere a

unui anumit fapt material juridic, fara sa mai fie nevoie de manifestarea
de vointa a vreunui organ de stat intervenita pe baza solicitarii celui
interesat, acesta devine in temeiul legii cetatean roman.

Reglementarea dobandirii de drept a cetateniei se orienteaza in dreptul

comparat in jurul a doua sisteme principale, care uneori sunt combinate
intr-o masura mai mare sau mai mica.

Un prim sistem este cel care porneste de la ideea ca, prin insusi faptul
nasterii, copilul dobandeste cetatenia parintilor sai. Astfel, ceea ce este
decisiv in acest sistem este legatura de sange (jus sanguinis). In acest caz
simpla dovada ca parintii au sau unul dintre ei are o anumita cetatenie
este suficienta pentru ca la randul lui copilul sa o dobandeasca, fara sa
fie necesar sa se emita un act juridic in acest sens de vreun organ de stat.
Acest sistem este cel mai logic, intrucat, in general, se poate presupune
ca un copil este legat atat prin sentimente, cat si prin interese, de statul
caruia ii apartin parintii sai.

In conformitate cu cel de al doilea sistem, cetatenia copilului va fi cea a

teritoriului statului unde s-a nascut, chiar daca parintii au o alta
cetatenie. Astfel, ceea ce este decisiv in acest sistem nu mai este
cetatenia parintilor sau a unuia dintre ei, ci teritoriul unde s-a nascut
copilul {jus soli sau jus hei).

Ultimul sistem are serioase neajunsuri, intrucat, atunci cand parintii nu

au cetatenia statului in care s-a nascut copilul, este putin probabil ca
acesta sa doreasca intr-adevar sa ramana cetatean al statului respectiv, el
fiind atasat prin familia lui altui stat.

Principiul „dreptului solului' este aplicat sub rezerva indeplinirii

anumitor conditii in Anglia si S.U.A. pentru copiii strainilor nascuti pe
teritoriul lor. Pentru copiii nascuti fie in tara, fie in strainatate, din
cetateni ai acestor state, se aplica insa principiul „dreptului sangelui'.

Ca baza de plecare a reglementarilor ei, actuala lege a cetateniei a

adoptat primul sistem, completandu-1 insa, pentru unele situatii intalnite
mai rar in practica sociala, cu unele modalitati de dobandire a cetateniei
pe alte criterii. Ca urmare, potrivit acestei legi, pot fi deosebite
urmatoarele modalitati de dobandire de drept a cetateniei romane, in
functie de faptul material juridic caruia i se recunoaste calitatea de a
produce acest efect juridic.
1. Dobandirea cetateniei ca efect al nasterii

Legea nr. 21/1991 reglementeaza in primul rand situatia cea mai

frecventa din punct de vedere al dobandirii cetateniei romane prin
nastere si anume aceea in care ambii parinti ai copilului sunt cetateni
romani, iar acesta s-a nascut pe teritoriul statului nostru. In aceasta
privinta, legea prevede ca copiii nascuti pe teritoriul Romaniei din
parinti romani, sunt cetateni romani.

Dispozitia imediat urmatoare a legii are ca obiect reglementarea a doua

cazuri speciale. In conformitate cu aceste dispozitii, este de asemenea
cetatean roman acela care:

s-a nascut pe teritoriul statului nostru chiar daca numai unul dintre
parintii sai este cetatean roman;

s-a nascut in strainatate si ambii parinti sau numai unul dintre ei are
cetatenia romana.

Prin urmare, in temeiul Legii nr. 21/1991, copilul dobandeste cetatenia

romana daca cel putin unul dintre parinti are aceasta cetatenie, indiferent
daca copilul s-a nascut pe teritoriul statului nostru sau in strainatate. De
asemenea, este lipsit de semnificatie juridica faptul ca, in momentul
nasterii copilului, unul sau ambii parinti domiciliau in strainatate. Din
acest punct de vedere, Legea nr. 21/1991 stabileste o alta regula decat
Decretul nr. 33/1952. Potrivit acestui decret, daca numai unul dintre
parinti era cetatean roman la data nasterii copilului, acesta dobandea
cetatenia romana cu conditia ca ambii sau unul dintre parinti sa fi locuit
la data aratata pe teritoriul Romaniei. Pe de alta parte, acelasi decret
preciza ca, in cazul in care unul dintre parinti era cetatean roman, iar
ambii parinti locuiau in momentul nasterii copilului in strainatate,
cetatenia acestuia se determina prin acordul parintilor. Legea nr.21/1991
nu mai reproduce aceste dispozitii si, in consecinta, in spiritul ei, locul
unde domiciliaza ambii sau unul dintre parinti in momentul nasterii
copilului este lipsita de semnificatie juridica in ceea ce priveste cetatenia
copilului, chiar si atunci cand numai unul dintre parinti este cetatean
roman.

Stabilind regula ca, in cazul in care cel putin unul dintre parinti, fie ca
este vorba de mama sau de tata, este cetatean roman, copilul dobandeste
aceasta cetatenie indiferent daca el s-a nascut pe teritoriul statului nostru
sau in strainatate, Legea nr. 21/1991 da o rezolvare problemei cetateniei
in spiritul egalitatii sexelor.

Pe cale de consecinta, in reglementarea dobandirii cetateniei prin

nastere, Legea nr. 21/1991 a fost calauzita in principal de principiul Jus
sanguinis', atribuind cetatenia romana in functie de cetatenia ambilor
parinti, iar atunci cand numai unul dintre parinti este cetatean roman, in
functie de cetatenia acestuia.

Trebuie observat insa ca aplicarea acestui principiu de catre Legea nr.

21/1991 poate da nastere in practica unor serioase inconveniente, caci, in
masura in care si legea straina consacra aceeasi regula, numeroase cazuri
de dubla cetatenie se pot produce.
2. Dobandirea cetateniei prin faptul ca un copil nascut din parinti
necunoscuti a fost gasit pe teritoriul Romaniei

Legea nr.21/1991 prevede ca este cetatean roman copilul gasit pe

teritoriul Romaniei, daca nici unul dintre parinti nu este cunoscut (art.5
alin.3)

Aceasta dispozitie pare la cea dintai privire sa consacre principiul Jus

soli', odata ce atribuie cetatenia romana in functie de teritoriul de stat, in
limitele caruia a fost gasit copilul. Realitatea este insa ca articolul citat
nu consacra principiul Jus soli', ci creeaza o simpla prezumtie ca copilul
s-a nascut dintr-un parinte avand aceasta cetatenie, prezumtie care poate
fi combatuta cu dovada contrara. Aceasta concluzie se desprinde din
dispozitia art.29, potrivit careia copilul gasit pe teritoriul Romaniei
pierde cetatenia romana daca pana la implinirea varstei de 18 ani, filiatia
sa a fost stabilita fata de ambii parinti de cetatenie straina, bineinteles
atunci cand, potrivit legii nationale, copilul dobandeste cetatenia
parintilor sau cel putin a unuia dintre ei. In aceleasi conditii, copilul
pierde cetatenia romana si daca filiatia sa a fost stabilita numai fata de
un parinte cetatean strain, iar celalalt parinte a ramas necunoscut.

In temeiul dispozitiilor legale citate care permit dovada filiatiei si, prin
aceasta, schimbarea cetateniei copilului gasit, concluzia care se impune
este ca art.29 al Legii nr.21/1991 s-a marginit sa creeze o prezumtie, iar
nu sa consacre principiul Jus soli'. El a plecat de la ideea ca este foarte
probabil ca cel putin mama copilului gasit pe teritoriul Romaniei sa fi
fost cetateana romana, ceea ce corespunde conditiilor cerute de art.5 al
legii pentru dobandirea cetateniei prin nastere.
Daca s-ar admite insa ca art.29 s-a intemeiat pe principiul Jus soli',
concluzia ar trebui sa fie in sensul ca, intrucat copilul a fost gasit pe
teritoriul statului nostru, el trebuie considerat cetatean roman chiar daca
s-ar dovedi ca parintii sai sunt cetateni straini, iar, potrivit legii lor
nationale, copilul dobandeste cetatenia parintilor sau cel putin a unuia
dintre ei, solutie care ar fi insa contrara dispozitiilor exprese ale Legii
nr.21/1991. Tocmai pentru ca este asa, aceasta lege a reglementat
problema cetateniei copilului gasit, nascut din parinti necunoscuti sub
titlul: „Dobandirea cetateniei romane prin nastere' (capitolul II litera A).

Dobandirea cetateniei prin adoptie

Legea nr.21/1991 a stabilit principiul potrivit caruia cetatenia romana se

dobandeste de catre copilul cetatean strain sau fara cetatenie prin adoptie
daca adoptatorii sunt cetateni romani, iar adoptatul nu a implinit varsta
de 18 ani.

Adoptarea acestei solutii legislative se explica prin faptul ca institutia

adoptiei, asa cum a fost reglementata in tara noastra, urmareste
incadrarea cat mai deplina a unui copil in familia adoptatorilor. Or,
identitatea de cetatenie a adoptatului cu adoptatorii si cu rudele acestora
este un element important in acest proces de incadrare.

Ce se intampla atunci cand numai unul dintre adoptatori este cetatean

roman? In acest caz, cetatenia adoptatului va fi cea stabilita prin acordul
adoptatorilor, iar daca adoptatorii nu cad de acord, cetatenia adoptatului
va fi hotarata de instanta competenta sa incuviinteze adoptia in functie
de interesele minorului. Art.6 al legii mai adauga ca, daca minorul a
implinit varsta de 14 ani, este necesar si consimtamantul acestuia.

Potrivit normelor in vigoare, este posibil ca adoptia unui copil, cetatean

strain sau fara cetatenie, de catre un cetatean roman sa fie declarata nula,
anulata sau desfacuta. Odata ce inceteaza de a mai fi adoptat, copilul
minor isi redobandeste locul in familia sa fireasca si, prin urmare, daca
el domiciliaza in strainatate sau paraseste tara si isi stabileste domiciliul
in alt stat, va fi in interesul sau sa revina la cetatenia pe care a avut-o
inainte de adoptia sa. De aceea, Legea nr.21/1991 prevede ca, in ipoteza
declararii nulitatii, a anularii sau a desfacerii adoptiei, copilul care nu a
implinit varsta de 18 ani isi pierde cetatenia romana daca domiciliaza in
strainatate sau paraseste tara pentru a domicilia in strainatate. in ceea ce
priveste momentul de la care acest copil pierde cetatenia romana, legea
face o distinctie, si anume: in cazul declararii nulitatii sau a anularii
adoptiei, copilul este considerat ca nu a fost niciodata cetatean roman
(efect ex tunc), in timp ce in ipoteza desfacerii adoptiei, el pierde
cetatenia pe data cand adoptia a fost desfacuta (efect ex nunc).

Dobandirea cetateniei prin stabilirea filiatiei

Daca Legea nr.21/1991 prevede in mod expres ca adoptia este o

modalitate de dobandire a cetateniei romane, in schimb ea nu
reglementeaza decat pentru ipoteza copilului gasit problema efectelor in
materie de cetatenie a stabilirii filiatiei prin recunoastere sau hotarare
judecatoreasca. In aceasta situatie, se pune problema: care sunt efectele
unei asemenea stabiliri in materie de cetatenie in celelalte cazuri? Sa
presupunem ca o cetateana straina domiciliata in Romania sau in
strainatate da nastere unui copil in afara casatoriei.
Conform Legii nr.21/1991, acest copil nu va dobandi cetatenia romana,
intrucat nu poate dovedi ca unul dintre parintii lui a fost cetatean roman
in momentul nasterii. Daca insa ulterior, filiatia acestui copil va fi
stabilita prin recunoastere sau hotarare judecatoreasca ca apartinand unui
cetatean roman, va dobandi el oare cetatenia romana?

Raspunsul la aceasta intrebare nu poate fi decat afirmativ odata ce Legea

nr.21/1991 a asezat la baza ei principiul potrivit caruia cetatenia romana
se dobandeste prin nastere daca cel putin unul dintre parinti are aceasta
cetatenie. Or, recunoasterea si hotararea judecatoreasca nu fac altceva
decat sa stabileasca care sunt adevaratii parinti ai copilului si, prin
urmare, prin aplicarea regulii, potrivit careia cetatenia se dobandeste prin
filiatie, este logic sa se traga concluzia ca, in cazurile mentionate, copilul
respectiv va avea cetatenia romana.

 instante. Presedintele Comisiei este magistratul cu functia cea mai mare

sau, la functii egale, magistratul cu cea mai mare vechime in functie.
Comisia are un secretariat condus de un consilier din Ministerul Justitiei,
desemnat de ministru (art.13).

Comisia dispune, pe cheltuiala petitionarului, publicarea in extras a

cererii de acordare a cetateniei romane in Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea a IlI-a. Examinarea cererii de catre comisie se va putea face
numai dupa trecerea a 30 de zile de la publicarea acesteia (art.14).

in vederea solutionarii cererii, comisia poate dispune:

a)    completarea actelor, precum si orice explicatii din partea

petitionarului;

b)   solicitarea de relatii de la orice autoritati;

c)   citarea oricarei persoane care ar putea da informatii folositoare.(art.
15). Autoritatile publice care detin date sau informatii din care rezulta ca

solicitantul nu intruneste conditiile legale pentru acordarea cetateniei.

Orice persoana poate face intampinare la comisia prevazuta la art.13, cu
privire la cererea de obtinere a cetateniei romane in cazul prevazut la
alin. 1 .(art. 16).

Dupa examinarea cererii, comisia va intocmi un raport pe care il va

inainta, impreuna cu cererea de acordare a cetateniei romane, ministrului
justitiei. In raport se va mentiona, in mod obligatoriu, daca sunt sau nu
indeplinite conditiile legale pentru acordarea cetateniei (art. 17).

Pe baza raportului comisiei, ministrul justitiei va prezenta Guvernului

proiectul de hotarare pentru acordarea cetateniei. In cazul in care nu sunt
indeplinite conditiile cerute de lege pentru acordarea cetateniei, pe baza
raportului comisiei, ministrul justitiei va comunica aceasta petitionarului
(art. 18).

Aprobarea cererilor de acordare a cetateniei romane se face prin hotarare

a Guvernului care apreciaza, in acest sens, asupra propunerilor
ministrului justitiei. Hotararea Guvernului se publica in Monitorul
Oficial al Romaniei, Partea I (art. 11).

Din examinarea Legii cetateniei romane se observa ca, in cazul

dobandirii cetateniei romane la cerere sau prin repatriere se cere
depunerea unui juramant de credinta fata de Romania. Prin continutul
sau, juramantul de credinta este o afirmare solemna a dorintei persoanei
respective de a fi devotat patriei si poporului roman, de a apara
drepturile si interesele nationale, de a respecta Constitutia si legile.

Obligatia depunerii juramantului incumba persoanei care redobandeste

cetatenia romana ca efect al repatrierii, precum si persoanei careia i se
acorda cetatenia romana la cerere.
Juramantul de credinta trebuie depus in termen de 6 luni de la data
comunicarii hotararii prin care s-a acordat cetatenia romana.

StiuCum Home » DREPT » drept
constitutional
Cetatenia romana

CETATENIA ROMANA

Notiunea de cetatenie

Populatia unui stat se prezinta ca o entitate eterogena sub aspectul

specificului raporturilor politice si juridice pe care le are fiecare membru
ai populatiei cu statul pe teritoriul caruia traieste populatia respectiva.
Din acest punct de vedere, populatia unui stat este formata din cetatenii
acestuia, la care se adauga strainii si dupa caz, apatrizii.

Video Player is loading.

Este un adevar evident, prin simplitatea sa, ca intre stat si populatie se

incheaga o multitudine de raporturi de natura diversa. Dintre acestea,
relevante din punct de vedere constitutional, sunt acele raporturi care
definesc legatura intima, obiectiv necesara intre stat si populatia
acestuia.

Legatura intima intre stat si intreaga populatie care vietuieste pe

teritoriul sau (indiferent de nationalitate) sta la baza drepturilor si
libertatilor fundamentale ale cetatenilor, dar si la baza indatoririlor lor
fata de stat.
In dreptul constitutional modern o asemenea legatura este exprimata
prin termenul de cetatenie. Se cuvine mai intai a preciza ca notiunea de
cetatenie are conotatii juridice multiple, in functie de natura raporturilor
juridice in care se manifesta: raporturi de drept international, raporturi
de drept constitutional (ex: drepturile electorale); raporturi de drept
administrativ (ex: cererea de dobandire a cetateniei romane se adreseaza
unei autoritati executive); raporturi de dreptul familiei (ex: dobandirea
cetateniei romane prin adoptie).

Prin urmare, se constata ca notiunea juridica de cetatenie are un caracter

complex, generat de multitudinea si de natura ramurilor de drept care ii
confera o haina juridica specifica. Precizam insa ca in opinia noastra
cetatenia nu este o notiune juridica-sinteza, constituita prin integrarea si
forjarea intr-o unica unitate a caracteristicilor ce i le imprima, dupa caz,
dreptul international, dreptul constitutional, dreptul administrativ sau
dreptul familiei.

Consideram ca notiunea juridica de cetatenie rezulta cu preponderenta

din stiinta dreptului constitutional, respectiv din dreptul constitutional,
celelalte ramuri ale dreptului reglementand, mai degraba, modurile de
dobandire sau de pierdere a cetateniei, decat continutul propriu-zis al
acesteia.

In doctrina se sustine constant ca cetatenia poate fi privita atat ca

institutie juridica, cat si ca statut al persoanelor carora li se recunoaste
calitatea de cetatean al unui anumit stat.

Ca institutie juridica, cetatenia este privita ca ansamblu de norme

juridice care reglementeaza modul de dobandire sau de pierdere a
calitatii de cetatean, adica raporturile sociale de cetatenie.
In ce priveste cea de-a doua acceptiune a notiunii de cetatenie, aceea de
statut juridic sau statut ale individului, cetatenia se axeaza in jurul ideii
de subiect de drept.

Dincolo de aspectele juridice ale cetateniei se impune a fi totodata

observat si continutul politic al acesteia.

Este astfel usor de remarcat ca cetatenia are si un suport politic, nu

numai prin faptul ca stabilirea si modul ei de reglementare reprezinta
expresia vointei factorului politic aflat la guvernare, ci si pentru ca
fiecare cetatean participa in aceasta calitate la exercitarea puterii,
revenindu-i, prin abstractizare, o „portiune' din puterea suverana a
poporului.

Cu alte cuvinte, cetatenia acorda dreptul unei persoane fizice, membru al

populatiei care locuieste intr-un anumit stat sa se manifeste 141j93b
politic, adica sa voteze si sa fie ales in organele reprezentative ale puterii
de stat. Astfel, o persoana fizica participa la exercitarea puterii prin
reprezentare sau prin referendum, poate fi numita in functii si demnitati
publice, numai daca are calitatea de cetatean roman si daca are
domiciliul in tara ori resedinta in strainatate.

O definitie considerata exacta priveste cetatenia ca fiind legatura

politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat.
Aceasta legatura se exprima prin totalitatea drepturilor si obligatiilor
reciproce dintre o persoana si statul al carui cetatean este, si mai mult,
este o legatura juridica speciala, reflectata pe plan extern, pastrata si
prelungita oriunde s-ar gasi persoana, in statul sau de origine, in alt stat,
pe mare, in cer sau in cosmos.

Totodata, vom remarca faptul ca numai persoanele fizice au cetatenie si

in nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au cetatenie in sensul
pe care il dam noi acestei categorii juridice (desi pentru persoanele
juridice, sediul social indeplineste aceeasi functie ca si cetatenia).
Natura juridica a cetateniei

Cu privire la natura juridica a cetateniei, in literatura juridica au fost

exprimate numeroase si contradictorii puncte de vedere:

Potrivit unei opinii, cetatenia exprima legatura ce uneste un individ, un

grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Este o conceptie
nestiintifica, intrucat ea porneste de la ideea ca raporturile juridice
(raporturi esentialmente sociale, aflate sub incidenta unei norme
juridice) ar putea lua nastere intre bunuri si persoane, pe de o parte, iar
pe de alta, pentru ca pune pe plan de egalitate persoanele cu bunurile.
Omul este subiect nu numai pentru ca el este supus legilor naturii si
legilor de dezvoltare a societatii, ci si pentru ca el este producator si
purtator al relatiilor sociale.

Intr-o alta opinie, cetatenia este pur si simplu un element constitutiv al

statului. intr-adevar, organizarea puterii de stat se realizeaza in raport cu
populatia si cu teritoriul. Dar cetatenia nu trebuie redusa doar la
semnificatia unuia dintre elementele constitutive ale statului. Ca
apartenenta a unei persoane la un anumit stat, cetatenia este o legatura
juridica din care decurg drepturi si obligatii specifice, reciproce, intre
acea persoana si acel stat.

in sensul unei pareri, cetatenia ar fi un raport politic si juridic de

„dominatiune si supusenie', din care izvorasc drepturi si obligatii, atat in
ceea ce
priveste pe individ fata de stat, cat si pe stat fata de individ. Acest raport
nu este
de natura voluntara. Pe marginea acestei pareri, mai intai poate fi
facuta observatia ca, uneori, raportul de cetatenie este totusi un raport
voluntar (de exemplu, cazul dobandirii cetateniei la cerere). Apoi, si mai
ales, aceasta conceptie este tributara tendintelor de fetisizare a statului,
fata de care cetateanul este un simplu supus, un element pasiv, la
discretia acestuia. In fine, cetatenia nu poate fi calificata ca raport,
deoarece prin notiunea de raport juridic nu se desemneaza totalitatea
drepturilor si obligatiilor participantilor la acea relatie juridica.

Alteori, cetatenia a fost considerata drept raport contractual; legatura

nationalului sau a supuseniei este contractuala, ceea ce inseamna ca ea
se naste dintr-un acord de vointe - aceea a statului, pe de o parte, aceea a
nationalului, pe de alta. Critica acestei conceptii a fost ampla si
substantiala.

Potrivit unei alte conceptii, cetatenia ar fi un statut personal, cum este

clasa sociala, varsta, sexul etc. si consta in supusenia la o anumita putere
de stat. Daca prin conceptul de statut sau prin cel de situatie juridica se
urmareste sa se constate ca producerea anumitor fapte juridice este de
natura sa investeasca o persoana cu un complex de drepturi si obligatii,
derivate din continutul si scopul social atribuite de lege faptelor juridice
care le-au generat, atunci cu siguranta conceptele in discutie sunt
trebuitoare. Dar, cum se poate observa, sintagma statut personal sau
situatie juridica este asociata varstei, sexului etc, adica unor categorii
biologice, ceea ce nu este admisibil, intrucat cetatenia nu semnifica
asemenea atribute.

Cetatenia a fost calificata si ca apartenenta a persoanei la stat, in virtutea

careia persoana are fata de stat drepturile stabilite prin lege, precum si
obligatiile corespunzatoare drepturilor statului fata de ea. Aceasta
conceptie se reflecta si in Legea cetateniei romane nr.21/1991
(modificata in 1999 si republicata in 2000): Cetatenia romana este
legatura si apartenenta unei persoane fizice la statul roman, (art. l, alin.
l). Asadar, cetatenia este un raport juridic. Acest mod de a defini ramane
insa discutabil:

a) Din punct de vedere tehnic-juridic, cetatenia nu poate fi incadrata in

categoria raporturilor juridice, ea limitandu-se sa desemneze ansamblul
drepturilor si obligatiilor specifice conditiei de cetatean;
b) Simpla caracterizare a cetateniei ca raport juridic lasa deschisa
problema de a sti care este categoria de raporturi juridice din care ea
face parte;

c) Cetatenia nu ar putea fi definita ca raport juridic si pentru ca, in

realitate, ea exprima pozitia unei persoane nu doar intr-un raport juridic,
ci intr-un complex de asemenea raporturi.

O alta opinie, la care achiesam, este cea potrivit careia cetatenia este
considerata un element al capacitatii juridice, asa cum apare capacitatea
numai in unele ramuri ale dreptului, adica nedisociata in capacitate de
folosinta si capacitate de exercitiu. Or, daca este adevarat ca distinctia
intre cele doua forme ale capacitatii este lipsita de insemnatate teoretica
si practica in acele ramuri ale dreptului in care capacitatea de exercitiu a
persoanei se naste o data cu capacitatea de folosinta si in aceleasi
conditii cu ea, nu este mai putin adevarat ca, tocmai in aceste
imprejurari, capacitatea juridica nu este decat posibilitatea de a avea
anumite drepturi si obligatii subiective.

Capacitatea juridica este o categorie social-istorica. Ea a cunoscut si

cunoaste schimbari de continut, in functie de oranduirile social-
economice, de transformarile mai importante survenite.

Continutul capacitatii juridice determina sfera subiectelor raporturilor

juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei carora legea le
recunoaste capacitatea de a fi subiecte de drepturi si obligatii in anumite
domenii juridice.

Legile au restrans insa, capacitatea juridica in anumite categorii de

raporturi juridice si pentru straini sau apatrizi, dand o capacitate juridica
deplina numai cetatenilor. Astfel, apare un al doilea element al
capacitatii juridice, si anume cetatenia, intrucat, capacitatea juridica in
dreptul constitutional este deplina in cazul cetatenilor si este restransa in
cazul strainilor si apatrizilor.
Trebuie insa imediat sa adaugam ca impartirea in capacitate juridica
deplina si restransa nu va fi confundata cu impartirea in capacitate de
exercitiu deplina si restransa, intalnita in unele ramuri ale dreptului, cum
ar fi dreptul civil; aceasta, pentru ca, daca in aceste situatii, impartirea se
realizeaza tinand seama de faptul daca subiectul raportului juridic are
sau nu nevoie de incuviintarea prealabila a parintilor sau tutorelui,
ceruta de lege pentru ocrotirea intereselor sale, impartirea in capacitate
juridica deplina si capacitate juridica restransa, despre care vorbim noi
se refera la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect al tuturor
raporturilor juridice sau numai a unora, atunci cand nu este cetatean.

Persoana fizica, cetatean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice,

adica al acelor raporturi juridice al caror continut il formeaza drepturile
si indatoririle fundamentale si in special drepturile politice.

Fiecare cetatean este in drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de a fi

subiect de drept poate imbraca aspecte diferite in functie de caracterul
raporturilor juridice in care poate figura ca parte. Legea recunoaste pe
fiecare cetatean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu inseamna
ca ii recunoaste capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii in orice
domeniu al raporturilor juridice, independent de caracterul acestor
raporturi si de conditiile care trebuie intrunite pentru a recunoaste
cetateanului capacitatea de a fi titular de drepturi si obligatii intr-un
anumit domeniu al raporturilor juridice.

Prin urmare, cetatenia este un element al capacitatii juridice, dar al

capacitatii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept
constitutional.

Reglementarea constitutionala si legala a cetateniei romane

Constitutia Romaniei adoptata in 1991 se ocupa de cetatenie in art.5 si

are urmatorul cuprins:

„(1) Cetatenia romana se dobandeste, se pastreaza sau se pierde in

conditiile prevazute de legea organica.

(2) Cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin

nastere.'

Textul acestui articol cuprinde referirea la stabilirea regimului juridic al

cetateniei printr-o lege organica si, totodata, precizarea ideii (in
concordanta cu documentele internationale) potrivit careia cetatenia
romana nu poate fi retrasa aceluia care a dobandit-o prin nastere.

In aceasta privinta este de precizat ca prin Legea cetateniei romane nr.21

din 1 martie 1991 (modificata prin Legea nr. 192/1999) au fost aduse
importante precizari si dezvoltari, stabilindu-se regimul juridic al
cetateniei romane.

Inspirata din legislatiile moderne si practica internationala a tarii

noastre, legea se ocupa succesiv, in cadrul unor capitole distincte, de
prevederi cu caracter general, dobandirea cetateniei, procedura acordarii
cetateniei, dovada cetateniei, pierderea cetateniei, procedura retragerii
sau aprobarii la renuntarea cetateniei, incheindu-se cu un capitol de
dispozitii finale si tranzitorii.

In ceea ce priveste modurile de dobandire a cetateniei romane, acestea

sunt: nasterea, adoptia, repatrierea si acordarea la cerere. Prin
modificarea realizata in 1999 in art.4 al Legii cetateniei romane sunt
nominalizate doar trei moduri, lipsind, de aceasta data, repatrierea. insa,
cat priveste repatrierea ea este nominalizata in art.10 (vezi Legea nr.
192/1999 pentru modificarea si completarea Legii cetateniei romane
nr.21/1991 publicata in M. Of. nr.611/14 decembrie 1999).

Referitor la priveste pierderea cetateniei romane, capitolul V prevede ca

aceasta poate avea loc prin retragere, prin aprobarea renuntarii la
cetatenia romana sau in alte cazuri prevazute de lege.

Principiile legale privitoare la cetatenie

Analiza normelor juridice care formeaza institutia juridica a cetateniei

permite formularea unor principii care stau la baza cetateniei romane.
Acestea sunt:

1. Numai cetatenii romani sunt titularii tuturor drepturilor prevazute de

Constitutie si legi. in aceasta privinta se impune sa observam ca, de
regula, acesta nu este considerat un principiu in lucrarile de specialitate,
dar problema, ca atare, prezentand o deosebita importanta teoretica si
practica, este totusi analizata, insa distinct de principiile cetateniei. Cu
toate acestea, aceasta regula se impune ca o regula de baza a cetateniei
romane, ea strabatand intreaga legislatie in domeniu.

Din drepturile inscrise in Constitutie si legile tarii unele pot fi exercitate

numai de cetateni, strainii sau apatrizii neavand acces la ele. Exista deci
o diferenta intre sfera drepturilor pe care le pot exercita cetatenii romani
si sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au aceasta
calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi care nu
pot fi exercitate si de straini sau apatrizi sunt atat drepturi fundamentale,
cat si drepturi subiective obisnuite. in grupa acestor drepturi sunt
incluse:

dreptul de a alege si de a fi ales in organele reprezentative. Aceste

drepturi, fiind prin excelenta drepturi politice, apartin in exclusivitate
numai cetatenilor;

dreptul de a domicilia pe teritoriul Romaniei si de a se deplasa

nestingherit pe acest teritoriu;

dreptul de a fi proprietar de terenuri in Romania. Trebuie sa precizam ca

potrivit Legii de revizuire a actualei Constitutii, si cetatenii straini si
apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor
numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la Uniunea
Europeana si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe
baza de reciprocitate, in conditiile prevazute prin lege organica, precum
si prin mostenire legala (art.44 alin.2). Este o evidenta schimbare de
optica constitutionala in spiritul principiilor democratice vest-europene
privind libera circulatie a capitalurilor, una dintre cele patru libertati
fundamentale ale Pietei Comune din Uniunea Europeana.

dreptul de a fi angajat in orice functie pentru care indeplineste conditiile

cerute de lege. Pentru functiile si demnitatile publice, civile sau militare,
se cere ca persoanele sa aiba numai cetatenia romana si domiciliul in
tara (art.16 alin.3 din Constitutie). Legea de revizuire a Constitutiei a
modificat acest alineat, in sensul ca s-a eliminat conditia de a avea doar
cetatenia romana pentru ocuparea unei demnitati sau functii publice,
deoarece, in conditiile integrarii tarii in familia marilor democratii
moderne, nu era justificata interdictia ocuparii acestor functii de catre
cetatenii romani ce au si o alta cetatenie, de regula a tarilor din zona
civilizatiei europene. S-a introdus un nou alineat al acestui articol, care
prevede ca in conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana,
cetatenii Uniunii care indeplinesc cerintele legii organice au dreptul de a
alege si de a fi alesi in autoritatile administratiei publice locale (art.16,
alin.4). Acest alineat consacra un drept ce apartine cetatenilor Uniunii
Europene, strans legat de dezvoltarea democratiei la nivelul de baza al
unitatilor administrativ-teritoriale, justificat fata de aceia care, potrivit
conditiilor prevazute de legea organica, rezulta ca s-au integrat in viata
social-economica a comunitatilor locale.

dreptul de a nu fi extradat sau expulzat din Romania. Cetateanul roman

nu poate fi extradat la cererea unui stat strain in vederea urmaririi sau
judecarii intr-o cauza penala ori in vederea executarii pedepsei. De
asemenea, el nu poate fi expulzat din Romania. Totusi, prin Legea de
revizuire a Constitutiei s-a introdus un alineat nou, alin.2 al articolului
19, care reglementeaza faptul ca, prin derogare de la prevederile
alineatului 1, cetatenii romani pot fi extradati in baza conventiilor
internationale la care Romania este parte, in conditiile legii si pe baza de
reciprocitate. Crearea unui spatiu de securitate juridica in cadrul Uniunii
Europene, ca si lupta impotriva terorismului, traficului de droguri, de
femei si copii, in general infractionalitatea internationala, presupun, in
conditiile stabilite de comun acord prin tratate internationale,
posibilitatea extradarii unui cetatean care a participat la asemenea
infractiuni. In acest scop s-a introdus acest alineat, avand in vedere ca
prin specificul lor, asemenea infractiuni impun, in mod necesar,
anchetarea si judecarea tuturor participantilor, indiferent de
nationalitate, in cadrul unei jurisdictii unice. Este cazul legii nr.
302/2004, modificata prin Legea nr. 222/2008 (ce are la baza Decizia-
Cadru de la Tampere privind cooperarea judiciara in materie penala si
executarea mandatului european de arestare, in temeiul careia cetatenii
romani pot fi extradati. Legea a fost adoptata in temeiul executarii
obligatiei Romaniei de implementare a aquis-ului european, rezultat si
din obligatiile asumate prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeana a
Romaniei si Bulgariei.

dreptul de a fi protejat diplomatic atunci cand se afla in strainatate.

Cetatenia romana implica pentru statul roman obligatia de a-si proteja
cetatenii sai atunci cand acestia, aflandu-se in afara granitelor -
vremelnic sau domiciliind - au nevoie de asemenea ajutor impotriva
incalcarii drepturilor lor.

2. Numai cetatenii sunt tinuti a indeplini toate obligatiile stabilite prin

Constitutie si legile tarii. Cetateanul roman, titular de drepturi si
libertati, este in acelasi timp obligat sa indeplineasca indatoririle
prevazute de Constitutia si legile tarii. Aceasta cu atat mai mult cu cat
cetatenia romana presupune responsabilitate civica.

Conform acestui principiu, unele obligatii prevazute de Constitutie si

legi apartin in exclusivitate cetatenilor romani, deoarece numai acestia
pot fi titularii tuturor drepturilor si obligatiilor. Persoanele care nu au
aceasta calitate nu sunt tinute a indeplini anumite indatoriri, ce revin
numai cetatenilor romani, singurii raspunzatori pentru dezvoltarea
economica si sociala a Romaniei, pentru apararea independentei,
suveranitatii si integritatii sale. Aceste obligatii sunt urmatoarele:

a)           obligatia de fidelitate fata de tara;

b)        obligatia satisfacerii serviciului militar de catre barbati. Textul

noii Constitutii nu mai prevede aceasta obligatie. Se da in sarcina legii
organice stabilirea conditiilor privind indeplinirea indatoririlor militare,
indatoriri ce vor reveni tuturor cetatenilor romani, barbati si femei.
Suntem in prezenta unui text constitutional suplu, care permite
reglementarea indatoririlor militare in functie de aliantele la care
Romania va deveni parte si de exigentele pregatirii militare intr-un
asemenea context.

c)        indatorirea de aparare a patriei.

Cetatenii romani simt egali in drepturi si indatoriri, fara deosebire de

rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie, apartenenta
politica, de avere sau origine sociala si indiferent de modul in care au
dobandit cetatenia.

Cetatenia este in exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se

desprinde cu deosebita claritate din dispozitiile constitutionale si legale
conform carora stabilirea drepturilor si indatoririlor cetatenilor romani, a
modurilor de dobandire si de pierdere a cetateniei romane constituie un
atribut exclusiv al statului.

Casatoria nu produce nici un efect juridic asupra cetateniei sotilor.

Despre acest principiu ne vom ocupa pe larg in urmatoarea sectiune.

Efectele casatoriei in materie de cetatenie

In aceasta privinta, Legea nr.21/1991, republicata, stabileste expres ca
incheierea, declararea nulitatii, anularea sau desfacerea casatoriei intre
un cetatean roman si un strain nu produc nici un efect asupra cetateniei
sotilor (art.3).

In tara noastra, atat legea cetateniei din 1924, cat si cea din 1939
porneau de la principiul ca straina putea deveni cetateana romana prin
simplul fapt al casatoriei ei cu un cetatean roman; in schimb, un strain
casatorit cu o cetateana romana nu dobandea ipso facto cetatenia
romana, ci trebuia sa fie incetatenit fie printr-un jurnal al Consiliului de
Ministri, cum prevedea Constitutia din 1923, fie prin lege, cum stabilea
Constitutia din 1938. Astfel, cetatenii romani de sex masculin erau pusi
intr-o situatie privilegiata, intrucat sotia lor putea dobandi imediat
cetatenia romana, in timp ce cetatenele romane erau lipsite de aceasta
posibilitate in ceea ce priveste pe sotii lor, daca acestia aveau o cetatenie
straina.

Nevoind sa faca sa renasca aceasta discriminare intre barbat si femeie si

urmarind sa impiedice eludarea legii prin casatorii fictive incheiate
numai in scopul de a se atribui unor straine cetatenia romana, Legea
nr.21/1991 a prevazut ca cetatenia romana nu se dobandeste si nici nu se
pierde prin casatorie. Astfel, o persoana de cetatenie straina care se
casatoreste cu o persoana avand cetatenia romana, nu poate dobandi
aceasta din urma cetatenie decat printr-o hotarare a Guvernului. Pe de
alta parte, o persoana avand cetatenia romana care se casatoreste cu o
persoana de cetatenie straina, fie ea de sex masculin sau feminin, nu
poate pierde prin acest simplu fapt cetatenia romana, ci, pentru ca acest
efect sa se produca, este necesara o cerere de renuntare la cetatenie
aprobata de Guvern.

Aplicand in mod consecvent principiul potrivit caruia casatoria nu

produce efecte in materie de cetatenie, concluzia logica este ca nici
schimbarea cetateniei unuia dintre soti nu are consecinte asupra
cetateniei romane a celuilalt sot.
Dobandirea cetateniei romane

Diferitele modalitati de dobandire a cetateniei pot fi grupate in doua

categorii principale:

modalitati de dobandire de drept;

modalitati de dobandire prin efectul unui act juridic individual de

acordare a cetateniei emis de organul de stat competent, la sesizarea
celui interesat.

A.     Modalitatile de dobandire de drept a cetateniei

Cetatenia se dobandeste de drept atunci cand, prin simpla producere a

unui anumit fapt material juridic, fara sa mai fie nevoie de manifestarea
de vointa a vreunui organ de stat intervenita pe baza solicitarii celui
interesat, acesta devine in temeiul legii cetatean roman.

Reglementarea dobandirii de drept a cetateniei se orienteaza in dreptul

comparat in jurul a doua sisteme principale, care uneori sunt combinate
intr-o masura mai mare sau mai mica.

Un prim sistem este cel care porneste de la ideea ca, prin insusi faptul
nasterii, copilul dobandeste cetatenia parintilor sai. Astfel, ceea ce este
decisiv in acest sistem este legatura de sange (jus sanguinis). In acest
caz simpla dovada ca parintii au sau unul dintre ei are o anumita
cetatenie este suficienta pentru ca la randul lui copilul sa o dobandeasca,
fara sa fie necesar sa se emita un act juridic in acest sens de vreun organ
de stat. Acest sistem este cel mai logic, intrucat, in general, se poate
presupune ca un copil este legat atat prin sentimente, cat si prin interese,
de statul caruia ii apartin parintii sai.

In conformitate cu cel de al doilea sistem, cetatenia copilului va fi cea a

teritoriului statului unde s-a nascut, chiar daca parintii au o alta
cetatenie. Astfel, ceea ce este decisiv in acest sistem nu mai este
cetatenia parintilor sau a unuia dintre ei, ci teritoriul unde s-a nascut
copilul {jus soli sau jus hei).

Ultimul sistem are serioase neajunsuri, intrucat, atunci cand parintii nu

au cetatenia statului in care s-a nascut copilul, este putin probabil ca
acesta sa doreasca intr-adevar sa ramana cetatean al statului respectiv, el
fiind atasat prin familia lui altui stat.

Principiul „dreptului solului' este aplicat sub rezerva indeplinirii

anumitor conditii in Anglia si S.U.A. pentru copiii strainilor nascuti pe
teritoriul lor. Pentru copiii nascuti fie in tara, fie in strainatate, din
cetateni ai acestor state, se aplica insa principiul „dreptului sangelui'.

Ca baza de plecare a reglementarilor ei, actuala lege a cetateniei a

adoptat primul sistem, completandu-1 insa, pentru unele situatii intalnite
mai rar in practica sociala, cu unele modalitati de dobandire a cetateniei
pe alte criterii. Ca urmare, potrivit acestei legi, pot fi deosebite
urmatoarele modalitati de dobandire de drept a cetateniei romane, in
functie de faptul material juridic caruia i se recunoaste calitatea de a
produce acest efect juridic.

1. Dobandirea cetateniei ca efect al nasterii

Legea nr. 21/1991 reglementeaza in primul rand situatia cea mai

frecventa din punct de vedere al dobandirii cetateniei romane prin
nastere si anume aceea in care ambii parinti ai copilului sunt cetateni
romani, iar acesta s-a nascut pe teritoriul statului nostru. In aceasta
privinta, legea prevede ca copiii nascuti pe teritoriul Romaniei din
parinti romani, sunt cetateni romani.

Dispozitia imediat urmatoare a legii are ca obiect reglementarea a doua

cazuri speciale. In conformitate cu aceste dispozitii, este de asemenea
cetatean roman acela care:

s-a nascut pe teritoriul statului nostru chiar daca numai unul dintre
parintii sai este cetatean roman;

s-a nascut in strainatate si ambii parinti sau numai unul dintre ei are
cetatenia romana.

Prin urmare, in temeiul Legii nr. 21/1991, copilul dobandeste cetatenia

romana daca cel putin unul dintre parinti are aceasta cetatenie, indiferent
daca copilul s-a nascut pe teritoriul statului nostru sau in strainatate. De
asemenea, este lipsit de semnificatie juridica faptul ca, in momentul
nasterii copilului, unul sau ambii parinti domiciliau in strainatate. Din
acest punct de vedere, Legea nr. 21/1991 stabileste o alta regula decat
Decretul nr. 33/1952. Potrivit acestui decret, daca numai unul dintre
parinti era cetatean roman la data nasterii copilului, acesta dobandea
cetatenia romana cu conditia ca ambii sau unul dintre parinti sa fi locuit
la data aratata pe teritoriul Romaniei. Pe de alta parte, acelasi decret
preciza ca, in cazul in care unul dintre parinti era cetatean roman, iar
ambii parinti locuiau in momentul nasterii copilului in strainatate,
cetatenia acestuia se determina prin acordul parintilor. Legea nr.21/1991
nu mai reproduce aceste dispozitii si, in consecinta, in spiritul ei, locul
unde domiciliaza ambii sau unul dintre parinti in momentul nasterii
copilului este lipsita de semnificatie juridica in ceea ce priveste cetatenia
copilului, chiar si atunci cand numai unul dintre parinti este cetatean
roman.

Stabilind regula ca, in cazul in care cel putin unul dintre parinti, fie ca
este vorba de mama sau de tata, este cetatean roman, copilul dobandeste
aceasta cetatenie indiferent daca el s-a nascut pe teritoriul statului nostru
sau in strainatate, Legea nr. 21/1991 da o rezolvare problemei cetateniei
in spiritul egalitatii sexelor.

Pe cale de consecinta, in reglementarea dobandirii cetateniei prin

nastere, Legea nr. 21/1991 a fost calauzita in principal de principiul Jus
sanguinis', atribuind cetatenia romana in functie de cetatenia ambilor
parinti, iar atunci cand numai unul dintre parinti este cetatean roman, in
functie de cetatenia acestuia.

Trebuie observat insa ca aplicarea acestui principiu de catre Legea nr.

21/1991 poate da nastere in practica unor serioase inconveniente, caci,
in masura in care si legea straina consacra aceeasi regula, numeroase
cazuri de dubla cetatenie se pot produce.

2. Dobandirea cetateniei prin faptul ca un copil nascut din parinti

necunoscuti a fost gasit pe teritoriul Romaniei

Legea nr.21/1991 prevede ca este cetatean roman copilul gasit pe

teritoriul Romaniei, daca nici unul dintre parinti nu este cunoscut (art.5
alin.3)

Aceasta dispozitie pare la cea dintai privire sa consacre principiul Jus

soli', odata ce atribuie cetatenia romana in functie de teritoriul de stat, in
limitele caruia a fost gasit copilul. Realitatea este insa ca articolul citat
nu consacra principiul Jus soli', ci creeaza o simpla prezumtie ca copilul
s-a nascut dintr-un parinte avand aceasta cetatenie, prezumtie care poate
fi combatuta cu dovada contrara. Aceasta concluzie se desprinde din
dispozitia art.29, potrivit careia copilul gasit pe teritoriul Romaniei
pierde cetatenia romana daca pana la implinirea varstei de 18 ani, filiatia
sa a fost stabilita fata de ambii parinti de cetatenie straina, bineinteles
atunci cand, potrivit legii nationale, copilul dobandeste cetatenia
parintilor sau cel putin a unuia dintre ei. In aceleasi conditii, copilul
pierde cetatenia romana si daca filiatia sa a fost stabilita numai fata de
un parinte cetatean strain, iar celalalt parinte a ramas necunoscut.

In temeiul dispozitiilor legale citate care permit dovada filiatiei si, prin
aceasta, schimbarea cetateniei copilului gasit, concluzia care se impune
este ca art.29 al Legii nr.21/1991 s-a marginit sa creeze o prezumtie, iar
nu sa consacre principiul Jus soli'. El a plecat de la ideea ca este foarte
probabil ca cel putin mama copilului gasit pe teritoriul Romaniei sa fi
fost cetateana romana, ceea ce corespunde conditiilor cerute de art.5 al
legii pentru dobandirea cetateniei prin nastere.

Daca s-ar admite insa ca art.29 s-a intemeiat pe principiul Jus

soli', concluzia ar trebui sa fie in sensul ca, intrucat copilul a fost gasit
pe teritoriul statului nostru, el trebuie considerat cetatean roman chiar
daca s-ar dovedi ca parintii sai sunt cetateni straini, iar, potrivit legii lor
nationale, copilul dobandeste cetatenia parintilor sau cel putin a unuia
dintre ei, solutie care ar fi insa contrara dispozitiilor exprese ale Legii
nr.21/1991. Tocmai pentru ca este asa, aceasta lege a reglementat
problema cetateniei copilului gasit, nascut din parinti necunoscuti sub
titlul: „Dobandirea cetateniei romane prin nastere' (capitolul II litera A).

Dobandirea cetateniei prin adoptie

Legea nr.21/1991 a stabilit principiul potrivit caruia cetatenia romana se

dobandeste de catre copilul cetatean strain sau fara cetatenie prin adoptie
daca adoptatorii sunt cetateni romani, iar adoptatul nu a implinit varsta
de 18 ani.

Adoptarea acestei solutii legislative se explica prin faptul ca institutia

adoptiei, asa cum a fost reglementata in tara noastra, urmareste
incadrarea cat mai deplina a unui copil in familia adoptatorilor. Or,
identitatea de cetatenie a adoptatului cu adoptatorii si cu rudele acestora
este un element important in acest proces de incadrare.

Ce se intampla atunci cand numai unul dintre adoptatori este cetatean

roman? In acest caz, cetatenia adoptatului va fi cea stabilita prin acordul
adoptatorilor, iar daca adoptatorii nu cad de acord, cetatenia adoptatului
va fi hotarata de instanta competenta sa incuviinteze adoptia in functie
de interesele minorului. Art.6 al legii mai adauga ca, daca minorul a
implinit varsta de 14 ani, este necesar si consimtamantul acestuia.

Potrivit normelor in vigoare, este posibil ca adoptia unui copil, cetatean

strain sau fara cetatenie, de catre un cetatean roman sa fie declarata nula,
anulata sau desfacuta. Odata ce inceteaza de a mai fi adoptat, copilul
minor isi redobandeste locul in familia sa fireasca si, prin urmare, daca
el domiciliaza in strainatate sau paraseste tara si isi stabileste domiciliul
in alt stat, va fi in interesul sau sa revina la cetatenia pe care a avut-o
inainte de adoptia sa. De aceea, Legea nr.21/1991 prevede ca, in ipoteza
declararii nulitatii, a anularii sau a desfacerii adoptiei, copilul care nu a
implinit varsta de 18 ani isi pierde cetatenia romana daca domiciliaza in
strainatate sau paraseste tara pentru a domicilia in strainatate. in ceea ce
priveste momentul de la care acest copil pierde cetatenia romana, legea
face o distinctie, si anume: in cazul declararii nulitatii sau a anularii
adoptiei, copilul este considerat ca nu a fost niciodata cetatean roman
(efect ex tunc), in timp ce in ipoteza desfacerii adoptiei, el pierde
cetatenia pe data cand adoptia a fost desfacuta (efect ex nunc).

Dobandirea cetateniei prin stabilirea filiatiei

Daca Legea nr.21/1991 prevede in mod expres ca adoptia este o

modalitate de dobandire a cetateniei romane, in schimb ea nu
reglementeaza decat pentru ipoteza copilului gasit problema efectelor in
materie de cetatenie a stabilirii filiatiei prin recunoastere sau hotarare
judecatoreasca. In aceasta situatie, se pune problema: care sunt efectele
unei asemenea stabiliri in materie de cetatenie in celelalte cazuri? Sa
presupunem ca o cetateana straina domiciliata in Romania sau in
strainatate da nastere unui copil in afara casatoriei.

Conform Legii nr.21/1991, acest copil nu va dobandi cetatenia romana,

intrucat nu poate dovedi ca unul dintre parintii lui a fost cetatean roman
in momentul nasterii. Daca insa ulterior, filiatia acestui copil va fi
stabilita prin recunoastere sau hotarare judecatoreasca ca apartinand
unui cetatean roman, va dobandi el oare cetatenia romana?

Raspunsul la aceasta intrebare nu poate fi decat afirmativ odata ce Legea

nr.21/1991 a asezat la baza ei principiul potrivit caruia cetatenia romana
se dobandeste prin nastere daca cel putin unul dintre parinti are aceasta
cetatenie. Or, recunoasterea si hotararea judecatoreasca nu fac altceva
decat sa stabileasca care sunt adevaratii parinti ai copilului si, prin
urmare, prin aplicarea regulii, potrivit careia cetatenia se dobandeste
prin filiatie, este logic sa se traga concluzia ca, in cazurile mentionate,
copilul respectiv va avea cetatenia romana.

De altfel, in sprijinul solutiei la care ne-am oprit poate fi invocat si

faptul ca potrivit art. 29 din lege, stabilirea filiatiei copilului gasit
determina, daca sunt intrunite conditiile legii, schimbarea cetateniei
acestuia.

5. Dobandirea cetateniei romane prin efectul schimbarii cetateniei

parintilor

Potrivit art.9 din legea citata, copilul care nu a implinit varsta de 18 ani,
nascut din parinti straini sau fara cetatenie, dobandeste cetatenia romana
o data
cu parintii sai.

In ipoteza pe care o examinam ne gasim in prezenta unei modalitati de

dobandire de drept a cetateniei romane, intrucat copilul dobandeste
aceasta calitate luandu-se in considerare exclusiv legatura de sange
dintre el si cel incetatenit, fara sa fie nevoie ca numele sau sa figureze in
cererea parintilor de dobandire a cetateniei ori in actul prin care
parintele sau a dobandit noua cetatenie.

Potrivit legii, in ipoteza reglementata de art.9, copilul dobandeste

cetatenia romana pe aceeasi data ca si parintele sau.

Daca numai unul dintre parinti dobandeste cetatenia romana, cetatenia

copilului se va stabili dupa aceleasi reguli ca si in cazul in care numai
unul dintre adoptatori este cetatean roman, tribunalul competent sa
hotarasca fiind cel de la domiciliul minorului.

B. Dobandirea cetateniei romane ca efect al unui act juridic

individual emis de organul de stat competent

Dupa 22 decembrie 1989, doua acte normative importante au fost

adoptate in scopul de a facilita redobandirea cetateniei romane. Este
vorba de Decretele-legi nr.7/1989 si 137/1990. Astazi ele sunt abrogate
prin noua lege a cetateniei, dar isi pastreaza importanta, avand in vedere
principiul ca sunt si raman cetateni romani persoanele care au dobandit
aceasta calitate conform legislatiei anterioare.

Conform Decretelor-legi nr.7/1989 si 137/1990, fostii cetateni romani au

putut redobandi cetatenia romana in doua moduri:

prin efectul repatrierii, pe baza unei cereri aprobate de Ministerul

Afacerilor Externe, in colaborare cu organele desemnate de lege pentru
problemele de evidenta a strainilor.

Cererile avand acest obiect au putut fi depuse fie la misiunile

diplomatice si oficiile consulare romane, fie direct la Ministerul
Afacerilor Externe. Aceasta modalitate de dobandire a cetateniei romane
a fost aplicata fostilor cetateni romani care si-au pierdut cetatenia
romana fie inainte de 22 decembrie 1989, fie dupa aceea.

o a doua modalitate a fost aplicata numai fostilor cetateni romani care si-
au pierdut cetatenia romana inainte de 22 decembrie 1989.

Pentru aceasta categorie de fosti cetateni romani, Decretul-lege nr. 13

7/1990 prevedea ca ei pot sa-si redobandeasca cetatenia romana chiar
daca au o alta cetatenie si nu-si stabilesc domiciliul in Romania, adica
chiar daca nu se repatriaza, cu conditia de a fi facut o cerere in acest
sens, pe baza unei declaratii autentificate fie la reprezentantele
diplomatice sau oficiile consulare romane din strainatate, fie la
Notariatul de Stat al Municipiului Bucuresti.

Acest Decret-Lege nu stabilea organul competent sa aprobe o asemenea

cerere. Cum insa Decretul-lege nr.7/1989 prevedea pentru ipoteza
redobandirii cetateniei romane prin repatriere necesitatea aprobarii
cererii de catre Ministerul Afacerilor Externe in colaborare cu organele
de evidenta a strainilor, se poate presupune ca aceeasi aprobare s-a cerut
si in cazul redobandirii cetateniei romane cu pastrarea domiciliului in
strainatate, precum si a cetateniei straine.

Reglementarile din cele doua decrete-legi citate au ridicat o problema

discutabila ca urmare a faptului ca, spre deosebire de cei care si-au
pierdut cetatenia romana inainte de 22 decembrie 1989 si nu si-au
stabilit domiciliul in Romania, despre care Decretul-lege nr. 137/1990
prevedea ca isi pot pastra cetatenia straina, in cazul categoriei fostilor
cetateni romani care redobandeau cetatenia romana prin efectul
repatrierii, o asemenea prevedere lipsea; in aceasta situatie, se punea
problema daca aceasta ultima categorie de fosti cetateni romani isi
puteau pastra si cetatenia straina.

Intrucat se aplica numai unor categorii a cetatenilor romani, si anume

celor care si-au pierdut cetatenia romana inainte de 22 decembrie 1989
si, in acelasi timp, nu-si stabileau domiciliul in Romania, Decretul-lege
nr. 137/1990 a instituit o exceptie. Exceptiile sunt insa de stricta
interpretare. De aceea, cetatenii romani, a caror situatie era reglementata
de Decretul-lege nr.7/1989 si pentru care posibilitatea de a pastra
cetatenia straina nu era prevazuta. Nu este mai putin adevarat ca acest
ultim decret-lege nu conditiona redobandirea cetateniei decat de actul de
repatriere, iar nu de o prealabila renuntare la cetatenia straina, ceea ce s-
ar fi putut interpreta in sensul ca nici redobandirea cetateniei prin
repatriere nu excludea posibilitatea pastrarii de catre noul cetatean
roman a cetateniei straine.

Noua lege a cetateniei, reglementand in ansamblul ei aceasta materie,

consacra doua modalitati de dobandire a cetateniei ca efect al unui act
juridic individual emis nominal celui interesat de catre organul
administrativ de stat competent:
prin repatriere;

prin acordarea la cerere.

In realitate insa, deosebirea intre cele doua modalitati nu consta in faptul

ca prima nu ar presupune o cerere a celui interesat, in timp ce a doua ar
fi conditionata de o asemenea cerere. Aceasta pentru ca, dupa cum
rezulta din alin.l al art.10, si redobandirea cetateniei romane prin
repatriere este conditionata de cererea celui interesat. Astfel fiind,
deosebirea dintre cele doua modalitati reglementate de lege nu este cea
sugerata de textul ei, ci este determinata de faptul ca prima este
rezervata persoanelor care in trecut au avut calitatea de cetateni romani
si, de aceea, are loc in cadrul unei proceduri simplificate, in timp ce a
doua este aplicabila celor care nu au avut niciodata cetatenia romana si,
ca urmare, este subordonata unor conditii suplimentare.

1. Acordarea la cerere este procedeul prin care cetatenia romana poate fi

acordata, la cerere, unui cetatean strain sau unei persoane fara cetatenie
care nu a avut nicicand in trecut calitatea de cetatean roman.

Cetateanul strain sau persoana fara cetatenie, care nu au avut niciodata

cetatenia romana trebuie, pentru a o dobandi, sa indeplineasca un numar
de conditii (art.8):

a)    s-a nascut si domiciliaza, la data cererii, pe teritoriul Romaniei sau,

desi nu s-a nascut pe acest teritoriu, locuieste in mod legal, continuu si
statornic pe teritoriul statului roman de cel putin 7 ani sau, in cazul in
care este casatorit cu un cetatean roman de cel putin 5 ani;

b)   dovedeste prin comportarea si atitudinea sa loialitate fata de statul si

de poporul roman;

c) a implinit varsta de 18 ani;

d)  are asigurate mijloacele legale de existenta;

e)    este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost condamnat in tara
sau in strainatate pentru o infractiune care il face nedemn de a fi
cetatean roman;

f)           cunoaste limba romana si poseda notiuni elementare de cultura

si civilizatie romaneasca, in masura suficienta pentru a se integra in
viata sociala;

g)       cunoaste prevederile Constitutiei Romaniei.

Termenele de domiciliere pe teritoriul Romaniei cerute de lege pot fi

reduse pana la jumatate in cazuri bine justificate.

Dar nu numai conditiile cerate pentru dobandirea cetateniei romane la

cerere sunt altele si mai numeroase decat cele prevazute pentru
dobandirea cetateniei prin repatriere, ci si procedura ce trebuie urmata
este mai complicata. Aceasta pentru ca legea a considerat necesara o
verificare atenta daca se vrea ca cetatenia romana sa nu fie acordata
oricarui strain care o solicita, ci numai aceluia care este socotit demn de
a primi acest statut si nu va fi o povara financiara pentru statul roman
sau un element marginalizat al societatii. Plecand de la aceasta idee de
baza, Legea nr.21/1991 a prevazut ca acordarea cetateniei romane la
cerere are loc pe calea unei hotarari a Guvernului publicata in Monitorul
Oficial.

Legea cetateniei romane reglementeaza doua situatii in cazul acordarii

cetateniei la cerere.

-Astfel, se poate acorda cetatenia romana persoanei care a avut aceasta

cetatenie si care cere redobandirea ei, cu pastrarea domiciliului in
strainatate.

-In al doilea rand, se reglementeaza acordarea cetateniei romane

persoanei care nu a avut niciodata cetatenia romana, dar o cere.
Existenta acestor doua categorii de persoane care cer (redobandirea si
dobandirea) cetatenia romana, nu ramane fara efecte juridice cat priveste
conditiile ce trebuie indeplinite (vezi art. 10). Astfel, se poate dobandi
cetatenia romana continuand sa domicilieze in strainatate numai
persoana care a mai avut aceasta cetatenie, dar a pierdut-o intr-un mod
sau altul. De asemenea, aceasta persoana depune juramantul de credinta
in fata sefului misiunii diplomatice sau consulare a Romaniei din tara in
care domiciliaza. In situatia persoanelor care cer acordarea cetateniei
romane si care au mai avut aceasta calitate legea impune domicilierea in
tara si obligatia depunerii juramantului in tara. Data la care se
dobandeste cetatenia romana este cea in care s-a depus juramantul de
credinta.

2. Dobandirea cetateniei romane prin repatriere

Un alt mod de dobandire a cetateniei romane prevazut de lege este

dobandirea prin repatriere. inscrierea in lege a acestui mod de dobandire
a cetateniei romane a raspuns necesitatii de a se da o reglementare
corespunzatoare situatiilor in care persoanele care au fost cetateni
romani au pierdut cetatenia romana ca urmare a stabilirii lor in
strainatate, dar doresc sa se reintegreze in societatea romaneasca. In
cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt legate de poporul
roman si care, din diferite motive au intrerupt pentru anumite perioade
de timp contactul lor cu societatea romaneasca. Asa se explica de ce
legea considera repatrierea ca im mod de dobandire a cetateniei romane.

Prin acest mod de dobandire a cetateniei romane, persoana care a pierdut

cetatenia romana o redobandeste ca efect al repatrierii.

Intrucat repatrierea unei persoane ridica, cum este si firesc, o serie de

probleme privind familia acesteia, legea reglementeaza si situatiile
posibile.

Plecand de la principiul ca dobandirea cetateniei romane de catre unul

dintre soti nu are nici o consecinta asupra cetateniei celuilalt sot, se
stabileste ca sotul cetatean strain poate cere dobandirea cetateniei
romane in conditiile legii.

Cat priveste copilul minor al repatriatului, legea prevede ca parintii

hotarasc pentru copiii lor minori cu privire la cetatenie si ca minorul
care a implinit varsta de 14 ani trebuie sa-si exprime separat
consimtamantul. Daca parintii nu cad de acord, va decide tribunalul de
la domiciliul minorului, tinand cont de interesele acestuia.

Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justitiei. Aprobarea acestor

cereri revine Guvernului la propunerea ministrului justitiei.

Procedura acordarii cetateniei romane

Legea nr.21/1991, republicata, prevede urmatoarea procedura de

acordare a cetateniei romane.     

Cererea de acordare a cetateniei romane se face personal sau prin

mandatar cu procura speciala si autentica si va fi insotita de actele care
dovedesc indeplinirea conditiilor prevazute de prezenta lege (art.12).

Cererea de acordare a cetateniei romane se adreseaza Comisiei pentru

constatarea conditiilor de acordare a cetateniei, care functioneaza pe
langa Ministerul Justitiei. Comisia, formata din 5 magistrati de la
Tribunalul Bucuresti, este desemnata pe o perioada de 4 ani, de
presedintele acestei instante. Presedintele Comisiei este magistratul cu
functia cea mai mare sau, la functii egale, magistratul cu cea mai mare
vechime in functie. Comisia are un secretariat condus de un consilier din
Ministerul Justitiei, desemnat de ministru (art.13).

Comisia dispune, pe cheltuiala petitionarului, publicarea in extras a

cererii de acordare a cetateniei romane in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea a IlI-a. Examinarea cererii de catre comisie se va putea
face numai dupa trecerea a 30 de zile de la publicarea acesteia (art.14).
in vederea solutionarii cererii, comisia poate dispune:

a)    completarea actelor, precum si orice explicatii din partea

petitionarului;

b)   solicitarea de relatii de la orice autoritati;

c)   citarea oricarei persoane care ar putea da informatii folositoare.(art.

15). Autoritatile publice care detin date sau informatii din care rezulta ca

solicitantul nu intruneste conditiile legale pentru acordarea cetateniei.

Orice persoana poate face intampinare la comisia prevazuta la art.13, cu
privire la cererea de obtinere a cetateniei romane in cazul prevazut la
alin. 1 .(art. 16).

Dupa examinarea cererii, comisia va intocmi un raport pe care il va

inainta, impreuna cu cererea de acordare a cetateniei romane, ministrului
justitiei. In raport se va mentiona, in mod obligatoriu, daca sunt sau nu
indeplinite conditiile legale pentru acordarea cetateniei (art. 17).

Pe baza raportului comisiei, ministrul justitiei va prezenta Guvernului

proiectul de hotarare pentru acordarea cetateniei. In cazul in care nu sunt
indeplinite conditiile cerute de lege pentru acordarea cetateniei, pe baza
raportului comisiei, ministrul justitiei va comunica aceasta petitionarului
(art. 18).

Aprobarea cererilor de acordare a cetateniei romane se face prin hotarare

a Guvernului care apreciaza, in acest sens, asupra propunerilor
ministrului justitiei. Hotararea Guvernului se publica in Monitorul
Oficial al Romaniei, Partea I (art. 11).

Din examinarea Legii cetateniei romane se observa ca, in cazul

dobandirii cetateniei romane la cerere sau prin repatriere se cere
depunerea unui juramant de credinta fata de Romania. Prin continutul
sau, juramantul de credinta este o afirmare solemna a dorintei persoanei
respective de a fi devotat patriei si poporului roman, de a apara
drepturile si interesele nationale, de a respecta Constitutia si legile.

Obligatia depunerii juramantului incumba persoanei care redobandeste

cetatenia romana ca efect al repatrierii, precum si persoanei careia i se
acorda cetatenia romana la cerere.

Juramantul de credinta trebuie depus in termen de 6 luni de la data

comunicarii hotararii prin care s-a acordat cetatenia romana.

Juramantul se depune in fata ministrului justitiei sau a subsecretarului de

stat delegat anume in acest scop. Dupa depunerea juramantului,
ministrul justitiei, ori dupa caz, seful misiunii diplomatice sau consulare,
va elibera persoanei careia i s-a acordat cetatenia certificatul constatator.

Juramantul de credinta are ca efect juridic faptul ca cetatenia romana se

dobandeste pe data depunerii sale. El este deci o faza obligatorie in
procedura dupa care cetatenia romana se dobandeste la cerere sau prin
repatriere, faza cu care de altfel aceasta procedura se incheie.

Pierderea cetateniei romane

Ca si modalitatile de dobandire a cetateniei romane, cele prin care

aceasta se pierde pot fi clasificate in doua categorii principale:
modalitati care duc la pierderea de drept a cetateniei si modalitati de
pierdere pe baza unui act juridic individual emis de organul de stat
competent.

A. Pierderea de drept a cetateniei

in timp ce dobandirea de drept a cetateniei este modalitatea cu cea mai

frecventa aplicatie practica, pierderea de drept a cetateniei are un
caracter exceptional. Ea poate sa se produca in urmatoarele cazuri:
1. Adoptia copilului de catre un cetatean strain

Potrivit Legii nr.21/1991, copilul minor, adoptat de catre un cetatean

strain, pierde cetatenia romana daca adoptatorii sau, dupa caz,
adoptatorul, solicita aceasta in mod expres, iar adoptatul este considerat,
in temeiul legii straine, ca a dobandit cetatenia adoptatorilor. In
conformitate cu prevederile legale, cetatenii straini pot adopta numai
copii aflati in evidenta Comitetului Roman pentru Adoptii, cu exceptia
cazului in care adoptatorii sunt rude pana la gradul al patrulea inclusiv
cu unul dintre parintii copilului sau al adoptiei persoanei care a dobandit
capacitate deplina de exercitiu, de catre persoana sau familia care a
crescut-o. Pe baza hotararii judecatoresti de incuviintare a adoptiei
ramasa definitiva, Comitetul Roman pentru Adoptii va elibera un
certificat, prin care va atesta ca adoptia este conforma cu normele
prevazute in Conventia incheiata la Haga la 29 mai 1993.

Stabilirea filiatiei copilului gasit pe teritoriul Romaniei fata de

ambii

parinti straini sau fata de un cetatean strain, in acest ultim caz, daca

celalalt parinte ramane necunoscut

Acest mod de pierdere a cetateniei romane nu opereaza decat in privinta

copilului care nu a implinit 18 ani, dat fiind principiul generai al legii ca,
odata major, copilul decide singur asupra cetateniei sale.

In ipoteza examinata in acest caz, copilul pierde cetatenia romana pe

data
stabilirii filiatiei lui.

Anularea, declararea nulitatii sau desfacerea adoptiei unui minor de

catre cetateni romani

Daca un copil strain a fost adoptat de catre cetateni romani, iar aceasta
adoptie a fost anulata sau declarata nula este firesc ca acesta sa piarda si
cetatenia romana pe care o dobandise ca efect al adoptiei sale. Legea
prevede in acest sens ca anularea sau declararea nulitatii adoptiei in
cazul in care copilul nu a implinit varsta de 18 ani si domiciliaza in
strainatate sau paraseste tara pentru a domicilia in strainatate, duc la
consecinta ca minorul este considerat ca nu a fost niciodata cetatean
roman. Situatia se prezinta in acelasi mod si in cazul desfacerii adoptiei,
singura deosebire fiind ca de aceasta data copilul pierde cetatenia
romana pe data cand adoptia a fost desfacuta.

Cazuri de pierdere a cetateniei romane de catre copil in urma

schimbarii cetateniei parintilor

Principiul Legii nr.21/1991 este ca pierderea cetateniei romane prin

aprobarea renuntarii nu are efect asupra cetateniei sotului sau copiilor
minori. Cu toate acestea, copilul minor pierde cetatenia romana ca
urmare a renuntarii parintilor la aceasta cetatenie daca ambii parinti
obtin aprobarea la renuntare din partea Guvernului Romaniei, pe baza
propunerii Ministerului Justitiei, iar copilul minor se afla impreuna cu ei
in strainatate sau paraseste impreuna cu ei tara. In acest caz, copilul
pierde cetatenia romana o data cu parintii sai sau, daca acestia au
pierdut-o la date diferite, in momentul pierderii cetateniei de catre
ultimul parinte.

Copilul minor care, pentru a domicilia in strainatate, paraseste tara dupa

ce ambii parinti au pierdut cetatenia romana, pierde aceasta cetatenie la
data plecarii sale din tara.

Solutiile vor fi aceleasi atunci cand numai unul dintre parinti este in
viata sau cunoscut.

In toate aceste cazuri, copilul care a implinit varsta de 14 ani va fi

necesar sa-si dea consimtamantul.

B. Pierderea cetateniei pe baza unui act juridic individual emis de

organul de stat competent

Aprobarea prin hotararea Guvernului a renuntarii la cetatenia

romana.

La baza reglementarii acestei modalitati de pierdere a cetateniei romane

de catre Legea nr.21/1991 se gaseste principiul potrivit caruia nimeni nu
poate renunta pur si simplu la cetatenia sa pentru a ramane fara nici o
cetatenie. Acest principiu reflecta preocuparea de a descuraja persoanele
care ar dori ca, pe calea renuntarii la orice cetatenie, sa ramana scutiti de
diferitele obligatii ce revin numai cetatenilor. De aceea, cetatenia
romana nu poate fi pierduta prin renuntare decat cu aprobarea
Guvernului Romaniei, o simpla declaratie nefiind suficienta in acest
scop. De asemenea, prin modificarea Legii nr.21/1991 in 1999, pe langa
conditiile care trebuiau indeplinite pentru a se aproba renuntarea la
cetatenia romana a mai fost introdusa o noua conditie, consideram
extrem de importanta si anume, daca persoana in cauza a dobandit ori a
solicitat si are asigurarea ca va dobandi o alta cetatenie.

Cererea de renuntare la cetatenia romana a unei persoane va fi aprobata

pentru motive temeinice, daca aceasta a implinit varsta de 18 ani si mai
indeplineste conditiile urmatoare:

a)     sa nu fie invinuita sau inculpata intr-o cauza penala si sa nu aiba de

executat o pedeapsa penala;

b)    sa nu fie urmarita pentru debite fata de stat, persoane fizice sau
juridice din tara, iar daca are astfel de debite, le achita ori prezinta
garantii corespunzatoare pentru achitarea lor.

Daca este aprobata prin hotararea Guvernului renuntarea la cetatenie are

ca efect pierderea cetateniei romane pe data publicarii acestei hotarari in
Monitorul Oficial.
Retragerea cetateniei romane

Legea nr.21/1991 stabileste ca aceasta modalitate de pierdere a

cetateniei romane este de competenta Guvernului la propunerea
Ministerului Justitiei.

Ceea ce caracterizeaza retragerea cetateniei romane hotarate de Guvern

este faptul ca ea se face cu titlu de sanctiune si se pronunta din oficiu,
spre deosebire de aprobarea renuntarii la cetatenie, data tot de catre
Guvern, care nu are caracter de sanctiune si presupune o cerere in acest
sens din partea celui interesat adresata Comisiei de pe langa Ministerul
Justitiei.

Intrucat constituie o sanctiune, retragerea cetateniei este o masura cu

caracter strict personal, de natura sa produca efecte numai cu privire la
persoana vinovata de savarsirea a uneia dintre faptele prevazute de lege.
De aceea, sotul si copiii persoanei sanctionate vor continua sa-si
pastreze cetatenia romana.

Legea nr.21/1991 prevede ca cetatenia romana poate fi retrasa aceluia

care:

a)                aflat in strainatate, savarseste fapte deosebit de grave prin

care vatama interesele statului roman sau lezeaza prestigiul Romaniei;

b)               aflat in afara granitelor Romaniei, se inroleaza in fortele

armate ale unui stat cu care Romania a rapt relatiile diplomatice sau este
in stare de razboi;

c) a obtinut cetatenia romana prin mijloace frauduloase.

Primele doua ipoteze mentionate mai sus se caracterizeaza prin faptul ca

permit aplicarea sanctiunii retragerii cetateniei romane mimai unor
persoane care locuiesc in strainatate, pe cand situatia la care se refera
ultima ipoteza duce la aplicarea sanctiunii retragerii cetateniei
independent de locul de domiciliere sau de resedinta a persoanei vizate
si, prin urmare, poate fi indreptata si impotriva unor cetateni romani
aflati pe teritoriul tarii noastre.

In cazul aplicarii sanctiunii retragerii cetateniei romane, aceasta se

pierde pe data publicarii hotararii Guvernului in Monitorul Oficial.

Desi aceasta dispozitie a Legii nr.21/1991 nu face nici o distinctie, ea nu

va putea fi aplicabila in ipoteza retragerii cetateniei dobandite in mod
fraudulos.

Intr-adevar, numai dintr-o greseala, Legea nr. 21/1991 vorbeste de

retragerea cetateniei dobandite in mod fraudulos, caci o asemenea
dobandire este pur si simplu nula. Ea nu trebuie retrasa, ci declarata nula
si, ca atare, considerata ca nu a produs niciodata vreun efect juridic.

Procedura retragerii cetateniei romane si aprobarii renuntarii la

cetatenia romana

Guvernul Romaniei dispune prin hotarare retragerea cetateniei romane

sau, dupa caz, aprobarea renuntarii la cetatenia romana, apreciind asupra
propunerii ministrului justitiei, facuta potrivit procedurii prevazute la
art.13-18 (art.30).

Orice autoritate sau persoana care are cunostinta de existenta unui motiv
pentru retragerea cetateniei romane poate sesiza, in scris, comisia de pe
langa Ministerul Justitiei, avand obligatia sa produca dovezile de care
dispune. Comisia sesizata poate cere date sau informatii de la orice
autoritate sau persoana care are cunostinta despre existenta situatiei
prevazute la art. 24 (art.31).

Cererea de renuntare la cetatenia romana se face personal sau prin

mandatar cu procura speciala si autentica si se depune la comisia de pe
langa Ministerul Justitiei, care va proceda potrivit prevederilor art.13-18
(art. 32).

Data pierderii cetateniei romane prin retragere sau prin aprobarea

renuntarii la aceasta este data publicarii in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, a hotararii Guvernului (art.33).

Persoane fara cetatenie

In temeiul Legii nr.21/1991, nimeni nu dobandeste cetatenia romana

prin simplul fapt al domicilierii pe teritoriul statului nostru chiar daca nu
are alta cetatenie. In aceste conditii, in tara noastra exista o categorie de
persoane fara cetatenie, in care sunt inclusi toti cei lipsiti de o cetatenie
straina, care locuiesc pe acest teritoriu, dar nu au dobandit inca cetatenia
romana.

Aceste persoane fara cetatenie se mai numesc „apoliti' ( de la cuvantul

grecesc a = privativ si polis = cetate), precum si „apatrizi' (format din
privativul a si cuvantul latin patria).

Situatia unei persoane de a nu avea nici o cetatenie poate fi consecinta

unor imprejurari diverse.

Astfel, este posibil ca unei persoane sa i se fi retras cetatenia de un stat

fara ca ea sa dobandeasca cetatenia altui stat. Acelasi este cazul
cetateanului strain caruia i s-a aprobat renuntarea la cetatenie, dar nu a
obtinut cetatenia romana.

Neavand calitatea de cetateni romani aceste persoane se bucura de toate

drepturile garantate de Constitutia si legile tarii noastre, fiind lipsite
numai de drepturile specifice conditiei de cetatean roman. De asemenea
cu exceptia obligatiilor legate direct de calitatea de cetatean roman, ele
au si toate indatoririle cetatenilor Romaniei.

Dovada cetateniei romane

Legea cetateniei romane stabileste clar ce anume inscrisuri dovedesc

cetatenia romana in tara cat si in afara hotarelor. Prima regula este ca
dovada cetateniei se face prin buletinul sau cartea de identitate. Cat
priveste copiii pana la varsta de 14 ani, ei dovedesc cetatenia cu
certificatul de nastere insotit de buletinul sau cartea de identitate al
oricaruia dintre parinti sau, in cazul in care copilul este inscris in
buletinul de identitate al unuia dintre parinti, numai cu acest buletin.
Copiii pana la varsta de 14 ani, mai pot dovedi cetatenia romana si cu
certificatul eliberat de organele de evidenta a populatiei, daca nu se
poate face dovada in conditiile amintite mai sus.

Cat priveste dovada cetateniei copiilor pana la 14 ani gasiti pe teritoriul

Romaniei, ea se face prin certificatul de nastere, deoarece in aceasta
situatie parintii sunt necunoscuti.

Dovada cetateniei se poate face si cu certificatul constatator.

In strainatate, dovada cetateniei romane se face prin actul valabil de

trecere a frontierei emis de autoritatile romane. Cat priveste cetatenii
romani aflati peste hotare, lor li se pot elibera, la nevoie, de catre
misiunile diplomatice sau oficiile consulare romane dovezi de cetatenie.

Cetatenia de onoare

Potrivit legii, se poate acorda, unor straini care au adus servicii

deosebite tarii si natiunii romane, cetatenia de onoare. Aceasta se acorda
de catre Parlamentul Romaniei, la propunerea Guvernului. Beneficiarul
cetateniei de onoare se bucura de toate drepturile civile si politice
recunoscute cetatenilor romani, cu exceptia drepturilor electorale si de a
ocupa o functie publica.

Dubla cetatenie
Legislatia romana de dupa 1989 ingaduie dubla cetatenie. Solutia s-a
impus pentru a permite rezolvarea problemelor multor cetateni romani
care in perioada 1944-1989 locuind in afara granitelor tarii au pierdut
cetatenia romana.

Desigur solutia legii romane este solid motivata de istorie. Trebuie insa
retinut ca statele in general nu agreeaza dubla cetatenie in statele unitare
deoarece aceasta situatie ar putea genera unele situatii nedorite.