GENERALITĂŢI

SURSE DE APĂ
În funcţie de forma sub care apare apa, în natură se disting următoarele
categorii: apă atmosferică, ape de suprafaţă, ape subterane (freatice sau de mare
adâncime) şi apă sărată.
Apa atmosferică reprezintă cea mai pură apă din punct de vedere al
substanţelor dizolvate în ea. Cu toate acestea şi ea conţine impurităţi, incluzând gaze
dizolvate (oxigen, azot, dioxid de carbon), preluate din aer, şi materie organică şi
anorganică în funcţie de compoziţia atmosferei. Apa atmosferică din zonele locuite mai
conţine particule de praf, oxid de sulf şi funingine. Concentraţia totală în săruri nu
depăşeşte, de obicei, 50 mg/L.
Apa de suprafaţă din râuri, lacuri şi bazine de acumulare pentru uz industrial
conţine adesea substanţe solubile şi insolubile.
Apele de suprafaţă diferă după foarte multe caracteristici: debitul şi variaţiile sale
(la cele curgătoare), temperatura, concentraţia şi natura substanţelor dizolvate sau
aflate în suspensie, conţinutul biologic şi microbiologic, fiecare masă de apă lichidă cu
albia ei şi vieţuitoarele din ea fiind un ecosistem distinct.
Totodată, apele dulci de suprafaţă au şi numeroase caractere comune: spre
deosebire de cele subterane, ele sunt de regulă mai puţin mineralizate, mai bogate în
elemente biologice, mai influenţabile de către alţi factori (naturali şi antropici), mai uşor
poluabile, mai puţin stabile în caracteristici, dar totodată au şi capacităţi mai crescute de
a-şi automenţine calitatea.
Apa subterană se îmbogăţeşte în săruri minerale la trecerea prin diferite
straturi, iar la suprafaţă ajunge curată, lipsită de particule inerte, dar, ca o regulă
generală, conţine mai multe săruri minerale decât apa de suprafaţă.
Apele subterane sunt o sursă importantă deoarece, spre deosebire de apele de
suprafaţă, cele subterane sunt de regulă mai puţin sau deloc poluate şi pot fi
potabilizate cu măsuri minimale, uneori doar cu dezinfecţie sau fără vreo prelucrare.
Prin ape subterane se înţeleg apele care circulă în porii şi în fisurile rocilor, în interiorul
scoarţei terestre.
Apa subterană provine din infiltraţia directă a precipitaţiilor atmosferice, din
infiltrarea apei de suprafaţă prin malurile permeabile ale râurilor şi lacurilor, din
condensarea vaporilor de apă în porii rocilor subterane.
Apele subterane, datorită calităţii lor, se pot întrebuinţa direct pentru scopuri de
alimentare cu apă potabilă a centrelor populate şi a unităţilor industriei alimentare, pe
când apele de suprafaţă, din râuri şi lacuri, atunci când se folosesc trebuie să fie tratate
înainte de utilizare.
Apa sărată din mări şi oceane conţine cele mai mari cantităţi de săruri solubile.
Apele de suprafaţă, subterane şi sărate conţin mai multe săruri minerale decât
apa atmosferică, în cele mai multe cazuri neputând fi utilizate direct în procesele
tehnologice fără un tratament prealabil.

1
 Sursele de apă care se folosesc pentru alimentarea cu apă a centrelor populate
şi a industriilor, deci şi a industriei alimentare, sunt apele subterane şi apele de
suprafaţă. Alegerea surselor de apă se face în urma unor studii care ţin seamă de
debitul şi calitatea apei necesare consumatorilor şi de eficienţa economică a investiţiilor.
Sursele de apă sunt protejate cu amenajări denumite zone de protecţie sanitară în
vederea păstrării calităţii apei şi prevenirii riscului de impurificare. În afară de circuitul
natural al apei în natură, există şi sisteme industriale pentru consumul şi exploatarea
apei. Astfel, apele sunt preluate cu pompe şi transportate prin conducte la staţiile de
tratare a apei brute, întrucât, în majoritatea cazurilor, este necesară aplicarea de
tratamente preliminare pentru a aduce indicatorii de calitate ai apei la cei necesari
pentru diferite procese tehnologice.

CARACTERISTICILE APEI NATURALE

Impurităţile întâlnite ocazional în apă pot fi împărţite în trei grupe, în funcţie de
gradul de dispersie:
 particule grosiere cu dimensiuni mai mari de 100x10 -9 m;
 particule coloidale cu dimensiuni cuprinse între (1 şi 100)x10 -9 m:
 particule moleculare cu dimensiuni mai mici de 1x10 -9 m.
Particulele grosiere şi coloidale formează cu apa un sistem eterogen, iar
particulele moleculare dispersate în soluţie formează un sistem omogen. Nu există o
limită clară între cele două categorii.
Materiile grosiere dispersate care produc turbiditatea apei constau din nisip,
argilă şi alte particule de origine minerală şi organică, antrenate din sol de către apă în
timpul ploilor puternice, topirii zăpezii sau revărsării râurilor. Apa naturală este încă
transparentă atunci când concentraţia materiei grosiere dispersate este mai mică de 5
mg/L. Aceste particule pot sedimenta dacă densitatea lor este mai mare decât
densitatea apei.
Particulele coloidale din apă constau din compuşi ai siliciului, aluminiului, fierului
şi din substanţe organice rezultate din descompunerea organismelor vegetale şi
animale. Ele nu sedimentează nici chiar după perioade mari de timp.
Soluţiile de săruri, acizi şi baze constituie sistemele dispersate molecular. Cei
mai întâlniţi ioni din apă sunt: Ca +2, Mg+2, Na+, Cl-, SO4-2, HCO3-, HSiO3-. Alţi ioni se
găsesc în apa naturală doar ca urme, deşi ei influenţează adesea proprietăţile apei şi
transformările suferite de acestea la temperaturi ridicate: în boilere, în timpul operaţiei
de răcire din procesele tehnologice ale industriei alimentare.
Ionii de calciu sunt cei mai abundenţi în apa care nu conţine cantităţi mari de
săruri (ape slab mineralizate), sursa de bază fiind calcarul, care este format din
carbonaţi de calciu şi este solubil sub influenţa dioxidului de carbon din apă. Apa este
îmbogăţită în ioni de calciu şi de către ghips (CaSO 4x2H2O). Ionii de magneziu provin
din descompunerea dolomitei (MgCO 3xCaCO3) în prezenţa dioxidului de carbon.
Conţinutul relativ de ioni de calciu scade cu creşterea gradului de mineralizare. Pe de
altă parte, concentraţia de carbonat şi sulfat de calciu creşte datorită evaporării, iar
faza solidă precipită şi iese din soluţie. Datorită solubilităţii mai mari a sulfatului de
magneziu, apa naturală poate conţine cantităţi mai mari de ioni de magneziu , care pot
ajunge la câteva grame pe litru în apele puternic mineralizate.

2
 Dintre metalele alcaline, sodiul se găseşte în cantitate mai mare în apele
naturale. Concentraţia ionilor de sodiu creşte cu creşterea conţinutului mineral al apei.
Ionii de clor sunt prezenţi în aproape toate apele naturale, conţinutul lor variind
într-un domeniu larg. Similar, ionii Na +, Cl- sunt caracteristici apelor cu un conţinut mai
mare de săruri.
Ionii sulfat sunt foarte răspândiţi, ca şi ionii Cl -, concentraţia lor fiind mult mai
mare în apele de adâncime decât în cele de suprafaţă. Sursa de bază este reprezentată
de către ghips.
Ionii de hidrogen (H+) şi ionii hidroxil (OH-) sunt prezenţi în apă ca rezultat al
disocierii apei, în primul rând, dar şi ca rezultat al disocierii acizilor sau bazelor. În apa
chimic pură, concentraţia acestor ioni este egală cu 10 -7 g/l şi caracterizează reacţia
neutră a lichidului. Reacţia unei soluţii se exprimă mult mai convenabil prin indicatorii
pH şi pOH, fiecare reprezentând logaritmul cu srmn schimbat al concentraţiei ionilor H +
şi OH-. În mediu neutru pH = 7 = pOH; un mediu acid este caracterizat de inegalitatea
pH  7 pOH, în timp ce un mediu bazic de pH 7  pOH.
În apele naturale ionii bicarbonat şi în unele cazuri carbonat se găsesc
suplimentar pe lângă CO2 gazos dizolvat şi molecule nedisociate de H 2CO3.
Compuşii cu azot se găsesc în apele naturale sub formă de ioni de amoniu, ioni
nitrat şi nitrit, principalele surse fiind produsele rezultate din procesele de
descompunere a materiei organice de natură vegetală sau animală.
Compuşii fierului se găsesc în apele naturale sub formă de ioni bi- şi trivalenţi,
sub formă de soluţii reale, formă coloidală sau în suspensie. Apa subterană conţine în
special Fe(HCO3)2 care este uşor hidrolizată şi oxidată în prezenţa oxigenului din apă.
În apa de suprafaţă ionii de fier se găsesc sub formă de compuşi organici complecşi
sau Fe(OH)3.
Compuşii cu siliciu sunt prezenţi în apă sub diferite forme cu grade de dispersie
diferite. Anhidrida silicică se combină cu cantităţi diferite de apă formând acizi variaţi cu
formula generală mSiO2xnH2O.
În apa naturală pot fi întâlniţi uneori cationii Al +3, Mn+2 şi foarte rar K+.
Cele mai răspândite gaze din apă sunt azotul, oxigenul şi dioxidul de carbon.
Solubilitatea acestora depinde de temperatură şi de presiunea parţială a gazului în
spaţiul de deasupra apei. Sursa de oxigen pentru apa naturală este atmosfera, din care
oxigenul difuzează în apă prin suprafaţa de contact, urmând apoi a fi folosit în procese
de oxidare. Dioxidul de carbon din apă provine din procesele de oxidare a materiei
organice. În apele adânci, cantităţi mai mari de dioxid de carbon pot proveni din reacţiile
chimice legate de schimbarea conţinutului mineral. Conţinutul de CO 2 poate fi redus fie
prin degajarea sa în atmosferă, fie prin formarea de bicarbonaţi de calciu şi magneziu
cu piatra de var şi cu dolomitul.

CALITATEA APEI POTABILE

Apa potabilă este definită ca fiind acea apă care prezintă caracteristici proprii
consumului şi care prin consumul său, în mod singular sau pe perioade îndelungate, nu
prezintă pericol pentru sănătatea consumatorilor.
De obicei, apa potabilă este caracterizată prin anumiţi indicatori, care sunt
prezentaţi în continuare.

3
Proprietăţile senzoriale:
 mirosul, datorat substanţelor organice aflate sub acţiunea microorganismelor
vii etc;
 gustul, datorat substanţelor minerale dizolvate, care poate fi:
 sărat (clorură de sodiu sau sulfat de sodiu);
 amar (sulfat de magneziu sau clorură de magneziu);
 amar astringent (sulfat de fier, aluminiu etc.);
 amar metalic (săruri de fier, cupru şi mangan);
 dulceag (sulfat de calciu, bicarbonat de sodiu);
 acidulat (dioxid de carbon);
 acru (bicarbonat sau clorură de fier);
 de săpun (carbonat de sodiu);
 vegetal (apă provenită din lacuri sau bălţi);
 fad (deficit de oxigen dizolvat).
 mirosuri cu gusturi
 naturale: de pământ (substanţe humice solubile, în perioada de
viituri), de alge (dezvoltarea în masă a unor alge), de vegetaţie
(putrefacţia unor plante în bazinele de apă);
 rezultate după tratare: de clor (concentraţii de peste 0,30 mg/L), de
clor-fenol (după clorinare, când apa conţine fenoli amonoaromatici),
de mucegai (după clorinarea unei ape care conţine peste 1000
exemplare alge/mL apă);
 rezultate în reţeaua de distribuţie: de crezol (ape de suprafaţă
impurificate cu ape reziduale industriale, după tratare), putred (apa
provenită din rezervoare nemenţinute în stare de curăţenie), închis
(aşezarea împreună a conductelor de apă rece şi caldă).

Proprietăţile fizice:
 culoarea, datorată substanţelor dizolvate sau aflate în stare coloidală (oxizi
ferici, compuşi ai manganului, clorofila din frunze, acizi humici);
 turbiditatea, datorată suspensiilor minerale sau organice din apă;
 temperatura, dependentă de sursa de ape reziduale şi de anotimp;
 conductivitatea electrică, dependentă de natura şi concentraţia ionilor;
 radioactivitatea, proprietatea apei de a emite radiaţii permanente ,  sau .

Proprietăţile chimice
 reacţia pH, ce poate fi acidă sau bazică;
 duritatea, datorată sărurilor de calciu şi magneziu aflate în soluţie, care pot fi
carbonaţi, cloruri, sulfaţi, nitraţi, fosfaţi sau silicaţi. Duritatea poate fi: temporară,
determinată de bicarbonaţi, care dispar prin fierbere; permanentă, determinată de
celelalte săruri de calciu şi magneziu, care nu dispar prin fierbere şi totală, care este
suma durităţilor temporară şi permanentă. Există trei sisteme de exprimare a valorii
durităţii între care există relaţia prezentată în tabel:
10 10 mg/L
10 englez
german francez CaO

4
 10 german 1 1,79 1,25 10
10 francez 0,56 1 0,70 7
10 englez 0,80 1,43 1 8
 conţinutul de substanţe organice, apreciat prin cantitatea de KMnO 4 necesară
oxidării totale;
 conţinutul de oxigen dizolvat;
 conţinutul de fier sub formă de compuşi, mai frecvent în apele subterane;
 conţinutul de mangan, ca element însoţitor al fierului în apele subterane;
 conţinutul de calciu sub formă de bicarbonaţi sau cloruri, determinând
duritatea apei;
 conţinutul de magneziu sub formă de compuşi, contribuind, alături de calciu,
la duritatea apei;
 conţinutul de amoniac, a cărui prezenţă evidenţiază, de obicei, contaminarea
apelor potabile cu apa provenită din reţeaua de canalizare etc., deşi poate fi şi de
natură minerală, din minereuri de nitraţi;
 conţinutul de clor sub formă de cloruri de natură minerală, îndeosebi, iar
uneori de natură organică;
 conţinutul de cupru, plumb, zinc , în general în compuşi toxici sub formă de
oxizi;
 conţinutul de dioxid de carbon liber, semilegat (bicarbonaţi) sau în compuşi de
tipul carbonaţilor;
 conţinutul de hidrogen sulfurat ca produs de descompunere al materiei
organice sau dizolvat în apele prelevate din straturile adânci (natură minerală) etc.
Proprietăţile bacteriologice. Sunt date de către bacteriile din apă, care pot fi:
 bacterii organotrofe (saprofite), ce indică o contaminare cu dejecţii animale;
 bacterii coliforme, ce indică o contaminarecu apă din reţeaua de canalizare
(poluare fecală);
 bacterii patogene, ce produc îmbolnăvirea organismelor.
Proprietăţile biologice:
 numărul de organisme vizibile cu ochiul liber (nematode, paraziţi), absent;
 numărul maxim de microorganisme la 1 litru de apă.

ALIMENTAREA CU APĂ
Sistemul de alimentarea cu apă cuprinde: instalaţiile de captarea apei din surse
naturale, tratarea pentru corectarea caracteristicilor apei, înmagazinare şi distribuirea
apei, cât şi construcţiile aferente.
Pentru a satisface condiţiile cerute de diferite ramuri ale industriei alimentare,
apele naturale trebuie să fie supuse tratării în vederea îmbunătăţirii proprietăţilor fizice,
chimice şi bacteriologice.
Tehnologia de tratare a apei reproduce în mod controlat diverse fenomene
fizice, chimice şi bacteriologice naturale de epurare şi autoepurare a apei.
Alegerea metodelor de tratare se face ţinând seama de natura, starea fizico-
chimică şi cantitatea substanţelor conţinute în apa brută şi de limitele admise pentru
aceste substanţe în apa tratată de către normele de calitate ale consumatorului.

5
 În funcţie de ponderea cheltuielilor cu asigurarea apei, mai ales în sectoarele
alimentare mari consumatoare de apă, relaţia: surse de apă, disponibilul de apă,
calitatea apei şi complexitatea fenomenelor de tratare trebuie foarte bine optimizată din
punct de vedere economic.
În figura 1 este prezentată o schemă generală de alimentare cu apă a unei
întreprinderi dintr-o sursă de suprafaţă.

Fig. 1. Schema alimentării cu apă a unei întreprinderi de industrie alimentară din apă de
suprafaţă
1 – apă de suprafaţă; 2 – staţie de pompare I; 3 – deznisipator; 4 – decantor; 5 – rezervor de
apă decantată; 6 – staţie de pompare II; 7 – conductă de refulare spre întreprindere; 8 – spaţiu de
fabricaţie; 9 – rezervor de apă industrială; 10 – utilaje din fluxul tehnologic; 11 – instalaţie de condensare;
12 – staţie de pompare din întreprindere; 13 – turn de răcire; 14 – rezervor apă răcită; 15 – spre
canalizare.
În general, succesiunea procedeelor de tratare este cea prezentată în figura 2
şi anume: clarificarea (deznisiparea), adaos de agenţi de coagulare, decantare prin
sedimentare, filtrare, dezinfecţie (clorinare), după care pot urma diferite procedee de
tratare speciale. De menţionat că nu este obligatorie parcurgerea tuturor acestor etape,
alegerea făcându-se în funcţie de caracteristicile calitative ale sursei naturale şi de
indicatorii pe care trebuie să-i îndeplinească apa tratată.

Fig. 2. Schema unei instalaţii de clarificare şi decolorare a apei, prevăzută cu bazin de

sedimentare şi cameră de reacţie:
1 –staţia de pompare I; 2 – deznisipator; 3 – rezervor de agent de coagulare; 4 – vas de
amestecare; 5 – cameră de reacţie; 6 – bazin de sedimentare ( decantare); 7 – filtru; 8 – conductă pentru
clorinare; 9 – rezervor de apă tratată; 10 – staţie de pompare II.

CLARIFICAREA (DEZNISIPAREA APEI).

Clarificarea se aplică numai apelor de suprafaţă şi constă în depunerea
particulelor de nisip aflate în suspensie în apă, de unde şi denumirea de deznisipare.

6
Se realizează în deznisipatoare care, după direcţia curentului, se împart în orizontale şi
verticale. Deznisipatoarele orizontale (fig. 3) sunt mai des folosite deoarece se execută
mai uşor. Ele au o cameră de acces, una de liniştire a curentului de apă, o cameră de
sedimentare şi una de colectare a apei deznisipate, existând şi posibilitatea ca primele
două camere să fie comune. Sistemele de curăţire a nisipului depus pot fi manuale
mecanice sau hidraulice.
Deznisipatoarele verticale (fig. 4) se folosesc îndeosebi când spaţiul de
amplasare este redus. În acestea, curentul de apă străbate bazinul de sedimentare de
jos în sus, apa deznisipată evacuându-se printr-o rigolă periferică.
F
i
g
.

4
.

D
e
z
n
i
s
i
F p
i a
g t
. o
r
3
. v
e
D r
e t
z i
n c
i a
s l
i
p c
a u
t
o c
r o
m
o p
r a
i r
z t
o i
n m
t e
a n
l t

7
c c
u e
n
c t
u r
r a
ă l
ţ
i d
r e
e
i
mn
a t
n r
u a
a r
l e
ă
1 1

– –

g a
r l
ă i
t m
a e
r n
; t
a
2 r
e
–
c
b u
a
r a
e p
ă
d
e b
r
l u
i t
n ă
i ;
ş
t 2
i
r –
e
; r
i
3 g

8
 o
– l
ă
s
t p
ă e
v r
i i
l f
a e
r r
i
d c
e ă
;
i
n 3
t
r –
a
r c
e o
; m
p
4 a
r
– t
i
v m
a e
n n
e t

d c
e e
n
g t
o r
l a
i l
r
e d
; e

5 i
n
– t
r
s a
t r
ă e
v ;
i
l 4
a
r –

9
d e
e v
a
i c
e u
ş a
i r
r e
e
; a
p
6 ă

– c
l
g a
a r
l i
e f
r i
i c
e a
t
d ă
e ;

g 5
o
l –
i
r d
e e
. p
u
n
e
r
i
;

g
o
l
i
r
e

d
e
p
u

10
 n
e
r
i
.

DECANTAREA.
Decantarea este operaţia prin care circa 80-95% din substanţele aflate în
suspensie în apă se reduc prin sedimentare. Decantarea apei este un proces de
separare (solid-lichid), bazat pe sedimentarea fazei cu densitate superioară sub
acţiunea câmpului gravitational. Lichidul limpede ce rezultă după decantare poartă
denumirea de decantat. Sedimentarea se produce în câmp gravitaţional, adaosul de
coagulant accelerând operaţia. Pentru a avea loc sedimentarea, viteza cu care circulă
apa trebuie să fie foarte mică, (1-20)x10-3 m/s.
Depunerea particulelor urmează legea lui Stokes:
g
vs  x (   l ) xd 2 ,
18
în care: vs este viteza de sedimentare (cădere) a particulei, d este diametrul particulei, g
este acceleraţia gravitaţională,  este densitatea particulei, l este densitatea apei şi 
este vâscozitatea dinamică a apei.
Separarea gravitaţională se bazează pe faptul că asupra unui corp aflat în câmp
gravitaţional acţionează o forţă, ce determină deplasarea corpului spre fundul bazinului
de separare (Fg) şi de forţa de frecare între particule ce sedimentează şi mediu (apă) în
care are loc procesul de sedimentare (Ff).
Sedimentarea particulelor într-un bazin rectangular ideal este prezentată în figura
5, unde se pot observa traiectoriile teoretice (traiectorii drepte) şi cele întâlnite în
practică (traiectorii curbe):

Fig. 5. Sedimentarea particulelor

Decantoarele continue pot fi orizontale, verticale sau radiale, în funcţie de

modul de curgere a apei. Decantoarele orizontale (fig. 6) sunt bazine prin care apa
circulă orizontal, prin camere paralele, cu o viteză aproximativ constantă care permite
sedimentarea particulelor.
Decantoarele verticale (fig. 7) sunt bazine de formă cilindrică şi mai rar
paralelipipedică; acoperite sau nu. Apa intră printr-un tub central, prin care circulă de

11
sus în jos, apoi ajunge în bazinul de decantare, pe care îl străbate cu o viteză mai mică
decât viteza de sedimentare a particulelor în suspensie.
Decantoarele radiale (fig. 8) sunt aparate la care D/H  6, iar curentul de apă
este radial, de la centru spre periferie, apa fiind colectată într-un jgheab situat la
marginea decantorului.
Aici apa staționează un anumit timp în care suspensiile se depun gravitațional
pe fundul decantorului, de unde sunt îndepartate periodic.
Colectarea depunerilor se face continuu la centrul decantorului cu ajutorul unui
raclor cu dimensiunea egală cu diametrul aparatului.

Fig. 6. Decantor orizontal cu raclor cu bandă rulantă

1 – alimentare cu apă brută; 2 – cameră de nămol; 3 – palete de curăţire montate pe o bandă rulantă; 4 –
palete care aduc corpurile plutitoare până la canalul de evacuare al acestora; 5 – canal de evacuare a
corpurilor plutitoare; 6 – evacuare apă decantată.
Fig. 8. Decantor radial

Fig. 7. Decantor vertical

1 – alimentare cu apă brută; 2 – cilindru central
de intrare a apei; 3 – spaţiu de decantare;
4 – depuneri; 5 – golire depuneri; 6 – preaplin;
7 – evacuare apă decantată; 8 – jgheab de
colectare a apei decantate.
1 – alimentare cu apă brută;
2 – deflector de distribuţie a apei; 3 – depuneri;
4 – evacuare nămol; 5 – jgheab periferic pentru
colectarea apei decantate; 6 – raclor;
7 – evacuare apă decantată.

COAGULARE-FLOCULARE
Pentru că nu toate substanțele particulate se depun sau ar dura prea mult,
procesul este amplificat prin floculare şi coagulare. Dacă suspensiile solide din apa
brută sunt destul de mari pentru a fi ușor îndepartate în parametri proiectați pentru
sistemele de limpezire, nu este necesară tratarea cu coagulanți chimici. Majoritatea

12
suspensiilor sunt însă solide foarte fine și puternic dispersate, dintre care o mare parte
sub forma coloidală. Pentru că sunt foarte mici, pentru aceste particule este practic
imposibil să se sedimenteze, floteze sau filtreze fară să treacă printr-o fază preliminară
de coagulare.
Scopul coagulării suspensiilor din apă este îmbunătăţirea procesului de
sedimentare prin îndepărtarea materiilor coloidale în apa brută. Tipul şi doza de
coagulant se aleg funcţie de apa care trebuie tratată.
Cuvântul „coagulare” provine din latină („coagularae” = “a aglomera”).
Coagularea este un proces fizico – chimic în cadrul căruia ciocnirile dintre
particulele coloidale și coagulanții chimici produc aglomerarea și eventual sedimentarea
agregatelor.
În operațiile de tratare a apei, coagularea este un mecanism esențial pentru
îndepartarea particulelor coloidale în suspensie, care imprimă caracteristici nedorite
(turbiditate, culoare, gust si miros) a apei potabile. Coagularea se realizează prin
adăugarea de reactivi chimici în apa brută.

FILTRAREA APEI.
În apa care părăseşte bazinele de decantare mai rămân încă 8-15 mg/L materii
în suspensie, care trebuie îndepărtate pentru a obţine apă cu caracteristici
corespunzătoare apei potabile, pentru scopuri tehnologice. Această îndepărtare se
realizează prin filtrare, operaţie care constă în trecerea apei printr-un strat filtrant care
reţine suspensiile prin fenomenul de sită şi adsorbţie. Cel mai utilizat material filtrant
este nisipul de cuarţ extras din râuri, spălat şi sortat.
Filtrele constau dintr-un rezervor cilindric vertical cu straturi de material filtrant şi
un sistem de drenaj, care reprezintă suportul pentru materialul filtrant şi dispozitivul prin
care apa trece în sistemul de colectare a apei filtrate. Apa decantată se alimentează pe
la partea superioară, este dispersată pe toată suprafaţa stratului filtrant pe care îl
străbate de sus în jos, părăsind particulele de material în suspensie, apoi este trimisă
prin sistemul de drenaj în rezervorul de apă filtrată. Filtrele se pot clasifica astfel:
 după viteza de filtrare: filtre lente (wf = 0,1 – 0,3 m3/h), rapide
(wf = 5 – 8 m3/h);
 după presiunea de filtrare a apei: filtre hidrostatice sau sub presiune;
 după numărul straturilor filtrante: filtre cu unul sau două straturi de nisip
cuarţos.
În figura 12 este prezentat un filtru vertical cu un singur strat filtrant, care
funcţionează la o presiune de 6 atm. Filtrul este prevăzut cu un fund gros din beton
deasupra căruia este localizat sistemul de drenaj şi sistemul de introducere a aerului la
spălarea filtrului.

13
 Fig. 12. Filtru cu nisip de cuarţ pentru filtrarea apei
1 – alimentare cu apă decantată; 2 – evacuare aer; 3 – pâlnie; 4 – gură de vizitare; 5 – material filtrant
(nisip de cuarţ); 6 – alimentare cu aer pentru spălarea filtrului; 7 – alimentare cu apă de spălare;
8 – evacuare apă filtrată; 9 – fund din beton; 10 – suport din oţel pentru materialul filtrant;
11 – evacuare ape de spălare.

Filtre pentru staţiile de tratare a apei:

Aceste filtre de apă includ filtre media, filtre ecran, filtre disc, paturi de filtrare a
nisipului de mică viteză, filtre pentru nisip de mare viteză şi filtre din textile.

Filtre pentru apa potabilă la punctul de folosire/domestic:

Există mai multe tipuri de filtre care se folosesc în casă, incluzând filtre de
cărbune activat granular (CAG), filtre din aliaje metalice, filtre din ceramică
micoporoasă, răşini carbonice, şi membrane de ultrafiltrare.
Unele unităţi de filtrare pot fi sisteme composite incluzând mai multe astfel de
tehnologii de filtrare. Filtrele prin fierbere pot fi folosite pentru cantităţi mici de apă de
băut. Unele vase au astfel de filtre incluse, în special pentru a reduce nămolul şi
sedimentele.

Filtre de apă portabile

Filtrele de apă pot fi de asemenea folosite în aer liber, de către organizaţii de
ajutorare la urgenţe, sau de către militari. Aceste filtre sunt de obicei mici, portabile, şi
uşoare (0,5-1 kg sau chiar mai uşoare), şi în general filtrează apa cu ajutorul unei
pompe acţionate manual; unele folosesc un sistem de picurare cu sifon pentru a forţa
purificarea apei, în timp ce alte filtre sunt realizate direct în vasele de apă.
Apa impură este pompată printr-un tub de silicon flexibil cu filtru ecran către un
filtru special, spre containerul de depozitare. Aceste tipuri de filtre reuşesc să
îndepărteze bacteriile, anumite tipuri de microorganisme şi chisturile microbiene, toate
acestea fiind periculoase pentru sănătate. Filtrele includ anumite plase fine care
trebuiesc înlocuite din când în când, şi filtre ceramice de apă a căror suprafaţă
exterioară devine lucioasă atunci câns se încarcă cu impurităţi.
Aceste filtre de apă nu trebuiesc confundate cu purificatoarele de apă. Unele din
aceste dispozitive au posibilitatea să elimine sau să distrugă viruşi precum cei de
hepatita A sau rotaviruşii.

14
Filtre de apă improvizate:
Filtrele de apă pot fi de asemenea realizate la locul de băut, folosind materialele
avute la dispoziţie, precum iarbă, cărbune, sau nisip. Astfel de filtre sunt fost folosite de
soldaţi sau de entuziaştii excursiilor în aer liber. Ele pot fi realizae de oricine, cu costuri
foarte reduse, pentru a purifica apa şi a o face potabilă.
Un procedeu des utilizat pentru filtrarea apei este aşa numita osmoză inversă.
Ea permite oamenilor din lumea intreagă să transforme apa posibil contaminată în apă
liberă de orice substanţe indezirabile. Sistemele RO (Reverse Osmosis) pot fi întâlnite
astăzi producând apa pură începând de la micile locuinţe private până la staţiile
spaţiale.
Osmoza inversă este o tehnologie întâlnită practic oriunde este nevoie de apă
pură.
Osmoza inversă funcţionează pe următorul principiu:
O membrană semi-permeabilă asemănătoare cu membrana celulară sau
intestinală are capacitate selectivă. Apa trece foarte uşor prin aceste membrane din
cauza mărimii reduse a moleculei sale în timp ce alte substante trec foarte greu sau
deloc. Apa este prezentă pe ambele laturi ale membranei diferenţa constând în
concentraţia de substanţe dizolvate. În natură (osmoza normală), apa va tinde sa
traverseze membrana de la soluţia ma puţin concentrată către soluţia mai concentrată
până când se egalizează concentraţiile celor două soluţii. Presiunea astfel creată se
numeţte presiune osmotică.
Procesul osmozei inverse forţează apa din soluţia cu o concentraţie mai mare de
contaminanţi (apa - sursă) să traverseze membrana semi-permeabilă către soluţia slab
concentrată (apa procesată). Presiunea înaltă de la sursă este folosită pentru a inversa
procesul osmotic natural astfel încât membrana semi-permeabilă admite circulaţia apei
în timp ce respinge majoritatea contaminanţilor. Fenomenul specific care apare se
numeşte ion exclusion, adică la suprafaţa membranei se formează o peliculă de ioni
care permite trecerea moleculelor de apă dar nu şi a altor substanţe.
De obicei sistemele RO necesită un pre-filtru cu carbon activ pentru reţinerea
clorului care poate distruge membrana şi un pre-filtru de sedimente care să reţină
materiile supendate fine. Dedurizarea prealabilă a apei poate fi necesară în zonele
unde apa este foarte dură.
Osmoza inversă este una dintre cele mai eficiente metode de tratare a apei în
ceea ce priveşte contaminanţii primari foarte, foarte periculosi: arsenic, azbest, atrazină
(erbicide/pesticide), fluoruri, plumb, mercur, nitraţi, nitriţi şi radiu. Folosirea filtrelor cu
carbon activ potrivite (incluse în majoritatea sistemelor RO) aduce după sine filtrarea
apei de contaminaţii organici volatili (contaminanţi primari) precum bezenul,
tricloretilena, trihalometanii şi radonul. Unele unităţi RO sunt capabile să înlăture
componente biologice ale apei sursă dăunătoare sănătăţii precum Giardia şi
Criptosporidium. Water Quality Association (WQA) avertizează că, deşi membranele
RO reuşesc să înlăture toate microorganismele cunoscute şi majoritatea contaminaţilor
primari, proiectanţii sistemelor de tratare a apei trebuie să ia în consideraţie în primul
rând calitatea apei sursă, în funcţie de care se va proiecta sistemul.

15
 DEZINFECŢIA APEI.
Procesul de filtrare reduce numărul de bacterii conţinute în apă, fără însă a
aduce apa în limite de potabilitate din punct de vedere bacteriologic, în special în cazul
filtrelor rapide. De asemenea, apa se poate uneori infecta şi datorită unor mici
neetanşeităţi. Pentru preîntâmpinarea acestora şi menţinerea apei la gradul de puritate
cerut de normele igienico-sanitare, se efectuează dezinfecţia apei. Metodele folosite
sunt:
 fizice (căldură, electricitate, raze ultraviolete);
 chimice (clorinare, ozonizare, tratare cu permanganat de potasiu);
 biologice (membrana filtrelor lente);
 oligodinamice (ionii metalelor grele argint, cupru).
. Deoarece filtrarea apei nu asigură eliminarea radicală a microorganismelor
conţinute, securitatea distribuţiei apei în scop potabil impunând absenţa tuturor
germenilor patogeni sau suspecţi, sunt necesare operaţii suplimentare de sterilizare,
sau mai corect de dezinfecţie a apei.
Procedeele de dezinfecţie se pot grupa în două mari categorii: procedee fizice
şi procedee chimice.
Procedeele fizice constă în sterilizarea apei prin fierbere timp de 10 minute,
dezinfecţia cu ultrasunete şi dezinfecţia cu raze ultraviolete
Procedeele chimice se caracterizează prin utilizarea unor substanţe chimice cu
caracter bactericid, care trebuie să îndeplinească o serie de condiţii dintre care
menţionăm: să aibă un caracter pronunţat bactericid, dar să fie inofensive pentru
organismul uman, cel puţin în limitele utilizării lor în dezinfectarea apei; să se amestece
cât mai bine cu apa, ţinând că mici cantităţi de apă rămase nesterilizate, reinfectează
întreaga cantitate de apă; să nu altereze proprietăţile organoleptice ale apei, sau să
facă acest lucru în măsură cât mai mică; să permită determinarea cu uşurinţă a
concentraţiei agentului dezinfectant în apa tratată; să persiste în apa dezinfectată, într-o
concentraţie reziduală suficientă, pentru a asigura protecţia apei, în cazul unei
recontaminări posibile.
Dintre agenţii chimici, utilizaţi în dezinfecţie, amintim: clorul şi compuşii săi,
ozonul, permanganatul de potasiu singur sau în amestec cu alaunul, bromul, iodul,
acidul tartric, agenţii superficial activi etc.
Cea mai utilizată metodă este clorinarea, deoarece prezintă siguranţă mare,
exploatarea este relativ simplă, iar preţul de cost scăzut. Procedeul cu compuşi
clorigeni are, de altfel, o vechime considerabilă. Pentru prima dată, în 1894, Traube a
folosit ca agent de dezinfecţie clorura de var. Cercetările efectuate de Voronzov,
Vinogradov, Chamberland şi alţii au elucidat caracterul bactericid al soluţiilor de clor,
chiar foarte diluate 0,3-0,4 g/l, capabile să distrugă bacilul tific şi colibacilii.
Clorul este un oxidant foarte energic, având efect distructiv asupra substanţelor
organice, iar acţiunea sa microbicidă se poate explica prin distrugerea diastazelor
indispensabile metabolismului germenilor microbieni. Cei mai sensibili bacili la acţiunea
clorului sunt bacilii tifosului abdominal, dizenterici şi vibrionii cholerici.
Dezinfecţia se poate realiza cu clor gazos, dioxid de clor, clorură de var,
hipocloriţi etc. şi are la bază acţiunea bactericidă a clorului, manifestată şi prin oxidarea
substanţelor organice cu ajutorul oxigenului în formare:
Cl2 + H2O  HOCl + HCl

16
 2 HOCl  2 HCl + O2
deoarece acidul hipocloros este instabil şi se descompune în acid clorhidric şi oxigen.
Doza de clor folosită se stabileşte în funcţie de conţinutul de substanţe organice al apei.
În figura 13 este prezentat un aparat de dezinfecţie cu clor gazos.
În sterilizare se utilizează clorul gazos şi mai puţin hipocloritul de sodiu sau
clorura de var.
Introducerea clorului în apă conduce la hidroliza sa, conform reacţiei:
Cl + H2 O HOCl + HCl
2
În funcţie de pH, acidul hipocloros poate disocia, în măsură mai mare sau mai
mică conform reacţiei:
+ -
HOCl H + OCl

Fig. 13. Aparat de clorinare cu clor gazos

1 – butelie de clor; 2 – cântar zecimal pentru determinarea cantităţii de clor rămas în butelie;
3 – robinet de dozare şi reglare; 4 – reductor de presiune de la 6 at la 1 at; 5 – filtru; 6 – manometru;
7 – dispozitiv pentru măsurarea concentraţiei clorului, calibrat în g/l; 8 – robinet de prelevare probe de
clor; 9 – clapetă de reţinere permiţând trecerea clorului dar nu şi a apei în sens invers;
10 – pulverizator pentru realizarea amestecului intim al apei cu clorul în conc. de 1-1,5%; 11 – vas de
amestec; 12 – evacuare soluţie de clor spre bazinul de contact; 13 – alimentare cu apă.

Astfel, la pH4, în apă există numai clor liber; la pH= 4-5,6 este prezent în apă
acid hipocloros nedisociat; în domeniul de pH cuprins între 5,6 şi 10, coexistă acidul
hipocloros cu ionii hipocloroşi.
Un alt factor de care depinde conţinutul în clor activ este temperatura. Ridicarea
temperaturii conduce la scăderea procentului de clor liber activ, în raport cu clorul liber,
dar concomitent creşte puterea bactericidă a clorului activ.
În consecinţă, efectul clorului asupra unei suşe bacteriene din apă, în absenţa
compuşilor interferenţi (materii organice, amoniac) va fi cu atât mai bun cu cât pH-ul
este mai scăzut. Se consideră totuşi inutil de a coborî pH-ul sub 7 când 80% din HOCl
este nedisociat. PH-ul nu trebuie să depăşească 7,5, când cantitatea de HOCl este
doar de 50%, restul de 50% fiind ioni OCl -. Durate de contact cu apa cuprinse între 10 şi
30 minute sunt satisfăcătoare, la un conţinut de clor rezidual de ordinul 0,2-0,3 mg/L.

17
 Permanganatul de potasiu prezintă dezavantajul că, la dozări
necorespunzătoare, colorează ape şi îi dă un gust particular neplăcut.
Agenţii superficiali activi, în special detergenţii cationici, sunt dezinfectanţi
puternici, dar au utilizare limitată.
Acizii şi bazele, prin modificarea pH-ului (valori  3 sau valori  11) au acţiune
bactericidă, însă aceste variaţii ale pH-ului conduc la necesitatea corectării lui ulterioare
şi la creşterea mineralizării apei.
Bromul se utilizează numai pentru apa de piscină.
Ozonizarea apei constă în introducerea în apă a aerului ozonizat în
concentraţie de 2 –3 g/m3.
Specialiştii francezi consideră că ozonul este un sterilizant ideal, având în
vedere şi efectele remarcabile asupra gustului şi mirosului, totodată el neconferind gust
sau miros propriu apei ca şi clorul. M.T.B. Withson a arătat la Congresul Internaţional
de la Stokholm(1964) că obiecţia cea mai importantă împotriva ozonizării este
considerată lipsa de ozon rezidual în reţeaua de distribuţie.
Experienţele lui Ashton au dovedit însă, că apa sterilizată cu ozon nu-şi
modifică calităţile bacteriologice în reţea.
Ozonul este forma alotropică a oxigenului. La temperatura şi presiunea normală
el este un gaz de culoare violet deschisă.
Ozonul este toxic şi acţionează asupra organelor respiratorii şi asupra
sistemului nervos central.
Molecula de ozon aste foarte instabilă şi se descompune uşor, probabil după
următorul mecanism:
O3  O2 + O H = 24 kcal = 100,4 kJ
O + O3  2 O2 H = - 95 kcal = - 397,57 kJ
Cercetările efectuate asupra tratării unor ape cu impurificare complexă au dus
la concluzia că ozonul are acţiune rapidă şi eficace asupra sporilor, virusurilor şi
bacteriilor.
Doza de ozon necesară pentru sterilizarea apei variază în funcţie de conţinutul
substanţelor organice din apă, de temperatură şi pH.
Ozonul se obţine în instalaţii speciale pentru producerea de descărcări electrice
de înaltă tensiune cu un consum specific de energie mare de 25 – 30 W/g ozon (fig.
14). pentru dezinfecţia unui m 3 de apă sunt necesare 0,5 – 2 g ozon. Procedeul nu este
generalizat datorită costurilor mari.

Fig. 14. Instalaţie de ozonizare

18
 1 – uscător şi filtru; 2 – compresor de aer; 3 – ozonizator; 4 – transformator electric;
5 – conductă de aer ozonizat; 6 – alimentare apă brută; 7 – vas de amestec cu înălţimea de cca. 3 m; 8 –
palete de amestec; 9 – evacuare apă dezinfectată.

TRATAMENTE SPECIALE PENTRU CORECTAREA PROPRIETĂŢILOR

APEI.
Tratamentele speciale aplicate apelor subterane mineralizate sau apelor de
suprafaţă poluate prin descărcări industriale constau în eliminarea gustului, mirosului şi
culorii apei, răcirea apei, deferizarea, demanganizarea, corectarea durităţii apei
(reducere sau mărire), eliminarea siliciului, eliminarea gazelor dizolvate (CO 2 şi uneori
H2S), desalinizarea apei, fluorizarea apei, reducerea elementelor radioactive, eliminarea
uleiurilor şi fenolilor, îndepărtarea materiilor organice sau a algelor etc.
De menţionat că, în unele situaţii, o anumită tratare a apei poate îmbunătăţi una
sau mai multe caracteristici de calitate ale apei.

ELIMINAREA GUSTULUI, MIROSULUI ŞI CULORII APEI.

Gustul neplăcut şi mirosul apei se datorează cel mai frecvent unor substanţe
produse de către algele ce se dezvoltă în apă cât şi de descompunerea în apă sau în
pământ a unor substanţe organice. Gustul mai poate fi dat de compuşii de zinc, cupru,
fier sau mangan dizolvaţi în apă. În multe cazuri, gustul şi mirosul apei se elimină o dată
cu tratarea pentru eliminarea fierului, manganului, hidrogenului sulfurat etc., conţinute în
apă. Metodele specifice folosite pentru eliminarea gustului şi mirosului sunt aerarea,
clorinarea în exces, urmată de declorinare, filtrare cu cărbune activ etc. Uneori, gustul
fad al apei este cauzat duritatea redusă (0 – 4 0 germ.), remediindu-se prin mărirea
acesteia folosind un adaos de 31 mg/L CaSO4 şi 19 mg/L Na2CO3 pentru fiecare grad
de duritate. Mirosurile şi gusturile provocate de elemente biologice se combat prin
înlăturarea cauzelor.
Decolorarea apei se face prin tratare cu sulfat de cupru, sulfat de cupru cu var,
permanganat de potasiu cu sulfat de fier.

DEFERIZAREA ŞI DEMANGANIZAREA.
Eliminarea fierului şi manganului din apă se realizează de obicei în aceleaşi
instalaţii, întrucât, în cazuri frecvente, compuşii de fier şi mangan se găsesc împreună
în apă, iar procedeele de eliminare sunt similare. Dacă pentru apele surselor naturale
se admite un conţinut de fier de 0,1 mg/L şi în mod excepţional 0,3 mg/L (STAS 1342-
91), apele tratate trebuie să fie deferizate complet (la sfârşitul filtrării se admit max. 0,03
– 0,05 mg/L fier). Ca procedee de deferizare şi demanganizare se folosesc aerarea şi
limpezirea, filtrarea dublă, oxidarea chimică, schimbul cationic şi reţinerea biologică.

DEDURIZAREA APEI.
Este un proces specific tratării apei folosite industrial pentru evitarea formării de
depuneri pe pereţii recipientelor, conductelor sau deprecierii unor produse. Pentru
realizarea dedurizării se pot utiliza metodele prezentate în continuare.
Metoda termică

19
 1. Încălzirea apei. Această metodă constă în încălzirea apei la 103 – 105 0C,
când bicarbonaţii de calciu şi magneziu (duritatea temporară) se descompun, conform
reacţiilor:
Ca(HCO3)2  CaCO3 + CO2 + H2O
Mg(HCO3)2  MgCO3 + CO2 + H2O  Mg(OH)2 + CO2
Carbonatul de calciu şi hidroxidul de magneziu, care se formează, sunt
insolubili în apă şi se îndepărtează sub formă de nămol. O parte din carbonat, la limita
solubilităţii sale, rămâne în apă.
Pentru a îndepărta carbonatul rămas şi duritatea permanentă se încălzeşte apa
la 101 – 1050C, cu ajutorul aburului, în aparate tubulare. La această temperatură
sărurile de calciu şi de magneziu, având coeficient de temperatură negativ, se
insolubilizează şi se depun sub formă de cruste.
2. Distilarea apei. Asigură o apă complet demineralizată. Ea se aplică uneori,
după dedurizarea chimică. Se poate realiza sub vid, la presiunea atmosferică sau la
suprapresiune.
Indiferent de procedeul de realizare, în aparatele de evaporare se concentrează
săruri insolubile, care se elimină din timp în timp prin purjare.
Duritatea reziduală a apei distilate este sub 0,1 0 germ.
Aparatele de dedurizare termică prezintă dezavantajul unui consum foarte
ridicat de energie, ceea ce duce la mărirea valorii apei tratate. Se utilizează doar la
instalaţii mici şi mijlocii şi când utilizarea schimbătorilor de ioni nu mai este rentabilă.
Metoda chimică
Se foloseşte atunci când se cere o reducere a durităţii apelor de suprafaţă până
la 4 – 50 germane.
Principiul epurărilor chimice constă în insolubilizarea compuşilor de calciu şi
magneziu din apă, prin adaos de reactivi chimici şi filtrarea precipitatelor formate.
Deoarece aceşti compuşi chimici nu sunt complet insolubili în apă, după tratare, apa va
avea o duritate remanentă mai mult sau mai puţin ridicată, în funcţie de compuşii de
calciu şi de magneziu formaţi. În afară de aceasta, unele reacţii de epurare nu sunt
totale, ducând la stabilirea unor echilibre.

20