Imperiul bizantin

Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod

convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol.
Denumirea oficială era  Romanía sau , Imperiul Roman. Nu există un consens în ceea ce privește
data de început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Dioclețian (284-305),
datorită reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, împărțind imperiul în pars
Orientis și pars Occidentis. Alții plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395)
și a victorieicreștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul
divizării Imperiului Roman în jumătățile de apus și de răsărit. Alții plasează această dată mai
târziu, în 476, când ultimul împărat apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice, astfel
lăsându-l pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a
fost graduală și, până în 330, când împăratul Constantin Iși-a inaugurat noua capitală, procesul
de elenizare și creștinare erau deja în curs. Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din
timpul domniei lui Heraclius I (Heraclius a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea
limbii grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc
să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar
o convenție întrucât majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor,
au continuat să vorbească latina populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare
(slavi și bulgari).

Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial, roman pe un
substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu
creștin, elenistic și și-a încheiat istoria ca un stat grec-ortodox. Unii autori, îndeosebi greci
(Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar nu numai (Charles Diehl, Petre Năsturel, George
Ostrogorski...), analizează Imperiul tardiv ca o națiuneelenică, aproape de înțelesul modern al
acestui termen, și văd în el matca Greciei moderne, lucru lesne de înțeles știind că după 1186,
imperiul nu mai controla efectiv decât teritorii populate majoritar de etnici greci, anume cu
precădere coastele Anatoliei, actuala parte europeană a Turciei, și actuala Grecie.

În secolele care au urmat cuceririlor arabe și lombarde din secolul al VII-lea, natura multietnică a

imperiului (dar nu multinațională în sensul actual al cuvântului) a rămas prezentă, în timp ce
regiunile lui litorale și orașele din Balcani și din Asia Mică aveau o populație preponderent
elenizată. Minoritățile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie
(bogomili în Balcani, monofiziți în Orient) și trăiau, în special, în apropierea
frontierelor, armenii fiind cei mai importanți printre aceste minorități. În Balcani, o numeroasă
populație de traci romanizați, menționată de Theofilact din Simocatta în secolul al VI-
leaconstituie, după analiza istoricilor români (mai ales Theodor Capidan, A. D. Xenopol și Nicolae
Iorga), simetricul meridional al populației de Daci romanizați din nordul fluviului. Tot în Balcani, o
altă populație, Slavii s-au adăugat (la sud de Dunăre) începând cu secolul al VI-lea, în parte
dominate de Avari, sau de proto-Bulgari (popoare, inițial, turcofone), începând cu secolul al VIII-
lea. Însfârșit, mai mulți istorici precum Eqrem Çabej, Eric Hamp sau Walter Porzig au emis
ipoteza că strămoșii Albanezilor se trag nu, cum s-a crezut, din Iliri (aceștia fiind
strămoșii Dalmaților romanizați, azi dispăruți), ci din Carpi, Daci liberi izgoniți de Goți însecolul al
IV-lea spre Balcani.

Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι – Romaioi sau Romei, prin care se deosebeau de

vechii Έλληνες - Elini, care, în înțelesul lor, însemna „greci antici păgâni”. Istorici precum Hélène
Ahrweiler au evocat de o formă de „conștiință națională”, ca cetățeni ai "Ρωμανία" ("Romania",
așa cum se numea oficial Imperiul Bizantin), sau mai bine spus o mândrie de a fi cetățeni ai
Imperiului, împărtășită mai ales de intelectualii și de militarii elenizați de la orașe și din zonele
frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază etnică (de exemplu, răscoala
„Vlahilor”" Asan, Deleanu și Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186 prin independența
statului numit atunci Regnum Bulgarorum et Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc
„Țaratul Vlaho-Bulgar” sau „Al doilea Imperiu Bulgar”) arată că nu toate populațiile erau
credincioase puterii bizantine (mai ales în perioadele de împovărare a dărilor și taxelor). Acestă
mândrie, mai ales elenică, este reflectată în literatură sau în cântecele acritice, unde „ακρίτες–
akrites”, cetățenii-soldați ai zonelor mărginașe, de graniță sunt slăviți pentru luptele de apărare a
țării împotriva cotropitorilor, unul dintre cele mai faimoase astfel de cântece fiind poemul
epic Digenis Acritas.

Desființarea oficială a statului bizantin în secolul al XV-lea nu a însemnat și dispariția societății

bizantine. Sub stăpânirea otomană, ortodocșii, îndeosebi grecii, au continuat să se definească ca
Ρωμαίοι (Romaioi, în turcește, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne
și cu regăsirea istoriei antice, Grecii și-zu reînsușit denumirea de Έλληνες (Elines, în turcește,
Yunan), în timp ce Ρωμαίοι (Rum) rămâne folosit mai mult ca denumire a credincioșilor ortodocși
în general.
Constantinopolul personificat

Constantinopolul a fost centrul politic, administrativ, economic, religios și cultural al Imperiului

Bizantin. A fost fondat de Constantin cel Mare în noiembrie 324, la două luni după victoria sa
asupra lui Licinius. A ales fosta colonie megarianǎ, Byzantion, drept locul unde avea să pună
bazele noului oraș. Pornind de la istoria Romei, bizantinii au modelat istoria acestui oraș, fiind
fondat de pe urma unui conflict dintre doi frați coloniști megarieni. Când a fost atacat de
macedonenii lui Filip al II-lea, câinii din oraș au lătrat, iar locuitorii orașului au fost alertați și au
respins asaltul. În secolul al II-lea, orașul a fost asediat de romani în timpul domniei
împăratului Septimius Severus

Constantin a ales această cetate datorită unei inspirații divine, legendele târzii având un rol
ideologic și propagandistic. Alegerea acestui oraș avea un rol strategic și comercial, Byzantion
fiind amplasat la intersecția celor două mari axe comerciale: una verticală care unea bazinul
pontic prin Marea Marmara și Marea Egee de Marea Mediteranǎ, și cealaltă, terestră, care unea
Europa de Asia. Constantinopolul a prosperat datorită așezării. Centrul imperial a fost deplasat
din occidentul aflat în declin în orientul încă prosper.

Orașul se afla în apropierea a două frontiere în care se desfășurau conflicte: frontieră dunăreană
atacată de goți și frontieră orientală atacată de sasanizi. Constantinopolul a fost mai ușor de
aparat, fiind înconjurat de apă din trei părți, fiind ușor accesibil pe uscat doar dinspre vest,
împărații construind multe fortificații pentru apărarea orașului, ca Zidul lui Teodosius al II-lea sau
Zidul lui Anastasius, cu scopul de a-i respinge pe barbarii dinspre Dunăre să pătrundă în oraș.
Orașul bizantin în secolele IV-X