Protecția și conservarea resurselor turistice

Cursul 1
MEDIUL GEOGRAFIC

Omul modern, după participarea la activităţi cu caracter lucrativ, simte nevoia de a-şi
petrece timpul liber cât mai plăcut, pentru a–şi satisface nevoia de recreere, odihnă, îngrijirea
sănătăţii, practicarea unui sport ş.a. Tocmai datorită acestui fapt a apărut turismul ca mijloc de
atingere a acestor scopuri.
Dezvoltarea turismului înseamnă, în prezent, valorificarea resurselor turistice în mod
durabil, respectând principiile durabilităţii şi atingerea unui echilibru între dezvoltare şi
conservare.
Conservarea mediului reprezintă una dintre problemele importante la nivel internaţional,
însă în ultimul timp, în special problema conservării biodiversităţii, la nivel de ecosisteme, specii,
populaţii şi chiar la nivel de gene, devine din ce în ce mai acută, din cauza intensificării
impactului uman asupra biosferei. În acest context, menţinerea biodiversităţii este necesară, nu
numai pentru asigurarea vieţii în prezent, dar şi pentru generaţiile viitoare, deoarece ea păstrează
echilibrul ecologic regional şi global, garantează regenerarea resurselor biologice şi menţinerea
unei calităţi a mediului necesare societăţii.
La ora actuală, mediul înconjurător se confruntă cu câteva fenomene majore, care
afectează întreaga planetă:
- efectul de seră,
- reducerea stratului de ozon,
- poluarea mărilor și a oceanelor, a fluviilor și râurilor,
- reducerea biodiversității floristice și faunistice.
Pe continente, mediul natural cunoaște multe dezechilibre datorate activității din industrie,
agricultură, transporturi și servicii. Astfel, s-au conturat în timp mai multe forme de poluare care,
prin suprapunere, dau naștere unor puternice distrugeri ale mediului ambient.
La nivel local, poluarea se manifestă îndeosebi prin acumularea de deșeuri, gunoaie,
circulație haotică, mirosuri pestilențiale, degradări estetice ale ambientului. În ultimele decenii,
se pune tot mai mult problema modului de gestionare a resurselor, creșterea costurilor legale de
poluare, păstrarea unui standard de viață cât mai bun.
Mai mult ca oricare domeniu de activitate, turismul este dependent de mediul înconjurator,
acesta reprezentând de fapt principala resursă, iar calitatea acestuia poate favoriza sau
obstrucționa derularea activităților turistice.
Relieful, pădurile, fluviile și râurile, lacurile, marea, apele minerale și termale, parcurile
naționale și monumentele naturii, monumentele de arhitectură și artă, valorile etnografice etc, se
constituie în cele mai valoroase elemente ale mediului natural și construit, adevărate resurse cu
valențe turistice, care pot favoriza, în timp și spațiu, dezvoltare multor forme de turism.
Mediul înconjurător constituie patrimonial turistic al unei națiuni, care prezintă propria
structură și dezvoltă o rețea de relații între elementele care îl alcătuiesc, determinând motivațiile
turiștilor și o anumită capacitate de adaptare față de nivelul de valorificare pe care îl poate atinge.
Această capacitate de adaptare este direct proporțională cu diversitatea și calitatea componentelor
sale.
Mediul geografic este un sistem specific Terrei, rezultat din combinarea şi interacţiunea
tuturor componentelor proprii Pământului (litosfera, atmosfera, hidrosfera, biosfera, inclusiv
omul şi activităţile sale).
1
 Pe parcursul evoluţiei geologice a Pământului, între componentele mediului geografic s-
au stabilit multiple relaţii de ordin cauzal, temporal, dinamic, spaţial etc., relaţii care au generat
procese fizice, chimice, mecanice, biotice, antropice, având ca rezultat formarea diferitelor tipuri
de relief, de soluri, de comunităţi şi formaţiuni vegetale. Pe spaţii extinse s-au individualizat
diverse complexe naturale şi antropizate. Astfel, la scară planetară s-a format mediul geografic
global, care constituie un înveliş specific, numit învelişul geografic, unic în felul său în Sistemul
Solar. Cu 3,5 miliarde de ani în urmă, în acest înveliş a apărut viaţa, mai întâi în apă şi apoi pe
uscat, după care s-au format solurile, iar în ultimii 2,5-3 milioane de ani a apărut omul şi s-a
dezvoltat societatea umană.
Mediul geografic este constituit din trei grupuri de componente:
- componente primare – abiotice (rocile, relieful, aerul, apa), care sunt cuprinse în cele trei
geosfere (litosfera, atmosfera, hidrosfera);
- componente derivate – biotice (plantele şi lumea animală), care s-au dezvoltat în baza
componentelor primare, transformându-le în timp. La aceste componente se adaugă şi solurile,
la a căror formare au participat atât componentele primare, cât şi cele derivate;
- componente antropice – care s-au format după apariţia omului, preponderent în ultimele secole,
ca urmare a activităţii umane din domeniul industriei, agriculturii, transporturilor etc.
În cadrul mediului geografic global s-au individualizat medii la nivelul componentelor, cu
întinderi şi dimensiuni diferite (medii oceanice, continentale, marine, montane, lacustre, fluviale,
biotice, antropice etc.). Fiecare dintre aceste medii include un ansamblu de componente şi relaţii
specifice cadrului intern al sistemului, realizând un schimb de substanţe şi de energie cu
elementele din mediile vecine. Fluxurile de energie şi de materie între diferite tipuri de medii
determină integritatea mediului geografic global.
Până la apariţia omului exista doar mediul natural, care întrunea componentele abiotice
şi cele biotice cu tot ansamblul lor de relaţii. Pe parcursul istoriei geologice a Pământului mediul
natural a evoluat, dar, odată cu dezvoltarea societăţii umane, îndeosebi în ultimele secole, acest
mediu a devenit tot mai restrâns dimensional. În prezent doar suprafeţele acoperite de
marii ghețari continentali, etajele alpine din munţii înalţi, părţile interne ale deserturilor, pădurile
ecuatoriale virgine, mediul abisal al Oceanului Planetar mai pot fi considerate medii naturale în
care influenţa omului este limitată.
Tendinţele de extindere a activităţilor omului implică în prezent spaţii masive, atingând
deja limitele învelişului geografic, iar pe viitor, probabil, chiar le vor depăşi.
În cadrul mediului umanizat s-au format două tipuri de medii: antropizat și antropic.

COMPONENTELE MEDIULUI GEOGRAFIC

Componentele abiotice
Relieful împreună cu rocile (substratul petrografic) sunt părţi componente ale mediului
geografic şi constituie suportul natural al acestuia. Relieful planetar (bazinele oceanice şi
continentele) au dat naştere la două mari tipuri de medii: acvatic (oceanic) (71%) şi continental
(29%). Mediile legate de componentele reliefului oceanic sunt: mediul dorsalelor şi al rifturilor,
mediul foselor oceanice, mediul vulcanic submers. În domeniul continental mediul geografic este
alcătuit din suprafeţe desfăşurate orizontal (podişuri joase, câmpii) şi suprafeţe desfăşurate
predominant pe verticală (munţi înalţi etc.).
Funcţiile reliefului pentru mediu, pentru om şi activităţile sale sunt:

2
■ munţii înalţi organizează mediul abiotic şi ulterior – componentele biotice (zonalitatea
verticală);
■ munţii formează impunătoare bariere climatice, biogeografice şi de trafic;
■ munţii conţin însemnate resurse ale subsolului (aur, argint, plumb, zinc, cupru, uraniu, cositor
etc.), care au atras populaţia, formând medii miniere locale (zonele montane andine din Peru,
Bolivia, Chile etc.);
■ pantele înzăpezite ale munţilor sunt folosite de om în scopuri recreative – sunt ideale pentru
practicarea sporturilor de iarnă, pe multe dintre acestea sunt construite amenajări turistice de
altitudine (în munţii Alpi, Cordilieri, Car-paţi), cu peisaje turistice montane distincte;
■ câmpiile şi podişurile joase au un relief plat cu roci sedimentare, soluri fertile, resurse de apă,
înveliş vegetal ierbos, elemente care au contribuit la concentrarea populaţiei (Câmpia
Mesopotamiei, Câmpia Chineză, Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia Rusă, Câmpia Germano-
Poloneză, Câmpia Română).

Aerul este un component vital al mediului geografic şi formează învelişul superior al

acestuia, numit atmosferă. Pe parcursul istoriei geologice aceasta a evoluat de la atmosfera fizică
iniţială la atmosfera biosferei şi, în final, la atmosfera geografică actuală. Atmosfera reprezintă
un mediu specific al Terrei, în care vieţuiesc diverse organisme şi îşi desfăşoară activităţile sale
omul. Fără aer nu ar exista viaţă şi nici dezvoltarea mediului înconjurător.
Funcţiile atmosferei pentru mediul geografic, pentru om şi activităţile sale sunt:
■ componenta atmosferică participă la formarea mediului geografic prin masă, compoziţie,
proprietăţi fizico-chimice, dinamică, prin formarea vremii şi a climei;
■ atmosfera contribuie la distribuţia luminii, căldurii, umidităţii, presiunii; în corelaţie cu ceilalţi
factori asigură constituirea unităţilor climatice: zone, regiuni, arii, locuri cu microclimă;
■ regimul de precipitaţii influenţează gradul de umiditate a solurilor, debitul nurilor, alimentarea
reţelei hidrografice, creând diferite condiţii de viaţă şi de utilizare a terenurilor agricole;
■ fenomenele meteorologice au rol stimulativ (roua, ceaţa, brizele), dar şi distructiv (tornadele,
grindina, viscolul, poleiul).

Apa a apărut în mediul geografic la începutul etapei geologice a dezvoltării planetei, fiind
una dintre componentele primare ale mediului pe Terra. Ea a avut un rol important în apariţia şi
menţinerea vieţii pe Pământ. În acelaşi timp, apa are şi o pondere apreciabilă în susţinerea
existenţei şi activităţii societăţii umane, deţinând funcţia de menţinere a mediului de viaţă, de
alimentare şi de dezvoltare a florei şi faunei. Componenta hidrică participă la structurarea
mediului înconjurător, formând medii specifice.
Funcţiile apei pentru mediu, pentru om şi activităţile sale sunt:
■ apa există în cele trei stări ale materiei: lichidă, solidă şi gazoasă, imprimând o calitate nouă şi
unică mediului geografic;
■ apa este o componentă dinamică, un agent de relaţionare a componentelor de mediu. Circuitul
apei în natură este esenţial în funcţionalitatea, dinamica şi existenţa mediului geografic;
■ apa formează un înveliş cu extindere mare, care este vital pentru vieţuitoare, om şi activităţile
sale;
■ componenta hidrică are un rol determinant în distribuţia climei terestre, constituind un agent
modelator al reliefului prin acţiunile sale de erodare, de transport şi de acumulare;
■ mările şi oceanele conţin resurse minerale şi combustibili, au potenţial energetic creat de
valuri, curenţi oceanici, maree şi asigură căi de navigaţie maritimă.
3
 Solul reprezintă puntea de legătură dintre materia minerală, materia vie şi activitatea
productivă a omului. El este veriga care uneşte componentele abiotice, biotice şi antropice în
cadrul mediului geografic. Acest înveliş are un caracter discontinuu, fiind prezent numai în
regiunile de uscat. Învelişul de soluri s-a format datorită interacţiunii componentelor mediului
geografic.
Funcţiile solului pentru mediu şi pentru activităţile omului sunt:
■ fertilitatea solurilor asigură producţia de biomasă agricolă şi silvică;
■ solul conduce energia de la suprafaţă (aer, apă, vieţuitoare) spre adâncime şi invers;
■ solul este un „laborator” în care are loc disoluţia, absorbţia, putrefacţia, fermentaţia
substanţelor, procese creatoare de substanţe noi, care susţin funcţiile mediului edafic;
■ diversitatea solurilor reflectă variaţia în spaţiu şi timp a proceselor pedogenetice, condiţionate
de factorii de mediu.

Componentele biotice
Componentele biotice constituie un sistem bine dezvoltat, alcătuit din plante şi animale.
Ele prezintă niveluri superioare de organizare şi de structurare a materiei. Plantele şi animalele
au apărut mai târziu pe Terra, fapt pentru care aceste componente sunt considerate
secundare. Componentele biotice generează diferite tipuri de medii: de pădure, de savană, de
deşert, de pajişte etc. Pe Pământ există circa 1,5 mil. de specii de animale şi 500 000 de specii de
plante, care formează învelişul vieţii – biosfera. De fapt, biologii consideră că numărul de specii
este mult mai mare. Organismele vii (biota) şi habitatul lor (biotopul) formează eco-
sistemul (noţiune ecologică) sau biogeosistemul (noţiune geografică).
Componentele biotice sunt clasificate după modul de nutriţie:
- producători sau organisme autotrofe – care pot sintetiza singure propria lor hrană (de
exemplu plantele);
- consumatori – care consumă hrana gata (de exemplu animalele ierbivore, carnivore);
- reducători – care descompun organismele moarte şi resturile organice (de exemplu bacteriile).
Funcţiile componentelor biotice în cadrul mediului geografic sunt:
■ componenta vie întreţine numeroase legături cu toate componentele mediului înconjurător;
■ vegetaţia are un rol esenţial în îmbogăţirea aerului cu oxigen, în fixarea carbonului, in
menţinerea umidităţii aerului;
■ prin procesele biochimice organismele vii participă la formarea scoarţei de alterare;
■ componentele biotice iau parte la constituirea unor roci (rocile organogene, zăcămintele de
combustibili), iar prin procesele pedogenetice – la formarea solului;
■ componentele biotice participă la formarea reliefului (de exemplu: relieful coraligen).

Rolul componentei antropice în mediul geografic

Omul este în acelaşi timp creaţia şi creatorul mediului său înconjurător, care îi asigură
existenţa fizică şi îi oferă posibilitatea dezvoltării intelectuale, morale, sociale şi spirituale.
Ponderea componentei umane în cadrul mediului natural s-a accentuat pe măsura dezvoltării
activităţii social-economice a omului. La ora actuală spaţiile naturale au devenit tot mai restrânse.
Există regiuni geografice în care participarea omului în structura mediului înconjurător este
determinantă, elementul antropic îndeplinind un rol dominant.
Funcţiile componentei antropice în cadrul mediului geografic sunt multiple:

4
■ omul a transformat mediul natural în mediu social, introducând în acesta elemente specifice
creaţiei umane;
■ omul a exploatat ciclurile climatice, hidrologice, vegetative ale mediului geografic, obţinând
biomasa cultivată;
■ omul a devenit un creator de bunuri materiale. Dezvoltarea industriei a impus cerinţe noi în
faţa societăţii umane, în special în ceea ce priveşte integrarea în circuitul economic a noilor tipuri
de resurse naturale;
■ omul a creat un habitat specific: dacă în aşezările rurale mediul natural predomină încă, în
mediile urbane acesta a fost treptat substituit;
■ crearea habitatelor, mai ales a celor urbane, care au condiţionat apariţia microclimei urbane, a
provocat schimbări microclimatice, modificări ale cursurilor râurilor, ale apelor subterane, ale
peisajelor naturale, ale vegetaţiei naturale, a generat apariţia maselor imense de deşeuri urbane
şi reziduuri industriale.
Toate componentele descrise (abiotice, biotice şi antropice) organizează mediul
geografic, combinându-se în forme diferite. În acelaşi timp, ele se diferenţiază, preluând funcţia
de factor determinant care îşi lasă amprenta în spaţiul de existenţă.

TIPURI DE MEDII NATURALE

Existenţa celor trei zone climatice (caldă, temperată şi rece) a fost presupusă încă din
perioada antichităţii greceşti, când Aristotel a emis ipoteza existenţei unei zone climatice toride
(situată între cele două tropice şi considerată prea caldă pentru a putea fi locuită), a unei zone
ingheţate (la nord de Cercul Polar, considerată permanent îngheţată, aşadar, tot nelocuită) şi a
unei zone temperate între Cercul Polar şi tropice, singura zonă în care considera că locuirea era
posibilă. Odată cu progresul cunoşterii planetei, o a doua zonă temperată a fost “descoperită” la
sud de ecuator şi o a doua zonă rece în jurul Antarcticei.
Harta climatică întocmită de Aristotel, deşi ultra-simplificată faţă de realitate, se baza
totuşi pe o serie de idei corecte. Cu toate acestea, ulterior s-a putut demonstra că şi zonele caldă
şi rece sunt locuibile, prima furnizând chiar suportul dezvoltării unora dintre cele mai avansate
civilizaţii din istoria planetei noastre. Actualmente, cea mai utilizată hartă climatică este cea
realizată de climatologul german Wladimir Köppen, care cuprinde 6 regiuni climatice majore,
delimitate în funcţie de cantitatea anuală de precipitaţii, cantitatea lunară de precipitaţii şi
temperatura medie lunară. Condiţiile climatice sunt cei mai importanţi factori în crearea
diverselor peisaje naturale, motiv pentru care plecăm de la acestea în abordarea zonelor naturale
ale Terrei.
Influenţa umană asupra peisajelor naturale este cvasi-totală, cu greu putem distinge pe
Terra areale în care, direct sau indirect să nu se simtă efectele umanizarii, de aceea obiectul de
studiu al acestei discipline include şi interveţia umană (cu referire specială la o serie de situaţii
de dezechilibre natural generate de prezenţa omului).

5
 Fig. 1 Harta mediilor natural pe glob
Pentru simplificarea studiului mediilor naturale ale Terrei, acestea au fost grupate după
cum urmează:
1. Mediile naturale din zona rece (între Cercurile Polare şi Poli)
2. Mediile naturale din zona temperată (între Cercurile Polare şi Tropice)
3. Mediile naturale din zona caldă (între Tropicul Racului şi Tropicul Capricornului)
Cele mai frecvente teritorii în care mediul natural este încă nemodificat de om se întâlnesc
în zona rece, în zona temperată sunt cele mai propice condiţii pentru desfăşurarea activităţilor
umane, iar în zona caldă, intertropicală, dinamica actuală a populaţiei asociată unui grad de
dezvoltare economică precară ce caracterizează majoritatea statelor de aici, plasează aceste
regiuni în categoria celor în care degradarea mediului se produce cu cea mai mare repeziciune.