Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
- Scurtă prezentare -
Definiție
- Dintre actele de comerț internațional, cele mai importante – ca frecvență și sferă de cuprindere
– sunt contractele comerciale internaționale, care constituie una dintre instituțiile centrale ale
acestei materii.
- Dreptul comerțului internațional este ansamblul de norme conflictuale, norme de drept civil,
de drept comercial și de drept material uniform, prin care se reglementează raporturile de
comerț internațional și de cooperare economică stabilite între participanții la circuitul mondial
de valori și de cunoștințe.
a) Raporturi care se stabilesc între state suverane și egale în drepturi, între state și organizații
interguvernamentale sau între asemenea organizații care au dobândit calitatea de subiecți de
drept internațional.
b) Raporturi la care participă, pe de o parte, state ca titulare de suveranitate, iar pe de altă parte
agenți economici (persoane fizice sau juridice);
c) Raporturi la care participă agenți economici (persoane fizice sau juridice) din diverse state, în
calitatea lor de participanți nemijlociți la comerțul internațional;
- Normele juridice prin care sunt reglementate raporturile de drept ale comerțului internațional
consacră un set de reguli privind simplificarea și accelerarea operațiilor comerciale:
a) formalitățile cerute pentru validitatea actului juridic sunt minime și ușor de îndeplinit;
b) în materie comercială, majoritatea sistemelor de drept național nu reclamă o anume
formalitate pentru punerea în întârziere a debitorului.
c) Normele dreptului comerțului internațional consacră în materie de probațiune principiul
libertății probelor;
d) Termenele de prescripție sunt diferite în materie comercială față de cele existente în dreptul
civil.
e) organizarea unei jurisdicții speciale în domeniul comerțului internațional, anume arbitrajul
internațional organizat sub diverse forme și funcționând pe baza unei proceduri simplificate.
2
IZVOARELE DREPTULUI COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
A. Izvoare naționale
1. Constituția României
Art. 11: Dreptul internaţional şi dreptul intern
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin
din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
2. Codul Civil
Cartea VII: Dispoziţii de drept internaţional privat:
Art. 2557 alin. (2): „Raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale,
precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.”
- Art. 3 alin. (1) din Regulament: „Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți.
Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din
clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea
aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta”.
- Art. 3 alin. (2) teza I din Regulament: „Părțile pot conveni, în orice moment, să supună
contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri
anterioare în temeiul prezentului articol, fie în temeiul altor dispoziții ale regulamentului”.
5
2. Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”):
- Se aplică obligațiilor necontractuale în materie civilă şi comercială, în situații care implică un
conflict de legi.
- Nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă sau în ceea ce priveşte
răspunderea statului privind acte sau omisiuni efectuate în exercitarea autorității statului (acta
iure imperii) - art. 1 alin. (1).
3. Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială
- se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de natura instanţei – art. 1 alin. (1).
- Art. 4 alin. (1): persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie,
indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor respectivului stat membru.
Comercialitatea:
- la modul general: desemnează calitatea sau atributul unui raport juridic de a fi comercial;
- la modul concret: comercialitatea se definește în dreptul intern al fiecărei țări, ea fiind
determinată în raport cu criteriile stabilite în acest sens de sistemul de drept respectiv.
Pentru determinarea caracterului comercial al unui raport juridic, legislațiile naționale folosesc
două elemente de distincție:
a) subiecții de drept implicați;
b) actele sau faptele juridice săvârșite.
6
Concepția fondată pe acest criteriu este numită subiectivă.
Potrivit acestei concepții, calitatea de comerciant a celui care săvârșește un anumit act sau fapt
juridic determină prin ea însăși caracterul comercial al acelui act sau fapt juridic.
Potrivit concepției obiective, sunt luate în considerare ca acte sau fapte de comerț operațiunile
necesare vieții comerciale, actele și faptele comerciale prin ele însele, făcându-se abstracție de
calitatea celui care le săvârșește.
B. Internaționalitatea
Sediul sau domiciliul, ori în lipsa acestuia, reședința în străinătate a uneia din
părțile contractante constituie elemente de extraneitate cărora practica
internațională și doctrina juridică le-a recunoscut și elemente de
internaționalitate.
În practica de comerț internațional deseori un element de extraneitate este
dublat de un alt element de extraneitate în structura aceluiași contract.
Constituie elementul esențial pentru determinarea aplicabilității dreptului comercial (intern sau
internațional);
Orice act sau fapt juridic poate fi sau deveni act sau fapt de comerț internațional în măsura în
care în specificitatea lui conține un element de internaționalitate.
7
Definiție:
Actul sau faptul de comerț internațional este un act sau un fapt juridic care generează un
raport juridic cu elemente de internaționalitate și prin care se realizează o interpunere în
circulația bunurilor săvârșită cu intenția de a obține un beneficiu (profit).
Conform unor opinii doctrinare, pot fi luate în considerare următoarele criterii de distincție între
actele civile și actele de comerț:
a) interpunerea în schimb;
b) activitatea economică organizată sub forma unei întreprinderi;
c) conexiunea economică a oricărui act sau fapt juridic cu celelalte două categorii.
Potrivit altor opinii doctrinare, criteriile de distincție între actele civile, pe de o parte, și cele
comerciale, pe de altă parte, sunt următoarele:
Alături de cele două grupe este implicată în raporturi de comerț internațional și o a treia
categorie de subiecți de drept – societățile multinaționale, care prin statutul lor juridic ocupă un
loc aparte între participanții la asemenea raporturi.
Sfera participanților la comerțul internațional cuprinde, în calitate de subiecți de drept
internațional:
a) Statele;
b) Organizațiile internaționale de state cu caracter neguvernamental.
Statul
8
Organizațiile interguvernamentale
Societățile transnaționale
Acele societăți comerciale care de la constituirea lor se bazează pe elemente fără caracter
național (capitalul ce provine de la asociați din diferite țări; stabilirea mai multor sedii
principale în țări diferite, etc.) și care sunt lipsite de o legătură juridică cu un anumit stat.
Doar în condițiile în care statele străine unde ele desfășoară activități permanente sau temporare
le acordă o deplină recunoaștere a personalității juridice, participarea lor la raporturile juridice
de comerț internațional poate deveni efectivă și eficientă.
Prin recunoașterea personalității juridice a societății comerciale străine nu trebuie să i se creeze
persoanei juridice respective un regim de favoare comparativ cu subiecții de drept existenți în
ordinea juridică națională a statului de recunoaștere.
9
b) Societatea străină nu poate dobândi în statul de recunoaștere drepturi pe care legea acelui stat
nu le acordă societăților comerciale făcând parte din ordinea juridică națională a statului
respectiv.
Art. 2 al Convenției de la Haga din 1 iunie 1956: personalitatea juridică a unei societăți
comerciale străine va putea fi recunoscută într-un stat contractant ce ia în considerare sediul
real doar atunci când legislația națională a statului respectiv consideră că acel sediu se află pe
teritoriul altui stat a cărui legislație națională acordă și ea importanță sediului real.
Sucursala societății
Este un sediu secundar al societății comerciale stabilit în țara de constituire a acesteia sau
în alte țări.
Nu are personalitate juridică și, prin consecință, nu are nici independență din punct de
vedere juridic față de societatea care a creat-o.
Sucursala este supusă legii societății care a decis constituirea ei, fiind supusă legilor
țării străine în care ea funcționează doar în ce privește înființarea sucursalei.
Este o entitate juridico-economică, care are rolul de intermediar între societatea care a
constituit-o și partenerii ei contractuali.
Nu este și nu poate fi organizată ca întreprindere producătoare de mărfuri, prestatoare de
servicii sau executantă de lucrări pentru clientelă.
a) Gruparea de tip trust – constituie o structură realizată prin reunirea mai multor societăți
comerciale de forță economică relativ redusă în cadrul căreia integrarea societăților implicate
este totală.
- Societățile implicate sunt subordonate unei conduceri centralizate care stabilește direcțiiile
activității economice a grupului, precum și obiectivele și mijloacele acestei activități.
b) Gruparea de tip holding - este în esență o societate comercială care, deținând în mod legal,
majoritatea acțiunilor uneia sau mai multor filiale, are controlul activității acestora.
- de regulă, holding-ul stabilește directive obligatorii pentru societățile aflate sub controlul său
pe linie financiară, de management și de comercializare a produselor.
Este format din drepturile dobândite de subiectul activ și din obligațiile asumate de subiectul
pasiv.
De regulă, fiecare din subiecții raportului juridic de comerț internațional cumulează în persoana
sa dubla calitate de creditor și debitor față de celălalt.
- Multe dintre raporturile de comerț internațional (contractul de factoring, de leasing, etc.) au un
conținut complex, implicând stabilirea, între subiecții de drept care participă la ele, a mai
multor raporturi juridice conexe generate prin efectul unui acord de voințe multivalent din
punct de vedere juridic.
- În numeroase situații, subiecții raportului juridic de comerț internațional stabilesc conținutul
acestui raport juridic făcând trimitere la uzanțe comerciale codificate precum INCOTERMS sau
RAFTD.
F. Obiectul raportului juridic de comerț internațional
La nivelul U.E., S.A.L. (în eng. Alternative Dispute Resolution) este reglementată de:
Directiva 2009/22/CE;
Directiva 2013/11/UE;
Regulamentul nr.1051/2015 al Comisiei Europene;
Regulamentul (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului.
11
Potrivit art. 2 alin. (1) din Directiva nr. 2013/11/UE, această directivă se aplică procedurilor de
soluţionare extrajudiciară a litigiilor naţionale şi transfrontaliere care privesc obligaţiile
contractuale prevăzute în contractele de vânzări / de prestări de servicii între un comerciant
stabilit în Uniune şi un consumator rezident în Uniune prin intervenţia unei entităţi SAL.
Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Directiva 2013/11/UE, „comerciant" înseamnă orice persoană
fizică sau juridică, indiferent dacă este publică sau privată, care acţionează, inclusiv prin
intermediul unei alte persoane care acţionează în numele sau în contul ei, în scopuri ce ţin de
activitatea sa comercială, de afaceri, meşteşugărească sau profesională.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Directiva nr. 2013/11/UE, statele membre facilitează accesul
consumatorilor la procedurile SAL şi se asigură că litigiile care intră sub incidenţa directivei şi
care implică comercianţi ale căror sedii se află pe teritoriile lor pot fi prezentate unei entităţi
SAL care îndeplineşte cerinţele prevăzute de această directivă.
În dreptul intern, S.A.L. este reglementată de O.G. nr. 38/2015, care transpune dispozițiile
Directivei nr. 2009/22/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva nr. 2013/11/UE.
Scopul O.G. nr. 38/2015: aplicarea unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor într-un
mod independent, imparţial, transparent, eficace, rapid şi echitabil.
În urma adoptării acestei O.G., la nivelul A.S.F. a fost înființată SAL-FIN, în temeiul
Regulamentului A.S.F. nr. 4/27.04.2016.
SAL-FIN reprezintă o entitate de soluţionare alternativă a litigiilor dintre un comerciant ce
desfăşoară activităţi în România şi se supune autorizării reglementării şi / sau supravegherii
A.S.F., după caz, şi un consumator rezident în Uniunea Europeană.
Pentru soluţionarea unui litigiu cu un profesionist / comerciant prin aplicarea procedurii SAL,
consumatorul trebuie să îşi exprime această opţiune în mod voluntar şi să se adreseze SAL-FIN
în scris.
12
- Principala atribuţie a SAL-FIN constă în organizarea şi soluţionarea prin proceduri SAL a
litigiilor interne sau transfrontaliere, născute din contracte de vânzare sau de prestare de servicii
încheiate de consu-matori cu comercianţii.
- Consumatorii pot supune litigiul proce-durilor SAL administrate de SAL-FIN dacă fac dovada
că, în prealabil, au încercat să soluţioneze litigiul direct cu comerciantul în cauză.
- Pentru soluţionarea alternativă a litigiilor în domeniul bancar, în temeiul O.G. nr.
38/2015 a fost înființat Centrul SAL, ca entitate juridică autonomă, neguver-namentală,
apolitică, fără scop lucrativ, de interes public, cu personalitate juridică.
- Litigiile din domeniul bancar sunt soluţionate exclusiv prin proceduri SAL de Centrul SAL.
Scopul Centrului SAL bancar: asigurarea accesului consumatorilor din domeniul bancar la
soluţionarea, prin proceduri SAL, a litigiilor dintre aceştia şi comercianţii a căror activitate este
reglementată, autorizată şi supravegheată / monitorizată de Banca Naţională a României,
precum şi sucursalelor comercianţilor străini ce desfăşoară activităţi pe teritoriul României, în
domeniul bancar.
- Soluţionarea litigiilor înaintate de către consumatori Centrului SAL este realizată de membrii
Corpului conciliatorilor, conform regulilor de procedură adoptate de Centru.
- Membrii Corpului conciliatorilor sunt independenţi, imparţiali şi trebuie să dispună de o bună
reputaţie şi expertiză adecvată.
13
arbitrale străine.
1. Arbitrajul ad-hoc
2. Arbitrajul instituțional
- Potrivit art. 616 C. Proc. Civ., arbitrajul instituţionalizat este acea formă de jurisdicţie
arbitrală care se constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau
instituţie internă ori internaţională sau ca organizaţie neguvernamentală de interes public de
sine stătătoare, în condiţiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor
litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit unei convenţii arbitrale.
- Activitatea arbitrajului instituţionalizat nu are caracter economic şi nu urmăreşte obţinerea de
profit.
- În reglementarea şi desfăşurarea activităţii jurisdicţionale, arbitrajul instituţionalizat este
autonom în raport cu instituţia care l-a înfiinţat. Aceasta va stabili măsurile necesare pentru
garantarea autonomiei.
14
3. Arbitrajul de echitate
(ex aequo et bono)
- Atât judecătorul, cât și arbitrul au puterea de a statua cu caracter obligatoriu pentru părțile în
litigiu asupra temeiniciei și legalității pretențiilor formulate de reclamant și a apărărilor
pârâtului;
- hotărârea pronunțată de judecător, precum și cea a arbitrului stabilesc drepturile și obligațiile
părților litigante, astfel încât acestea sunt susceptibile de executare.
- Există o anumită interferență între cele două activități jurisdiscționale – cea desfășurată de
instanță și cea înfăptuită de arbitraj – care uneori se realizează în cadrul aceluiași litigiu, de
unde rezultă că cele două activități sunt similare ca natură.
15
4.3. Concepția mixtă (sau eclectică)
5. Convenția de arbitraj
Este acordul părților unui contract principal, exprimat printr-o stipulație inserată în cuprinsul
acelui contract sau printr-un înscris separat, de a supune litigiile lor ce s-ar putea ivi în legătură
cu executarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.
- Clauza compromisorie produce efecte obligatorii pentru părți;
- Ea înlătură competența instanțelor judecătorești în problema soluționării litigiului;
- Conferă arbitrului puteri cu privire la soluționarea litigiului dintre părțile contractante;
- Permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiții de eficiență, la pronunțarea
unei sentințe susceptibile de executare.
5.2. Compromisul
Este o convenție prin care părțile stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie supus jurisdicției
ordinare, ci unui arbitraj, specificându-se și condițiile în care va statua arbitrajul astfel
desemnat.
Condițiile compromisului
Să se refere la un litigiu existent; arbitrii pot statua doar asupra cererii cu care au fost sesizați;
Să exprime voința părților ca litigiul respectiv să fie supus spre soluționare arbitrajului;
În cuprinsul compromisului, părțile să desemneze arbitrul (arbitrii) care urmează să se pronunțe
asupra litigiului;
16
sunt îndeplinite condițiile specifice promovării acestor acțiuni;
- Proba actului de compromis se face prin orice mijloc, acesta fiind un act consensual.
Exprimarea de către părți a opțiunii pentru soluționarea litigiilor respective de către un tribunal
arbitral format din trei arbitri și desemnarea a câte un arbitru de către fiecare partener
contractual și de comun acord a supraarbitrului;
- Fixarea unui termen limită pentru desemnarea de către fiecare dintre părți a arbitrului său,
precum și pentru desemnarea supraarbitrului;
- Precizarea puterii arbitrilor. Părțile pot limita aceste puteri la o simplă încercare de conciliere
prealabilă sau pot conferi arbitrilor facultatea de a realiza un arbitraj de echitate.
- Stabilirea locului unde urmează să se țină arbitrajul;
- Determinarea legii aplicabile;
- Determinarea limbii în care urmează să se desfășoare procedura în fața arbitrajului;
- Angajamentul formal al părților de a duce la îndeplinire sentința pronunțată de arbitru.
- Potrivit art. 1111 C. Proc. Civ., un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit
internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
- Sediul instanţei arbitrale se stabileşte de părţile în cauză sau de instituţia de arbitraj desemnată
de acestea, iar în lipsă, de către arbitri.
- Potrivit art. 1112 C. Proc. Civ., orice cauză de natură patrimonială poate face obiectul
arbitrajului dacă ea priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune liber, iar legea statului de
sediu al instanţei arbitrale nu rezervă competenţa exclusivă instanţelor judecătoreşti.
Contractul comercial internațional - convenția dintre două sau mai multe părți care are un
caracter internațional, care depinde de anumite criterii și antrenează un regim juridic specific;
Calificarea dată de părți ori naționalitatea acestora nu produc efecte asupra caracterului
național ori internațional al contractului.
Cazurile în care legislația comercială cere forma scrisă ad validitatem pentru contractele de
comerț internațional sunt rare.
3. Majoritatea contractelor comerciale internaționale sunt sinalagmatice cu titlu oneros.
- particularitatea contractelor comerciale internaționale de a fi cu titlu oneros se explică prin
caracterul lucrativ al activității comercianților (finis marcatorum est lucrum).
4. Contractele comerciale internaționale cu titlu oneros sunt, în mare parte, comutative;
- Există și contracte aleatorii (de ex. asigurarea și reasigurarea internațională de mărfuri).
- Animus donandi lipsește din comerțul internațional. Chiar și operațiunile efectuate aparent
gratuit (de ex. distribuirea de materiale publicitare) ascund un scop de esență oneroasă.
18
Clasificarea contractelor după efectele pe care le produc
a) Contractele constitutive - privesc, de regulă, crearea de drepturi de creanță (de ex. cele de
mandat, comision, depozit, antrepriză, transport).
b) Contractele translative – privesc în special drepturile reale și anume transferul fie al
dreptului de proprietate asupra unei mărfi (de ex. vânzarea-cumpărarea și schimbul), fie al unui
drept de folosință (de ex. contractul de leasing, de franciză).
c) Contractele declarative de drepturi (de ex. contractul de tranzacție) sunt relativ rare în
practica subiectelor române de drept al comerțului internațional.
19
B. Condiții de validitate ale contractelor comerciale internaționale
Reglementările uniforme, doctrina și practica judiciară, mai ales cea arbitrală, sunt constante în
interpretarea restrictivă a viciilor de consimțământ în materia comerțului internațional;
1.1. Eroarea
Art. 3.2.1 din Principiile UNIDROIT din 2010 definește eroarea ca fiind „falsa reprezentare a
realității de fapt sau de drept existentă în momentul încheierii contractului.”
- Art. 3.2.2 din Principiile UNIDROIT: „Nulitatea în caz de eroare poate fi invocată de către o
parte doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a. în momentul încheierii contractului, eroarea prezenta o asemenea importanță încât o persoană
rezonabilă, aflată într-o situație similară cu partea în eroare, ar fi încheiat contractul numai în
condiții substanțial diferite sau nu ar fi încheiat contractul dacă avea cunoștință de adevărata
stare de lucruri.
b.
b.1. Cealaltă pare a făcut aceeași eroare, ori s-a aflat la originea acelei erori, ori a cunoscut sau
ar fi trebuit să cunoască existența erorii acționând astfel împotriva principiilor bunei credințe în
materie comercială prin lăsarea în eroare a co-contractantului;
sau
b.2. Cealaltă parte nu a acționat în baza contractului, până la data invocării nulității
contractului;
Cu toate acestea, nulitatea pentru eroare nu poate fi invocată dacă:
a. partea care o invocă a fost deosebit de neglijentă când a comis eroarea;
b. eroarea se referă la o chestiune în legătură cu care riscul de a greși era asumat sau, având în
vedere circumstanțele, ar fi trebuit să fie suportat de partea care s-a aflat în eroare.
1.2. Dolul:
Art. 3.2.5 din Principiile UNIDROIT: „ Nulitatea contractului pentru dol poate fi
invocată de o parte într-una din următoarele ipoteze:
a) consimțământul său a fost obținut prin manevrele frauduloase ale celeilalte părți, inclusiv
prin modalitatea de exprimare sau prin acțiunile celeilalte părți;
b) Cea din urmă parte a omis, în mod fraudulos, să aducă la cunoștința partenerului contractual
anumite împrejurări care, potrivit exigențelor bunei-credințe din materie comercială, ar fi
trebuit aduse la cunoștință.
20
1.3. Violența
Art. 3.2.6 din Principiile UNIDROIT: „Nulitatea contractului pentru motivul violenței poate fi
invocată de una din părți în ipoteza în care consimțământul său a fost obținut prin amenințări
nejustificate ale celeilalte părți, al căror caracter iminent și grav nu conferă, în împrejurările
respective, părții care invocă nulitatea, nici o alternativă rezonabilă.”
Art. 3.2.6 din Principiile UNIDROIT: „ În mod particular, o amenințare este nejustificată fie
dacă acțiunea sau inacțiunea amenințătoare este, prin ea însăși, ilicită, fie dacă recurgerea la
respectiva amenințare, efectuată în scopul determinării celeilalte părți să încheie contractul, este
ilicită.”
1.4. Leziunea
Art. 3.2.7 din Principiile UNIDROIT: „Nulitatea contractului sau nulitatea unei anumite clauze
contractuale pentru motivul leziunii poate fi invocată de una din părți dacă, în momentul
încheierii contractului, respectivul contract sau respectiva clauză contractuală conferă celeilalte
părți un avantaj excesiv.”
Conform art. 3.2.7 alin. (1) din Principiile UNIDROIT trebuie avute în vedere următoarele:
a) faptul că cealaltă parte a profitat cu rea-credință de starea de dependență a partenerului
contractual, de dificultățile economice sau de nevoile urgente ale acestuia, sau de lipsa de
previziune, de necunoașterea, de lipsa de experiență, de lipsa abilităților de negociere ale
respectivului partener contractual;
c) Natura și scopul contractului.
La cererea părții lezate, instanța poate adapta contractul sau clauza pentru a-l pune în
acord cu standardele bunei credințe în materie comercială.
Art. 3.1.3. alin. (1) din Principiile UNIDROIT: „simplul fapt că la momentul încheierii
contractului, una din părți este în imposibilitate de executare a obligațiilor asumate, nu aduce
atingere validității contractului.”
Art. 3.1.3. alin. (1) din Principiile UNIDROIT: „Simplul fapt că, în momentul încheierii
contractului, una din părți nu dispune de bunurile care constituie obiectul contractului, nu aduce
atingere validității contractului”.
21
4. Regimul nulității contractelor comerciale internaționale
Art. 3.2.9 din Principiile UNIDROIT: „Dacă partea îndreptățită să invoce nulitatea confirmă,
expres sau implicit, respectivul contract ulterior momentului de început al curgerii termenului
de formulare a notificării nulității, contractul nu mai poate fi anulat.”
Art. 3.2.10 alin. (1) teza I din Principiile UNIDROIT: „Dacă o parte este îndreptățită să invoce
nulitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte își exprimă intenția de a executa
contractul sau chiar execută contractul în modalitatea înțeleasă de partea îndreptățită să invoce
nulitatea, contractul este considerat a fi fost încheiat în modul înțeles de această din urmă
parte.”
Art. 3.2.10 alin. (1) teza II din Principiile UNIDROIT : „Cealaltă parte trebuie să-și exprime
intenția de executare a contractului sau trebuie să execute contractul imediat ce a fost informată
cu privire la modalitatea de executare a contractului, astfel înțeleasă de partea îndreptățită să
invoce nulitatea, respectiv anterior momentului în care această din urmă parte s-a prevalat, în
mod rezonabil, de prevederile contractuale.”
Art. 3.2.10 alin. (2) din Principiile UNIDROIT: „Ulterior exprimării intenției de a executa
contractul sau ulterior executării contractului, victima erorii pierde dreptul de a invoca
nulitatea, iar orice notificarea anterioară cu privire la nulitate este fără efect.”
Art. 3.2.11 din Principiile UNIDROIT: „Dreptul unei părți de a invoca nulitatea contractului se
exercită prin notificarea partenerului contractual.”
Art. 3.2.14 din Principiile UNIDROIT: „Nulitatea are efect retroactiv.”
Art. 1.1 din Principiile UNIDROIT din 2010: „Părțile sunt libere să încheie un contract și să
stabilească conținutului acestuia”.
Art. 1.2 din Principiile UNIDROIT: „Aceste Principii nu stabilesc obligativitatea îndeplinirii
unor anumite condiții de formă pentru încheierea sau probarea încheierii unui contract,
respectiv pentru întocmirea sau probarea întocmirii unui act unilateral sau a oricărui alt act
juridic. Pot fi utilizate orice mijloace de probă, inclusiv proba cu martori”.
- Principiul libertății contractuale este de aplicare generală, în sensul că el se aplică nu doar
raporturilor contractuale la care participă comercianți particulari, ci și relațiilor la care iau parte
societăți cu capital integral sau majoritar de stat.
22
Conținutul principiului libertății comerțului internaționale
Libertatea părților de a încheia contractul;
Libertatea părților de a stabili natura contractului, obiectul și conținutul contractului;
Libertatea probelor;
Libertatea părților de a opta cu privire la jurisdicția competentă să soluționeze litigiile rezultate
din contract.
2. Oferta de a contracta
a) Trebuie să fie fermă, adică să fie dată în stare de angajament juridic (animo contrahendi
negotii);
b) Trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate;
c) Trebuie să fie precisă și completă.
Art. 2.1.2 din Principiile UNIDROIT: „Propunerea de a încheia un contract constituie ofertă
dacă este suficient de precisă și dacă indică intenția ofertantului de a încheia respectivul
contract în ipoteza acceptării ofertei. ”
Art. 2.1.3 alin. (1) din Principiile UNIDROIT: „Oferta începe să producă efecte juridice în
momentul în care ajunge, în mod efectiv, la cunoștința destinatarului.”
Art. 2.1.3 alin. (2): „ Oferta, chiar dacă este irevocabilă, poate fi retrasă dacă retragerea ajunge,
în mod efectiv, la destinatar, înainte sau în același timp cu ajungerea, în mod efectiv, a ofertei la
respectivul destinatar.”
Art. 2.1.4 alin.(1): „Până în momentul încheierii contractului, oferta poate fi revocată dacă
revocarea ajunge, în mod efectiv, la destinatar, anterior momentului expedierii acceptării
ofertei.”
Art. 2.1.4 alin.(2): „Oferta nu poate fi revocată:
(a) dacă indică, fie prin menționarea unui termen cert pentru acceptare, fie în alt mod, faptul că
este irevocabilă;
sau
(b) dacă destinatarul ofertei era îndreptățit, în mod rezonabil, să creadă că respectiva ofertă este
irevocabilă și dacă a acționat în consecință..”
Art. 2.1.5: „Oferta încetează să mai producă efecte juridice în momentul în care neacceptarea
respectivei oferte ajunge, în mod efectiv, la cunoștința ofertantului.”
3. Acceptarea ofertei
Constituie cea de-a doua latură a consimțământului;
Poate îmbrăca două modalități:
Expresă – atunci când constă în răspunsul destinatarului ofertei în sensul că este de acord
cu aceasta;
b) Tacită, în cazul în care se prezintă sub forma oricărui fapt juridic care poate fi considerat
drept echivalent al acceptării exprese.
De regulă, expresia „qui tacet cum loqui debetur, consentine videtur” nu este
recunoscută ca aplicabilă în cazul contractelor comerciale internaționale
23
Condițiile de validitate a acceptării
3. Forma contractului:
24
Riscurile contractuale în comerțul internațional
Contractele comerciale încheiate pe termen mediu sau lung prezintă, într-o mai mare măsură
decât cele pe termen scurt, particularitatea de a fi supuse pe parcursul executării lor unor riscuri
care, în cazul în care se produc, pot influența prestația uneia sau a ambelor părți, perturbând
echilibrul contractual.
25
E. Efectele contractelor comerciale internaționale
a) intervenția unui caz de forță majoră nu are ca urmare imediată încetarea efectelor
contractului și apariția problemei riscului contractual - așa cum se întâmplă în dreptul comun - ,
ci suspendarea temporară a forței obligatorii a contractului.
b) Încetarea forței obligatorii a contractelor ca urmare a unei cauze intuitu personae sunt mai
puțin frecvente în comerțul internațional decât în dreptul comun;
c) Aplicarea efectului obligatoriu al contractului comercial internațional este restrânsă sau
înlăturată atunci când legea sau o hotărâre judecătorească ori arbitrală aplică principiul
impreviziunii.
„Dacă locul executării obligației nu este stabilit contractual sau nu este determinabil
contractual, executarea se efectuează:
(a) în ipoteza unei obligații evaluabile în bani, la sediul de conducere și gestiune a activității
statutare al creditorului;
(b) în ipoteza oricărei alte obligații, la sediul de conducere și gestiune a activității statutare al
debitorului.
Partea care își schimbă, ulterior încheierii contractului, sediul de conducere și gestiune a
activității statutare suportă orice creștere a cheltuielilor legate de executare pe care le-a putut
cauza respectiva schimbare.
- Plata poate fi efectuată prin orice metodă utilizată la locul plății în condiții normale de
desfășurare a activității de afaceri.
- În ipoteza creditorului care acceptă un ordin de plată, orice alt instrument bancar de plată sau
o promisiune de efectuare a plății, prezumția acceptării nu operează decât dacă respectivele
instrumente bancare vor fi onorate la plată”.
26
(a) dacă a fost stabilită contractual data executării sau dacă respectiva dată este determinabilă
contractual, la acea dată;
(b) dacă a fost stabilită contractual o perioadă de timp sau dacă respectiva perioadă de timp este
determinabilă contractual, la orice dată din perioada mai sus-menționată, afară de cazul în care
împrejurările indică faptul că stabilirea respectivei date îi revine celeilalte părți.
(c) în orice altă situație, într-un termen rezonabil care începe să curgă din momentul încheierii
contractului.
În ipotezele prevăzute de lit. (b) sau (c), debitorul trebuie să-și execute obligațiile dintr-o dată,
dacă respectiva executare poate fi efectuată astfel și dacă circumstanțele nu stabilesc altfel.
Art. 6.1.3 din Principiile UNIDROIT: „Creditorul poate, la scadență, refuza propunerea
debitorului de executare parțială a obligației, indiferent dacă respectiva propunere este sau nu
este însoțită de furnizarea unei garanții cu privire la restul rămas de executat, în afară de situația
în care creditorul nu are un interes legitim de a proceda astfel.
Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de executarea parțială a obligației sunt suportate
de debitor fără a se aduce atingere oricărui alt mijloc de recuperare a respectivelor cheltuieli.”
„În măsura în care executarea obligațiilor părților poate fi efectuată simultan, părțile sunt
obligate să le execute astfel, în afară de cazul în care circumstanțele indică altfel.
În măsura în care executarea obligației unei singure părți reclamă un termen de executare,
această parte este obligată să-și execute prima obligația, în afară de cazul în care circumstanțele
indică altfel”.
În contractele sinalagmatice refuzul uneia dintre părți de a-și onora obligațiile (de ex. de a plăti
prețul) rupe echilibrul care trebuie să existe între prestațiile reciproce, astfel încât cealaltă parte
este în drept ca, la rândul ei, să înceteze executarea propriilor obligații.
a) Prestațiile reciproce să fie simultane, adică nici una să nu fie afectată de termen sau condiție
suspensivă;
b) Obligațiile reciproce să fie interdependente, corelative, astfel încât, din punct de vedere
juridic, executarea uneia să fie dependentă de executarea celeilalte;
c) Neexecutarea contractului de către partea căreia i se invocă excepția trebuie să fie
semnificativă, chiar dacă este doar parțială;
27
d) Partea care invocă excepția trebuie să fie de bună-credință, adică neexecutarea contractului
să nu fie provocată de ea însăși.
Efectele rezoluțiunii
Sunt în general reglementate de Principiile UNIDROIT;
Art. 7.3.1. alin. (1) din Principiile UNIDROIT: „O parte poate înceta raporturile contractuale
dacă este incidentă o neexecutare substanțială a partenerului contractual”.
Art. 7.3.5 din Principiile UNIDROIT:
(1) Încetarea contractului determină încetarea pentru viitor a obligațiilor contractuale.
(2) Încetarea contractului nu exclude dreptul niciunei părți de a solicita despăgubiri pentru
neexecutare.
(3) Încetarea contractului nu are nici un efect atât asupra clauzelor de soluționare a litigiilor, cât
și asupra oricărei alte clauze contractuale destinată a produce efecte ulterior încetării
contractului.
Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, încheiată
la Viena la 11 aprilie 1980
1. Scurt istoric
• Partea I (art. 1-13) cuprinde reguli privind sfera de aplicare şi reguli generale privind
metodologia de aplicare a CVIM;
• Partea a II-a (art. 14-24) cuprinde reguli privind formarea contractului;
• Partea a III-a (art. 25-88), intitulată „Vânzarea de mărfuri”, este partea cel mai frecvent
aplicată şi cuprinde dispoziţiile substanţiale privind efectele contractului. Această parte
este subdivizată în: cap 1 – prevederile substanţiale generale (art. 25-29); cap 2 –
obligaţiile vânzătorului (art. 30-52); cap 3 – obligaţiile cumpărătorului (art. 53-65); cap. 4
– transferul riscurilor (art. 66-70); cap. 5 (art. 71-88) cuprinde câteva prevederi comune
aplicabile obligaţiilor ambelor părţi, legate de efectele rezoluţiunii, de daune-interese, de
forţa majoră şi efectele acesteia;
• Partea a IV-a (art. 89-101) cuprinde elemente de drept internaţional public legate de
ratificarea Convenţiei, posibilele rezervări cu privire la anumite părţi ale Convenţiei şi cu
privire la intrarea în vigoare, prevăzute în art. 92, 94, 95 şi care au vizat în mod special
statele nordice (care toate au adoptat CVIM cu rezerve).
29
Semnificația noțiunilor de mărfuri și vânzare în accepțiunea Convenției
Marfă = orice bun mobil corporal, într-o accepțiune largă.
Probleme de identificare și calificare:
problema contractelor mixte;
produsele informatice catalogate mărfuri;
ipoteza mărfurilor prelucrate de vânzător la cererea cumpărătorului;
ipoteza în care contractele presupun în mod obligatoriu și un serviciu;
contractele de distribuție;
contractele de consum;
excluderi din câmpul de aplicare al Convenției.
b). Contractul de vânzare-cumpărare trebuie să aibă un caracter internațional.
c). Contractul trebuie să aibă legătură cu cel puțin unul din statele membre.
d). Respectarea domeniului temporal de acțiune al Convenției.
e). Convenția se va aplica sau nu și în funcție de principiul autonomiei de voință al părților
(ipotezele de opting in sau out).
f). Convenția poate fi aplicată și de instanțele arbitrale.
30
1. Obligația de predare a mărfurilor și a documentelor
Consecințele predării:
Predarea și plata prețului;
Predarea și preluarea;
Predarea și transferul riscurilor;
Cheltuielile predării;
Locul predării;
Obligații accesorii (obligația de notificare, de organizare, de asigurare a mărfurilor);
Timpul predării;
Predarea documentelor;
Transferul proprietății.
3. Garanția împotriva drepturilor și pretențiilor terților asupra mărfurilor (art. 41-44 CVIM)
Vânzătorul are obligația de a preda cumpărtorului mărfuri libere de orice drepturi sau
pretenții din partea terților, cu excepția situației în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile,
obiect al unor asemenea pretenții.
3.1. Drepturile şi pretenţiile terţilor, altele decât cele izvorâte din proprietăţi intelectuale sau
industriale (art. 41 CVIM)
3.2.Drepturile şi pretenţiile terţilor bazate pe proprietatea intelectuală sau industrială (art. 42
CVIM)
b) Obligațiile cumpărătorului
Cumpărătorul trebuie să preia mărfurile (sensul este acela de preluare a posesiei fizice asupra
mărfurilor) şi să îndeplinească toate actele la care se poate aştepta în mod rezonabil, pentru a
putea face posibilă predarea.
Existenţa acestei obligaţii presupune, adesea, o obligaţie de cooperare şi face obiectul unor
clauze standard detaliate cu privire la preluare şi predare. De exemplu, în cazul clauzelor
Incoterms FOB, marfa trebuie predată transportatorului.
Remediile neexecutării
2. Clasificarea remediilor:
- remediile naturale și remediile substitutive.
32
Uzanțe uniforme în materia vânzării internaționale de mărfuri
- Regulile Incoterms sunt recunoscute de către UNCITRAL ca fiind standardul global pentru
interpretarea termenilor în comerţul exterior şi prevăd norme acceptate pe plan internaţional
specificând definiţiile şi normele de interpretare pentru cei mai comuni termeni comerciali.
- se aplică în cazul transporturilor în care locul de livrare precum și locul în care bunurile
sunt transportate către cumpărător sunt porturi.
- din această categorie fac parte următoarele 4 reguli:
36
Importanța Incoterms
- Prin simpla desemnare a unui termen comercial, părțile recepționează contractual întregul
ansamblu al normelor de interpretare respective, fiind scutite de enunțarea în contract a
obligațiilor ce le revin.
- Aceste reguli conferă celor care le utilizează o importantă certitudine juridică.
- Regulile se caracterizează printr-o determinare completă, explicită și detaliată a obligațiilor
părților din contractul de vânzare comercială internațională, ceea ce exclude – sau reduce în
mod semnificativ – nesiguranța antrenată de diversitatea interpretărilor date acelorași termeni
comerciali în diferite țări.
- Regulile Incoterms au un caracter practic.
- Ele nu sunt reglementări impuse din afară comercianților, ci constituie o expresie concentrată
a uzanțelor, care reprezintă produsul cel mai direct al activității comercianților înșiși.
Uzanțele RAFTD
RAFTD este un acronim pentru Revised American Foreign Trade Definitions (în limba română,
Definițiile Revizuite de Comerț American Exterior).
Reunesc uzanțele comerciale uniforme ce reprezintă corespondentul regulilor INCOTERMS și
care primesc o utilizare extinsă în materia vânzării comerciale internaționale pe continentul
nord-american.
- RAFTD 1941 au fost adoptate în data de 30 iulie 1941 de către un Comitet reunit, format din
reprezentanți ai Camerei de Comerț a S.U.A., Consiliul Național al Importatorilor Americani și
Consiliul Național de Comerț Extern.
- RAFTD 1941 tratează șapte termeni larg utilizați în materia vânzării comerciale
internaționale:
- exprimă regula potrivit căreia prețul se stabilește ținându-se seama de punctul de încărcare
intern, iar vânzătorului îi revine obligația să încarce mărfurile în vagoane, camioane, șlepuri,
avioane sau alte vehicule precizate în contract.
37
c) F.A.S. (Free Alongside Ship) și F.A.S. Vessel (named port of shipment)
- prețul stabilit include, în alcătuirea sa, toate cheltuielile de livrare până la bordul navei
maritime navlosite de către cumpărător sau, pentru el, în portul fixat pentru îmbarcare.
Concluzii
38
Contractele internaționale de comercializare
CONTRACTUL INTERNAȚIONAL
DE DISTRIBUȚIE
Acel contract comercial internațional, încheiat pe termen lung, în temeiul căruia o parte (numită
furnizor) se obligă să livreze celeilalte părți (numită distribuitor) anumite cantități de marfă (în
funcție de solicitările primite), pe care aceasta din urmă să le revândă propriilor clienți,
folosindu-se de marca furnizorului, pe o piață determinată prin contract, în schimbul unei
remunerații, constând în diferența dintre prețul de cumpărare și cel de revânzare.
Caracteristicile contractului
Este un contract cadru, în temeiul căruia furnizorul își asumă obligația de a încheia contracte
succesive de vânzare-cumpărare în funcție de solicitările primite din partea furnizorului.
Este un contract încheiat pe termen lung, fiind caracterizat prin stabilirea unor raporturi de
colaborare durabile între părți.
- Obligația principală a distribuitorului de revânzare a mărfurilor cumpărate de la furnizor este
dublată de alte obligații adiacente (promovarea vânzării mărfurilor furnizorului, acordarea de
service pentru mărfurile vândute, etc.);
- Acordarea unei remunerații în schimbul executării de către distribuitor a obligațiilor sale
contractuale.
Părțile contractului
Furnizorul (supplier) este partea contractantă producătoare a mărfii (și titulară a unei mărci de
fabrică referitoare la aceasta) care se obligă să vândă partenerului său contractual o anumită
cantitate din marfa produsă, cu scopul de a fi revândută de acesta din urmă propriilor clienți, în
cadrul unui teritoriu stabilit prin contract.
Distribuitorul = partea contractantă care cumpără o cantitate de marfă de la furnizor, obligându-
se ca în schimbul unei remunerații constând în diferența dintre prețul de revânzare și cel de
cumpărare :
- să o revândă propriilor clienți, în teritoriul stabilit, folosindu-se de marca furnizorului;
- să promoveze vânzarea mărfurilor furnizorului;
- să asigure service pentru mărfurile vândute.
39
Cumpărarea succesivă de către distribuitor a unei cantități de marfă în scopul revânzării
propriilor clienți în teritoriul stabilit;
Promovarea de către distribuitor a vânzării mărfii ce formează obiectul contractului;
Acordarea de service pentru marfa vândută;
Primirea de către distribuitor a unei remunerații în schimbul executării obligațiilor menționate
mai sus.
Formarea contractului
Efectele contractului.
Obligațiile furnizorului:
o obligația de livrare a mărfii;
o Obligația de a permite distribuitorului să folosească numele comercial, mărcile și
alte simboluri ale furnizorului;
o Obligația de a plăti furnizorului o remunerație pentru activitatea prestată;
o Obligația de informare a distribuitorului.
Obligațiile distribuitorului
o Obligația de preluare a mărfii;
o Obligația de plată a prețului mărfii livrate de furnizor;
o Obligația de respectare a teritoriului stabilit în contract;
o Obligația de a respecta prețurile de revânzare stabilite de furnizor;
o Obligația de a folosi numele comercial, mărcile și simbolurile furnizorului numai
în scopul contractului;
o Obligația de promovare a vânzării mărfurilor furnizorului;
o Obligația de a asigura service pentru mărfurile distribuite;
o Obligația de informare a furnizorului.
40
Încetarea contractului internațional de distribuție. Cauze.
Expirarea contractului: este o cauză de încetare a contractului încheiat pe o
perioadă determinată;
Denunțarea unilaterală a contractului: este o cauză de încetare a contractului
încheiat pe o perioadă nedeterminată sau a celui în care părțile stabilesc doar o
durată maximă de valabilitate.
c) Rezilierea contractului.
Cazuri de reziliere
- Încălcarea esențială de către una dintre părți a obligațiilor sale contractuale. Părțile pot
stipula ca neexecutarea unor obligații să fie prezumate a constitui o încălcare esențială a
contractului.
- Intervenția unor circumstanțe excepționale care justifică încetarea contractului.
CONTRACTUL DE AGENȚIE
Este acel contract încheiat între doi comercianți independenți, cu sediul în state diferite, prin
care unul dintre aceștia (agentul) se obligă să promoveze afacerile celuilalt (principalul) într-un
anumit teritoriu, prin obținerea și negocierea de oferte pentru principal sau, atunci când este
împuternicit în mod expres, prin încheierea de contracte pe seama principalului, în schimbul
unui comision și fără ca între agent și principal să existe raporturi juridice de subordonare.
Părțile contractului
Spre deosebire de terminologia juridică romanistă (utilizată inclusiv de dreptul român), care
operează cu noțiuni multiple (mandant – mandatar; comitent - comisar) dreptul anglo-saxon
utilizează o terminologie unică: principalul și agentul.
În dreptul român, Legea nr. 509/2002 (în prezent abrogată prin Legea nr. 71/2011) introduce
noțiunea de comitent, pentru a o înlocui pe cea de principal.
Furnizarea de către agent a ofertelor venite din partea terților pentru mărfurile principalului și
negocierea încheierii contractelor (sau după caz, încheierea contractelor de către agent pe seama
41
principalului), pe de o parte, și remunerația (comisionul) plătită de către principal agentului în
schimbul activității prestate de către acesta din urmă, pe de altă parte.
Formarea contractului
Efectele contractului.
Obligațiile agentului.
Obligația principalului
a) Expirarea contractului:
o Este aplicabilă doar contractului încheiat pe o perioadă determinată;
o În mod uzual, părțile prevăd prelungirea automată (de obicei pentru perioade
succesive de 1 an), în lipsa unei notificări scrise trimisă de partea care dorește
încetarea contractului.
42
- Încetarea este condiționată de expedierea unei notificări scrise printr-un mijloc care să asigure
dovada și data primirii.
Are ca rezultat producerea și / sau comercializarea de mărfuri sau prestarea de servicii de către
un comerciant independent în condițiile și potrivit standardelor unui alt comerciant care îi
conferă celui dintâi dreptul de a exploata marca și tehnologia dezvoltată de acesta.
Contractul de franchising este acel contract, bazat pe colaborarea continuă dintre do
comercianți independenți din punct de vedere juridic și economic, prin care unul dintre
aceștia (franchisee) dobândește dreptul de a produce și / sau comercializa anumite mărfuri
sau de a presta anumite mărfuri folosindu-se de numele comercial și de numele celuilalt
comerciant (franchisor) și beneficiind de asistență din partea acestuia din urmă, în schimbul
unei remunerații.
În legislația română, noțiunea de franciză este definită de art. 1 lit. a) din O.G. nr. 52/1997 ca
fiind „un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau
juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor,
acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o
afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Art. 1 lit. b) din O.G. nr. 52/1997 prevede că francizorul este un comerciant care îndeplinește
următoarele 4 condiții:
1. este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie exercitate pe
o durată cel puţin egală cu durata contractului de franciza;
2. conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un
serviciu;
3. asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
43
4. utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi
inovaţiei, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului.
Art. 1 lit. c) din O.G. nr. 52/1997 prevede că beneficiarul este un comerciant, persoană fizică
sau juridică, selecţionat de francizor, care aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză,
aşa cum este ea definită de către francizori.
Efectele contractului.
Obligațiile franchisor-ului
Obligațiile franchisee-ului
a) Expirarea contractului:
- Este aplicabilă doar contractului încheiat pe o perioadă determinată;
- În mod uzual, părțile prevăd prelungirea automată (de obicei pentru perioade succesive
de 1 an), în lipsa unei notificări scrise trimisă de partea care dorește încetarea contractului.
Obligațiile franchisee-ului
45
Contracte internaționale de finanțare comercială
- Contractul de factoring este o convenție încheiată între un aderent și factor, în temeiul căreia
factorul, contra unui comision, cumpără de la aderent creanțele certe, deținute de acesta asupra
debitorilor săi.
Interesele părților la contract
Interesul major este al aderentului care își poate continua activitatea comercială specifică, de
producere sau de comercializare de mărfuri sau de prestare de servicii, dispunând de îndată de
lichidități fără a fi obligat la acordarea de garanții.
Factorul este interesat de operațiune, deoarece ca instituție financiară – bancă sau altă instituție
de credit – își va putea fructifica lichiditățile percepând un comision mai mare decât dobânda
creditului aplicată pe piața creditului;
- el va percepe comisionul de factoring și eventual și comisionul de finanțare.
Factorul are posibilitatea de a accepta dintre creanțele aderentului doar pe acelea pe care le
consideră ca fiind sigure cât privește achitarea lor la scadență.
Aderentul ester ținut să cesioneze toate creanțele doar factorului în cauză, relația fiind astfel
marcată și de exclusivitate.
Este un contract nenumit: legislațiile naționale nu cunosc, până în prezent, legi speciale
care să reglementeze acest contract complex.
47
Este un contract sinalagmatic, la care participă doi comercianți (factorul și aderentul),
între care se nasc obligații corelative.
Este un contract oneros: în schimbul plății anticipate sau la scadență, după caz, a
creanțelor cumpărate de factor de la aderent, acesta din urmă îl remunerează pe factor cu
comisionul de factoring și dobânda aferentă sumelor avansate anticipat;
este un contract comutativ, existența drepturilor și obligațiilor părților fiind stabilită la
încheierea contractului.
Este un contract consensual, încheierea sa fiind valabilă prin simplul acord de voință al
părților;
Este un contract de adeziune;
Este un contract cu executare succesivă;
Este un contract intuitu personae în ce îl privește pe aderent, pe care factorul îl
acceptă după o serioasă verificare sub aspectul competenței profesionale, al onorabilității
și al bonității acestuia.
Aderentul – vânzător, respectiv prestator de servicii, și clienții acestuia, debitorii, trebuie să își
aibă sediul sau, după caz, domiciliul pe teritorii statale deosebite, iar marfa vândută sau
serviciul prestat să fi depășit frontiera statului aderentului.
- Clauza de exclusivitate, definitorie pentru contractul de factoring, poate consta:
a) fie într-o clauză de exclusivitate geografică (care privește toți debitorii având sediul într-un
anumit stat, respectiv într-o anumită zonă geografică);
b) fie într-o clauză de exclusivitate cu privire la un anumit sector de activitate (care privește
debitorii cumpărători ai unor mărfuri determinate).
- Aderentul este ținut să însoțească creanța acceptată în proprietate de către factor de
documentele atestând transferul transfrontalier al mărfii sau serviciului înglobat în respectiva
creanță.
- Exportatorul aderent trebuie să obțină aprobarea factorului pentru fiecare dintre importatorii
cu care se găsește în relații de afaceri, acordul factorului putând privi întreaga cifră de afaceri
legată de respectivul importator, sau stabilind un plafon limită privind cuantumul operațiunilor
derulate cu un anumit importator sau pe o anumită piață străină.
Costurile operațiunilor
- Comisionul de finanțare
Corespunde dobânzii aferente plăților anticipate efectuate de factor.
Remunerarea factorului este diferită în relația bilaterală, după cum contractul este încheiat cu
un factor din aceeași țară cu aderentul, sau cu un factor din aceeași țară cu clienții aderentului.
Plata anticipată se face de către factor în valuta menționată în factură.
Factoringul disponibil și factoringul indisponibil
Factoringul disponibil – suma de bani care se înscrie la capitolul credit al contului curent
deschis de factor aderentului și care reprezintă 80% din valoarea nominală a creanței cumpărate
de la aderent;
Din această sumă factorul va deduce suma convenită drept remunerație a sa, cuprinzând
comisionul de factoring, cel de finanțare și comisioanele bancare implicate de operație.
- Factoringul indisponibil reprezintă diferența între factoringul disponibil și valoarea nominală a
creanței și este suma pe care o reține factorul drept garanție pentru neplata la scadență de către
debitorul cedat a creanței în cauză.
- Această sumă este indisponibilizată până la recuperarea plății creanțelor de la debitorii cedați
și urmează a fi restituită aderentului prin creditarea contului său curent la momentul încasării
plății de către factor.
Clasificare
a) sistemul cu un factor
Se prezintă ca o operație bilaterală care are, la rândul său, două posibile ipostaze:
o Când factorul și aderentul au sediul sau domiciliul în aceeași țară, debitorii cedați
fiind clienții aderentului dintr-o altă țară;
o Când contractul se încheie între aderentul dintr-o țară și un factor care își are
sediul în aceeași țară cu debitorii aderentului.
49
instituție de credit sau cu o instituție financiară, având calitatea de factor la import, cu sediul în
aceeași țară cu debitorii aderentului, diferită deci de țara aderentului.
Sistemul cu doi factori poate avea două forme de realizare:
b.1. aderentul încheie un contract de factoring cu un factor din țara sa, numit factor la export,
căruia îi transmite în proprietate creanțele acceptate de acesta.
- Factorul la export va încheia un acord cu un factor din țara debitorilor cedați (instituție
financiară sau societate specializată de factoring) acord în temeiul căruia mandatează pe acest
factor (numit factor la import), să încaseze la scadență, creanțele debitorilor cedați, care au fost
notificați în prealabil atât cu privire la cesiunea creanței către factorul de export, cât și cu
privire la obligația lor de a plăti valabil către factorul de import.
b.2. Factorul la export încheie un acord de factoring cu factorul la import căruia îi cesionează
creanțele preluate în proprietate de la aderent asupra debitorilor cedați din țara factorului la
import.
- Factorul la import își asumă riscul de neplată a creanțelor de către debitorii cedați cărora
factorul la export le notificase cesiunea, precum și faptul că se pot libera valabil plătind în mâna
factorului la import.
- Legislațiile naționale sunt cele care stabilesc dacă recunosc sau nu subiectelor de drept –
persoane fizice sau juridice – posibilitatea de a participa la circuitul internațional de mărfuri și
servicii.
- Potrivit principiilor comune dreptului internațional privat, capacitatea juridică, ca și statutul
personal al persoanei fizice este reglementată de legea sa personală, lex personalis, care poate
fi:
a) lex patriae (cum e cazul României, Franței, Belgiei, Italiei);
sau
b) lex domicilii (cum e cazul Marii Britanii, SUA sau Rusiei).
- Dacă aderentul, respectiv debitorul cedat sunt persoane fizice, calitatea lor de comercianți, ca
și capacitatea de a participa la acte de comerț internațional cade sub incidența de reglementare a
legii lor personale.
50
- Statutul persoanelor juridice este supus legii lor naționale, potrivit acelorași norme de drept
conflictual.
- Convenția de la Roma, aplicabilă tuturor statelor din UE, reține ca soluție conflictuală
uniformă principiul lex voluntatis (art. 3).
- Convenția reține soluția supunerii contractului internațional legii statului cu care prezintă
legăturile cele mai strânse.
- Convenția stabilește prezumția că un contract prezintă legăturile cele mai strânse cu statul în
care partea care trebuie să furnizeze prestația caracteristică are, în momentul încheierii
contractului, reședința sa obișnuită sau, în cazul unei societăți, asociații sau persoane juridice,
administrația sa centrală.
Contractul de leasing
Contractul în baza căruia o parte, denumită locator / finanţator, transmite pentru o perioadă
determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi,
denumită locatar / utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de
leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul /finanţatorul se obligă să respecte dreptul
de opţiune al locatarului / utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing
fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale (art. 1 din OG nr.
51/1997).
- Pentru prima dată leasingul apare în S.U.A. în anul 1877 fiind utilizat de către societatea Bell
Telephone Company ca modalitate prin care abonaţii acesteia puteau doar să închirieze
aparatele telefonice în locul cumpărării.
- Ulterior, în perioada interbelică se observă apariţia primelor forme de leasing imobiliar al
căror obiect era constituit din exploatarea bunurilor pe o perioadă mai lungă.
- Deşi în esenţă, toate aceste operaţiuni juridice constau în simple locaţiuni, totuşi, condiţiile şi
scopurile în vederea cărora au fost încheiate aceste contracte au condus la posibilitatea de
abordare a leasingului şi ca operaţiune de credit.
- Din nevoia obţinerii unor fonduri financiare necesare desfăşurării unei activităţi productive
apare şi prima formă concretă de leasing în anul 1950 în S.U.A.
51
Trăsăturile contractului de leasing
52
- leasing imobiliar, care poate avea ca obiect imobilele cu destinație industrială sau
comercială, ori imobile cu destinația de locuință pentru persoane fizice.
- Potrivit art. 7 pct. 7 din Noul Cod fiscal, contractul de leasing financiar este orice contract de
leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului
sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce
face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
c) utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea
reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de
funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcţionare
maximă, exprimată în procente;
d) perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a bunului care
face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice perioadă
pentru care contractul de leasing poate fi prelungit;
e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală
cu valoarea de intrare a bunului.
Potrivit art. 7 pct. 8 din Noul Cod Fiscal, contractul de leasing operaţional este un contract de
leasing încheiat între locator şi locatar, care transferă locatarului riscurile şi beneficiile dreptului
de proprietate, mai puţin riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi care nu
îndeplineşte niciuna dintre condiţiile prevăzute la art. 7 pct. 7 lit. b)-e) din Codul Fiscal.
În cazul contractului de leasing operațional, riscul de valorificare a bunului la valoarea
reziduală există atunci când opţiunea de cumpărare nu este exercitată la începutul contractului
sau când contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul expirării
contractului.
- Este posibil, de asemenea, ca părțile să opteze pentru o altă soluție, desemnând o altă
autoritate judecătorească și o altă legislație;
- De multe ori sunt preferate curțile de arbitraj, fie cele de pe lângă camerele de comerț și
53
industrie naționale, fie cea de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris
(UNCITRAL).
- În 1965 a fost instituit Centrul Internațional pentru reglementarea diferendelor legate de
investiții (ICSID), care este un mecanism specializat pentru litigiile internaționale referitoare la
investiții.
- Centrul funcționează în baza unei convenții semnate de 139 de state, din care 126 sunt
membre ICSID.
- Potrivit art. 1 alin. (2) din Convenția din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor
relative la investitii intre state si persoane ale altor state, obiectul centrului este acela de a oferi
mijloace de conciliere şi arbitraj pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii, care
opun statele contractante unor persoane ale altor state contractante,
- La 28 mai 1988 s-a încheiat la Ottawa Convenția Unidroit asupra leasingului financiar
internațional.
- în preambul se arată că motivele încheierii acestei convenții sunt următoarele:
a) importanța eliminării anumitor impedimente juridice din calea leasingului financiar
internațional pentru echipamente și menținerea echilibrului între interesele diferitelor părți
implicate în tranzacție.
b) Necesitatea de a da leasingului financiar internațional mai multă accesibilitate;
c) Regimurile juridice care guvernează contractul tradițional de închiriere trebuie să fie adaptate
relațiilor tripartite caracteristice care apar în cadrul operațiunilor de leasing financiar;
d) Utilitatea stabilirii anumitor reguli uniforme legate în principal de aspectul dreptului
comercial și civil al operațiunilor de leasing financiar internațional.
- Convenția de la Ottawa din 1988 guvernează operațiunile de leasing financiar referitoare la
toate echipamentele, cu excepția acelora care trebuie să fie utilizate în principal de către locatar
cu titlu personal, familial sau casnic.
- Convenția de la Ottawa din 1988 se aplică atunci când locatorul și locatarul au sediul în state
contractante sau atunci când atât contractul de furnizare, cât și contractul de leasing sunt
guvernate de legea statului contractant.
- Convenția de la Ottawa din 1988 consacră principalele drepturi și obligații pe care le au
părțile, în virtutea unui contract de leasing.
- Prevederile convenției au caracter de regulă; ele se aplică tuturor contractelor de leasing, dacă
prin acestea nu s-a renunțat în mod expres la beneficiul Convenției.
- Art. 5 alin. (2) din Convenție arată care sunt clauzele obligatorii de la care nu se poate deroga.
- Convenția de la Ottawa instituie doar cadrul juridic pe baza căruia să se deruleze operațiunile
de leasing și să se soluționeze litigiile apărute, lăsând pe seama „dreptului comun” determinarea
instanțelor competente de soluționare a litigiilor.
- Dacă părțile contractante doresc să beneficieze de posibilitatea ca eventualele litigii să fie
soluționate prin arbitraj, ele trebuie să încheie separat o convenție în acest sens, ori să introducă
în contract o clauză compromisorie.
- Deși această clauză poate fi inserată în contractul internațional de leasing, ea este o convenție
de sine stătătoare.
54
- Pentru a evita riscurile decurgând din fluctuațiile monetare, părțile unui contract internațional
de leasing pot introduce între clauzele contractuale o clauză de impreviziune ori un pact de
menținere a valorii. Aceste clauze se referă doar la prestațiile monetare.
- Societatea de leasing își rezervă dreptul de a indexa redevențele datorate de utilizator în
concordanță cu fluctuația monedei în care se fac plățile.
- Conform clauzei de impreviziune, în situația în care obligațiile unei părți devin imposibil de
executat sau executarea lor ar duce la falimentarea părții, contractul va înceta.
- o asemenea posibilitate este recunoscută doar atunci când situația extraordinară a
contractantului este cauzată de un factor extern și independent de voința acestuia (crize
economice și sociale, greve, etc.).
- Dacă ulterior angajării unor acorduri preliminare cu furnizorul de bunuri, beneficiarul
primește o ofertă din partea altui furnizor, însă în condiții mai favorabile, beneficiarul se poate
prevala de „clauza de oferte concurente”.
- Această clauză este o convenție distinctă ce poate fi înscrisă într-un contract ori poate fi
semnată separat la începutul negocierilor contractuale.
- Clauza de ofertă concurentă dă posibilitatea părții care a primit o asemenea ofertă mai
favorabilă de a cere celeilalte părți reconsiderarea înțelegerilor anterioare și modificarea
condițiilor contractuale.
- Într-o asemenea situație, cealaltă parte poate accepta modificarea contractului sau poate cere
rezilierea acestuia.
Contractul internațional
de transport
Potrivit art. 4 din OG nr. 19/1997, dezvoltarea sistemului naţional de transport se realizează
ţinându-se seama de următoarele cerinţe:
a) promovarea programelor naţionale de realizare a unei dezvoltări durabile a economiei
naţionale;
b) nevoile de apărare a ţării;
c) asigurarea unui nivel ridicat de siguranţă a traficului;
55
d) eficienţa economică;
e) asigurarea condiţiilor de conservare şi de protejare a mediului;
f) utilizarea raţională a energiei;
g) respectarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte.
Modalități de transport
Transportul poate fi realizat de unul sau mai mulţi transportatori, în acest din urmă caz putând fi
succesiv ori combinat.
Transportul succesiv este cel efectuat de 2 sau mai mulţi transportatori succesivi care utilizează
acelaşi mod de transport, iar transportul combinat este cel în care acelaşi transportator sau
aceiaşi transportatori succesivi utilizează moduri de transport diferite – art. 1957 alin. (1) și (2)
Codul civil.
Răspunderea transportatorului
Transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea sa decât în cazurile prevăzute de lege.
Transportatorul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârzierea ajungerii la destinaţie, cu
excepţia cazului fortuit şi a forţei majore – art. 1959 Codul Civil.
Clasificarea transportului
- În funcție de calea sau mijlocul de transport, transporturile se clasifică în:
a) Transporturi terestre;
b) Transporturi navale;
c) Transporturi aeriene;
d) Transporturi extraterestre.
56
- În funcție de periodicitatea deplasării, transporturile sunt:
a) transporturi cu periodicitate regulată;
b) transporturi ocazionale.
Transportul rutier.
Convenții internaționale privind transporturile rutiere.
Convenția de la Geneva din 19.09.1949
o A avut drept scop dezvoltarea circulației rutiere internaționale, în condițiile în care
se recunoștea dreptul statelor de a reglementa, prin legi naționale, folosirea
drumurilor.
o A fost ratificată prin Decretul nr. 318/1980
57
Forma contractului. Forța probantă a scrisorii de trăsură.
Conform art. 4 din Convenția de la Geneva din 1956, proba contractului se face prin scrisoarea
de trăsură.
Absența, neregularitatea sau pierderea scrisorii de trăsură nu afectează existența sau
valabilitatea contractului de transport, care ramane supus dispozitiile acestei conventii.
- Scrisoarea de trasura este intocmita in trei exemplare originale, semnate de expeditor si de
transportator, aceste semnaturi putind sa fie imprimate sau inlocuite prin stampilele
expeditorului si transportatorului, daca legislatia tarii in care este intocmita scrisoarea de trasura
o permite.
- Primul exemplar se remite expeditorului, al doilea insoteste marfa, iar la treilea se retine de
transportator.
- In cazul in care marfa de transport trebuie sa fie incarcata in vehicule diferite sau daca este
vorba de diferite feluri de marfa ori de loturi distincte, expeditorul sau transportatorul are
dreptul sa ceara intocmirea de scrisori de trasura pentru fiecare vehicul folosit sau pentru
fiecare fel de marfa ori lot de marfuri.
- Scrisoarea de trăsură face dovada, până la proba contrarie, a condițiilor contractului si a
primirii mărfii de către transportator.
- In absenta înscrierii în scrisoarea de trăsură a rezervelor motivate ale transportatorului, exista
prezumția ca marfa si ambalajul ei erau in stare aparenta buna in momentul primirii de către
transportator și ca numărul de colete, cit si marcajele si numerele lor erau conforme cu
mentiunile din scrisoarea de trăsură.
- Expeditorul este răspunzător față de transportator pentru daunele pricinuite persoanelor,
materialului sau altor mărfuri, precum si pentru cheltuielile cauzate de defectuozitatea
ambalajului mărfii, afară de cazul când defectuozitatea, fiind aparentă sau cunoscuta
transportatorului in momentul primirii mărfii, transportatorul nu a făcut rezerve cu privire la
aceasta.
Obligațiile expeditorului
58
Obligațiile transportatorului
Obligațiile destinatarului
Conform Convenției de la Geneva din 1956 (în continuare CMR), transportatorul este prezumat
în culpă.
Astfel, rezultă că sarcina dovedirii existenței uneia dintre clauzele exoneratoare de răspundere
aparține acestuia.
c) manipularea, încarcarea, stivuirea sau descărcarea mărfii de către expeditor sau destinatar sau
de către persoane care acționează în contul expeditorului sau al destinatarului;
59
d) natura unor marfuri expuse, datorita cauzelor inerente insesi naturii lor, fie la pierderea totala
sau partiala, fie la avarie in special prin spargere, deteriorare interna si spontana, uscare,
curgere, pierdere normala sau prin actiunea insectelor sau a rozatoarelor;
e) insuficienta sau imperfectiunea marcajelor sau a numerelor coletelor;
f) transportul de animale vii.
- Daca in baza art. 17 din CMR, transportatorul nu răspunde de unii factori care au cauzat
dauna, răspunderea sa nu este angajată decât în măsura în care factorii de care el răspunde, în
baza art. 17 din CMR, au contribuit la daună.
Sediul materiei:
- Convenția de la Montreal din 1999, care potrivit art. 1, prevalează, în raporturile dintre
statele părți, asupra Convenției de la Varșovia din 1929 și ale celorlalte acorduri
internaționale prin care i s-au adus modificări sau completări (protocolul de la Haga,
Convenția de la Guadalajara, Protocolul de la Guatemala City, protocoalele de la
Montreal);
60
Forma contractului. Forța probantă a documentelor de transport aerian.
61
Obligațiile expeditorului:
Obligațiile transportatorului
Obligațiile destinatarului
Este reglementat de :
Convenția internațională pentru unificarea unor reguli de drept privitoare la
conosamente, adoptată la Bruxelles la 24 august 1924 (Regulile de la Haga) la
care România a aderat prin Legea nr. 43/1937;
Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, adoptată la
Hamburg la 30 martie 1978 (Regulile de la Hamburg), la care România a aderat
prin Decretul nr. 343/1981.
62
c) unul dintre porturile facultative de descarcare prevazut in contractul de transport pe mare este
portul efectiv de descarcare si este situat intr-un stat contractant, sau
d) conosamentul sau alt document care face dovada contractului de transport pe mare este emis
intr-un stat contractant, sau
e) conosamentul sau alt document care face dovada contractului de transport pe mare stipuleaza
ca prevederile prezentei conventii sau legislatia oricarui stat care le aplica guverneaza
contractul.
Documente de transport.
Cand marfurile sunt luate in primire de catre caraus sau de catre carausul efectiv, carausul
trebuie, la cererea incarcatorului, sa emita un conosament.
Conosamentul poate fi semnat de catre o persoana care a primit imputernicirea carausului.
Un conosament semnat de comandantul navei care transporta marfurile se considera ca fiind
semnat in numele carausului.
Conținutul conosamentului
Conosamentul trebuie sa cuprinda, printre altele, urmatoarele mentiuni:
a) natura generala a marfurilor, marcajele principale necesare pentru identificarea marfurilor, o
declaratie expresa, daca este cazul, privind caracterul periculos al marfurilor, numarul de colete
sau de bucati, precum si greutatea marfurilor sau cantitatea lor exprimata in alt mod, asa cum au
fost furnizate aceste indicatii de catre incarcator;
b) starea aparenta a marfurilor;
c) numele si sediul carausului;
d) numele incarcatorului;
e) destinatarul, daca ste numit de incarcator;
f) portul de incarcare prevazut in contractul de transport maritim si data la care marfurile au fost
preluate in portul de incarcare;
g) portul de descarcare prevazut in contractul de transport maritim;
h) numarul de exemplare originale ale conosamentului, daca sunt mai mult de unu;
i) locul emiterii conosamentului;
j) semnatura carausului sau a unei persoane care actioneaza in numele sau;
63
k) navlul in masura in care trebuie platit de destinatar sau alta indicatie ca navlul este platibil de
catre acesta;
l) limita sau limitele majorate ale raspunderii daca au fost fixate de comun acord;
m) declaratia, daca este cazul, ca marfurile vor fi sau vor putea fi transportate pe punte;
n) data sau perioada de livrare a marfurilor in portul de descarcare daca aceasta a fost expres
agreata de catre parti.
Forma contractului
Fiind un contract consensual, pentru încheierea sa valabilă nu este necesară existența unui
înscris.
Regulile de la Hamburg menționează conosamentul ca document având printre funcțiile sale și
pe aceea de a proba existența contractului de transport și a preluării sau încărcării mărfii.
- Existența contractului poate fi probată prin contractul de transport, în sens de instrumentum,
dacă acesta a fost întocmit;
- Acest înscris constatator al contractului nu face dovada preluării / încărcării mărfii.
Obligațiile încărcătorului
Obligațiile cărăușului:
Răspunderea cărăușului
Raspunderea carausului pentru marfuri in baza acestei conventii acopera perioada in care
marfurile sunt in grija sa la portul de incarcare, pe timpul transportului si la portul de
descarcare.
Marfurile sunt considerate in grija carausului:
a) din momentul cand acesta le preia de la:
- incarcator sau de la o persoana care actioneaza in numele acestuia,
Sau
64
- o autoritate sau o alta terta persoana careia, potrivit legii sau reglementarilor aplicabile in
portul de incarcare, marfurile trebuie predate pentru incarcare;
b) Pana in momentul cand carausul livreaza marfurile:
- prin predarea marfurilor destinatarului, sau
- in cazurile cand destinatarul nu primeste marfurile de la caraus, prin punerea lor la dispozitia
destinatarului in conformitate cu contractul sau legea, sau cu practicile ce se aplica in portul de
descarcare,
sau
- prin predarea marfurilor unei autoritati sau unei terte parti careia, potrivit legii sau
reglementarilor aplicabile in portul de descarcare, trebuie predate marfurile.
- Carausul este raspunzator pentru daune rezultate din pierderea sau avarierea marfurilor,
precum si din intarzierea in livrare, daca imprejurarea care a cauzat pierderea, avarierea sau
intarzierea s-a produs in timpul cat marfurile se aflau in grija sa, daca nu dovedeste ca el,
prepusii sau mandatarii sai au luat toate masurile care se cereau in mod rezonabil sa fie luate
pentru a evita aparitia si consecintele acestei imprejurari.
- Se considera intarziere a livrarii atunci cand marfurile nu au fost livrate la portul de descarcare
prevazut in contractul de transport maritim in termenul convenit in mod expres sau, in lipsa
unui asemenea acord, intr-un termen ce poate fi in mod rezonabil pretins unui caraus diligent,
avand in vedere imprejurarile de fapt.
Obligațiile destinatarului
65
Tehnici și instrumente de plată internațională
INTRODUCERE
Instrumentele de plată au apărut ca o necesitate, pe de o parte, din rațiuni de securitate fizică a
banilor, iar pe de altă parte, ca urmare a intensificării schimburilor comerciale.
- Apariția efectelor de comerț moderne în secolul XIII în Italia s-a constituit în prima revoluție a
plății, urmată de automatizarea acestora în secolul XX în Statele Unite ale Americii și
diversificarea instrumentelor de plată, cum ar fi incasso-ul documentar și acreditivul
documentar sau chiar factoringul.
- Un alt mare pas a fost reprezentat de apariția instrumentelor de plată electronică ca efect al
dematerializării titlurilor de valoare.
ACREDITIVUL DOCUMENTAR
Definiția acreditivului
Acreditivul este operațiunea prin care o bancă emitentă, acționând la cererea și după
instrucțiunile unui client ordonator sau în nume propriu, efectuează o plată către un terț numit
beneficiar, inclusiv la ordinul acestuia sau acceptă și plătește efecte de comerț (cambii) trase de
către beneficiar, cu condiția existenței conformității documentelor la care se face referire cu
termenele și condițiile acreditivului.
- Acreditivul documentar este angajamentul (irevocabil sau nu) asumat de către o bancă, la
ordinul clientului său, ordonatorul, de a efectua o plată către beneficiar în schimbul
documentelor ce dovedesc efectuarea obligațiilor asumate de către acesta, la termenele stabilite
de ordonator.
- Acreditivul documentar este un contract accesoriu al contractului de comerț internațional pe
care se întemeiază, care de încheie între ordonator și beneficiar.
- Băncile nu sunt parte a acestui contract.
- Banca emitentă poate autoriza o altă bancă să efectueze o astfel de plată sau să accepte și să
plătească efecte de comerț sau poate autoriza o altă bancă să negocieze în condițiile
acreditivului.
66
Părțile acreditivului documentar.
Ordonatorul este inițiatorul operațiunii și, de principiu, este aceeași persoană cu importatorul
din contractul comercial principal.
Față de banca căreia îi solicită efectuarea operațiunii de plată, ordonatorul este un client.
Ordonator poate fi însăși banca, care va acționa în dublă calitate în această situație.
- Beneficiarul este, de principiu, exportatorul din contractul principal, fiind persoana în
favoarea căreia se emite acreditivul documentar.
- Art.2 al UCP 600 stabilește drepturile beneficiarului, respectiv acela de a primi plata sau de a
ordona efectuarea acesteia, de a emite cambii și de a solicita să fie plătite, în condițiile
îndeplinirii obligațiilor sale contractuale corelative dreptului de a încasa prețul.
- Emitentul este întotdeauna o instituție bancară.
- Aceasta, la inițiativa ordonatorului sau în nume propriu, se angajează în mod ferm să
efectueze plata în favoarea beneficiarului, în urma emiterii acreditivului.
- Sunt asimilate băncilor și sucursalele acestora din strãinãtate, astfel cã acreditivele emise de
sucursalele din strãinãtate nu vor fi considerate angajamentele societãții bancare mamã.
- Rolul băncii confirmatoare este de a adăuga propriul său angajament de plată a acreditivului,
în cazul în care banca emitentă, din diverse motive, nu plătește.
- De obicei, această bancă este o bancă de corespondență care nu are în mod obligatoriu și
sarcina de notificare a acreditivului, dar și-l asumă.
- Banca avizatoare este banca de corespondență care, în temeiul solicitării băncii emitente, va
notifica beneficiarului despre acreditivul emis în favoarea sa.
- De regulă, beneficiarul este client al băncii avizatoare.
- Aceasta nu are nici o obligație în afara transmiterii exacte a informațiilor și a certificării
valabilității acreditivului documentar.
- art.10, lit. b) din UCP 600, prin acreditiv se desemnează banca autorizată să plătească și să-și
asume un angajament de plată amânat, să accepte cambii sau să negocieze.
INCASSO-UL DOCUMENTAR
Decontarea prin incasso este o modalitate de plată care are la bază obligația plătitorului de a
achita o anumită sumă de bani în temeiul unui contract de comerț internațional.
Această modalitate de plată este reglementată de către Camera de Comerț Internațional de la
Paris în „Regulile uniforme privind incasso”.
- Plata sub forma incasso presupune transmiterea ordinului dat de către ordonator băncii sale
pentru încasarea contravalorii tranzacției în contul său.
- Conform definiției date de art.2 lit.a) al R.U.I., ordinul de încasare poate fi adresat băncii, în
vederea obținerii și/sau acceptării plății, în funcție de interesul beneficiarului acesteia.
- În funcție de documentele care sunt atașate, distingem între:
a) incasso simplu, caz în care alăturat ordinului de încasare a plății se depun doar documente
financiare, respectiv cambii, bilete la ordin, cecuri, etc., și
b) incasso documentar, care, alături de ordinul de încasare, conține și documente comerciale,
indiferent dacă există sau nu documente financiare.
- În funcție de modul prin care plătitorul își dă acordul pentru efectuarea plății, distingem între:
a) documente contra plată, mod care presupune în primul rând plata, iar ulterior primirea
documentelor, și
b) documente contra acceptare, ceea ce presupune primirea documentelor de către plătitor,
acceptarea acestora și ulterior efectuarea plății, eventual la scadență.
Părțile
Plata prin incasso documentar se convine în urma încheierii contractului de comerț internațional
și reprezintă obligația pe care una dintre părți, în principiu importatorul mărfii sau beneficiarul
serviciilor prestate, o are față de exportator sau prestatorul de servicii.
- În urma îndeplinirii obligației exportatorului sau prestatorului de servicii, acesta va fi în
măsură să dețină documente ce dovedesc îndeplinirea obligațiilor sale și care să-i permită
afirmarea dreptului său corelativ de a încasa, la momentul stabilit prin contract, prețul, urmând
a ordona băncii sale încasarea acestuia.
- Conform art.4 din R.U.I., instrucțiunile de încasare a plății trebuie să fie complete și precise,
respectiv să conțină detalii despre:
a) ordonator,
b) tras,
c) banca prezentatoare,
d) suma și valuta incasso-ului,
e) lista de documente anexate și numărul de exemplare pentru fiecare document.
f) termenele și condițiile referitoare la modalitatea de obținere a plății și/sau a acceptării,
g) spezele care trebuie suportate și eventuala renunțare expresă la acestea,
h) dobânzile și modul de calcul al acestora,
i) metoda de plată și forma avizului și instrucțiunile în caz de neplată, neacceptare și/sau
neconformitate cu alte instrucțiuni.
- În cazul în care banca de colectare poate îndeplini însărcinarea, respectiv prezentarea
documentelor către tras, îl va notifica și, în urma prezentării trasului, va îndeplini, cu bună
69
credință sarcinile aferente.
- Dacă banca de colectare nu are posibilitatea de prezentare a documentelor în fața trasului, va
solicita unei alte bănci, respectiv băncii prezentatoare, să îndeplinească aceste îndatoriri.
- În urma acceptării documentelor de către tras sau a încasării sumei de bani ce face obiectul
obligației, banca de colectare / prezentatoare va transmite băncii corespondente / remitente
documentele acceptate și / sau suma de bani achitată.
- Trasul va putea ridica marfa, aflându-se în posesia documentelor trimise de către ordonator în
urma acceptării efectuării plății sau a cambiei, iar ordonatorul, în urma notificării de către banca
remitentă, va încasa banii sau efectul de comerț acceptat.
Caracterele incasso-ului ca instrument de plată
Plata prin incasso este o operațiune de plată relativ simplă și cu costuri reduse, din punct de
vedere al spezelor pe care părțile le au de achitat către bănci.
Plata prin incasso nu presupune nici o garanție a plății, astfel că aceasta prezintă un grad ridicat
de risc, mai ales din cauza refuzului de plată, a pierderii mărfii, a întârzierii sau diminuării plății
efectiv încasate.
- Incasso-ul, ca instrument de plată, poate fi utilizat doar de beneficiarul plății, acesta având
calitatea de ordonator.
- Beneficiarul plății are opțiunea de avansare a cheltuielilor operațiunii, urmând ca în cazul în
care trasul se supune instrucțiunilor de incasso, acestea să fie recuperate de către banca
prezentatoare de la tras.
- Plata se efectuează în moneda locală a țării de plată în cazul în care instrucțiunile nu conțin o
altă specificație.
- Dacă plata trebuie efectuată în altă monedă decât cea locală, banca prezentatoare poate
elibera documentele către tras abia după efectuarea plății în valuta stabilită și numai dacă
această valută poate fi remisă imediat, în concordanță cu instrucțiunile de incasso.
- Plata trebuie să se facă fără întârziere către ordonator, respectiv către banca remitentă dacă nu
există instrucțiuni concrete în acest sens, și, în principiu, integral, dacă nu s-a stabilit altfel sau
dacă nu ne aflăm în fața unui incasso simplu.
70