Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava

Facultatea de Drept și Știinţe Administrative

Programul de studii: Management și Administraţie Europeană

Referat la disciplina Abuzul de drept  în Uniunea Europeană

Coordonator: Masterand:
Conf. Univ.Dr. Ignătescu Camelia Dumitrescu Bianca
Grupa I

2020
 CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Aspecte generale privind abuzul de drept

CAPITOLUL II: Jurisprudență: Verdens Gang şi Aase contra Norvegiei -

Libertatea presei. Protejarea intimităţii şi demnităţii persoanei.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE
 Abuzul de drept nu constă în existența abuzivă a dreptului, dreptul în sine neputând fi
abuziv, ci în exercitarea sau neexercitarea lui abuzivă, în deturnarea dreptului de la finalitatea
social economica pentru care a fost constituit si garantat, cauzându-se astfel, altuia un
prejudiciu material sau moral.
În prezent, doctrina juridică definește abuzul de drept ca fiind exercitarea unui drept
subiectiv cu încălcarea principiilor exercitării sale. Pornind de la această definiție rezultă că
orice exercitare a unui drept subiectiv civil realizată: cu nesocotirea legii și a morale, cu rea-
credință, cu depășirea limitelor acestuia, prin nesocotirea scopului economic și social pentru
care a fost recunoscut echivalează cu exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil. În acest
context, elementele constitutive ale abuzului de drept sunt două, și anume: elemental subiectiv
al relei credințe și cel obiectiv al deturnării dreptului de la finalitatea sa legală.
Actualitatea temei este dată de tendinţa de generalizare a abuzului de drept
determinată de instabilitatea legislativă şi reinterpretarea bunei credinţe în conduita juridică a
subiectelor de drept. Abuzul de drept este o prezenţă constantă în mai toate domeniile vieţii
noastre juridice. Acesta se practică , virtuos sau primitiv, funcţie de titularul concret al
dreptului subiectiv. Constatăm o tendinţă generală spre abuz de drept. Simţul moral al
participantului la raportul juridic , indiferent de calificarea acestuia, nu mai este perceput ca o
virtute decât în medii restrânse şi exclusiviste, iar declararea expresă a anumitor valori pare
adesea un semn al inadaptării . Se abuzează metodic, interesul direct al titularului dreptului
subiectiv justificând orice tip de conduită, iar „vinovatul” nu mai are nici un fel de probleme
de conştiinţă , el acţionează aşa cum o fac mulţi alţii. Astfel, abuzul generalizat neutralizează
vinovăţia individuală.
Plecând de la ideea că “logica impune concluzia ştiinţifică potrivit căreia nici un stat
nu deţine monopolul unui drept veritabil, că pretutindeni dreptul pozitiv conţine şi produce
nedreptul pe care numai destinatarii concreţi îl pot evalua”, apreciem că abuzul de drept
poate fi nu numai rezultatul exercitării cu rea credinţă a drepturilor subiective ci şi, uneori, o
formă de protest a titularilor de drept faţă de modul în care acesta a fost recunoscut.
Importanţa abordării abuzului de drept este dată atât de faptul că oferă o vedere
generală asupra abuzului de drept cât şi de marcarea elementelor distincte, speciale, ale
abuzului de drept din diferite ramuri. Dacă până în prezent s-au elaborat studii de specialitatea
dedicate unei anume forme a abuzului de drept, lucrarea de faţă îşi propune analiza
conceptului într-o altă abordare, urmărind o generalizare, o sinteză bazată pe studiul
fenomenului juridic în discuţie .

3
 CAPITOLUL I: Aspecte generale privind abuzul de drept
O modificare substanțială adusă de Noul Cod Civil („NCC”), cu impact asupra
viitoarelor soluții jurisprudențiale, constă în codificarea doctrinei și a jurisprudenței cu privire
la abuzul de drept. Abuzului de drept îi este, astfel, consacrată o reglementare expresă: pe de o
parte, art. 15 din NCC ("niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe
altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe"), pe de altă parte, art.
1353 din NCC ("cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este
obligat să-l repare, cu excepția cazului în care acesta este exercitat abuziv"). În acest sens, de
pildă, punerea în executare silită a unei hotărâri judecătorești executorii nu constituie un abuz
de drept: neminem laedit qui suo jure utitur (cel ce uzează de dreptul sau nu lezează)1.
În esență, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este
utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a vatămă o altă persoană sau
contrar bunei-credințe.
În materia abuzului de drept, rolul inovator al NCC este cu atât mai binevenit cu cât
legislația civilă anterioară nu cuprindea referiri exprese la acesta. Totuși, nu mai puțin,
dispozițiile art. 57 din Constituția României și cele art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice și persoanele juridice, printr-o interpretare sistematică, puteau constitui
temei legal pentru invocarea abuzului de drept. Potrivit dispozițiilor art. 54 din Constituția
României, “cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și
libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”,
iar, potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și
persoanele juridice, “Drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit
cu scopul lor economic și social.”
În schimb, în materie procesual-civilă, Codul de procedura civilă (art. 723)
sancționează exercitarea drepturilor procedurale cu rea-credință și contrar scopului în vederea
căruia au fost recunoscute de lege, părții care folosește aceste drepturi în mod abuziv
revenindu-i obligația de a răspunde pentru prejudiciile cauzate. În tăcerea Codului de
procedură civilă, care nu arată criteriile pentru determinarea abuzului de drept, simplă
respingere a unei cereri de chemare în judecată nu înseamnă, eo ipso, că reclamantul a
acționat abuziv, astfel încât să fie tras la răspundere pentru invocarea unor pretenții
nejustificate. Ca atare, s-a considerat că numai demersul judiciar, declanșat cu rea-credință
sau dintr-o eroare gravă ce o apropie de dol, cu intenția de a produce o pagubă, morală sau
materială, poate constitui abuz de drept2.
În doctrina juridică română, abuzul de drept a fost definit că fiind "exercitarea unui
drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale"3.
Au fost identificate patru caractere care se circumscriu noțiunii de abuz de drept,
respectiv exercitarea dreptului subiectiv civil (i) prin nesocotirea scopului economic și social

1
Gh. Mihai , Fundamentele dreptului, vol.IV, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pg.200.
2
În acest sens, Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, Codul de procedura civilă: comentat și adnotat cu legislație,
jurisprudența și doctrina, Ediția a 2-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2008, p. 1708 și urm;
3
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,   Casa de Editura și
Presă "Șansă" S.R.L., București, 1994, p. 81;

4
pentru care a fost recunoscut, (ii)  cu nesocotirea legii și moralei, (iii)  cu rea-credință și (iv)
cu depășirea limitelor sale4.
În acest sens, după caz, pot fi incidente două modalități de sancționare a abuzului de
drept: pe de o parte, refuzul concursului forței de constrângere a statului, în sensul că instanța,
constatând că este în prezența exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite
cererea reclamantului, iar dacă exercițiul abuziv emană de la pârât, va înlătura o atare apărare;
pe de altă parte, atunci când abuzul de drept se concretizează într-o fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii, poate fi antrenată răspunderea autorului exercițiului abuziv față de cel vătămat într-
un drept al său, prin obligarea la daune-interese.
În egală măsură, jurisprudența a calificat abuzul de drept că fiind o fapta ilicită,
săvârșită cu vinovăție, în structura căreia trebuie să coexiste cele două elemente, unul
subiectiv - reaua credință și unul obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea sa5.
Cu toate acestea, instanțele de judecată au fost destul de reticente în a obliga persoană
vinovată de exercitarea abuzivă a drepturilor sale la repararea prejudiciului cauzat unei alte
persoane.6 În practică judecătorească, problema abuzului de drept a fost legată de cele mai
multe ori de raporturile de vecinătate, de raporturile de muncă, de raporturile comerciale sau
de cele de contencios administrativ.7 În concret, pornindu-se de la definiția abuzului de drept,
reținută în literatură de specialitate, în jurisprudența s-a statuat, de pildă, că se circumscrie
unui abuz de drept refuzul nejustificat al pârâtului de a-și manifestă acordul necesar în
vederea obținerii de către reclamant a autorizației de construire ori situația în care acordul
pârâtului pentru obținerea autorizației de construire a fost condiționat de plata unor sume de
bani. În materie comercială, potrivit jurisprudenței, noțiunea în discuție poate există sub formă
abuzului de majoritate (atunci când hotărârile adunării generale sunt luate contrar interesului
social și în singurul scop de a favoriza membrii majorității în dauna membrilor minorității) și
abuzului de minoritate (atunci când acționării minoritari dețin o poziție de blocaj al adunării
generale, care astfel nu poate adopta hotărâri importante pentru societate). De altfel, Curtea de
Casație Franceză a reținut că "atitudinea contrară interesului general al societății, dovedită
prin faptul interzicerii efectuării unei operațiuni esențiale pentru această și în unicul scop de a
favoriza propriile interese în detrimentul ansamblului celorlalți asociați" constituie abuz,
citată în Curtea de Apel Timișoara ￢ Secția Civilă, Decizia nr. 158/26.10.2009, publicată pe
website-ul www.jurisprudenta.org. Art. 1361 din Legea nr. 31/1990 privind societățile
comerciale cuprinde o dispoziție expresă în materie, și anume: "Acționarii trebuie să își
exercite drepturile cu bună-credință, cu respectarea drepturilor și a intereselor legitime ale
societății și ale celorlalți acționari".
Nu în ultimul rând, cu titlu de exemplu, în materia raporturilor de muncă, au fost
considerate apte să se circumscrie unui abuz de drept situații precum concedierea prin
desființarea abuzivă a postului, exercitarea abuzivă a dreptului la detașare sau delegare,
utilizarea perioadei de proba exclusiv în vederea obținerii forței de muncă gratuite, fără că
persoană să fie ulterior angajată.8
4
Idem
5
În acest sens, Curtea de Apel Timișoara - Secția Civilă, Decizia civilă nr. 634/24.06.2008, publicată pe website-
ul www.jurisprudența.org;
6
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pg.61.
7
Ignătescu Camelia, Abuzul de drept, Ed.Lumen, Iași, 2013, pg. 89
8
V. Pribac, Abuzul de drept şi contractele de muncă, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, pg.22.

5
 În opinia doctrinarilor, reglementarea în terminis a noțiunii de abuz de drept în
cuprinsul NCC este oportună și, altminteri, de mult așteptată, față de numeroasele situații din
practică în care s-a dovedit a fi necesară antrenarea răspunderii civile delictuale pentru
prejudiciul cauzat prin exercițiul abuziv al drepturilor unei persoane.
De aceea, față de situațiile din practică în care s-a acreditat ideea existenței unui abuz
de drept, coroborat însă cu reticență instanțelor de judecată de a-l sancționa, explicabilă și prin
lipsa unei norme juridice exprese, reglementarea acestei noțiuni în NCC este binevenită,
creând premisele extinderii soluțiilor jurisprudențiale în materie.
Răspunderea pentru abuzul de drept rămâne în nouă reglementare o formă particulară de
manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât această nu poate fi angajată în absența
vinovăției și a prejudiciului cauzat unei alte persoane.
În concret, în ceea ce privește prima ipoteza avută în vedere de art. 15 din NCC,
respectiv exercitarea unui drept în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, din punctul nostru
de vedere, textul nu ar trebui să ridice probleme deosebite de interpretare în practică
judecătorească. Raportat la modalitatea de reglementare a textului, apreciem că săvârșirea
abuzului de drept în situația dată este particularizată de legiuitor, în ceea ce privește vinovăția,
prin intenție. Cu alte cuvinte, va putea fi antrenată răspunderea civilă a titularului pentru
săvârșirea unui abuz numai în situația în care dreptul este exercitat cu intenția de a cauza
altuia un prejudiciu, de natură materială sau morală.9 În măsură în care nu poate fi reținută
vinovăția autorului, sub formă intenției de a vătăma sau păgubi pe altul, răspunderea acestuia
va putea fi angajată numai dacă este incidența cea de-a două ipoteza reglementată de art. 15 
din NCC.
Astfel, potrivit celei de-a două ipoteze a art. 15 din NCC, autorul va fi ținut
răspunzător în situația în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv și nerezonabil,
contrar bunei-credințe și dacă, prin această, se cauzează altuia un prejudiciu. Și în cazul
abuzului de drept, pentru a se putea antrena răspunderea civilă, este necesară întrunirea
condițiilor generale, respectiv existența faptei ilicite, concretizate în exercitarea abuzivă a
dreptului, prejudiciul, legătură de cauzalitate și vinovăția10.
Caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii, are în
vedere situația valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altuia
un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea
acestui drept, în mod firesc, în conformitate cu scopul în virtutea căruia a fost recunoscut de
leguitor și în limitele sale.11 Caracterul excesiv al exercitării dreptului impune, per a
contrario, necesitatea existenței unui raport de proporționalitate între exercițiul dreptului de
către titular și prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terțe persoane pe această cale.12
Depășirea acestui raport de proporționalitate și, implicit, situarea dreptului subiectiv înafara
limitelor sale, face că exercițiul dreptului să fie excesiv și de natură să atragă răspunderea
titularului. De altfel, chiar NCC, în art. 1353, stabilește, că principiu general, ca cel care
cauzează altuia un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare.

9
D. Florescu, Sancţiuni procedurale civile, Ed. Paideia, Bucureşti, 2007, pg.98.
10
Gh. Mihai, Fundamentele dreptului, vol. IV, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pg. 201.
11
Ignătescu Camelia, Abuzul de drept, pg. 102
12
I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pg.50.

6
 În plus, caracterul nerezonabil al exercitării dreptului întărește imperativul consfințit
implicit de legiuitor că dreptul subiectiv să fie valorificat cu respectarea limitelor sale și a
scopului în considerarea căruia a fost edictat. Instituirea în mod expres a condiției că
exercițiul dreptului să fie excesiv și nerezonabil pentru a se putea reține existența unui abuz de
drept este o reflectare în nouă reglementare a concepției doctrinare potrivit căreia dreptul
subiectiv nu-și poate produce efectele și nu se poate bucură de ocrotirea legii decât prin
raportare la finalitatea pe care o are și la funcțiile pentru care legea îl consacră13. O astfel de
abordare legală permite fiecărui titular de drept subiectiv să-l valorifice în interesul sau, cu
respectarea însă a drepturilor și a intereselor terților.
În egală măsură, legiuitorul NCC reglementează abuzul de drept în strânsă legătură cu
noțiunea de bună-credință. Față de dispozițiile art. 15 din NCC, săvârșește un abuz de drept
cel care exercită un drept subiectiv într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.
De această dată, însuși legiuitorul NCC face referire la bună-credință, prevăzând că "orice
persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute
obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri" (art. 14
din NCC). Existența bunei-credințe va constitui un element important de apreciere privind
săvârșirea unui abuz de drept. Cu alte cuvinte, acolo unde există bună-credință nu poate fi
abuz de drept, iar, în măsură în care dreptul este exercitat cu rea-credință, prin deturnarea
acestuia de la scopul economic și social în vederea căruia a fost recunoscut și, respectiv, prin
încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de protecție juridică14.
În aceste condiții, o problema discutabilă în jurisprudența va fi aceea de a stabili până
la ce limita o persoană, exercitându-și un drept, poate fi considerată de bună-credință.
Această, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza analizată, legiuitorul NCC nu mai prevede drept
condiție săvârșirea abuzului de drept cu intenție (cum este cazul primei ipoteze, "în scopul de
a vătăma sau păgubi pe altul"), ci acesta ar putea fi cauzat și din culpă.
În condițiile în care NCC nu stabilește modul în care poate fi sancționat abuzul de
drept, cel ce se face vinovat de abuz de drept va putea fi obligat de instanța, în temeiul
principiilor generale ale răspunderii civile, la repararea prejudiciului în formă pe care
judecătorul o va aprecia potrivită în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei deduse
judecății (înlăturarea efectelor dreptului exercitat abuziv, acordarea de daune-interese etc.).
Conchizând, în configurația NCC, registrul situațiilor în care un drept poate fi exercitat
abuziv, este unul foarte larg, sens în care va reveni instanței de judecată sarcina să stabilească,
în concret, în funcție de particularitățile fiecărei spețe, dacă acesta a fost deturnat de la
finalitatea sa, aspect care, în practică, va putea da naștere unor soluții jurisprudențiale
neunitare.

CAPITOLUL II: Jurisprudență: Verdens Gang şi Aase contra Norvegiei -

Libertatea presei. Protejarea intimităţii şi demnităţii persoanei.
CEDO, secţia III, decizia Verdens Gang şi Aase c. Norvegia, 16 octombrie 2001, 45710/99
13
Traian Ionașcu, Tratat de drept civil, Editura Academiei, București, 1967, pg. 207.
14
D.Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pg. 232.

7
 Art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului nu garantează o libertate de
exprimare nelimitată, nici chiar atunci când este vorba despre apariţia în presă a unor subiecte
care interesează în mare măsură publicul.
Libertatea de exprimare este garantată de art. 10 din Convenție în termenii următori:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde
libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără
amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică
statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui
regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă
unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau
siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a
moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de
informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii
judecătorești.”15
Reclamanţi sunt un jurnalist şi publicaţia la care lucrează. În acest ziar a apărut un
articol despre dna. J., care suferea de bulimie, şi despre întâlnirea dintre aceasta şi D., un
medic estetician. În cursul consultaţiei, J. i-a ascuns medicului faptul că suferă de bulimie, iar
acesta a acceptat să îi realizeze o liposucţie. Totuşi, pacienta s-a răzgândit cu puţin înainte de
intervenţia medicală şi aceasta nu s-a mai realizat. Ulterior, pacienta a cerut ziarului informaţii
despre medicul în discuţie şi a povestit jurnalistului despre insatisfacţia sa că medicul nu a
realizat că ea suferă de bulimie şi că a acceptat să îi realizeze intervenţia. Jurnalistul a
intervievat doi medici specialişti cu privire la situaţia creată, fără a dezvălui identitatea
medicului în discuţie.
De asemenea, a fost intervievat doctorul D. cu privire la versiunea sa asupra modului
în care a consultat-o pe dna. J. Acesta a răspuns că este ţinut de secretul profesional şi nu
poate face niciun comentariu asupra subiectului în discuţie. Înainte să afle despre faptul că
secretul profesional fusese înlăturat de către dna J. şi să fie dispus să îşi spună punctul de
vedere, articolul deja apăruse cu titlul „O pacientă bulimică trebuia să sufere o liposucţie”. În
articol se exprima ideea după care, deşi pacienta suferea de bulimie, medicul nu a exprimat
nicio rezervă faţă de intervenţia solicitată. Articolul era însoţit de un scurt careu în care se
preciza că împotriva acestui medic s-au formulat mai multe acţiuni în instanţă. Medicul a
formulat o acţiune contra reclamanţilor pentru defăimare. Prima instanţă a admis acţiunea pe
motiv că informaţiile erau prezentate doar din punctul de vedere al pacientei, iar informaţiile
din careu erau false. Instanţa a mai precizat că textul era scris într-un mod în care cititorului i
se inducea senzaţia că medicul a acceptat să realizeze liposucţia cunoscând problemele
pacientei.
Articolul 10 al acestei dispoziţii nu garantează o libertate de exprimare nelimitată, nici
chiar atunci când este vorba despre apariţia în presă a unor subiecte care interesează în mare
măsură publicul. Această libertate de exprimare este subordonată condiţiei ca jurnalistul să
acţioneze cu bună credinţă în vederea furnizării unor informaţii exacte şi corecte. Curtea a
considerat că, chiar dacă articolul era pasibil de mai multe interpretări, probabil că modul în
15
https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf

8
care a fost interpretat de către instanţa internă este modul în care în care l-a interpretat marea
majoritate a publicului. Lăsând să se înţeleagă că medicul s-a comportat cu nerespectarea
regulilor de conduită profesională, articolul risca să îl discrediteze în plan personal şi
profesional.
Acuzaţia după care medicul a dat dovadă de imprudenţă este întărită de faptul că în
acelaşi articol au apărut comentaţii critice formulate de medici specialişti şi comentariul care
indica că medicul a fost chemat în judecată de mai mulţi foşti pacienţi. Pe baza acestor
elemente, instanţele interne au considerat că articolul a fost tendenţios şi inexact, concluzie la
care aderă şi Curtea. De aceea, se poate a considera că sancţionarea reclamanţilor are la baza
motive pertinente şi suficiente, astfel că ingerinţa în libertatea lor de exprimarea fost
justificată.16
În opinia mea libertatea presei  este strâns legată de un alt drept fundamental, și anume
dreptul la informație. Art. 31, alin. (1) din Constituția României prevede că dreptul persoanei
de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. În același articol,
legea fundamentală prevede expres, pentru jurnaliști,  o obligație corelativă acestui drept:
mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea
corectă a opiniei publice17 iar serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome și
trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă.
Prin urmare, informarea corectă a opiniei publice este o obligație constituțională ce
revine jurnaliștilor, corelativă dreptului la informație al cetățeanului, care are și dreptul de a
cere ca informația oferită de jurnaliști sa fie veridică în cazul știrilor si onestă în cazul
opiniilor, fără intervenții din exterior atât din partea autorităților publice, cât și a sectorului
privat18. Implicit, jurnalistul este obligat să fie obiectiv, imparțial și acest lucru se realizează
aducând în centrul dezbaterilor publice cât mai multe opinii, chiar în opoziție, asfel încât, prin
comparație, cetățenii să-și poată forma propriile convingeri. E greu de spus care e opinia
corectă, dacă publicul nu are de unde alege. De aceea, este esențial să existe o presă pluralistă.
În ceea ce-i privește pe jurnaliști, aceștia beneficiază de o protecție mai largă a
libertății de exprimare, atât sub aspectul fondului, cât și a formei. Jurisprudența CEDO le
acceptă  „recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare”19.
Libertatea de exprimare a jurnaliștilor acoperă nu numai informaţiile şi ideile primite
favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ”ofensează,
şochează sau deranjează”.

16
https://jurisprudentacedo.com/Verdens-Gang-si-Aase-contra-Norvegiei-Libertatea-presei-Protejarea-
intimitatii-si-demnitatii-persoanei.html
17
Art.31, alin.4 din Constituția României
18
Rezoluția 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică, punctul 8,
alin. 2
19
CEDO: Dalban c. România, par. 49

9
 CONCLUZII

Importanţa studierii abuzului de drept este evidentă atât sub aspect teoretic cât şi sub
aspect practic. Conturarea unei teorii unitare a abuzului de drept reprezintă o tentativă de
disciplinare, de coordonare a raporturilor juridice ce se nasc în exercitarea abuzivă a oricărui
tip de drept subiectiv. Invocarea abuzului de drept constituie, în numeroase situaţii, unica
apărare a părţii al cărui drept ori interes a fost lezat., iar interdicţia expresă a abuzului de drept
se impune cu necesitate ca răspuns la nevoia socială de echitate în raporturile juridice din
toate ramurile de drept.
În urma analizării acestei spețe, consider că abuzul de drept reiese în mod indirect din
faptul că CEDO consacră dreptul la „Libertatea de exprimare”, care este încălcată în mod
abuziv de un jurnalist a cărui informații incorecte au fost transmise presei și ulterior unei
întregi comunități, în acest mod aducând atingere prestanței unui medic, căruia nu i au fost
aduse la cunostinta toate informațiile necesare ale unei eventuale paciente care urmă să își
realizeze o intervenție.
Ca și parte vătămată sunt de părere că decizia Curții de a sancționa jurnalistul nu este
corectă, deoarece legislația în vigoare lasă loc anumitor interpretări, iar informațiile pe care
le-a obținut de la doamna care urmă să și realizeze intervenția nu au fost transmise în
totalitate, această omițând anumite aspecte, însă singură sursă de de verificare a veridicității
informațiilor fiind doar doamna în cauza, alături de alți medici specialiști care și-au dat cu
părerea în ceea ce privește riscurile realizării acestei proceduri. Tot o dată, în urmă furnizării
acestor informații, a ieșit la iveală faptul că acest medic fusese chemat în judecată de mai
mulți clienți, iar acest lucru denotă într-o oarecare măsură incompetența acestuia,  presa
urmărind doar să avertizeze cetățenii cu privire la riscurile efectuării unei asemenea
intervenții, precum și în privința alegerii unui potențial medic, deoarece acțiunile acestuia ar
putea avea consecințe grave și definitive asupra sănătății viitorilor pacienți.

10
 BIBLIOGRAFIE

1 D. Florescu, Sancţiuni procedurale civile, Ed. Paideia, Bucureşti, 2007;

2 D.Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucureşti,
1981;
3 G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
4 Gh. Mihai , Fundamentele dreptului, vol.IV, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;
5 Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Casa de Editura și Presă "Șansă" S.R.L., București, 1994;
6 Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988;
7 Ignătescu Camelia, Abuzul de drept, Ed.Lumen, Iași, 2013;
8 Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, Codul de procedura civilă: comentat și adnotat cu
legislație, jurisprudența și doctrina, Ediția a 2-a, revăzută și adăugită, Universul
Juridic, București, 2008;
9 Traian Ionașcu, Tratat de drept civil, Editura Academiei, București, 1967;
10 V. Pribac, Abuzul de drept şi contractele de muncă, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti,
2007.

Acte normative:

1. Art.31, alin.4 din Constituția României

2. Rezoluția 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica
jurnalistică, punctul 8, alin. 2
3. CEDO: Dalban c. România, par. 49
4. Curtea de Apel Timișoara - Secția Civilă, Decizia civilă nr. 634/24.06.2008

WEBOGRAFIE

1 www.jurisprudența.org;
2 https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf
3 https://jurisprudentacedo.com/Verdens-Gang-si-Aase-contra-Norvegiei-Libertatea-
presei-Protejarea-intimitatii-si-demnitatii-persoanei.html

11