Sunteți pe pagina 1din 118

Universitatea “Dunărea de Jos”

DREPT PROCESUAL CIVIL


- volumul I -
Prof.univ.dr. Viorel Daghie
Asist.univ. Benone Fuică
Asist.univ.drd. Nora Andreea Daghie
Asist.univ.drd. Dragoş-Mihail Daghie

Galaţi – 2009
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Drept
Specializarea Drept
Anul de studii IV
Forma de învăţământ I.F.R.
Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

CAPITOLUL I – NOŢIUNI ŞI PRINCIPII GENERALE

Obiective specifice

• caracterizarea justiţiei;
• caracterele dreptului procesual civil;

Secţiunea 1 – Consideraţii generale


În afară de înţelesurile de ”organizaţie judiciară” sau de „funcţie
judiciară” (justiţia distributivă), cuvântul justiţie exprimă o permanentă
preocupare despre ceva mai înalt şi mai pur1. Justiţia este idealul intangibil al
dreptului, ultima şi cea mai înaltă expresie a dreptului2. Ideea de justiţie
presupune egalitatea raţională a unor persoane libere, limitate în activitatea
lor numai prin drepturi şi datorii, precum şi posibilitatea generalizării, deci
egalitatea tuturor persoanelor fără nici o favoare specială pentru nici una,
egalitate cât mai desăvârşită, care nu se poate obţine decât printr-un progres
cât mai accentuat şi un studiu cât mai amănunţit al situaţiilor de fapt în
limitele drepturilor şi datoriilor3.
Noţiunea de justiţie poate avea mai multe sensuri:
a) într-un sens foarte larg, justiţia reprezintă o virtute, un sentiment de
echitate;
b) într-un sens mai tehnic, justiţia este o funcţie, aceea de a judeca,
de a pronunţa dreptul cu ocazia unei contestaţii;
c) într-un ultim sens, mai restrâns, prin justiţie se înţelege ansamblul
instituţiilor prin mijlocirea cărora funcţia judiciară se poate exercita.
Simbolul justiţie este reprezentat de către zeiţa Themis, întruchipată
printr-o femeie severă, purtând într-o mână o balanţă, iar în cealaltă o sabie
şi, de cele mai multe ori, fiind legată la ochi. Simbolistica acestora poate fi
explicată astfel: balanţa şi eşarfa care acoperă ochii sugerează funcţia
esenţială a judecătorului, aceea de a spune dreptul, jurisdictio, în condiţii de
independenţă şi imparţialitate. În examinarea cauzelor judecătorului trebuie
să cântărească drepturile şi interesele fiecărei părţi, fără a se considera
aspecte străine procesului; sabia semnifică executarea silită4.

1
Eugen Herovanu, Principiile procedurii judiciare, I , Bucureşti, 1932, p. 22-23 (citat în
continuare Principiile).
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1996, p.10 (citat în continuare Tratat I).
3
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia Juridică). Drept raţional, izvoare
şi drept pozitiv, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 224-228.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 11. Hotărârea fără executare ar rămâne o simplă părere a
judecătorilor.
1

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

Sabia fără cumpănă este puterea brutală … cumpăna fără sabie este
neputinţa dreptului … una nu merge fără alta1.

1. Justiţia ca funcţie.

Într-un stat democratic, puterea emană de la popor şi aparţine


acestuia2. Puterea de stat este unică şi suverană neexcluzând ci chiar
presupunând realizarea ei prin diferitele instituţii ale statului corespunzătoare
funcţiilor specifice statului.
Aceasta este expresia principiului separaţiei puterilor în stat,
fundamentat de către Montesquieu în lucrarea „Despre spiritul legilor”,
conform căruia în stat există trei puteri: puterea legislativă, puterea
executivă şi puterea judecătorească. Deşi Constituţia nu consacră expres
acest principiu, spiritul acestui postulat a fost respectat implicit prin modul de
reglementare a normelor juridice; astfel în art. 80 alin. 2 din Constituţie se
face vorbire despre „puterile statului”.
În art. 126 alin. 1 din Constituţie se prevede: „Justiţia se realizează
prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege” ceea ce reprezintă o separare a puterii legislative de cea
executivă, Parlamentul neputând interveni în procesul de înfăptuire a justiţiei.
Puterea judecătorească nu se confundă nici cu puterea executivă
pentru că atunci „judecătorul ar avea forţa unui opresor”3.
Judecătorul are un rol hotărâtor în statul de drept deoarece acesta nu
poate funcţiona cu adevărat decât sub controlul unui judecător, ceea ce
implică faptul ca el să-şi poată impune puterea de control în raport nu numai
cu cetăţenii ci şi cu celelalte puteri. Paradoxul judecătorului constă în faptul
că el depinde de stat, de celelalte puteri, dar trebuie să le şi controleze; el
reprezintă atât Puterea cât şi Contraputerea; el întruchipează dualitatea
drept/forţă4.
În structurarea celor trei puteri în stat, puterea judecătorească ar
ocupa locul al treilea, nu ca inferioritate, ci în ceea ce priveşte periculozitatea
în apariţia abuzului de putere, deoarece scopul acestei puteri este controlul,
verificarea aplicării şi respectării dreptului şi nu comanda; prin aceasta
puterea judecătorească nu constituie o forţă ci o frână.

A. Independenţa instanţelor şi a judecătorilor

Principiile independenţei şi imparţialităţii sunt pietre de fundament ale


motivării şi legitimităţii funcţiei judiciare în orice stat5. Independenţa
magistraţilor trebuie garantată de către stat şi enunţată în Constituţie sau în

1
Rudolf von Ihering, Lupta pentru drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.
2
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 98.
3
Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1964, p.196.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 17.
5
Raportul Singhvi către Comisia Drepturilor Omului a O.N.U., 1987, pct. 75.
2

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

altă lege naţională, iar toate instituţiile, guvernamentale sau altele, trebuie să
o respecte1.
România a reglementat în Constituţie aceste noi deziderate în art.
124 alin. 3: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.
Independenţa presupune o abordare bidimensională: independenţa
funcţională şi independenţa personală.
Independenţa funcţională presupune ca organele care judecă să fie
adecvate acestei funcţii, să aparţină executivului sau legislativului, iar pe de
altă parte să fie independente în exercitarea funcţiilor lor, să nu fie supuse
celorlalte puteri din stat2.
Independenţa nu este o noţiune divizibilă şi este indispensabil, pentru
o bună justiţie, ca magistratul să fie independent atât faţă de celelalte puteri,
cât şi faţă de colegii săi şi de justiţiabili3.
Totuşi, instanţele şi judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege; într-
un stat de drept, organele puterii inclusiv cele ale puterii judecătoreşti, nu se
bucură de nici o autonomie în raport cu dreptul; judecătorii sunt chemaţi să
aplice legea în vigoare4. Puterea judecătorească nu poate să refuze
aplicarea legilor; neputând-o face direct, nu o poate face nici indirect, prin
interpretare, oricare ar fi consideraţiile de echitate care stau la baza deciziilor
ei5.
Conform unei păreri6, independenţa judecătorului trebuie să existe şi
cu privire la conducătorul instanţei, acesta din urmă exercitând un control
asupra funcţionarului magistrat dar doar în ceea ce priveşte aspectul
administrativ al activităţii şi nicidecum o intervenţie în activitatea de judecată.
Controlul asupra activităţii de judecată a magistratului poate fi făcută doar de
către instanţele superioare în grad şi numai cu prilejul căilor de atac.
Independenţa personală se adaugă celei funcţionale pentru a întregi
sfera garantării libertăţii şi independenţei judecătorului. Această noţiune se
referă la modul de recrutare al magistraţilor, durata numirii, principiul
colegialităţii, salariul, formarea de organizaţii profesionale, incompatibilităţi,
formarea continuă a judecătorilor.
O componentă deosebit de importantă a independenţei personale,
menită să asigure independenţa magistraţilor, este inamovibilitatea. Prin
acest principiu, magistratul este protejat împotriva revocării, transferării sau
suspendării arbitrare ca modalităţi de presiune asupra acestuia. Consacrat
expres de art. 125 alin.1 din Constituţie, deplinul înţeles pur teoretic al
noţiunii de inamovibilitate ar fi acela de funcţie pe viaţă pentru magistrat.

1
Principiile fundamentale referitoare la independenţa magistraturii, adoptate la Milano, 1985,
pct. 1,confirmate de Adunarea Generală a O.N.U. în 1985.
2
Hotărârea Ringeisen,16 iulie 1971, Curtea europeană.
3
T. Renoux, Le Conseil Constitutionel et l'autorité judiciaire, Economica, Paris, 1984, p.
166.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 20.
5
P. Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, vol. I, Casa Şcoalelor, 1943, p. 254.
6
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 20.
3

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

B. Actul jurisdicţional

Etimologic, prin act jurisdicţional se înţelege acela prin care


judecătorul spune dreptul1. În definirea şi stabilirea trăsăturilor de identificare
ale actului jurisdicţional se au în vedere, în doctrină, următoarele criterii:
formal, funcţional şi organic.

Criteriul formal

În considerarea criteriului formal se au în vedere următoarele


aspecte2:
a. Judecătorul se exprimă prin decizii de speţă care produc, de regulă,
numai efecte relative, numai pentru părţile din proces, neavând caracterul
general şi abstract ca în cazul actelor normative juridice. Sunt şi unele cazuri,
semnalate de doctrină, în care hotărârile judecătorilor produc efecte erga
omnes3.
b. Judecătorul se exprimă prin decizii ulterioare, diferendul pe care îl
soluţionează fiind anterior activităţii sale. Din aceasta rezultă că acţiunea
judecătorului nu are un rol preventiv, nu previne apariţia unui litigiu, ci,
dimpotrivă, soluţionează o stare conflictuală existentă4.
c. Judecătorul nu acţionează, de regulă, din oficiu5 ci numai la cerere,
conform principiului disponibilităţii, magistratul neputând refuza judecata
cauzelor deduse spre soluţionare, altfel ar intra sub incidenţa dispoziţiilor art.
3 C.civ.6. Totuşi, în rezolvarea speţelor, judecătorul nu poate depăşi limitele
obiectului cererii.
d. Judecătorul se pronunţă prin acte solemne, cu o natură specifică.
Conform art. 121 alin. 2 C.proc.civ., hotărârea se pronunţă întotdeauna în
şedinţă publică chiar dacă, aşa cum se prevede posibilitatea instanţei în alin.
2, dezbaterile au avut loc în şedinţă secretă. Potrivit art. 261 C.proc.civ.
hotărârea trebuie motivată; judecătorul trebuie să facă cunoscut
raţionamentul, în fapt şi în drept, care justifică soluţia sa7.

1
R. Perrot, Institution judiciaries, 4e édition, Ed. Montchrestien, Paris, 1992, p. 426-428.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 28-29.
3
În materie de stare civilă.
4
Viorel Mihai Ciobanu subliniază că pentru a fi sesizat judecătorul partea trebuie să aibă un
interes legitim, personal, născut şi actual. Acelaşi autor constată că sunt şi acţiuni care pot fi
introduse, promovate, deşi interesul nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a fi dedus
judecăţii (acţiunile preventive – art.110 C.proc.civ., asigurarea probelor – art. 235
C.proc.civ.).
5
Excepţional, judecătorul se poate autoinvesti (punerea sub interdicţie a alienaţilor şi
debililor mentali – art. 143 şi 115 C. fam.; exercitarea acţiunii civile în procesul penal dacă
este vorba despre o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă – art. 17 C.proc.pen.)
6
„Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este
întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.
7
Exisă şi hotărâri care nu se motivează – art. 40 alin. 4 C.proc.civ.
4

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

e. Activitatea judecătorului se desfăşoară sub formă de proces, după


o procedură particulară, care presupune respectarea publicităţii şedinţei1,
contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Criteriul funcţional

Se au în vedere următoarele particularităţi2:


a. Judecătorul se supune numai legii; în rezolvarea situaţiei litigioase
deduse judecăţii, el exprimă voinţa legii căreia i se supune.
b. Actul judecătorului se bucură de o autoritate particulară,
autoritatea de lucru judecat. Din momentul pronunţării actului, a soluţiei,
judecătorul se dezînvesteşte şi, conform art. 1201 C.civ., nu se mai poate
realiza o nouă judecată cu acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

Criteriul organic

Presupune considerarea particularităţilor:


a. Independenţa instanţelor şi a judecătorilor este consacrată expres
de Constituţie şi de către alte dispoziţii legale.
b. Principiul instanţelor succesive reprezintă consacrarea controlului
actului judecătorului de către instanţele ierarhic superioare, prin intermediul
căilor de atac, pentru garantarea excluderii liberului arbitru.
c. Principiul colegialităţii oferă garanţii de independenţă şi
imparţialitate pentru actul jurisdicţional3.
În doctrina recentă4, se consideră că actul jurisdicţional reprezintă
sinteza calitativă a mai multor trăsături: a) este emis în cadrul funcţiei
jurisdicţionale a statului şi în scopul realizării acesteia, adică, de regulă,
pentru soluţionarea unor litigii juridice; b) organul care, potrivit legii, are
competenţa de a soluţiona litigiul, procedează ca organ de jurisdicţie; c)
activitatea organului de jurisdicţie are la bază principiul independenţei şi, de
regulă, principiul inamovibilităţii; d) actul este emis în cadrul unei proceduri
specifice, iar succesiunea de acte şi fapte pe care această procedură le
implică şi le articulează semnifică declanşarea, întreţinerea şi finalizarea unui
proces; e) în condiţiile prevăzute de lege actul dobândeşte puterea lucrului
judecat, proprietate prin care el se singularizează.

C. Procedura necontencioasă

Judecătorul este îndreptăţit de lege nu numai să rezolve conflictele,


litigiile, dintre diferitele persoane aduse în faţa sa, ci şi să soluţioneze acele
cereri pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă

1
Excepţiile sunt art. 121 alin. 2, 236, 336, 615 C.proc.civ.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 30.
3
Conform art. 54 din L 304/2004 republicată, se judecă în complet unic cauzele date, potrivit
legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în
complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de
asigurări sociale care se judecă în complet de 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.
4
I. Deleanu, Procedură civilă, vol. I, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, p. 249-250.
5

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.


Modalităţile care prezintă aceste particularităţi poartă denumirea de proceduri
necontencioase1.
Potrivit art. 331 C.proc.civ., procedura necontencioasă se aplică
cererilor pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără
însă să se urmărească stabilirea un drept potrivnic faţă de o altă persoană,
precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti, sau la luarea
unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare. Această
procedură se aplică, conform art. 339 alin. 1 C.proc.civ., şi în cazurile în care
legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter
necontencios. Dacă cererea, prin însuşi cuprinsul ei sau prin obiecţiile
ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă un caracter
contencios, instanţa o va respinge2, părţile fiind îndrumate către calea de
drept comun.

Reguli privind soluţionarea cererii

Cererile în cazul procedurii necontencioase se vor înainta tot instanţei


şi trebuie să cuprindă, conform art. 333 C.proc.civ., numele şi domiciliul celui
ce o face şi ale persoanelor pe care acesta cere să fie chemate înaintea
instanţei, precum şi arătarea pe scurt a obiectului, motivarea cererii şi
semnătura. Ea va fi însoţită de înscrisurile pe care se sprijină.
Privitor la competenţă3, cererile necontencioase care sunt în legătură
cu o lucrare sau o pricină în curs la o instanţă sau pe care aceasta a
dezlegat-o, ori dacă au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori
aflate în depozitul unei instanţe, se vor îndrepta la acea instanţă. Apoi, în art.
334 C.proc.civ. se instituie obligaţia instanţei, care, primind cererea, îşi
verifică competenţa din oficiu iar dacă se declară necompetentă va trimite
dosarul instanţei în drept să hotărască4.
Soluţionarea cererilor în materie necontencioasă se realizează printr-o
încheiere5, care nu are putere de lucru judecat ci are doar caracter
constitutiv, creând o situaţie juridică nouă6, conform art. 337 C.proc.civ.
Încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie. Ea este
supusă recursului. Termenul de recurs7 va curge de la pronunţare, pentru cei
care au fost de faţă, şi de la comunicare, pentru cei care au lipsit. Recursul

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 31. Sediul materiei este Codul de procedură civilă, art.
331-337.
2
Art. 335 C.proc.civ.
3
Art. 332 C.proc.civ.
4
Potrivit art. 54 din L 304/2004 republicată, judecata unor astfel de cereri se face în complet
unic.
5
Art. 339 alin.1 şi 2 C.proc.civ. – Procedura necontencioasă se aplică şi în cazurile în care
legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter necontencios. În
aceste cazuri, preşedintele este ţinut să pronunţe încheierea în termen de cel mult 3 zile de
la primirea cererii.
6
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. II, T.U.B., 1981, p. 107
(citat în continuare Tratat).
7
Deoarece nu se instituie un termen special de recurs, se prezumă că acesta este cel din
dreptul comun – 15 zile.
6

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

poate fi făcut de către orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la
dezlegarea cererii. Executarea încheierii poate fi suspendată de instanţa de
recurs cu sau fără cauţiune. Recursul se judecă în camera de consiliu.

D. Contractele judiciare

Pe parcursul procesului, a procedurii contencioase, pot exista situaţii1


în care părţile să cadă de acord asupra unor aspecte, sub presiunea faptelor,
a dificultăţilor probei, a riscurilor judecăţii. În acest sens, acordul părţilor
poate viza un aspect procedural ori chiar obiectul litigiului, situaţie în care
judecătorul ia act de voinţa lor şi dispune în consecinţă, materializându-se
printr-o hotărâre de expedient2.
Prin urmare, contractul judiciar ar fi un acord, o convenţie a părţilor, în
cursul unui proces şi înaintea judecătorului3. Totuşi, au fost făcute câteva
precizări în literatura de specialitate4: nu poate fi vorba de contract judiciar
decât în domeniul în care este îngăduit părţilor să tranzacţioneze5; acordul
trebuie constatat de către judecătorul competent să judece litigiul dintre părţi
sau de judecătorul desemnat de lege pentru aceasta; judecătorul care
constată acordul părţilor trebuie să fie competent să judece însuşi litigiul
dintre ele.

Contractele judiciare legale

Sunt definite ca fiind acele acte judiciare, de natură contractuală, care


nu au eficacitate decât cu concursul formelor judiciare6. Erau considerate
contracte judiciare legale7:
- adopţia, ca un contract solemn supus aprobării justiţiei, prin care se
creează un raport de filiaţie fictivă întra două persoane (adoptat şi adoptant);
- divorţul prin consimţământ mutual care poate fi pronunţat numai în
baza acordului de voinţă a ambilor soţi dacă până la data cererii de divorţ a
trecut cel puţin un an şi nu există copii minori rezultaţi din căsătorie. Acesta
era considerat un contract solemn, formele şi condiţiile cerute de lege fiind
indispensabile.
Din cele două exemple rezultă cele două elemente caracteristice ale
procedurii contractului judiciar: elementul convenţional şi elementul judiciar.

1
Exemple sunt: art. 19 C.proc.civ. (prorogarea voluntară a competenţei), 50 alin. 3
C.proc.civ. (intervenţia principală direct în apel), 135 C.proc.civ. (introducerea cererii
reconvenţionale sau a unei alte persoane în proces făcute peste termen).
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 37.
3
Ibidem.
4
M. G. Constantinescu, Contractele judiciare, Tipografia ziarului Universul, Bucureşti, 1938,
p. 16, 17 şi 71.
5
Nu împotriva normelor de ordine publică şi a bunelor moravuri.
6
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 38; în cazul lor, intervenţia judecătorului şi a formelor
judiciare sunt elemente cerute ad solemnitatem.
7
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 38.
7

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

Contractele judiciare de executare

- poprirea este o formă a executării care dă dreptul creditorului să


urmărească sumele sau efectele pe care o terţă persoană le datorează
debitorului urmărit şi constă în indisponibilizarea sumelor sau efectelor în
mâinile terţului debitor al datornicului urmărit şi în obligarea lui de a plăti
direct creditorului urmăritor ceea ce datorează creditorului său, adică
debitorului urmărit. Poprirea este o procedură jurisdicţională care se
desfăşoară în şedinţă de judecată. Acest transfer judiciar este, de fapt, o
cesiune (execuţională), o transmisiune de drepturi de creanţă la care
conduce o hotărâre de validare, prin voinţa legii şi pronunţarea judecătorului
şi prin adeziunea implicită a părţilor. Din aceste considerente hotărârea de
validare este calificată drept contract judiciar1;
- ordonanţa de adjudecare este actul pe care instanţa îl pronunţă la
finalizarea executării silite imobiliare, procedură jurisdicţională de executare
care se desfăşoară în şedinţă publică şi care are drept efect transferul
dreptului de proprietate asupra bunului imobil urmărit, în urma vânzării la
licitaţie solicitată de către creditorul urmăritor de la vânzătorul debitor la
cumpărătorul adjudecatar, fără a se manifesta acordul de voinţă între
aceştia, acord de voinţă care este înlocuit de hotărârea instanţei2.

Contractele judiciare propriu-zise

Aceste categorii de contracte nu au o preexistenţă extrajudiciară ci


geneza lor este eminamente judiciară, născându-se în cursul unui proces3.
Contractele judiciare propriu-zise se pot clasifica în contracte judiciare care
privesc formele judecăţii (prorogarea voluntară de competenţă, renunţarea la
excepţiile procedurale, formularea cererii de intervenţie principală direct în
apel) şi contracte judiciare care privesc fondul litigiului (renunţarea la acţiune,
hotărârea de expedient).
Contractul judiciar, în general, nu produce efecte decât pentru părţile
procesului care şi-au manifestat acordul de voinţă. Efectele sunt
contractuale, respectiv forţa obligatorie, şi judiciare, care vizează autoritatea
de lucru judecat şi forţa obligatorie4.

2. Justiţia ca serviciu public

În doctrina românească5 şi străină6 sunt propuse anumite principii care


reglementează organizarea justiţiei ca serviciu public: justiţia constituie
monopol de stat; egalitatea în faţa justiţiei; gratuitatea justiţiei; jurisdicţiile

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 40.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
M. G. Constantinescu, op. cit., p. 87-88.
5
G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, partea I, Tipografia Naţională, Iaşi,1887, p.
79-101; E. Herovanu, Principiile, p. 348-368; V. G. Cădere, Tratat de procedură civilă,
Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1935, p. 59-70.
6
R. Perrot, op. cit., p. 51-76; I. Vincent, Procédure civile, Dalloz, Paris, 1976, p.136-143.
8

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

sunt permanente şi sedentare; organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad


de jurisdicţie; colegialitatea; unitatea funcţiei jurisdicţionale.

A. Justiţia constituie monopol de stat

În baza celui de-al treilea element constitutiv al statului, forţa publică,


monopolul înfăptuirii justiţiei este deţinut de către stat ceea ce naşte două
consecinţe: nici o altă autoritate decât instanţele judecătoreşti, legal instituite,
nu poate împărţi justiţia1; statul este obligat să împartă justiţia atunci
când este solicitată intervenţia sa, forţa coercitivă a statului2.

B. Organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie

Acest principiu presupune situarea instanţelor judecătoreşti două câte


două, nu pe acelaşi nivel, pentru a se asigura controlul ierarhic superior al
hotărârii pronunţate de prima instanţă.

C. Egalitatea în faţa justiţiei

Egalitatea a fost edictată în Proclamaţia Drepturilor Omului: „Legea


trebuie să fie egală pentru toţi, fie că ocroteşte, fie că pedepseşte”. Acest
principiu, în România, s-a materializat în art. 16 alin.1 şi 2 din Constituţie:
„Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege” fiind reluat în art. 7 alin. 1 şi
2 din L 304/2004 republicată: „Toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără
privilegii şi fără discriminări. Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi,
fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie
socială sau de orice alte criterii discriminatorii”.
Principiul egalităţii în faţa justiţiei semnifică faptul că toate persoanele
au o vocaţie egală de a fi judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după
aceleaşi reguli de procedură, fără nici o discriminare3.

D. Gratuitatea justiţiei

Părţile nu trebuie să-i plătească pe judecătorii care le soluţionează


cauza şi nici pe procurori, grefieri, executori judecătoreşti, toţi aceştia

1
Singura excepţie, parţială, este aceea a arbitrajului, caz în care: calitatea de judecători este
conferită unor simpli particulari, arbitri, care nu sunt investiţi de stat cu puterea de a judeca ci
în temeiul legii de către justiţiabili; arbitrajul constituie un mod de jurisdicţie particulară, pe
bază convenţională (convenţia arbitrală); în exerciţiul misiunii lor arbitrii se comportă ca şi
judecătorii aplicând regulile de drept dar şi atribuţiile suplimentare date de către părţi; arbitri
soluţionează litigiul printr-o hotărâre arbitrală cu aceleaşi efecte ca şi hotărârea
judecătorească.
2
R. Perrot, op. cit., p. 51-57.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 47.
9

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

deservind un serviciu public, sunt funcţionari ai statului şi salarizaţi ai


acestuia1.

E. Jurisdicţiile sunt permanente şi sedentare

Toate instanţele judecătoreşti sunt permanente, în sensul că funcţia


lor se îndeplineşte în mod continuu, în succesiunea zilelor, fără alte
întreruperi decât cele provocate de zilele nelucrătoare stabile sau de
sărbătorile laice sau religioase, declarate nelucrătoare2.
Jurisdicţiile sunt sedentare în sensul că instanţele judecătoreşti au
localitatea de reşedinţă stabilită prin lege, unde au un sediu determinat şi
cunoscut.

F. Colegialitatea

Modul în care se formează completele de judecată este o probleme


vie şi controversată atât în practică dar mai ales în doctrină cu argumente în
favoarea ambelor sisteme (unic şi colegial).
Argumente în favoarea sistemului unic ar fi3: responsabilizarea
judecătorului; micşorarea numărului de judecători, aceştia putând fi mai bine
selectaţi şi plătiţi; o mai bună specializare a judecătorilor; simplitatea justiţiei.
Contra acestor argumente s-au propus următoarele critici: judecătorul unic ar
fi mai repede supus greşelii decât completul colegial, poate da mai multe
soluţii greşite şi ar fi mai accesibil corupţiei.
În favoarea sistemului colegial s-au susţinut argumentele: s-ar oferi o
garanţie a unei justiţii mai bune prin prisma colaborării judecătorilor; garanţia
imparţialităţii; se oferă şansa formării judecătorilor tineri; scăderea corupţiei.
Acestui sistem i s-au reproşat costurile mari pe care le-ar presupune,
scăderea celerităţii şi că nu s-ar oferi garanţia competenţei profesionale a
judecătorilor.
Soluţia propusă în literatura de specialitate a fost aceea ca în
procesele simple să se uzeze sistemul unic iar pentru celelalte cauze să se
folosească sistemul colegial, deci un sistem mixt.

G. Unitatea funcţiei jurisdicţionale

Instanţele judecătoreşti soluţionează toate cauzele, litigiile, care au ca


obiect raporturile juridice din societate, Constituţia interzicând în mod expres
doar constituirea de instanţe extraordinare (art. 126 alin. 5).

1
E. Herovanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, I, Iaşi, 1926, p. 88-90 (citat în
continuare Tratat). Totuşi, procesul civil presupune o serie de cheltuieli: taxe de timbru,
timbru judiciar, onorarii de avocat, onorarii de expert, etc.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 49. Vacanţa judecătorească nu reprezintă o încetare a
activităţii instanţelor ci trecerea la un program de lucru mai lejer pentru a se permite
efectuarea concediului de odihnă.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 50.
10

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

Secţiunea 2 – Procesul civil – mijloc de realizare a justiţiei


Etimologic, prin „proces” se înţelege mers, evoluţie, dezvoltare,
desfăşurare a unui fenomen, a unui eveniment etc. Conform Dicţionarului
explicativ al limbii române, prin „proces” se înţelege acţiunea în justiţie făcută
pentru a soluţiona un diferend între două părţi care sunt în litigiu sau pentru
constatarea şi sancţionarea călcării legilor statului; acţiune judecătorească.
„Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod
public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independenta si imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
încălcării drepturilor sale si obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Hotărârea trebuie pronunţată în mod public dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei si publicului pe întreaga durată a procesului
sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice sau a
securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele
minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în
măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în
împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor
justiţiei”1.

1. Forma procesului
A. Sesizarea instanţei

Procesul trebuie pornit de către acea persoană care pretinde că i s-a


încălcat sau nesocotit un drept subiectiv civil ori care nu-şi poate realiza
interesul decât pe calea justiţiei. Această persoană poartă denumirea de
reclamant iar pe lângă posibilitatea de iniţia procesul mai are şi alte
posibilităţi cum ar fi alegerea instanţei competente, fixarea cadrului
procesual, sarcina probei2 etc.

B. Dezbaterile

Etapa următoare, în cazul procedurii contencioase, după sesizarea


instanţei, este cea a dezbaterilor deoarece judecătorul nu poate soluţiona
pretenţia reclamantului numai pe baza cererii formulate de către acesta ci
trebuie să cheme în faţa sa şi pe cealaltă parte, pârâtul. Prin faptul că sunt
chemaţi în faţa judecătorului, celor două părţi li se oferă oportunitatea de a-şi
susţine şi dovedi pretenţiile sau de a se apăra.

1
Art. 6 din Legea nr. 30 din data de 18 mai 1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din
data de 31 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 124. Excepţional instanţa poate acţiona din oficiu, cu
existenţa unei prevederi legale exprese (punerea sub interdicţie, încredinţarea copiilor minori
în cazul divorţului şi stabilirea pensiei de întreţinere pentru aceştia, exercitarea din oficiu a
acţiunii civile în procesul penal pentru persoanele fără capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă).
11

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

a) principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor din procesul civil să


participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor
lor în cursul desfăşurării judecării litigiului, având dreptul de a discuta şi
combate susţinerile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de a-şi expune
punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi
al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice1. Principiul contradictorialităţii
trebuie respectat şi în cazul căilor de atac. Contradictorialitatea opune dar şi
reuneşte părţile în proces deoarece nici una dintre părţi nu poate face nimic
în instanţă decât sub privirile celeilalte2. Nerespectarea acestui principiu este
sancţionată cu nulitatea hotărârii.
b) principiul dreptului de apărare reprezintă posibilitatea şi dreptul
părţilor de a-şi angaja un apărător dar şi totalitatea garanţiilor procesuale
stipulate în favoarea părţilor.
c) principiul rolului activ al judecătorului reprezintă poziţia, rolul pe
care îl are judecătorul în cadrul procesului civil, o activitate pe care trebuie să
o desfăşoare în scopul de a-şi forma o convingere cu privire la conflictul
dedus judecăţii prin aflarea adevărului şi ulterior pronunţarea unei hotărâri
legale şi temeinice care să reflecte situaţia de fapt3.
d) principiul disponibilităţii presupune dreptul părţii de a dispune de
obiectul procesului şi de mijloacele procesuale acordate de lege. În conţinutul
acestui principiu sunt cuprinse următoarele drepturi4:
- dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil, instanţa
de judecată neinvestindu-se, de regulă, din oficiu cu soluţionarea unor stări
conflictuale ci fiind sesizată de către titularul dreptului încălcat, contestat sau
imposibil de realizat decât cu ajutorul forţei coercitive a statului;
- dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale
apărării. Reclamantul este cel care investeşte instanţa cu rezolvarea unui
litigiu, hotărăşte care sunt persoanele chemate în judecată, cadrul procesual
şi obiectul, numai acesta fiind în măsură de a modifica cererea de chemare
în judecată lărgind sfera subiectivă a procesului. Prin urmare, instanţa nu
poate chema în judecată alte persoane şi nici nu poate depăşi sfera
obiectului din cererea de chemare în judecată5;

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 125. Principiul contradictorialităţii nu este stipulat expres
în actele normative ci se deduce din numeroase dispoziţii legale: art. 85 C.proc.civ. –
judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor; art.
107 C.proc.civ. – preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea
care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa
nulităţii; art. 128 C.proc.civ. – preşedintele va da cuvântul mai întâi reclamantului şi apoi
pârâtului, în caz de trebuinţă preşedintele poate da cuvântul de mai multe ori.
2
R. Martin, Théorie générale du proces (Droit processuel), E.J.T., Semuren-Auxois, 1983, p.
170. Judecătorul se supune, de asemenea, acestui principiu, orice aspect pe care l-ar invoca
din oficiu trebuie supus discuţiilor părţilor.
3
Modalităţi prin care se realizează acest principiu sunt: calificarea cererii de chemare în
judecată greşit intitulată – art. 84 C.proc.civ.; conducerea dezbaterilor; invocarea din oficiu a
încălcării normelor de ordine publică; punerea de întrebări părţilor; ordonarea de probe din
oficiu.
4
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1983, p.125-130 (citat în continuare Teoria generală).
5
Instanţa nu este ţinută însă de temeiul juridic al cererii putând pune în discuţie a părţilor
schimbarea calificării juridice pe care reclamantul o dă cererii sale.
12

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

- dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de


achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie. Părţile pot interveni,
în temeiul principiului disponibilităţii, în cursul desfăşurării judecăţii pentru
schimba, prin acte de dispoziţie, cursul obişnuit al acestuia1;
- dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau nu în calea de
atac exercitată. Exercitarea căilor de atac reprezintă drepturi procesuale
stabilite în favoarea părţilor nemulţumite de hotărârea dată de către instanţă
prin care se procedează la controlul actelor judecătorilor. Renunţarea la
calea de atac se poate face expres, printr-o declaraţie, sau tacit prin simplul
fapt al neexercitării acesteia;
- dreptul de a cere executarea hotărârilor judecătoreşti. Partea care a
câştigat procesul poate cere punerea în executare a hotărârii dacă debitorul
nu îşi execută de bună voie obligaţia2.
e) principiul publicităţii are în vedere faptul că procesul civil3 se
desfăşoară în faşa instanţei, în şedinţă publică, în prezenţa părţilor dar şi a
oricărei persane străine de litigiu dar care doreşte să asiste la dezbateri4.
Publicitatea este considerată ca o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii
judecătorului.
Excepţii de la principiul publicităţii sunt prevăzute în: art. 121 alin. 2
C.proc.civ. – instanţa poate dispune ca dezbaterile să se facă în şedinţă
secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitate
publică sau pe părţi, în acest caz părţile vor putea fi însoţite, în afară de
apărătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de ele; art. 31 alin.1
C.proc.civ. – instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără
prezenţa părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat. În principiu, nu există
judecată secretă în ceea ce le priveşte pe părţile procesului, fiindu-le
asigurate condiţiile apărării drepturilor şi intereselor lor.
Pronunţarea hotărârii va avea loc, întotdeauna, în şedinţă publică,
conform art. 121 alin.3 C.proc.civ.
f) principiul oralităţii este consacrat expres de Codul de procedură
civilă deoarece prezintă serioase avantaje5: asigură publicitatea reală,
contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor şi exercitarea în condiţii optime a
dreptului de apărare, dând posibilitatea părţilor de a-şi expune şi susţine
toate cererile; influenţează asupra atenţiei judecătorilor în examinarea
cauzelor, dând posibilitatea acestora de a interveni, de a solicita elemente

1
Renunţarea la judecată – art. 246 C.proc.civ.; renunţarea la dreptul pretins – art. 247
C.proc.civ.; achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului; stingerea procesului prin
tranzacţia părţilor. Actele de dispoziţie ale părţilor nu vor fi permise de către instanţă dacă
urmăresc eludarea unor norme imperative.
2
Există şi cazuri în care procurorul poate cere executare sau instanţa dispune din oficiu
executarea.
3
Cu excepţia deliberării.
4
Art. 127 din Constituţie: „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de
lege”. Aceste dispoziţii sunt reluate în art. 121 alin. 1 C.proc.civ. şi în art. 12 din L
304/2004 republicată. În vederea asigurării principiului publicităţii şedinţele se ţin, de regulă,
la sediul instanţei în zilele şi la orele anume fixate şi cunoscute.
5
Al. Velescu, Publicitatea, oralitatea şi folosirea limbii materne în procesul civil, R.R.D., nr.
3/1971, p. 33.
13

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

suplimentare, de a recurge la confruntări, făcând posibilă exercitarea rolului


activ al judecătorului1.

C. Hotărârea

Hotărârea este actul prin care se finalizează procesul, reprezintă


scopul urmărit ce imprimă întregului (procesul civil) raţiunea de a fi2.
Hotărârea este un comandament izvorât din imperium, acea parte din
puterea statală al cărei deţinător este judecătorul – puterea de executare
silită exprimată în formula executorie – care se îmbină cu forţa publică pentru
a asigura executarea hotărârii3. Hotărârea este, de fapt, un raţionament care
se finalizează cu un comandament pentru a se asigura forţa executorie a
acestuia. Ordinul judecătorului dat prin hotărâre nu este unul discreţionar şi
arbitrar ci reprezintă modul de argumentare logică a soluţiei, aplicarea legii la
speţa respectivă. Evoluţia acestui raţionament reprezintă motivarea
hotărârii4.

2. Materia procesului

Materia, substanţa procesului este obiectul unui atare conflict, o


opoziţie de interese, anterioară formulării sale juridice, corespunzând
conceptului de litigiu5. Judecătorul este chemat să intervină în acest litigiu, în
care se confruntă două pretenţii, venind de la doi subiecţi egali, şi să îl
stingă6.
În cazul dreptului procesual civil există situaţii în care recurgerea la
calea justiţiei este obligatorie deşi nu există o stare conflictuală şi nici un
conflict7.

3. Definirea procesului civil

Procesul civil ar fi activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi,


organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea
de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea
realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi
executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform
procedurii prevăzute de lege8.
Din definiţia enunţată rezultă două faze ale procesului civil: judecata
(cognitio) şi executarea silită (executio).

1
Un sistem exclusiv oral nu este util şi posibil, creându-se imposibilitatea controlului judiciar.
De aceea legislaţia prevede ca anumite acte procedurale să fie realizate în scris.
2
R. Martin, op. cit., p. 4.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 141. Această putere deosebeşte pe judecător de arbitru.
4
Ibidem.
5
R. Martin, op. cit., p. 5-7.
6
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 142.
7
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 143. Exemple sunt: procedura necontencioasă,
asigurarea probelor pe cale principală.
8
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 148-149.
14

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

Prima fază este pornită prin cererea de chemare în judecată prin care
se investeşte instanţa şi se sfârşeşte cu rămânerea irevocabilă a hotărârii
pronunţate. Această fază are mai multe etape: prima etapă este cea scrisă în
care părţile se încunoştinţează reciproc asupra pretenţiilor şi apărărilor dar şi
asupra probelor; următoarea etapă este cea a dezbaterilor în care se dă
posibilitatea părţilor să-şi susţină în mod real şi contradictoriu pretenţiile,
apărările, analizarea probelor şi punerea de concluzii; a treia etapă este cea
a deliberărilor şi a pronunţării hotărârii prin care se dă soluţia litigiului1.
Cea de-a doua fază presupune punerea în executare a hotărârilor sau
a altor titluri executorii susceptibile, de a fi executate cu ajutorul forţei
coercitive a statului.

Secţiunea 3 – Dreptul procesual civil – ramură distinctă a


sistemului de drept

1. Definiţia Dreptului procesual civil şi caracterele sale

Dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care


reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a
pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza
numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor
judecătoreşti sau a altor titluri executorii2.
În doctrină3 se reţin ca şi caractere ale Dreptului procesual civil
următoarele:
b) caracterul sancţionator. Dreptul procesual civil, prin asigurarea
rezolvării litigiilor civile, purtate asupra drepturilor subiective, garantează
eficacitatea dispoziţiilor de drept material care consacră aceste drepturi;
c) caracterul reglementar. Dreptul procesual civil reprezintă o ramură
în care câmpul deschis al voinţei părţilor şi a judecătorului este limitat de
dispoziţiile Constituţiei şi a celorlalte acte normative care sunt, în general, de
ordine publică;
d) caracterul formalist. Actele de procedură sunt supuse unor exigenţe
de formă şi unor termene. Procedura este un rit deoarece consacră anumite
formalităţi care trebuie îndeplinite în ordine, în formele şi în termenele
prevăzute de lege4;
e) caracterul de drept comun. Dreptul procesual civil, reglementat prin
Codul de procedură civilă, constituie dreptul comun al procedurii şi se aplică
oricărui litigiu care nu are o procedură distinctă, specială (procesul penal).

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 149.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 158.
3
Eugen Herovanu, Principiile, II, p 5-20.
4
Trebuie evitată o complexitate exagerată ceea ce ar duce la un formalism excesiv, procesul
devenind foarte lung, costisitor şi şicanator.
15

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

2. Izvoarele Dreptului procesual civil

Constituie izvoare ale Dreptului procesual civil: Constituţia, legile


organice şi ordinare, decretele, ordonanţele ori hotărârile Guvernului care
cuprind dispoziţii procedurale civile, tratatele şi pactele internaţionale la care
România este parte, Codul de procedură civilă şi Codul civil, Codul
comercial, Codul familiei.

Secţiunea 4 – Normele de procedură civilă

Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată al


cauzelor civile şi punerea în executare a titlurilor executorii.

1. Clasificarea normelor de procedură civilă


A. Normele de organizare judecătorească, normele de
competenţă şi normele de procedură propriu-zisă

Această clasificare rezultă din art. 73 alin. 3 lit. l din Constituţie: prin
lege organică se reglementează organizarea şi funcţionarea Consiliului
Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a
Curţii de Conturi. În art. 125 alin. 2 din Constituţie se prevede: competenţa
instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin
lege. În continuare în art. 73 alin. 3 lit. t din Constituţie se precizează că prin
lege organică se reglementează celelalte domenii pentru care se prevede
această posibilitate.
Normele de organizare judecătorească reglementează compunerea şi
funcţionarea instanţelor judecătoreşti şi a Ministerului Public, numirea şi
avansarea magistraţilor, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, statutul magistraţilor, compunerea completelor de judecată,
incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea magistraţilor.
Normele de competenţă1 reglementează atribuţiile instanţelor
judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicţională,
precum şi repartizarea pricinilor civile de competenţa instanţelor între
instanţe de grad diferit şi între instanţe de acelaşi grad (competenţa materială
şi teritorială).
Normele de procedură propriu-zise reglementează modul de judecată
al pricinilor civile şi de executare a titlurilor executorii. La rându-le, aceste
norme se subclasifică în: a) norme de procedură contencioasă; b) norme de
procedură necontencioasă; c) norme de executare silită.

B. Normele generale şi normele speciale

Normele generale sunt acelea care se aplică în toate cazurile şi în


orice materie dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

1
Norma privind incompatibilitatea este de ordine publică dar nu face parte din categoria
normelor de competenţă ci din categoria normelor de organizare judecătorească.
16

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

Normele special sunt aplicabile numai într-o anumită materie, expres


stabilită, derogă de la normele generale, sunt de strictă interpretare şi nu pot
fi aplicate prin analogie.
În legătură cu normele generale şi speciale, în doctrină1, s-au edictat
câteva reguli. Prima regulă dispune în sensul că norma specială se va aplica
cu prioritate, ori de câte ori se găseşte în faţa unui caz care se încadrează în
prevederile sale. Cea de-a doua regulă stipulează că dacă norma specială
tace, nu reglementează anumite raporturi juridice, se completează cu norma
generală2.

C. Normele imperative şi normele dispozitive

Criteriul în funcţie de care se realizează această clasificare este cel în


funcţie de caracterul conduitei prescrise.
Normele imperative3 impun părţilor o acţiune sau le obligă la abţinerea
de la o anumită acţiune, sub sancţiune, neîngăduindu-se derogarea.
Normele dispozitive4 îngăduie prin chiar conţinutul lor ca părţile să-şi
exercite dreptul de dispoziţie derogând de la dispoziţiile pe care le cuprind.
Cele două categorii de norme prezintă fiecare caracteristici specifice5:
a) normele imperative impun o anumită conduită , părţile neputând
deroga de la acestea; în cazul normelor dispozitive părţile se pot înţelege,
expres sau tacit, să deroge de la dispoziţiile legii, în limitele ordinii de drept;
b) nerespectarea normei imperative atrage sancţiuni mai grave decât
nerespectarea normelor dispozitive;
c) nu se poate acoperi, prin voinţa părţilor, viciile unui act procedural
săvârşit cu încălcarea normei imperative, spre deosebire de cazul normelor
dispozitive în cazul cărora acest lucru este posibil;
d) încălcarea unei norme imperative poate fi invocată de către oricine
este interesat; încălcarea unei norme dispozitive poate fi invocată numai de
către partea în favoarea căreia a fost prescrisă acea dispoziţie;
e) invocarea încălcării normei imperative poate avea loc în orice stare
a pricinii, pe când încălcarea normei dispozitive poate fi invocată numai într-
un anumit termen.

2. Acţiunea normelor de procedură civilă

Acţiunea normelor de procedură civilă presupune analiza a trei


aspecte: acţiunea în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

1
E. Herovanu, Curs de procedură civilă, Bucureşti, 1929-1930, p. 75-76 (citat în continuare
Curs).
2
Legea generală nu se poate completa cu legea specială.
3
Se subclasifică în onerative (impun subiectului o anumită conduită) şi prohibitive (impun
subiectului să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni).
4
Mai poartă denumirea de supletive sau permisive.
5
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 70-72.

17

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

A. Aplicarea normelor de procedură în timp

Legea se aplică pe durata cuprinsă între intrarea ei în vigoare şi


abrogarea sa.
Conform art. 15 alin. 2 din Constituţie: „Legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Prin
urmare neretroactivitatea a devenit un principiu constituţional, legiuitorul
neputând adopta norme juridice cu încălcarea acestui principiu.
În raport cu acest principiu, actele de procedură vor fi guvernate de
către normele active, în vigoare, în momentul săvârşirii lor, nefiind necesară
modificarea lor în raport cu apariţia unor norme noi, după efectuarea
respectivelor acte. Legile de procedură, în general, nu retroactivează dar nici
nu ultraactivează ci sunt de imediată aplicare la toate cauzele, tempus regit
actum.

B. Aplicarea normelor de procedură în spaţiu

Problema acţiunii normelor de procedură în spaţiu se pune sub două


aspecte: sub aspect intern şi sub aspect internaţional.
a) Sub aspect intern, conform art. 1 alin. 1 din Constituţie : „România
este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, normele de
drept procesual activează în interiorul graniţelor ţării.
b) Sub aspect internaţional se vizează anumite probleme dar care se
studiază la disciplinele Drept internaţional public şi Drept internaţional privat.
Se pune totuşi problema coroborării legislaţiei europene cu cea internă astfel
încât să se asigure şi aderarea legislativă a României la Uniunea Europeană.

C. Aplicarea normelor de procedură asupra persoanelor

Potrivit art. 16 din Constituţie, „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a


autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai
presus de lege”, normele procedurale se aplică tuturor cetăţenilor statului
fără discriminare, conform trăsăturii normei juridice de a fi generală şi
impersonală.

Teme de control

1. Prezentaţi justiţia ca funcţie.


2. Ce reprezintă procesul civil.

18

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

Test de evaluare
1. Într-un sens foarte larg, justiţia reprezintă:
a. o virtute, un sentiment de echitate;
b. totalitatea instanţelor judecătoreşti;
c. ansamblul normelor juridice dintr-un sistem de drept dat;
d. starea ideală a societăţii.

2. Paradoxul judecătorului este:


a. faptul că trebuie să judece după legi incomplete;
b. reprezentat de imposibilitatea judecării unor cauze pentru că legea nu
reglementează în acel domeniu;
c. faptul că depinde de celelalte puteri din stat pe care trebuie să le şi
controleze;
d. faptul că există pe rolul instanţelor un număr mare de dosare.

3. Judecătorii sunt:
a. independenţi şi se supun numai legii;
b. independenţi faţă de lege;
c. legaţi de instanţa unde activează;
d. supuşi controlului ierarhic superior.

4. Independenţa presupune o abordare bidimensională:


a. structural şi formală;
b. funcţională şi personală;
c. simplă şi complexă;
d. divizibilă şi indivizibilă;

5. Etimologic, prin act jurisdicţional se înţelege:


a. hotărârea judecătorească;
b. actul prin care judecătorul spune dreptul;
c. decizia de constituţionalitate;
d. încheierea judecătorească.

6. În definirea şi stabilirea trăsăturilor de identificare ale actului jurisdicţional


se au în vedere următoarele criterii:
a. formal şi organic;
b. formal, informal şi juridic;
c. funcţional şi relativ;
d. formal, funcţional şi organic.

7. Judecătorul acţionează, de regulă:


a. din oficiu;
b. la solicitarea Preşedintelui României;
c. la cerere;
d. la solicitarea expresă a legii.

19

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

8. Judecătorul se pronunţă prin acte:


a. solemne;
b. civile;
c. informale;
d. administrative.

9. Judecătorul se supune:
a. legii;
b. Guvernului;
c. Parlamentului;
d. societăţii.

10. Actul judecătorului se bucură de o autoritate particulară:


a. forţa publică;
b. autoritatea lucrului supus judecăţii;
c. autoritatea lucrului judecat;
d. autoritatea lucrului important.

11. Principiul instanţelor succesive reprezintă consacrarea:


a. existenţei instanţelor judecătoreşti;
b. multitudinii instanţelor judecătoreşti;
c. principiului „nemo censetur ignorare legem”;
d. controlul actului judecătoresc de către instanţele ierarhic superioare.

12. Procedura necontencioasă se aplică cererilor pentru dezlegarea cărora:


a. este nevoie de mijlocirea instanţei, urmărindu-se stabilirea unui drept
potrivnic faţă de o altă persoană;
b. este nevoie de mijlocirea instanţei, fără a se urmări stabilirea unui drept
potrivnic faţă de o altă persoană;
c. nu este nevoie de mijlocirea instanţei, fără a se urmări stabilirea unui drept
potrivnic faţă de o altă persoană;
d. nu este nevoie de mijlocirea instanţei, urmărindu-se stabilirea unui drept
potrivnic faţă de o altă persoană.

13. Soluţionarea cererilor în materie necontencioasă se realizează printr-o:


a. hotărâre, care nu are putere de lucru judecat;
b. hotărâre, care are putere de lucru judecat;
c. încheiere, care are putere de lucru judecat;
d. încheiere, care nu are putere de lucru judecat.

14. Recursul împotriva încheierii prin care se soluţionează cererile


necontencioase se poate exercita în:
a. 10 zile;
b. 20 de zile;
c. 15 zile;
d. 5 zile.

20

Drept procesual civil I


Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

15. Contractul judiciar este:


a. un contract civil al părţilor, în cursul procesului şi înaintea judecătorului;
b. o clauză penală a părţilor, în cursul procesului şi înaintea judecătorului;
c. un acord, o convenţie a părţilor, în cursul procesului şi înaintea
judecătorului;
d. un pact compromisoriu al părţilor, în cursul procesului şi înaintea
judecătorului.

16. Contractele judiciare propriu-zise:


a. nu au o preexistenţă extrajudiciară;
b. au o preexistenţă extrajudiciară;
c. nu privesc fondul judecăţii;
d. nu privesc fondul litigiului.

17. Justiţia este împărţită de către:


a. Parlament;
b. Guvern;
c. Preşedinte;
d. stat.

18. Hotărârea judecătorească se pronunţă:


a. în mod public;
b. în secret;
c. în ziua următoare soluţionării;
d. de către grefier.

19. Principiul contradictorialităţii presupune:


a. posibilitatea părţilor de a contrazice legea;
b. participarea activă a părţilor la proces, discutarea şi combaterea
susţinerilor făcute de către fiecare parte, expunerea punctului de vedere;
c. posibilitatea părţii de a se apăra, conform legii;
d. participarea activă a judecătorului la proces.

20. Normele de competenţă reglementează:


a. posibilitatea instanţelor de a refuza judecata pricinilor;
b. modul de judecare a pricinilor civile şi de executare a titlurilor executorii;
c. atribuţiile instanţelor judecătoreşti în raport cu atribuţiile altor organe cu
activitate jurisdicţională;
d. compunerea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti.

21

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

CAPITOLUL II – ACŢIUNEA CIVILĂ

Obiective specifice

• definiţia acţiunii civile;


• condiţiile acţiunii civile;

Secţiunea 1 – Noţiune şi natură juridică. Corelaţia dintre


dreptul subiectiv civil, acţiune şi dreptul la acţiune

1. Definirea şi natura juridică a acţiunii

Dreptul subiectiv civil este definit ca fiind posibilitatea recunoscută


de legea civilă subiectului activ – persoană fizică sau persoană juridică – în
virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi a moralei, să aibă o
anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă
ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei
coercitive a statului, în caz de nevoie1.
În cazul în care dreptul este încălcat sau contestat, titularul său are
posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului, la acea
activitate special reglementată a organelor de stat competente – organele de
jurisdicţie – desfăşurată în vederea realizării scopului pentru care drepturile
încălcate sau nesocotite au fost recunoscute titularilor lor, adică la procesul
civil2.
Dreptul subiectiv nesocotit nu îşi găseşte protecţia, în caz de
încălcare, în cadrul dreptului material, ci este nevoie de a se recurge la
normele dreptului procesual, mijlocul practic fiind acţiunea civilă3.
Acţiunea este dreptul, pentru autorul unei pretenţii, de a fi ascultat
asupra fondului acesteia, astfel ca judecătorul să spună dacă este sau nu
fondată. Pentru adversar, acţiunea este dreptul de a discuta temeinicia
acestei pretenţii4. Totuşi, câteva sublinieri s-au făcut în doctrină5:
- acţiunea nu poate fi concepută decât în legătură cu protecţia
drepturilor subiective civile, precum şi a unor interese proteguite de lege
pentru care calea justiţiei este obligatorie;
- acţiunea cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de
legea procesuală pentru protecţia dreptului subiectiv civil sau a altor interese
ce nu se pot realiza decât pe calea justiţiei;

1
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de
editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1993, p. 74.
2
D. Radu, Acţiunea în procesul civil, Ed. Junimea, Iaşi, 1974, p. 20; I. Stoenescu, S.
Zilberstein, Teoria generală, p. 22.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 248.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 249.
5
E. Herovanu, Principiile, p. 119,122, 123, Tratat, p. 340; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria
generală, p. 233, 229, 230, 236; D. Radu, op. cit., p. 24, 59;
22

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

- acţiunea este uniformă, una şi aceeaşi, adică cuprinde aceleaşi


mijloace procesuale, indiferent de dreptul ce se valorifică. În cazul în care,
însă, acţiunea se exercită, ea este influenţată de dreptul subiectiv, dobândind
din natura şi caracteristicile acestuia;
- în momentul în care titularul dreptului subiectiv civil sau cel ce îşi
valorifică un interes, ori alte persoane sau organe cărora legea le recunoaşte
legitimare procesuală activă, apelează la acţiune, ea se individualizează,
devine proces.
Noţiunile de drept subiectiv şi acţiune civilă deşi se află într-o strânsă
legătură, sunt independente, aparţinând unor ramuri de drept distincte:
dreptul civil şi dreptul procesual civil1. Între dreptul subiectiv şi acţiunea civilă
există deosebiri în legătură cu condiţiile de existenţă, exerciţiul şi obiectul
lor2.
În practică, noţiunea de acţiune civilă este des folosită ca fiind
sinonimă cu cererea de chemare în judecată, deşi cele două noţiuni sunt
distincte, cu funcţii diferite.

2. Definirea şi natura juridică a dreptului la acţiune

Dreptul la acţiune constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv, o


garanţie a realizării sale, acea putere intrinsecă şi specifică dreptului
subiectiv, în virtutea căruia titularul poate face apel, când dreptul este
încălcat, la constrângerea de stat3. Unul dintre elementele dreptului subiectiv
civil4 îl constituie posibilitatea de a recurge, la nevoie, la forţa de
constrângere a statului. În acest caz, constrângerea este reglementată sub
forma legii procesuale civile, prin acţiunea civilă.
Dreptul subiectiv civil cuprinde, aşadar, dreptul subiectului activ de a
avea o anumită conduită în limitele determinate de lege, dreptul subiectului
activ de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare şi
dreptul subiectului activ de a recurge la acţiune5. Dreptul la acţiune cuprinde,
la rându-i, o serie de drepturi pe care titularul le exercită parţial sau în
totalitate după cum recurge la toate sau numai la o parte din mijloacele
procesuale ale acţiunii civile.
Anumite precizări legate de conţinutul dreptului la acţiune se fac în
doctrină6:
a) stabilind că dreptul la acţiune cuprinde dreptul de a sesiza instanţa,
de a administra probe, de a exercita căile de atac, de a solicita executarea
silită etc., nu se schimbă natura juridică a formelor procedurale care

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 250.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 236.
3
J. Mateiaş, P. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, Ed. Şt., Bucureşti, 1962, p. 21.
4
Deci, unul dintre elementele dreptului subiectiv civil este dreptul la acţiune; odată ce
pretinde că este titularul unui drept subiectiv civil el are şi dreptul de a recurge la acţiune,
urmând ca existenţa sau inexistenţa lui să fie stabilită de către judecător - Viorel Mihai
Ciobanu, Tratat I, p. 252.
5
E. Herovanu, Tratat, p. 338-339; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a
drepturilor reale, T.U.B., 1988, p. 32.
6
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 253-256.
23

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

alcătuiesc acţiunea1; aceste mijloace procesuale rămân distincte de dreptul


subiectiv civil;
b) includerea dreptului de a cere executarea silită în dreptul la acţiune
nu este o contradicţie, deşi cele două modalităţi sunt prevăzute distinct în
legislaţie; dreptul la acţiune ar fi incomplet, ineficient, dacă nu ar cuprinde şi
dreptul, posibilitatea celui ce a câştigat de a pune în executare hotărârea
instanţei;
c) intervenţia prescripţiei extinctive afectează numai dreptul de a
obţine condamnarea pârâtului şi dreptul de a obţine executarea silită2.
Prescripţia operează de drept dar trebuie constatată de către instanţă;
d) dreptul la acţiune se naşte în momentul în care dreptul subiectiv
este încălcat, nesocotit, dar pentru a se pune în mişcare formele procedurale
care alcătuiesc conţinutul acţiunii este necesară şi voinţa titularului dreptului,
ori a altor persoane sau organe cărora legea le recunoaşte legitimitatea
procesuală activă de a acţiona, deci la interesul de a acţiona trebuie să se
adauge şi voinţa de a acţiona3.

Secţiunea 2 – Elementele acţiunii civile

Acţiunea civilă reprezintă un ansamblu de mijloace procesuale prin


care se urmăreşte protecţia dreptului subiectiv sau a unor interese ocrotite de
lege şi pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie4.
Acţiunea are unele elemente proprii, care în literatură5 au fost
identificate ca fiind părţile, obiectul şi cauza.

1. Părţile

Deoarece acţiunea este legată de dreptul subiectiv ea nu poate fi


concepută fără existenţa a cel puţin unei persoane care să fie interesată în
protecţia acestui drept, acea persoană care se pretinde titularul dreptului
subiectiv. În momentul încălcării, nesocotirii dreptului se naşte interesul
titularului de a apela la prerogativa sa de a recurge la forţa coercitivă a
statului, dreptul la acţiune6. În momentul exercitării acţiunii este nevoie de cel
puţin două persoane: una care pretinde şi alta care se opune, contestă
această pretenţie7.

1
Sesizarea instanţei, administrarea probelor, exercitarea căilor de atac, executarea silită etc.
2
Rămân neatinse dreptul de a sesiza instanţa, dreptul de a exercita căile de atac etc. Cel ce
se pretinde titularul dreptului prescris va putea sesiza instanţa, va putea solicita probe pentru
a dovedi întreruperea sau suspendarea cursului termenului prescripţiei extinctive, va putea
exercita căile de atac împotriva hotărârii prin care cererea a fost respinsă ca prescrisă.
3
Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 108.
Pentru exerciţiul acţiunii va fi necesar să fie îndeplinite în afară de interes, şi celelalte
condiţii: dreptul subiectiv pretins a fi încălcat să fie actual, capacitatea procesuală şi calitatea
procesuală.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 260.
5
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 236-240; D. Radu, op. cit., p.107-127.
6
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 261.
7
E. Herovanu, Principiile, p.140-142. Denumirea generică a acestor persoane este cea de
părţi, dar în cadrul diferitelor mijloacelor procesuale ele poartă denumiri specifice: reclamant
24

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

Două precizări se impun în doctrină1:


a) prin părţi se va face referire la persoanele între care s-a legat
raportul juridic dedus judecăţii şi nu se vor avea în vedere reprezentanţii
legali sau convenţionali ai părţilor;
b) părţilor legate prin acţiune li se pot adăuga şi terţe persoane2.

2. Obiectul acţiunii civile

Indiferent de obiectul dreptului subiectiv acţiunea are întotdeauna ca


obiect protecţia acestui drept3. Acţiunea are ca obiect şi protecţia unor
interese pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie. În momentul
recurgerii la acţiune, ea se individualizează, devine proces, iar obiect al
procesului îl constituie ceea ce părţile supun judecăţii, aducerea în discuţie a
unei probleme de fapt şi a unei probleme de drept pe care judecătorii sunt
chemaţi să o soluţioneze prin hotărâre judecătorească4.
Obiectul acţiunii civile se concretizează însă în raport de mijlocul
procesual folosit5.
Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat.

3. Cauza acţiunii civile

Prin cauza acţiunii civile trebuie înţeles scopul către care se îndreaptă
voinţa celui ce reclamă sau se apără, scopul care exprimă şi caracterizează
voinţa juridică a acestuia de a afirma pretenţia sa în justiţie, scop explicat cu
împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze6.
Cauza acţiunii (causa petendi) nu este acelaşi lucru cu cauza
raportului juridic sau a obligaţiunii puse în discuţie (causa debendi), aceasta
din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de cel ce formulează

şi pârât, apelant şi intimat, recurent şi intimat, contestator şi intimat, revizuient şi intimat,


creditor şi debitor.
1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 261-262.
2
Care intră în proces din iniţiativa lor sau a părţilor iniţiale şi devin părţi în proces.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 235; D. Radu, op. cit., p. 123-124.
4
E. Herovanu, Principiile, p. 202-204.
5
În cazul cererii de chemare în judecată prin obiect se înţelege pretenţia concretă a
reclamantului; excepţiile procesuale, o formă de manifestare a acţiunii, au ca obiect
invocarea încălcării unor norme de organizare judecătorească, de competenţă sau de
procedură propriu-zise (excepţii de procedură) sau a unor lipsuri referitoare la exerciţiul
acţiunii (excepţii de fond) – S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Precizări privind instituţia
excepţiilor în dreptul procesual civil, S.C.J. nr. 1/1983, p. 45-47 – măsurile asigurătorii au ca
obiect indisponibilizarea şi conservarea unor bunuri pentru a se evita distrugerea sau
înstrăinarea lor sau diminuarea activului patrimonial al debitorului; căile de atac au ca obiect
desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti care se atacă; executarea silită are ca obiect
valorificarea bunurilor debitorului pentru satisfacerea creanţei creditorului sau obligaţia de a
face sau a nu face înscrisă într-un titlu executoriu şi pe care debitorul este ţinut să o execute
în natură (executarea silită directă) - Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 262.
6
E. Herovanu, Principiile, p. 195-196.

25

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

pretenţia1. Cauza dreptului (causa debendi) constituie cauza cererii de


chemare în judecată, iar nu a acţiunii civile în totalitatea ei2.
Prima cauză este îndeplinită deoarece este greu de conceput ca o
persoană să se adreseze justiţiei fără un scop, să pornească o acţiune
complet lipsită de cauză3. Ceea ce poate să lipsească este dreptul subiectiv
şi deci cauza dreptului (causa debendi), situaţie în care lipseşte şi dreptul la
acţiune, dreptul de a obţine condamnarea pârâtului4.
Cauza acţiunii trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală, să fie în
concordanţă cu legea şi cu regulile de convieţuire socială.

Secţiunea 3 – Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile


Exerciţiul acţiunii civile este liber, în sensul că nimeni nu poate fi tras
la răspundere pentru faptul că a invocat pretenţii nejustificate, iar pe de altă
parte pentru că exerciţiul ei nu este supus unor garanţii sau autorizări
prealabile5.
Acţiunea este şi facultativă în sensul că nimeni nu poate fi constrâns
să o execute contra voinţei sale6. Odată ce voinţa de a acţiona există, trebuie
îndeplinite şi anumite condiţii de exerciţiu: drept, interes, capacitate
procesuală, calitate procesuală7.

1. Afirmarea unui drept

Prima condiţie de exerciţiu a acţiunii este aceea de a se afirma


existenţa unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat8. Verificarea în fapt
a existenţei dreptului pretins se face pe calea acţiunii, când prin hotărârea
pronunţată se clarifică incertitudinea provocată prin afirmaţiile contradictorii
ale părţilor din litigiu9.
Vorbindu-se despre interes se reţine ca o condiţie a lui este să fie
legitim, juridic, adică să fie legat de pretenţia formulată, de dreptul civil
afirmat, ori de situaţia juridică legală pentru a cărei realizare calea justiţiei
este obligatorie, condiţie care se verifică după dezbaterea fondului
pretenţiei10.

1
Ibidem, p. 200-201.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 263.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 264.
4
E. Herovanu, Principiile, p. 197.
5
E. Herovanu, Principiile, p. 143-144; D. Radu, op. cit., p. 151-153.
6
R. Perrot, Droit judiciaire privé, I, Les Cours de Droit, Paris, 1976, p. 42; G. Boroi, Drept
procesual civil, Note de curs, I, Ed. Romfeld, Bucureşti, 1993, p. 115-116.
7
G. Tocilescu, op. cit., II, p. 21-30.
8
Acţiunea poate avea ca obiect protejarea unui interes legitim ce nu se poate realiza decât
pe calea justiţiei.
9
E. Herovanu, Principiile, p. 143.
10
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 267.
26

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

A. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil afirmat, pentru a putea fi exercitat, trebuie să


îndeplinească anumite condiţii1:
a) să fie ocrotit şi recunoscut de lege, să nu intre în conţinutul unui
raport juridic ilegal care ar contraveni ordinii publice şi bunelor moravuri;
b) să fie exercitat în limitele sale externe şi interne;
c) să fie exercitat cu bună credinţă;
d) să fie actual, să nu fie supus unui termen sau unei condiţii
suspensive2.

B. Sancţiunea care intervine în cazul lipsei dreptului

În cazul în care se constată că reclamantul nu justifică un drept


subiectiv , cererea acestuia va fi respinsă. La fel se va proceda şi în cazul în
care nu sunt îndeplinite cerinţele ce trebuie îndeplinite de dreptul subiectiv.

2. Interesul

Pentru exerciţiul acţiunii nu este de ajuns să afirmi existenţa unui drept


actual, ci este nevoie să justifici şi interesul, folosul practic pe care o parte îl
urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare3.
Este firesc ca procedura judiciară să nu fie pusă în mişcare dacă nu
aduce părţii nici un avantaj legal, ci urmăreşte numai şicanarea părţii adverse
încărcând inutil rolul instanţelor4. Este o condiţie care descurajează amanţii
dreptului, procesomanii, deoarece rolul instanţelor nu este acela de a da
consultaţii pur teoretice sau de a delibera asupra unor probleme academice5.
Interesul poate fi material, când se urmăreşte obţinerea unui folos
patrimonial, sau moral, când se urmăreşte obţinerea unei satisfacţii
sufleteşti6. Condiţia interesului nu este cerută numai la punerea în mişcare a
acţiunii prin introducerea cererii de chemare în judecată, ci ea trebuie
îndeplinită în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul
acţiunii7, altfel ar fi lipsită de interes.

A. Cerinţele interesului

Interesul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe8:

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 295-296; Gh. Beleiu, op. cit., p. 80-81.
2
Nu este cazul acţiunilor în constatare a dreptului în starea în care se găseşte. Drepturile
afectate de modalităţi nu sunt lipsite complet de protecţia legii, creditorul putând introduce
acţiuni preventive (măsuri de asigurare ori conservare, asigurarea dovezilor).
3
E. Herovanu, Principiile, p. 151-152; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 297.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 270.
5
R. Perrot, op. cit., p. 464.
6
D. Radu, op. cit., p. 166. A nu se confunda interesul moral cu prejudiciul moral şi nici cu
reparaţia materială a daunelor morale – I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 297.
7
E. Herovanu, Principiile, p. 153-154.
8
G. Boroi, op. cit., I, p. 118-119; I. Deleanu, op. cit., I, p. 144. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,
p. 271-272.
27

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

a) să fie legitim, să nu vină în conflict cu legea. Interesul trebuie să fie


şi juridic pentru a se sublinia că un interes pur economic sau pur teoretic nu
poate justifica exerciţiul acţiunii civile;
b) să fie personal, folosul practic să vizeze pe cel care recurge la
forma procedurală, iar nu pe adversarul său. Această cerinţă există şi atunci
când forma procedurală nu este promovată de către titularul dreptului, ci de
alte persoane sau organe cărora legea le recunoaşte legitimitate procesuală
activă, deoarece folosul practic se produce asupra titularului dreptului1;
c) să fie născut şi actual, în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge
la acţiune în momentul respectiv s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu.
Dacă dreptul pretins este actual şi interesul este născut şi actual; există
posibilitatea în care dreptul să nu fie actual şi totuşi interesul de a acţiona să
existe, să fie actual2.

B. Sancţiunea care intervine în cazul lipsei interesului

În cazul în care instanţa constată că acţiunea este lipsită de interes


sau că nu îndeplineşte condiţiile acestuia o va respinge prin intermediul unei
excepţii de fond peremptorii (dirimante)3.

3. Capacitatea procesuală

Capacitatea civilă este acea parte a capacităţii juridice a persoanei


care constă în capacitatea de a avea şi a-şi exercita drepturile civile şi de a
avea şi de a-şi asuma obligaţii civile, prin încheiere de acte juridice,
cuprinzând în structura sa două elemente: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu4.
Capacitatea procesuală este aplicarea pe plan procesual a capacităţii
civile5.

A. Capacitatea procesuală de folosinţă

Capacitatea procesuală de folosinţă este acea parte a capacităţii


procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi
obligaţii pe plan procesual6.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă începe de la
naşterea lor şi încetează la moartea acestora7, indiferent de sex, rasă,

1
Aceste organe urmăresc, de regulă, protejarea unui interes general.
2
Acţiunile preventive – art.110 C.proc.civ., asigurarea probelor – art. 235 C.proc.civ.
3
Priveşte exercitarea dreptului la acţiune (de fond) şi efectul ei este respingerea
(peremptorie).
4
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, T.U.B., 1982, p. 41 şi op. cit., 1993, p.254.
5
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 281.
6
Art. 41 C.proc.civ.: „Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în
proces. Asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca
pârâte, dacă au organe proprii de conducere.”
7
Art. 7 alin. 1 din D. nr. 31/1954.
28

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

naţionalitate, religie, grad de cultură, origine şi nici o persoană nu poate fi


lipsită în totalitate de această capacitate1.
În cazul persoanelor juridice se diferenţiază dobândirea capacităţii de
folosinţă după cum acestea sunt supuse sau nu înregistrării. Astfel
persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitate de
folosinţă de la data înregistrării lor2, iar celelalte persoane juridice dobândesc
capacitate de folosinţă de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de
la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii
oricărei alte cerinţe prevăzută de lege3. Încetarea capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice are loc la data încetării fiinţării persoanei juridice însăşi
care se poate realiza prin: comasare, divizare, lichidare.
Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund
scopului ei prevăzut de lege, actul constitutiv sau statut, capacitatea ei de
folosinţă fiind specializată4.

B. Capacitatea procesuală de exerciţiu

Capacitatea procesuală de exerciţiu este acea parte a capacităţii


procesuale care constă în aptitudinea unei persoane, care are folosinţa unui
drept, de a valorifica singură acest drept în justiţie, exercitând personal
drepturile procesuale şi îndeplinind tot astfel obligaţiile procesuale5.
Capacitatea de exerciţiu este consecinţa capacităţii de folosinţă, astfel
încât cine nu are capacitate de folosinţă nu are nici capacitate de exerciţiu6.
1. în cazul persoanelor fizice capacitatea de exerciţiu deplină începe
de la data când persoana devine majoră, împlineşte 18 ani7. Există situaţii în
care persoanele pot fi lipsite de capacitatea de exerciţiu sau li se poate
restrânge această capacitate, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
În aceste condiţii, conform art. 42 C.proc.civ., persoanele care nu au
exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate,
asistate sau autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc
capacitatea sau organizarea lor.
a) reprezentarea intervine în cazul persoanelor fizice lipsite de
capacitatea de exerciţiu: minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub

1
Capacitatea de folosinţă poate fi restrânsă, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de
lege.
2
Se poate face o discuţie despre capacitatea de folosinţă anticipată prin care societatea
comercială poate încheia raporturi juridice în vederea legalei constituiri.
3
Art. 33 şi 28 din D. nr. 31/1954.
4
Art. 34 din D. nr. 31/1954.
5
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 275.
6
Se poate ca o persoană să aibă capacitate de folosinţă dar să nu aibă capacitate de
exerciţiu,în virtutea relaţiei de la întreg la parte care există între aceste două componente.
7
Art. 8 alin. 1 şi 2 din D. nr. 31/1954. Coroborând dispoziţiile art. 8 alin. 3 din D. nr. 31/1954
cu art. 4 din C. fam. rezultă că minora de 16 sau 15 ani, cu dispensă, dobândeşte prin
căsătorie capacitate de exerciţiu deplină. Această capacitate încetează definitiv sau
temporar, după caz, în situaţiile: încetarea capacităţii de folosinţă, punerea sub interdicţie
judecătorească, anulării căsătoriei înainte ca femeia să împlinească 18 ani – Gh. Beleiu, op.
cit., 1993, p. 180.
29

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

interdicţie1. Aceştia nu stau personal în proces ci prin reprezentanţii lor


legali2.
b) asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă – minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani3. Aceştia vor fi citaţi şi vor sta
personal în proces, asistaţi de părinţi, în lipsa acestora de tutore, semnând
alături de minori cererile adresate instanţei şi fiind citaţi în acest scop la
judecarea cauzei4.
c) autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui
lipsit de capacitate de exerciţiu sau ocrotitorul său legal ce asistă pe minorul
cu capacitate de exerciţiu restrânsă face acte de dispoziţie5, în această
situaţie fiind nevoie de autorizarea specială a organului competent, de regulă
autoritatea tutelară.
2. în cazul persoanelor juridice capacitatea de exerciţiu se
dobândeşte, în temeiul legii, de la data înfiinţării lor şi sfârşeşte odată cu
încetarea persoanelor juridice6. Persoana juridică este titulara capacităţii de
exerciţiu, însă punerea în valoare a acestei capacităţi se realizează prin
organele sale direct sau indirect, prin alte subiecte de drept împuternicite de
acest organe.

C. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale

Actele de procedură făcute de o persoană fizică sau juridică fără


capacitatea de folosinţă sunt lovite de nulitatea absolută. Sancţiunea lipsei
capacităţii procesuale de exerciţiu este nulitatea relativă7.

4. Calitatea procesuală

Atunci când este vorba de un proces, în afară de capacitate, trebuie


justificată şi îndreptăţirea de a figura în acel proces ca reclamant sau ca
pârât, părţile trebuie să aibă calitate procesuală8.
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana
reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic
dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi, pe de altă parte, între
persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală
pasivă)9.

1
Art. 11 din D. nr. 31/1954.
2
Părinţii sau tutorele pentru minor şi tutorele şi curatorul provizoriu pentru interzisul
judecătoresc. Numirea curatorului este obligatorie şi atunci când există conflict de interese
între reprezentant şi reprezentat.
3
Art. 9 din D. nr. 31/1954, art. 105 şi 124 C. fam.
4
Dacă minorul împlineşte în cursul procesului 14 ani reprezentarea se transformă în
asistare.
5
Precum renunţarea la judecată sau la dreptul subiectiv, renunţarea sau retragerea unei căi
de atac, achiesarea, tranzacţia.
6
La fel ca şi capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu este guvernată de principiul
specializării nefiind posibilă depăşirea sferei scopului în vederea căruia au fost înfiinţate.
7
Pot fi acoperite, instanţa putând acorda un termen în vederea acoperirii lor.
8
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 279.
9
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 287.
30

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

Calitatea cerută pentru a putea exercita acţiunea în justiţie trebuie să


corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce se discută, aparţine
subiectului activ al dreptului subiectiv civil1, după cum calitatea procesuală
pasivă o are subiectul pasiv al dreptului2.

A. Justificarea calităţii procesuale

Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, va trebui să justifice atât


calitatea procesuală activă cât şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului3.
Verificarea calităţilor4 trebuie să se facă atât în privinţa cererilor prin
care se solicită realizarea unui drept, cât atunci când se solicită constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept, verificarea putându-se realiza fie după
sesizarea, înaintea sau în cadrul dezbaterilor asupra dreptului dacă pentru
stabilirea calităţii procesuale trebuie administrate aceleaşi probe5.
Lipsa calităţii procesuale nu trebuie confundată cu netemeinicia
acţiunii deoarece, în cazul acţiunii introduse de o persoană fără calitate
procesuală activă, dreptul există dar acţiunea nu a fost introdusă de titularul
ei, în vreme ce, în cazul unei acţiuni nefondate, instanţa constată chiar
inexistenţa dreptului reclamat6.

B. Transmisiunea calităţii procesuale

Drepturile sau obligaţiile ce intră în conţinutul raportului juridic dedus


judecăţii pot fi transmise în cursul procesului, având loc în acest caz şi o
transmisiune a calităţii procesuale active sau pasive. Transmisiunea poate fi
legală sau convenţională.
În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează pe
calea succesiunii, moştenitorii care acceptă succesiunea preiau poziţia
procesuală a autorilor lor, afară de cazul în care legea interzice expres acest
lucru fiind vorba de drepturi nemijlocit legate de persoană, sau prevede o altă
soluţie în cazul decesului uneia dintre părţi7.
În cazul persoanelor juridice transmisiunea legală are loc pe calea
reorganizării persoanei juridice care este parte în proces, astfel încât

1
E. Herovanu, Principiile, p. 169.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 281.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 282. Potrivit art. 112 pct. 3 şi 4 C.proc.civ., reclamantul
trebuie să precizeze obiectul cererii şi valoarea lui, după aprecierea sa şi atunci când acest
lucru este posibil; mai trebuie arătate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază
cererea. Prin aceste elemente reclamantul justifică îndreptăţirea sa de a introduce o cerere
împotriva pârâtului, deci calitatea procesuală activă şi pasivă.
4
Uneori acest lucru este uşor de realizat deoarece legea stabileşte cine are calitate
procesuală: divorţul, stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei, tăgada paternităţii.
5
Acţiunile prin care se valorifică drepturi reale.
6
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 287; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 290-
291.
7
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 287. Există şi cazuri în care se prevede că acţiunea nu
poate fi exercitată de către moştenitori, dar dacă a fost exercitată de către defunct,
succesorii o pot continua: stabilirea filiaţiei faţă de mamă, tăgada paternităţii, stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei.
31

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

persoana nou creată (fuziune), persoana absorbantă (absorbţie) sau


persoanele juridice care preiau fracţiunile patrimoniului divizat (divizare totală
sau parţială) dobândesc calitatea pe care o avea persoana supusă
reorganizării.
Transmiterea convenţională intervine în baza unei înţelegeri între una
dintre părţi şi un terţ1.
Din punct de vedere al întinderii transmisiunii calităţii procesuale,
transmisiunea poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Transmisiunea universală presupune transmiterea întregului patrimoniu
(toate drepturile şi obligaţiile procesuale) iar prin transmisiunea cu titlu
universal se cedează doar o fracţiune de patrimoniu cu drepturile şi obligaţiile
procesuale corespunzătoare. Transmisiunea cu titlu particular are loc atunci
când drepturile şi obligaţiile transmise privesc numai anumite bunuri
determinate şi ea se întâlneşte, de regulă, în cazul transmisiunii
convenţionale2.
Indiferent de felul transmisiunii, cel care dobândeşte calitatea
procesuală preia procesul în starea în care se găseşte în acel moment,
actele procesuale săvârşite de către antecesorul său fiindu-i opozabile3.

C. Sancţiunea lipsei calităţii procesuale

Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie, în afară


de partea interesată, de procuror şi de instanţă din oficiu, în orice stare a
procesului, iar în caz de admitere atrage respingerea acţiunii (atât pentru
lipsa calităţii procesuale active cât şi pentru lipsa calităţii procesuale pasive).

Secţiunea 4 – Clasificarea acţiunilor civile


Acţiunea cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de
legea procesuală pentru protecţia dreptului subiectiv civil sau a unor interese
ce nu se pot realiza decât pe calea justiţiei. Acţiunea este uniformă, una şi
aceeaşi, cuprinde aceleaşi mijloace procesuale indiferent de dreptul ce se
valorifică4.

1. Clasificarea acţiunilor în funcţie de scopul material urmărit de


reclamant

În funcţie de acest criteriu, acţiunile se împart în acţiuni în realizarea


dreptului, acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept şi
acţiuni în constituire de drepturi.

1
Cesiunea de creanţă, preluarea datoriei, vânzarea sau donarea bunului litigios. Retractul
litigios este interzis de către art. 45 C. com. în ceea ce priveşte obligaţiile comerciale.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 288.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 292-293.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 290.
32

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

A. Acţiunile în realizarea dreptului

Denumite şi acţiuni în adjudecare, în condamnare sau în executare,


sunt acele acţiuni prin care reclamantul, care se pretinde titularul unui drept
subiectiv, solicită instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar
dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit1.
Instanţa, dacă în urma dezbaterilor, constată existenţa dreptului, condamnă
pe pârât, hotărârea putând fi dusă la îndeplinire, în caz de nevoie, pe calea
executării silite2.

B. Acţiunile în constatare

Numite şi acţiuni în recunoaştere a dreptului sau în confirmare,


acţiunile în constatare sunt acele cereri prin care reclamantul solicită
instanţei să constate numai existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui
drept al pârâtului împotriva sa3. Aceste acţiuni nu pot fi folosite, însă, pentru
constatarea existenţei sau inexistenţei unei situaţii de fapt, ele nu pot
constitui titluri executorii şi nu pot fi duse la îndeplinire prin executarea silită4.
În literatura de specialitate5 şi în jurisprudenţă, acţiunile în constatare
se subclasifică în acţiuni pozitive – prin care se cere constatarea existenţei
unui drept al reclamantului – şi acţiuni negative – care au ca scop
constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului faţă de reclamant.
Acţiunile în constatare mai sunt clasificate în acţiuni declaratorii,
acţiuni interogatorii şi acţiuni provocatorii.
Acţiunile declaratorii sunt acelea prin care se cere instanţei să
constate existenţa sau inexistenţa unui raport juridic6.
Acţiunile interogatorii sunt acelea prin care titularul dreptului, în mod
preventiv, cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i
conteste dreptul, pentru a răspunde şi a se lua act dacă recunoaşte sau nu
dreptul7.
Acţiunile provocatorii sunt acelea prin care titularul unui drept cheamă
în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o

1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 241-242.
2
Hotărârile pronunţate în cazul acestor acţiuni constituie titluri executorii.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 292. Potrivit art. 111 C.proc.civ. partea care are interes
poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu
poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. De aici rezultă că acţiunile în
constatare au un caracter subsidiar, neputând fi folosite atât vreme cât se poate solicita
realizarea dreptului, legiuitorul dând prioritate realizării dreptului pentru a elimina definitiv
starea conflictuală dintre părţi.
4
Dacă s-au acordat cheltuieli de judecată pentru aceste cereri, se poate solicita executarea
silită pentru acestea, în termenul de prescripţie.
5
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 242, 246-249; E. Herovanu, Principiile, p.
160-162.
6
Sunt astfel de acţiuni: constatarea voinţei reale a părţilor, interpretarea unei clauze
îndoielnice dintr-un contract de către instanţă, stabilirea caracterului licit sau ilicit a condiţiei
puse de testator - I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 248; I. Deleanu, op. cit., I,
p. 134.
7
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 248.
33

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său1. Această persoană este


chemată în judecată pentru a-şi valorifica pretenţiile, pentru a-şi dovedi
dreptul sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l
demonstrează2.

C. Acţiunile în constituire de drepturi

Aceste acţiuni, numite şi în transformare, sunt acelea prin care


reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invocă,
pentru a deduce consecinţele ce se impun în vederea creării unor situaţii
juridice noi3. Hotărârile pronunţate produc efecte numai pentru viitor (ex
nunc), cu unele excepţii când acestea pot produce efecte şi retroactiv4.

2. Clasificarea acţiunilor în funcţie de natura dreptului ce se


valorifică prin acţiune

Conform acestui criteriu, acţiunile se clasifică în acţiuni personale,


reale şi mixte5.
a) Acţiunile personale sunt acele cereri prin care se valorifică un drept
personal, de creanţă, care se naşte dintr-un act juridic, lege, fapt cauzator de
prejudicii etc. Numărul acţiunilor personale este nelimitat deoarece şi
numărul drepturilor de creanţă este nelimitat6.
Acţiunile personale sunt mobiliare atunci când dreptul personal
valorificat are ca obiect un bun mobil prin natura sa (corporal), prin
determinarea legii (drept de creanţă, obligaţie de a face sau de a nu face) şi
prin anticipaţie (recoltele ce urmează a fi culese).
Acţiunile personale sunt imobiliare atunci când dreptul personal
valorificat are ca obiect un bun imobil prin natura sa (terenuri sau clădiri), prin
destinaţie (animalele afectate lucrării pământului) şi prin obiectul la care se
aplică (uzufructul lucrurilor imobile).
b) Acţiunile reale sunt acele cereri prin care se valorifică un drept
7
real .
Acţiunile reale sunt mobiliare atunci când dreptul real valorificat prin
acţiune are ca obiect un bun mobil.
Acţiunile reale sunt imobiliare atunci când dreptul real valorificat prin
acţiune are ca obiect un bun imobil. Acestea se subclasifică în petitorii şi
posesorii după cum urmăresc apărarea dreptului de proprietate sau a altui
drept real imobiliar, respectiv posesia bunului imobil.
1
E. Herovanu, Principiile, p. 161-162.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 248-249.
3
E. Herovanu, Principiile, p. 262. Sunt acele acţiuni care tind la schimbarea sau desfiinţarea
unor raporturi juridice vechi şi crearea unor raporturi juridice noi între părţi – D. Radu, op.
cit., p. 136.
4
Exemple ar fi: desfiinţarea căsătoriei, stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei, tăgada
paternităţii, declararea morţii.
5
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 249-252; D. Radu, op. cit., p. 140-149.
6
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 298-300.
7
Numărul acţiunilor reale este limitat datorită numărului redus de drepturi reale – acţiunea în
revendicare, acţiunea confesorie, acţiunea negatorie).
34

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

c) Acţiunile mixte sunt acele cereri prin care se valorifică atât un drept
de creanţă cât şi un drept real, în acelaşi timp, în cazul în care drepturile
invocate au aceeaşi cauză generatoare sau se află într-un raport de
conexiune1. În doctrină2 se distinge între două categorii de acţiuni mixte:
acţiuni ce urmăresc executarea unui act juridic care a creat sau transferat un
drept real asupra unui imobil dând naştere unor obligaţii personale şi acţiuni
în anularea sau rezoluţiunea unui act juridic prin care se transmite sau se
constituie un drept real imobiliar.
Clasificarea acţiunilor în raport de natura dreptului ce se valorifică prin
acţiune prezintă interes sub raportul calităţii procesuale, al competenţei
teritoriale şi al prescripţiei după cum urmează3.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală, în cazul acţiunilor personale,
titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv din raportul
obligaţional4.
Referitor la competenţa teritorială, în cazul acţiunilor personale se
aplică, în principiu, dispoziţiile art. 5 C.proc.civ. (instanţa de domiciliul a
pârâtului). Aceeaşi regulă este aplicabilă şi în cazul acţiunilor reale, cu
excepţia acţiunilor reale imobiliare, caz în care competenţa se stabileşte
conform art. 13 C.proc.civ. (instanţa din circumscripţia imobilului). În cazul
acţiunilor mixte competenţa este alternativă (instanţa de la domiciliul
pârâtului sau instanţa din circumscripţia imobilului). Competenţa este, de
asemenea, alternativă în cazul acţiunilor personale imobiliare5.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine condamnarea
pârâtului, acţiunile personale sunt prescriptibile în 3 ani iar acţiunile reale sun
imprescriptibile sau prescriptibile în 30 de ani sau în alte termene.

3. Clasificarea acţiunilor în funcţie de calea procedurală aleasă


de parte pentru apărarea dreptului ei

Conform acestui principiu acţiunile se împart în principale, accesorii şi


incidentale6.

Teme de control

1. Care este natura juridică a dreptului la acţiune.


2. Care sunt condiţiile de exercitare ale acţiunii civile.

1
E. Herovanu, Principiile, p. 247.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 251.
3
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 252; E. Herovanu, Principiile, p. 242; Viorel
Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 301-302.
4
Nu s-ar putea chema în judecată terţul care deţine bunul ce constituie obiectul obligaţiei
deoarece terţul nu este personal obligatul celui ce reclamă. În cazul acţiunilor reale,
deoarece reclamantul urmăreşte dreptul asupra bunului sau chiar bunul, acţiunea se va
exercita împotriva deţinătorului bunului, oricare ar fi acesta în temeiul dreptul de urmărire,
situaţie similară şi cu cea a acţiunilor mixte.
5
Art. 10 pct. 1 şi 2 C.proc.civ.
6
Art. 17 C.proc.civ. Este necesar să existe o acţiune civilă pusă în mişcare. Raportat la
această acţiune principală se pot formula cereri accesorii sau incidentale. I. Stoenescu, S.
Zilberstein, Teoria generală, p. 241.
35

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

Test de evaluare
1. În cazul încălcării dreptului subiectiv civil, titularul poate:
a. renunţa la drept;
b. recurge la forţa coercitivă a statului;
c. solicita executarea silită;
d. constitui alt drept.

2. Dreptul subiectiv civil îşi găseşte protecţia în:


a. dreptul material civil;
b. dreptul procesual civil;
c. dreptul scris civil;
d. dreptul obiectiv civil.

3. Acţiunea civilă nu poate fi concepută decât în legătură cu:


a. protecţia drepturilor subiective;
b. protecţia drepturilor obiective;
c. protecţia drepturilor pozitive;
d. protecţia drepturilor penale.

4. Intervenţia prescripţiei extinctive afectează:


a. existenţa dreptului subiectiv civil;
b. dreptul de a apela la instanţele judecătoreşti;
c. executarea voluntară a obligaţiei;
d. dreptul de a obţine executarea silită.

5. Dreptul la acţiune se naşte:


a. în momentul naşterii dreptului subiectiv civil;
b. în momentul modificării dreptului subiectiv civil;
c. în momentul încălcării dreptului subiectiv civil;
d. în momentul stingerii dreptului subiectiv civil.

6. Acţiunea civilă nu poate fi concepută fără existenţa:


a. dreptului subiectiv civil;
b. normelor juridice supletive;
c. cel puţin a unei persoane;
d. normelor juridice permisive.

7. Obiectul acţiunii civile îl reprezintă:


a. protecţia dreptului subiectiv încălcat;
b. protecţia dreptului obiectiv încălcat;
c. protecţia dreptului pozitiv încălcat;
d. protecţia dreptului civil încălcat.

36

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

8. Obiectul acţiunii civile trebuie să fie:


a. licit;
b. ilicit;
c. civil;
d. personal.

9. Obiectul acţiunii civile trebuie să fie:


a. nedeterminat;
b. determinat;
c. lizibil;
d. concret.

10. „Cauza petendi” reprezintă:


a. cauza acţiunii;
b. cauza raportului juridic;
c. cauza petiţionară;
d. cauza solicitată.

11. Cauza acţiunii trebuie să fie:


a. imorală;
b. socială;
c. concretă;
d. morală.

12. Condiţie a exercitării acţiunii civile este:


a. solicitarea despăgubirii;
b. excepţia de neexecutare;
c. afirmarea unui drept;
d. solicitarea plăţii.

13. Condiţie a exercitării acţiunii civile este:


a. interesul;
b. dezinteresul;
c. publicitatea;
d. consimţământul.

14. Condiţie a exercitării acţiunii civile este:


a. capacitatea de exerciţiu;
b. capacitatea de folosinţă;
c. capacitatea procesuală;
d. condiţia suspensivă.

15. Reprezentarea intervine în cazul:


a. minorilor între 14 şi 16 ani;
b. minorilor între 16 şi 18 ani;
c. minorilor sub 14 ani;
d. minorilor între 14 şi 18 ani.
37

Drept procesual civil I


Capitolul II – Acţiunea civilă

16. Asistarea intervine în cazul:


a. minorilor între 14 şi 16 ani;
b. minorilor între 16 şi 18 ani;
c. minorilor sub 14 ani;
d. minorilor între 14 şi 18 ani.

17. Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între:


a. reclamant şi pârât;
b. reclamant şi terţ;
c. reclamant şi titularul obligaţiei şi raportul juridic;
d. reclamant şi titularul dreptului subiectiv.

18. Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între:


a. reclamant şi pârât;
b. pârât şi terţ;
c. pârât şi titularul dreptului subiectiv;
d. pârât şi titularul obligaţiei din raportul juridic.

19. Reclamantul trebuie să justifice:


a. calitatea procesuală activă şi calitatea procesuală pasivă;
b. calitatea procesuală activă;
c. calitatea procesuală pasivă;
d. nici un răspuns nu este corect.

20. Acţiunile declaratorii sunt acelea prin care se cere instanţei să constate
existenţa:
a. unui drept subiectiv;
b. unui raport juridic civil;
c. unei obligaţii;
d. unei stări conflictuale.

38

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

CAPITOLUL III – PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

Obiective specifice

• instanţa judecătorească;
• părţile;
• procurorul;

Secţiunea 1 – Consideraţii preliminare


Procesul civil este, aşa cum s-a arătat, o activitate care se desfăşoară
în timp, de obicei în mod neîntrerupt, începând cu cererea prin care instanţa
este sesizată şi sfârşind cu punerea în executare a hotărârii pe care instanţa
o pronunţă în cauză1.
Potrivit definiţiei date, procesul civil reprezintă ansamblul activităţilor
desfăşurate de către instanţa de judecată, de părţi, de organele de executare
şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele
judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii
drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor
judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de
lege2.
Toate aceste persoane şi organe poartă denumirea de participanţi la
procesul civil iar activitatea lor constă într-o serie de acte de procedură pe
care le întocmesc pe baza raporturilor juridice procesuale care se stabilesc
între ei.
Distingem în cadrul categoriei participanţilor organe şi persoane care
influenţează existenţa şi desfăşurarea procesului civil fiind denumiţi subiecţi
ai procesului civil3: instanţa judecătorească, părţile, organul de executare şi
procurorul.
În afara acestora, în cazul procesului civil, participă şi alte organe sau
persoane considerate simpli participanţi, activităţile realizate de aceştia fiind
destinate să contribuie la justa soluţionare a cauzei: martorii, experţii,
interpreţii, avocaţii, etc.
Legea stabileşte participanţilor la procesul civil rolul şi atribuţiile
specifice şi reglementează, pentru toţi şi pentru fiecare în parte, drepturile şi
obligaţiile procesuale fără de care procesul civil nu s-ar putea desfăşura.

Secţiunea 2 – Instanţa judecătorească


1
V. Daghie, I Apostu, E. Guriţă, Elemente de procedură civilă şi administrativă, Ed. Naţional,
1999, p. 77.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 148.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 304.
39

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

1. Noţiunea de instanţă

Noţiunea de instanţă are mai multe înţelesuri1.


În primul rând, prin instanţă se înţelege organul împuternicit de lege să
rezolve un litigiu ivit între părţi. În acest înţeles, noţiunea de instanţă include
toate organele de jurisdicţie înfiinţate prin lege.
Într-un înţeles mai restrâns, prin noţiunea de instanţă se înţelege
numai instanţele judecătoreşti. În acest sens potrivit art. 126 alin. 1 din
Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
prevede că justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale
specializate, instanţe militare şi judecătorii.
Într-un înţeles şi mai limitat prin instanţă se înţelege un anumit grad de
jurisdicţie - judecătorie, tribunal, curte de apel – adică organul în faţa căruia
se află, în una din etapele sale, un proces oarecare sau despre care ar putea
fi vorba că ar avea competenţa să soluţioneze un anumit litigiu.
Un alt înţeles al noţiunii de instanţă este acela de judecător sau
complet de judecată.
Înţelesurile noţiunii de instanţă sunt întregite de chiar normele de
procedură civilă aplicabile în materie. De exemplu, art. 1 C.proc.civ.
stabileşte competenţa judecătoriei ca instanţă de judecată în raport cu
celelalte instanţe; art. 5 C.proc.civ. stabileşte competenţa teritorială de drept
comun a instanţei de la domiciliul pârâtului; art. 22 C.proc.civ. prevede
procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă dintre două instanţe
sau dintre instanţele judecătoreşti şi alte organe cu activitate jurisdicţională;
art. 31 C.proc.civ. prevede că „instanţa decide asupra recuzării ”, etc.

2. Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil

Potrivit principiului organizării justiţiei ca serviciu public, instanţele


judecătoreşti sunt create pentru a asigura înfăptuirea justiţiei bucurându-se
în acest scop de o plenitudine de competenţă. Judecătorii nu pot refuza să
judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
De asemenea, potrivit art. 3 C. civ. „judecătorul care va refuza de a
judeca sub cuvântul că legea nu prevede sau este întunecată sau
neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.
S-a arătat că activitatea instanţei de judecată cuprinde două funcţii
procesuale şi anume cercetarea cauzei şi soluţionarea ei. Prima funcţie
asigură stabilirea situaţiei de fapt cu ajutorul mijloacelor de probă
administrate în proces iar a doua funcţie contribuie la aplicarea textului de
lege corespunzător situaţiei de fapt ce a fost astfel stabilită.
Nu trebuie omis a se menţiona că în activitatea sa instanţa
judecătorească trebuie să se supună principiilor fundamentale ale procesului

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 304-305.
40

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

civil, dintre care principiul legalităţii presupune ca în activitatea de


soluţionare a cauzelor civile judecătorii trebuie să urmărească respectarea
tuturor dispoziţiilor legale, începând de la cele de drept substanţial care au
incidenţă asupra raportului juridic litigios, continuând cu cele referitoare la
organizarea, constituirea, compunerea şi atribuţiile instanţei, precum şi cele
referitoare la formele de procedură1.
În procesul civil activitatea judecătorului se concretizează prin actele
de procedură înfăptuite de acesta: rezoluţii, încheieri de şedinţă, procese
verbale, hotărâri judecătoreşti, etc.
În ceea ce priveşte compunerea instanţei art. 54 din Legea nr.
304/2004 prevede că, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă
instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet
format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi
de asigurări sociale.
Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile,
în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea
prevede altfel.
În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la
un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din
nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii.
Completul de divergenţă se constituie prin includerea, în completul de
judecată, a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de
secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.
Potrivit art. 55 alin. 1 din lege, completul pentru soluţionarea în primă
instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se
constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.
Asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează
hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar
opinia separată se motivează.
Am arătat că, în cazul în care judecătorii care intră în compunerea
completului de judecată nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a
se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă.
O importanţă deosebită se acordă respectării principiului repartizării
aleatorii a cauzelor pe complete de judecată, în sistem informatizat. Cauzele
repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în
condiţiile prevăzute de lege.
În felul acesta se asigură respectarea principiului continuităţii care
presupune ca judecarea cauzei să se facă de la început şi până la sfârşit de
aceiaşi judecători, într-o singură şedinţă, care să se încheie cu deliberarea şi
pronunţarea hotărârii2.
Totuşi continuitatea este limitată la cerinţa pronunţării hotărârii de
aceeaşi judecători care au luat parte la dezbaterea fondului pricinii,
încălcarea unei asemenea cerinţe atrăgând, potrivit art. 304 pct. 2
C.proc.civ., casarea hotărârii judecătoreşti.

1
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. a II-a, Ed. All Back, 2002, p. 35 (citat în
continuare Tratat).
2
G. Boroi, op. cit., I, p. 154.
41

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

Normele de procedură care reglementează compunerea instanţei,


sunt norme de organizare judecătorească cu valoare imperativă, a căror
nesocotire afectează legalitatea actelor de procedură astfel întocmite şi
poate fi invocată pe cale de excepţie de oricare dintre părţi, procuror sau
instanţă din oficiu.

3. Constituirea instanţei

Pe de altă parte, dacă prin compunerea instanţei se înţelege formarea


acesteia cu numărul de judecători prevăzut de lege, prin constituirea instanţei
se are în vedere alcătuirea ei cu toate organele şi persoanele prevăzute de
lege (judecători, grefier, procuror, etc.)1.
Grefierii care participă la şedinţele de judecată sunt obligaţi să
efectueze toate consemnările despre desfăşurarea acesteia şi să
îndeplinească orice alte însărcinări din dispoziţia şi sub controlul
preşedintelui de judecată.
În cadrul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează magistraţi-
asistenţi, stabiliţi prin statul de funcţii, care participă la şedinţele de judecată,
redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări, redactează
hotărâri conform repartizării făcute de preşedinte pentru toţi membrii
completului de judecată si aduc la îndeplinire orice alte sarcini încredinţate
de preşedintele instanţei, de vicepreşedinte sau de preşedintele secţiei.
În situaţia în care pricina a fost judecată de un număr mai mic sau mai
mare de judecători decât cel prevăzut de lege, ori instanţa nu a fost
constituită cu procuror, deşi participarea acestuia la judecată era obligatorie,
ne aflăm în faţa greşitei compuneri sau constituiri a instanţei.

4. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea


instanţei

Pentru a preveni orice manifestare de natură să afecteze caracterul


imparţial al judecăţii, legea a instituit şi o serie de cazuri privind
incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.
Asemenea incidente procedurale îi poate viza fie pe judecători pentru
a nu fi interesaţi în cauza pe care o judecă, să nu fie puşi în situaţia de a se
pronunţa de două ori asupra cauzei sau de a-şi controla propria hotărâre, fie
pe procurori, pe magistraţii asistenţi sau pe grefieri.
Şi în cazul asistenţilor judiciari potrivit, art. 111 alin. 2 din Legea nr.
304/2004, se aplică dispoziţiile legale privind obligaţiile, interdicţiile şi
incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor.

A. Incompatibilitatea

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 310.
42

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

Incompatibilitatea (art. 24 C.proc.civ.) este situaţia în care un


judecător nu poate face parte din completul de judecată în cauzele prevăzute
de lege:
a) judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua
parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs.
Cazul expus priveşte ipoteza în care judecătorul care a pronunţat
hotărârea să nu o controleze tot el cu ocazia judecăţii în căile de atac, dacă
între timp a fost promovat la o instanţa superioară, întrucât nu ar exista
garanţia că se realizează un control obiectiv. În practica judiciară s-a arătat
că, pentru a deveni incompatibil, judecătorul trebuie să fi pronunţat o
hotărâre prin care se dezleagă o problemă litigioasă, de natură să
dezînvestască instanţa. Aşadar, nu devine incompatibil judecătorul care a
pronunţat în cursul procesului doar o încheiere preparatorie, prin care nu s-a
rezolvat o situaţie juridică1.
b) judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua
parte la judecata aceleiaşi pricini în caz de rejudecare după casare.
Şi acest caz se referă la asigurarea unor condiţii optime în vederea
rejudecării unei pricini efect al casării evitând situaţia în care judecătorul care
a pronunţat hotărârea casată să o menţină şi după rejudecare, numai din
dorinţa de a demonstra că el a avut dreptate2.
În practica judiciară s-a arătat că, dacă unul dintre judecători a
participat la pronunţarea unei decizii prin care s-a admis recursul şi s-a casat
cu trimiterea cauzei spre rejudecare, acesta nu este incompatibil de a mai
participa în completul ce urmează a soluţiona recursul declarat împotriva
hotărârii pronunţate cu ocazia rejudecării fondului după prima casare3.
c) de asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor,
expert sau arbitru în aceiaşi pricină.
Cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare fiind
reglementate de norme de organizare judecătorească, imperative.
În practica judiciară s-a considerat că nici o dispoziţie legală nu
interzice judecătorului să participe la soluţionarea căilor extraordinare de atac
precum şi a contestaţiei la executare, în cazul în care se învederează situaţii
noi ce nu au fost şi nu puteau fi avute în vedere cu prilejul judecării
procesului în fond4.
Încălcarea normelor de procedură privind incompatibilitatea
judecătorilor se invocă pe calea excepţiei de oricare dintre părţi, de procuror
sau instanţă din oficiu. În cazul constatării existenţei incompatibilităţii după
pronunţarea hotărârii instanţei de fond, incidentul procedural poate fi invocat
de partea interesată sau de procuror în apel iar în recurs prin intermediul
motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.1 C.proc.civ.
De precizat că situaţiile de incompatibilitate prezentate nu sunt
incidente în cazul procurorilor, magistraţilor asistenţi şi grefierilor potrivit art.
36 C.proc.civ.
1
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 627/1975, Repertoriu II, p. 366.
2
L. Fătu, Incompatibilitatea judecătorilor în cazul casării cu trimitere, R.R.D. nr. 1/1968,
p. 70-72.
3
C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2363/1993, Buletinul jurisprudenţei 1993, p. 137.
4
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 937/1978, Repertoriu III, p. 291.
43

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

B. Abţinerea şi recuzarea

Abţinerea (art. 25-26 C.proc.civ.) şi recuzarea (art. 27-36 C.proc.civ.)


vizează incidente procedurale ce intervin în cazurile în care se presupune că
judecătorul nu ar fi obiectiv.
Cazurile de abţinere sunt aceleaşi ca şi cele de recuzare iar procedura
de soluţionare este comună. Diferă însă caracterul normelor care le
reglementează în sensul că abţinerea este reglementată de norme
imperative („Judecătorul… este dator să înştiinţeze pe şeful lui şi să se
abţină de la judecarea pricinii.” – art. 25) iar recuzarea este reglementată de
norme dispozitive („Judecătorul poate fi recuzat…” – art. 27).
Legea prevede următoarele cazuri de recuzare (abţinere):
a) când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes
în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad
inclusiv, cu vreuna din părţi;
b) când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală,
până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau
dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;
c) când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia din părţi
până la al patrulea grad inclusiv,sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit,
au rămas copii;
d) dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o
pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la
instanţa unde una din părţi este judecător;
e) dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată
penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;
f) dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;
g) dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
h) dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori
altfel de îndatoriri;
i) dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la
al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la
gradul al treilea inclusiv.
De asemenea, procurorii, magistraţii asistenţi şi grefierii se supun
regulilor privind recuzarea (abţinerea) pentru motivele arătate mai sus, cu
excepţia cazului în care şi-au spus părerea cu privire la pricina care se
judecă.
Cazurile de recuzare (abţinere) sunt limitative şi nu pot fi extinse prin
voinţa judecătorilor ori la cererea părţilor, ceea ce înseamnă că simpla
afirmaţie a judecătorului că se abţine sau cererea de recuzare formulată
pentru alte motive decât cele prevăzute expres de lege nu justifică admiterea
lor.
Abţinerea se propune de către judecător iar recuzarea se face verbal
sau în scris pentru fiecare judecător în parte şi înainte de începerea oricărei
dezbateri.
În cazul în care motivele de recuzare s-au ivit după începerea
dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi
44

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

sunt cunoscute. Judecătorul împotriva căruia este propusă recuzarea poate


declara că se abţine.
Nu se pot recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în
judecată ca tutore, curator sau director al unei instituţii publice sau societăţi
comerciale, când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii.
De asemenea, nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai
unei secţii a acesteia după cum, pentru aceleaşi motive de recuzare, nu se
poate formula o cerere împotriva aceluiaşi judecător.
Cererea de abţinere sau de recuzare se judecă de către instanţa
respectivă în alcătuirea căreia nu poate să intre cel ce se abţine sau cel
recuzat. În cazul când datorită abţinerii ori recuzării nu se poate alcătui
completul de judecată, cererea se judecă de către instanţa ierarhic
superioară.
Cererile de recuzare a instanţei ierarhic superioare formulate la
instanţa care soluţionează litigiul sunt, potrivit legii, inadmisibile.
Judecarea cererilor se face în camera de consiliu, fără prezenţa
părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat. Nu este admis interogatoriul ca
mijloc de dovadă a motivelor de recuzare. În cursul judecării cererilor nu se
va face nici un act de procedură.
Instanţa se pronunţă printr-o încheiere care se citeşte în şedinţă
publică iar în caz de admitere, judecătorul se va retrage de la judecarea
pricinii arătându-se în ce măsură actele îndeplinite de acesta urmează să fie
păstrate.
În cazul când din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de
judecată, cu ocazia admiterii unei asemenea cereri, instanţa superioară va
dispune trimiterea pricinii la o instanţă de acelaşi grad. Dacă cererea este
respinsă pricina se înapoiază spre judecare instanţei inferioare.
Încheierile prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea ca şi cele
prin care s-a încuviinţat recuzarea nu sunt supuse nici unei căi de atac iar
încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu
fondul. Când instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe
nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima
instanţă.

Secţiunea 3 – Părţile
1. Noţiunea de părţi. Coparticiparea procesuală. Drepturile şi
obligaţiile procesuale ale părţilor

Unul dintre elementele esenţiale în cadrul acţiunii civile îl reprezintă


părţile, acestea fiind direct interesate în asigurarea protecţiei dreptului
subiectiv încălcat sau contestat, prin intermediul forţei de constrângere a
statului.
Stabilirea sferei şi conţinutului noţiunii de parte în procesul civil
prezintă un interes teoretic şi practic deosebit pentru determinarea drepturilor
şi obligaţiilor procesuale ce îi revin în raport cu ceilalţi participanţi procesuali.
Aceasta deoarece, în mod firesc, unele drepturi şi obligaţii sunt
prevăzute de lege numai pentru părţi. Totodată, hotărârea judecătorească va
45

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

produce efecte numai faţă de persoanele ce au participat la activitatea


judiciară în calitate de părţi.
Conceptul de parte prezintă importanţă şi în soluţionarea unor excepţii
de procedură cum sunt: excepţia lipsei de calitate procesuală, excepţia de
litispendenţă, excepţia puterii de lucru judecat.
Or, soluţionarea unor asemenea excepţii implică cunoaşterea exactă a
conţinutului noţiunii de parte1.
Astfel, în cadrul procedurii contencioase întâlnim în mod necesar cel
puţin două părţi: o persoană care pretinde că i-a fost contestat sau încălcat
dreptul său subiectiv ori interesul ocrotit de lege, şi o altă persoană faţă de
care se urmăreşte, prin intermediul justiţiei, recunoaşterea şi realizarea
dreptului ori a interesului legitim invocat.
Specific unei asemenea proceduri este contrarietatea intereselor
persoanelor implicate în litigiu, caracterul contradictoriu al judecăţii fiind
determinat, în genere, de poziţiile procesuale diferite ale persoanelor
angajate în proces.
Astfel, potrivit art. 109 alin. 1 C.proc.civ., oricine pretinde un drept
împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei
competente.
Denumirea generică a unor asemenea persoane este aceea de părţi
însă, pe parcursul desfăşurării procesului civil, ele poartă denumiri specifice:
reclamant şi pârât în cadrul judecăţii în primă instanţă, apelant şi intimat în
apel, recurent şi intimat în recurs, contestator şi intimat în contestaţia în
anulare, revizuient şi intimat în revizuire, creditor şi debitor în faza de
executare silită.
Calitatea de părţi în procesul civil a acestor persoane presupune
totodată îndeplinirea condiţiilor necesare pentru exerciţiul acţiunii civile şi
anume: afirmarea unui drept, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea
procesuală.
De regulă, în procesul civil întâlnim un singur reclamant şi un singur
pârât însă, potrivit legii, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau
pârâte dacă obiectul pricinii îl constituie un drept sau o obligaţie comună ori
dacă drepturile şi obligaţiile lor au aceeaşi cauză.
Vorbim într-o asemenea situaţie despre o coparticipare procesuală
(litisconsorţiu) care poate fi2:
a) subiectivă şi obiectivă, după cum se referă la existenţa unei
pluralităţi de părţi cu interese identice sau la reunirea într-un singur proces a
mai multor cereri, între aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, dacă
între aceste cereri există o strânsă legătură;
b) facultativă şi necesară (obligatorie) în raport de rolul voinţei părţilor
în formarea coparticipării (de exemplu, în scopul ieşirii din indiviziune potrivit
art. 797 C. civil).

1
I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 111 (citat în
continuare Principiile).
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 318-319.
46

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

Potrivit art. 48 alin. 1 C.proc.civ., actele de procedură, apărările şi


concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi nici păgubi
celorlalţi.
Aceasta înseamnă că în cazul coparticipării procesuale facultative se
aplică principiul independenţei procesuale.
Cu toate acestea, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul
unor dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor
sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau
termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de
procedură folosesc şi celorlalţi. Se au aşadar în vedere numai actele sau
termenele de procedură ce folosesc tuturor coparticipanţilor, fiindu-le utile
deopotrivă.
În cazul îndeplinirii unor acte de procedură potrivnice se va ţine seama
de actele cele mai favorabile. Reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat
sau nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua totuşi să fie
citaţi (art. 48 alin. 2 C.proc.civ.).
De exemplu, în cazul obligaţiilor solidare sau indivizibile, efectele
exercitării căii de atac a recursului de către unul dintre coparticipanţi la
proces la va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele admiterii recursului se
vor extinde şi la părţile care nu au declarat recurs sau al căror recurs a fost
respins fără a fi fost soluţionat în fond.
De asemenea, în caz de coparticipare procesuală, „cererea de
perimare sau actul de procedură întrerupător de perimare al unuia foloseşte
şi celorlalţi” (art. 251 alin. 1 C.proc.civ.).
Calitatea părţilor de participanţi la procesul civil atrage exercitarea
unor drepturi procesuale dar şi asumarea de obligaţii procesuale.
Conţinuturile unor asemenea drepturi şi obligaţii având caracter
procesual le regăsim reflectate în principiile fundamentale ale procesului civil
ca aparţinând deopotrivă ambelor părţi, deci atât reclamantului cât şi
pârâtului, sau doar uneia dintre părţi, reclamantului sau pârâtului.
Amintim aici despre: dreptul de a adresa cereri instanţei, dreptul de a
participa la judecata pricinii, dreptul la apărare, dreptul de a recuza, dreptul
de a efectua acte de dispoziţie, etc., precum şi despre obligaţia de a exercita
drepturile procesuale cu bună credinţă, obligaţia părţii care a pierdut
procesul de a suporta cheltuielile de judecată, obligaţia de a îndeplini actele
de procedură în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau de
instanţă etc.
Exercitarea în alte condiţii a drepturilor procesuale situează părţile în
sfera abuzului de drept procesual iar aprecierea exercitării abuzive a unor
asemenea drepturi este atributul instanţei de judecată.
Sancţiunile ce pot interveni într-o atare situaţie sunt diverse şi pot
consta în respingerea cererii sau admiterea sa doar în parte, anularea
actului de procedură astfel întocmit şi a celui subsecvent, aplicarea amenzii
judiciare, obligarea la plata de despăgubiri, etc.

2. Participarea terţilor la procesul civil

47

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

În cadrul procesului civil, în afara părţilor între care s-a stabilit iniţial
raportul juridic procesual, mai pot interveni şi alte persoane ce dobândesc,
de asemenea, calitatea de părţi.
Asemenea persoane, denumite terţe persoane, pot intra în proces din
iniţiativa părţilor iniţiale (intervenţie forţată) sau din propria lor iniţiativă
(intervenţie voluntară).
Cazurile în care poate avea loc participarea terţilor în procesul civil în
curs sunt următoarele: intervenţia voluntară şi intervenţia forţată.

A. Intervenţia voluntară

Intervenţia voluntară (art. 49-56 C.proc.civ.) poate fi:


a) intervenţie principală atunci când cel care intervine invocă un drept
al său;
b) intervenţia accesorie atunci când cel care intervine o face în
interesul uneia dintre părţile din proces, în apărarea dreptului acesteia.
Cererea de intervenţie principală, în interes propriu, se face sub forma
unei cereri de chemare în judecată fiind îndreptată împotriva ambelor părţi
iniţiale (reclamant şi pârât) întrucât terţul urmăreşte în contradictoriu cu
acestea realizarea sau conservarea unui drept ce-i aparţine. Cererea se
poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor
iar, cu învoirea părţilor, şi în instanţa de apel.
Cererea de intervenţie accesorie, în interesul uneia din părţi, se poate
face oricând în cursul procesului chiar înaintea instanţei de recurs.
Ambele cereri de intervenţie au natura unor cereri incidentale în
proces iar competenţa de soluţionare aparţine instanţei sesizată cu cererea
principală.
Instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi, după ascultarea
părţilor şi a celui care intervine, asupra încuviinţării în principiu a cererii de
intervenţie printr-o încheiere interlocutorie ce nu se poate ataca decât odată
cu fondul.
În cazul constatării admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie,
instanţa va dispune comunicarea acesteia părţilor iniţiale şi, în cazurile în
care întâmpinarea este obligatorie, va fixa termenul în care va trebui depusă.
Intervenientul va lua procedura în starea în care se află la momentul
admiterii cererii sale iar actele de procedură viitoare se vor îndeplini şi faţă de
el.
Intervenientul principal are o poziţie independentă în proces faţă de
celelalte părţi în timp ce intervenientul accesoriu poate îndeplini doar acele
acte de procedură ce profită părţii în favoarea căreia a intervenit ( art. 54
C.proc.civ.).
De regulă cererea de intervenţie se judecă odată cu cererea principală
şi numai în cazul în care judecarea cererii principale ar fi întârziată prin
intervenţia în interes propriu instanţa poate dispune disjungerea pentru a fi
judecată separat.

B. Intervenţia forţată
Chemarea în judecată a altor persoane
48

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

Chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 C.proc.civ.)


poate avea loc numai în cazul când terţul ar pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul. De exemplu, pârâtul chemat în judecată de unul dintre creditorii
săi poate solicita chemarea în judecată şi a celorlalţi creditori pentru ca în
ipoteza în care se va stabili că datorează suma pretinsă prin acţiune
principală să-şi execute obligaţia faţă de toţi creditorii1.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane care pretind
aceleaşi drepturi ca şi reclamantul poate fi făcută de reclamant până la
închiderea dezbaterilor înaintea primei instanţe şi de către pârât odată cu
întâmpinarea iar atunci când întâmpinarea nu este obligatorie cel mai târziu
la prima zi de înfăţişare.
Nerespectarea acestor termene atrage judecarea separată a cererii
afară de cazul în care părţile consimt să se judece împreună (art. 135
C.proc.civ.).
Deşi legea nu prevede în mod expres, cererea de chemare în judecată
a altor persoane trebuie să întrunească condiţiile de formă corespunzătoare
unei cereri de chemare în judecată, se motivează şi se comunică atât celui
chemat cât şi părţii potrivnice. Terţului i se comunică alăturat cererii copii de
pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la
dosar.
Cel chemat în judecată dobândeşte în proces calitatea de intervenient
în interes propriu iar hotărârea îi va fi opozabilă. În principiu, din momentul
introducerii sale în proces terţul dobândeşte independenţă procesuală,
poziţie care-i conferă posibilitatea de a renunţa la acţiune sau la dreptul
pretins.
Renunţarea părţii principale la cererea de introducere a terţului în
proces devine astfel ineficientă tocmai datorită poziţiei independente
dobândită de către acesta din urmă. Această soluţie se întemeiază şi pe
caracterul preventiv al instituţiei cercetate. Pe de altă parte, valorificarea unui
drept propriu de către terţi nu poate depinde exclusiv de voinţa părţii care a
solicitat introducerea sa în cauză2.
Când pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie bănească,
recunoaşte datoria şi declară că voieşte să o execute faţă de cel care îşi va
stabili judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma
datorată. În acest caz judecata va urma numai între reclamant şi cel chemat
în judecată (art. 59 C.proc.civ.).

Chemarea în garanţie

Chemarea în garanţie (art. 60-63 C.proc.civ.) reprezintă acea formă


de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă uneia dintre părţi
posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar

1
I. Leş, Principiile, p. 104.
2
I. Leş, Principiile, p. 106.
49

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire în ipoteza în care partea


respectivă ar pierde procesul1.
Cererea de chemare în garanţie este admisibilă nu numai în cazul
drepturilor garantate legal sau convenţional, ci şi ori de câte ori partea care
ar cădea în pretenţii s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere
în despăgubiri (de exemplu, în cazul răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului său)2.
Cererea de chemare în garanţie se face în condiţiile de formă
prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Cererea făcută de pârât
se depune odată cu întâmpinarea iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie
cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Cererea făcută de reclamant se depune până la închiderea
dezbaterilor, înaintea primei instanţe.
Sancţiunea nedepunerii în termen a cererii de chemare în garanţie
este judecarea sa separată dacă părţile nu consimt să se judece împreună.
Cererea de chemare în garanţie se comunică terţului şi, dacă
întâmpinarea este obligatorie, instanţa va stabili termenul în care aceasta
urmează să fie depusă.
Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea
principală. Când judecarea cererii principale ar fi întârziată de cererea de
chemare în garanţie instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a fi
judecate deosebit (art. 63 C.proc.civ.).
De precizat că, soluţionarea cererii de chemare în garanţie depinde de
soluţia dată de instanţa de judecată cererii principale, influenţând totodată şi
modul de soluţionare în căile de atac cât şi judecata în fond după casare.

Arătarea titularului dreptului

Arătarea titularului dreptului (art. 64-66 C.proc.civ.) poate fi făcută


numai de către pârâtul care deţinând un lucru pentru altul sau care
exercitând în numele altuia un drept asupra unui lucru este chemat în
judecată de către o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.
Cererea trebuie motivată şi se depune de pârât odată cu întâmpinarea
iar, dacă aceasta nu este obligatorie cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Cererea se comunică persoanei arătată ca titular al dreptului împreună cu
citaţia şi copiile de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisurile de la
dosar.
Dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi
reclamantul consimte el va lua locul pârâtului care va fi scos din judecată.
Dacă reclamantul nu consimte ca locul pârâtului să fie luat de terţ, în
literatura de specialitate s-a dat soluţia ca terţul să rămână în proces în
calitate de intervenient sau ca judecata să continue fără să se modifice
raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar dacă se
stabileşte în urma dezbaterilor că titularul dreptului de proprietate este terţul

1
I. Leş, Principiile, p. 107.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 333.
50

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

indicat să se respingă cererea ca fiind greşit îndreptată, deci ca fiind


introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă1.
Dacă terţul deşi citat nu se înfăţişează ori tăgăduieşte arătările
pârâtului el va dobândi calitate de intervenient în interes propriu iar hotărârea
îi va fi opozabilă.

3. Reprezentarea judiciară convenţională a părţilor în procesul


civil

Potrivit art. 64 alin. 1 C.proc.civ. părţile pot să exercite drepturile


procedurale personal sau prin mandatar.
Este astfel reglementată posibilitatea recunoscută prin lege părţilor de
a sta în procesul civil fie personal fie printr-un reprezentant convenţional.
Sunt însă unele cazuri în care dreptul de a fi reprezentat în justiţie este
restrâns în sensul că partea este obligată să se prezinte personal în instanţă.
De exemplu, în cazul divorţului în faţa instanţelor de fond părţile se vor
înfăţişa în persoană, cu excepţiile prevăzute de art. 614 C.proc.civ., etc.
Pot avea calitatea de mandatari pentru părţi fie avocatul fie o altă
persoană. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat,
mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepţia
consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea.
Potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte
persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor
organe de jurisdicţie, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi
instituţiilor publice, precum şi în faţa altor persoane fizice sau juridice, care
au obligaţia să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea nestingherită a
activităţii sale, în condiţiile legii.
Avocatul care a asistat o parte la judecarea pricinii chiar fără mandat,
poate face orice acte în vederea păstrării drepturilor supuse unui termen şi
care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate, de asemenea, să
exercite orice cale de atac împotriva hotărârii date iar toate actele de
procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi.
De menţionat că, potrivit legii, asistarea de către avocat nu este cerută
doctorilor sau licenţiaţilor în drept când ei sunt mandatari în pricinile soţului
sau rudelor până la gradul al patrulea inclusiv.
De asemenea, asistarea de către avocat nu este cerută la judecătorie
când partea este reprezentată prin soţ sau rudă până la al patrulea grad
inclusiv.
Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o dispoziţie
judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este
obligatorie.
Procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată trebuie
făcută printr-un înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este
dată unui avocat semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 336-337.
51

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

Dreptul de reprezentare mai poate fi dat prin declaraţie verbală făcută


în instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă.
Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii dar poate fi
restrâns numai la anumite acte sau pentru o anumită instanţă.
Legea mai prevede necesitatea existenţei unei procuri speciale în
vederea efectuării unor acte de dispoziţie precum recunoaşterile privitoare la
drepturile în judecată, renunţările ori propunerile de tranzacţie.
Spre deosebire de mandatul de drept comun, mandatul judiciar nu
încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit
incapabil, ci dăinuie până la retragerea lui de către moştenitori sau de către
reprezentantul legal al incapabilului.
Retragerea mandatului cât şi renunţarea la mandat nu pot fi opuse
celorlalte părţi din proces decât de la comunicare, afară de cazul când au
fost făcute în instanţă şi în prezenţa părţilor.
De asemenea, mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să
înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile
înainte de termenul de înfăţişare sau de îndeplinirea termenelor căilor de
atac.
În cazul în care reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale
instanţa poate da un termen pentru îndeplinirea unor asemenea lipsuri şi
numai dacă astfel nu se împlinesc va anula cererea.
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant poate fi invocată în
orice stare a pricinii iar titularul dreptului poate ratifica actele făcute de
persoana ce nu avea calitatea de reprezentant1.

Secţiunea 4 – Procurorul

Calitatea de parte în proces a procurorului a făcut obiectul analizei


literaturii de specialitate conturându-se cu această ocazie mai multe opinii. S-
a cristalizat însă ideea potrivit căreia procurorul, păstrând calitatea de organ
al statului, veghează la respectarea legii în activitatea de judecată şi pentru
a-şi îndeplini această calitate are poziţia de parte în procesul civil2.
Considerarea procurorului drept parte în procesul civil nu trebuie
făcută fără a se evidenţia însă statutul său diferit de al părţilor principale.
Chiar dacă nu figurează în raportul de drept substanţial dedus judecăţii
procurorul intervine în activitatea judiciară pentru a apăra interesele generale
ale societăţii precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, şi în cazul său fiind
prevăzute drepturi şi obligaţii având caracter procesual.
Potrivit art. 62 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară procurorii îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi
protejează demnitatea umană şi apără drepturile persoanei.
Printre atribuţiile ce revin procurorilor identificăm în materia procesului
civil pe cele referitoare la: exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de
lege, participarea în condiţiile legii la şedinţele de judecată şi rolul activ pe
care îl are în aflarea adevărului, exercitarea căilor de atac împotriva

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 348.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 349.
52

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

hotărârilor judecătoreşti în condiţiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor


şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale
dispăruţilor şi ale altor persoane în condiţiile legii, exercitarea altor atribuţii
prevăzute de lege.
Potrivit art. 45 C.proc.civ., Ministerul Public poate porni acţiune civilă
ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime
ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum
şi în alte cazuri prevăzute de lege.
În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care
se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile
prevăzute în art. 246, 247 şi 271-273, iar în cazul în care procurorul şi-ar
retrage cererea va putea cere continuarea judecăţii.
Textul limitează aşadar exerciţiul dreptului la acţiune al procurorului la
situaţiile expres determinate de lege cu luarea în considerare şi a poziţiei
procesuale a titularului dreptului invocat.
În ceea ce priveşte participarea la judecată, procurorul poate pune
concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că
este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor.
În anumite cazuri prevăzute de lege, participarea şi punerea
concluziilor de către procuror sunt obligatorii. De exemplu, în materia punerii
sub interdicţie şi a ridicării interdicţiei (art. 33, 35 din Decretul nr. 32/1954), a
declarării dispariţiei şi a morţii (art. 38, 42 din Decretul nr. 32/1954), a
încuviinţării adopţiei (art. 63 din Legea nr. 273/2004), a contenciosului
administrativ (art.1 din Legea nr. 554/2004) etc.
În cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este
obligatorie nerespectarea unei asemenea dispoziţii atrage nulitatea hotărârii
pronunţate de către instanţă.
Procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva
oricăror hotărâri iar în cazurile în care porneşte acţiunea civilă poate să ceară
punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor a
căror drepturi şi interese au fost apărate.
Soluţia a fost considerată firească întrucât nu i se pot acorda
procurorului mai multe drepturi în materia executării silite decât cele
recunoscute în legătură cu exerciţiul însuşi al acţiunii civile1.
Actele procesuale de dispoziţie reglementate de art. 246, 247 şi 271-
273 sau de alte dispoziţii legale, făcute în orice proces de reprezentanţii
persoanelor prevăzute la art. 45 alin. 1, nu vor împiedica judecata dacă
instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acelor persoane ( art. 45 ind. 1
C.proc.civ.).

1
I. Leş, Principiile, p. 137.
53

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

Teme de control

1. Explicaţi participarea instanţei.


2. Prezentaţi participarea părţilor.
3. Expuneţi participarea procurorului.

54

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

Test de evaluare
1. Constituie subiecţi ai procesului civil:
a. judecători, procurorii, grefierii şi magistraţii asistenţi;
b. instanţa judecătorească, părţile, procurorul, organul de executare;
b. reprezentanţii părţilor din proces;
c. martorii, experţii, interpreţii, avocaţii.

2. Normele care prevăd compunerea instanţei au caracter:


a. facultativ;
b. imperativ;
c. dispozitiv;
d. supletiv.

3. Dacă unii dintre reclamanţi sau dintre pârâţi nu s-au înfăţişat sau nu au
îndeplinit un act de procedură în termen:
a. judecata va înceta cu privire la ei;
b. judecata va continua cu privire la ei;
c. aceştia vor fi scoşi din cauză;
d. acestora li se va aplica sancţiunea perimării.

4. Cererea de intervenţie voluntară în proces poate fi făcută:


a. numai de către terţul interesat;
b. numai de către reclamant;
c. numai de către pârât;
d. de instanţă, din oficiu.

5. Cererea de intervenţie accesorie se poate face:


a. numai în faţa primei instanţe;
b. până la prima zi de înfăţişare;
c. până la închiderea dezbaterilor;
d. în faţa primei instanţe, în apel şi chiar înaintea instanţei de recurs.

6. Chemarea în judecată a altor persoane se face cu privire la o persoană


care ar putea invoca aceleaşi drepturi ca şi:
a. reclamantul;
b. pârâtul;
c. avocatul;
d. reclamantul sau pârâtul, după caz.

7. Nedepunerea în termen a cererii de chemare în garanţie:


a. atrage judecarea separată a cererii;
b. atrage aplicarea sancţiunii amenzii judiciare;
c. atrage respingerea ca tardivă a cererii;
d. atrage judecarea separată a cererii, dacă părţile nu consimt să se judece
împreună.

55

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

8. Actele procesuale de dispoziţie (renunţarea, achiesarea, tranzacţia) pot fi


îndeplinite de mandatar:
a. dacă are procură generală;
b. dacă are procură specială în acest sens;
c. dacă are calitatea de parte în proces;
d. dacă cealaltă parte în proces nu se opune.

9. Incompatibilitatea îi priveşte:
a. pe procurori;
b. pe grefieri;
c. pe magistraţii – asistenţi;
d. pe judecători.

10. Este reglementată de norme imperative:


a. abţinerea;
b. recuzarea;
c. reprezentarea părţilor în proces;
d. atât abţinerea cât şi recuzarea.

11. Nu se admit ca mijloc de probă pentru dovedirea motivelor de recuzare:


a. proba cu înscrisuri;
b. proba cu martori;
c. interogatoriul;
d. prezumţiile.

12. Încuviinţarea în principiu a intervenţiei se face:


a. numai cu privire la intervenţia principală;
b. numai cu privire la intervenţia accesorie;
c. cu privire atât la intervenţia principală cât şi la intervenţia accesorie;
d. numai cu privire la intervenţia forţată.

13. Cererea de intervenţie voluntară se judecă:


a. de instanţa sesizată cu cererea principală;
b. de instanţa competentă după materie;
c. de instanţa de la domiciliul intervenientului;
d. de instanţa de la domiciliul reprezentantului părţii.

14. Cererea de arătare a titularului dreptului:


a. se poate face numai de instanţă, din oficiu;
b. se poate face numai de pârât;
c. se poate face numai de reclamant;
d. nu poate fi făcută în cazul cererilor prin care se valorifică un drept real.

56

Drept procesual civil I


Capitolul III – Participanţii la procesul civil

15. Mandatul dat pentru reprezentarea în proces încetează:


a. prin moartea celui care l-a dat;
b. dacă cel care l-a dat a devenit incapabil;
c. prin retragerea lui de către moştenitorii mandantului sau de reprezentanţii
mandantului incapabil;
d. numai cu încuviinţarea în principiu a instanţei.

16. Instanţa decide asupra cererii de recuzare:


a. în şedinţă publică;
b. numai cu prezenţa părţilor;
c. cu ascultarea judecătorului recuzat;
d. cu participarea avocatului părţii care a formulat cererea.

17. Procurorul, în cazul în care şi-a spus părerea cu privire la pricina care se
judecă:
a. nu mai poate participa la judecarea acelei pricini;
b. poate participa în continuare la judecarea acelei pricini;
c. poate participa în continuare la judecarea acelei pricini numai cu
consimţământul părţilor;
d. poate participa în continuare la judecarea acelei pricini numai cu
încuviinţarea instanţei.

18. Există incompatibilitate în următoarele cazuri:


a. când judecătorul este soţ cu una din părţi;
b. când judecătorul este rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu
vreuna din părţi;
c. când judecătorul este tutore sau curator al uneia din părţi;
d. când judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină ia parte la
judecarea aceleiaşi pricini în apel sau recurs.

19. Încheierea prin care s-a respins recuzarea:


a. poate fi atacată doar o dată cu fondul;
b. poate fi atacată separat în termen de 15 zile;
c. poate fi atacată fără îndeplinirea unui termen sau unei condiţii;
d. nu este supusă nici unei căi de atac.

20. Asistarea reprezentantului în proces de către avocat nu este obligatorie:


a. dacă mandantul dispune expres acest lucru;
b. dacă partea adversă consimte la acest lucru;
c. dacă dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o dispoziţie
judecătorească;
d. dacă avocatul refuză să-l asiste pe reprezentant.

57

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

CAPITOLUL IV – COMPETENŢA

Obiective specifice

• competenţa teritorială;
• competenţa materială;
• competenţa specială;

Secţiunea 1 – Noţiune. Clasificare

„Competenţa” poate fi exprimată în cel puţin două sensuri conjuncte:


a) obiectiv, competenţa este spaţiul activităţii funcţionale a unui organ de
stat, „zona activităţii lui normale”1; b) subiectiv, ea semnifică „aptitudinea sau
puterea de care dispune organul în îndeplinirea misiunii la care e destinat”2,
„aptitudinea de a îndeplini o acţiune determinată”3 sau, pe scurt, puterea de a
face ceva.
Raportând termenul „competenţă” la autorităţile judecătoreşti, la
autorităţile de jurisdicţie, acesta semnifică determinarea şi cuprinderea
prerogativelor jurisdicţionale ale acestor autorităţi, termenul generic de
„competenţă” dobândind astfel o semnificaţie specifică – „competenţa
jurisdicţională”4. El semnifică deci ceea ce poate să facă, potrivit funcţiei ei,
conţinutului şi cuprinderii acesteia, determinate prin lege, o instanţă
judecătorească (aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti
de a judeca un anumit litigiu5).
Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are
îndreptăţirea legală de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin
intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii
diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti. Pe de
altă parte, trebuie să precizăm că nu toate litigiile civile sunt de competenţa
instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de alte autorităţi
statale sau de alte organe decât instanţele judecătoreşti. Aşadar, prima
problemă ce se poate ivi în legătură cu sesizarea unui organ de justiţie este
aceea de a determina dacă litigiul respectiv intră sau nu în sfera de activitate
a autorităţii judecătoreşti sau dimpotrivă a altor autorităţi statale. O atare
delimitare se poate realiza prin intermediul regulilor de competenţă generală.
După ce se stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de
activitate a autorităţii judecătoreşti este necesar să precizăm care anume
dintre diferitele instanţe are căderea de a soluţiona cauza respectivă.

1
E. Herovanu, Principiile, p. 479.
2
Idem.
3
A. Fettweis ş.a. Précis de droit judiciaire, t.II, Bruxelles, 1971, p. 1.
4
H.Solus, R. Perrot, Droit judiciaire privé, t.II, Sirey, Paris, 1973, nr.1, p. 5.
5
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 136-137. A se vedea şi S. Satta, C. Punzi,
Diritto processuale civile, CEDAM, Padova, 1993, p. 28; J. van Compernolle, Droit judiciaire,
p. 5.
58

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează prin


intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. În cadrul competenţei
jurisdicţionale distingem competenţa materială1 şi competenţa teritorială,
după cum ne raportăm la instanţe judecătoreşti de grad diferit sau la instanţe
de acelaşi grad. Competenţa materială poate fi examinată, la rândul ei, sub
două aspecte: competenţa materială funcţională care se stabileşte după felul
atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe2 şi competenţa
materială procesuală, care se stabileşte în raport de obiectul, valoarea sau
natura litigiului dedus judecăţii3. Competenţa teritorială se poate înfăţişa – şi
ea – sub mai multe forme: competenţa teritorială de drept comun,
competenţa teritorială alternativă (facultativă) şi competenţa teritorială
exclusivă (excepţională), după cum cererea se introduce la instanţa de drept
comun din punct de vedere teritorial (art.5 C.proc.civ. precizează că „cererea
se face la instanţa domiciliului pârâtului”), reclamantul are alegerea între mai
multe instanţe deopotrivă competente să soluţioneze acel litigiu (de exemplu,
potrivit art. 9 C.proc.civ., în cazul coparticipării procesuale pasive, cererea
poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali)
sau cererea trebuie introdusă numai la o anumită instanţă (de exemplu,
cererile referitoare la acţiunile reale imobiliare se fac „numai la instanţa în
circumscripţia căreia se află nemişcătoarele” – art. 13 alin. 1 C.proc.civ.;
cererile în materie succesorală şi având un anume obiect se fac la instanţa
celui din urmă domiciliu al lui „de cuius” – art. 14, alin. 1 C.proc.civ.).
O ultimă clasificare este aceea în competenţă absolută şi competenţă
relativă.
a. Competenţa absolută este considerată acea formă de competenţă
care este reglementată de norme imperative şi este de ordine publică.
Combinând art. 19 C.proc.civ. cu art. 159 C.proc.civ. ar rezulta că suntem în
prezenţa unei competenţe absolute atunci când este vorba de competenţa
generală, de competenţa materială şi de competenţa teritorială exclusivă.
Într-adevăr, în sensul art. 19 C.proc.civ., părţile pot conveni asupra
„competenţei teritoriale”, afară de cazurile prevăzute de art. 13-16
C.proc.civ., adică: cererile privitoare la bunuri imobile – art. 13; în materie de
moştenire – art. 14; cererile în materie de societate – art. 15; cererile în
materia reorganizării judiciare şi a falimentului, care sunt de competenţa
„exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al
debitorului – art. 16.
b. Competenţa relativă este considerată acea formă de competenţă
care este reglementată de norme dispozitive şi este de interes privat. Din

1
În literatura noastră de specialitate este tradiţională denumirea de competenţă materială. A
se vedea în sensul folosirii şi a conceptului de competenţă de atribuţiune, I. Leş, op. cit., p.
144; I. Deleanu, op. cit., p. 312-313, denumirea capitolului I din Titlul al III-lea al Codului
francez de procedură civilă.
2
De exemplu, potrivit art. 1 alin. 1 pct.1 C.proc.civ., judecătoriile judecă, în primă instanţă,
toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
3
De exemplu, potrivit art. 2 alin. 1, pct.1 C.proc.civ., tribunalele judecă, în primă instanţă,
cererile privind încuviinţarea adopţiilor, procesele şi cererile în materie de expropriere;
procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard
lei.
59

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

acelaşi art. 19 C.proc.civ. rezultă că are un caracter relativ numai


competenţa teritorială în pricini privitoare la bunuri, exceptând cazurile
prevăzute de art. 13-16 C.proc.civ.

Secţiunea 2 – Competenţa generală a instanţelor


judecătoreşti

1. Precizări privind competenţa generală a instanţelor


judecătoreşti

Conform art. 126 alin. 1 din Constituţie „justiţia se realizează prin


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege”1. Textul constituţional nu se referă, însă, numai la instanţele
judecătoreşti, ci şi la alte organe care, în condiţiile legii, desfăşoară şi o
activitate jurisdicţională.
Instanţele judecă toate procesele privind raporturile juridice civile,
comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi orice alte
cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă; de asemenea, pe
lângă instanţele judecătoreşti, mai au competenţă şi alte organe
jurisdicţionale. Aceste organe rezolvă uneori toate litigiile care apar într-un
anumit domeniu, alteori numai litigiile anume prevăzute de lege. Pe de altă
parte, se prevede uneori competenţa instanţelor judecătoreşti de a controla
hotărârile pronunţate de aceste organe.
În aceste condiţii, pentru a stabili competenţa generală a instanţelor
judecătoreşti, este necesar să fie identificate punctele de contact care există
între activitatea instanţelor judecătoreşti şi cea a altor organe de jurisdicţie
sau cu activitate jurisdicţională2. Examinăm în continuare cele mai
semnificative, posibile puncte de contact.

2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate

Potrivit dispoziţiilor art. 146 din Constituţie, Curtea Constituţională


exercită controlul de constituţionalitate, control care vizează:
• legile înainte de promulgare;
• tratatele şi acordurile internaţionale;
• regulamentele Parlamentului;
• excepţiile de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele;
• conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, etc.
Observaţii:
1) excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi invocată decât în faţa
instanţelor judecătoreşti, astfel cum sunt definite de art. 126 alin. 1 din

1
Art.1, alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede de asemenea că
„puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 372.
60

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

Constituţie, Legea nr. 304/2004 şi Legea nr. 56/1993, deci nu şi în faţa altor
organe cu atribuţii jurisdicţionale.
2) ordonanţele pot fi atacate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate
numai până în momentul în care se adoptă legea de aprobare sau de
respingere de către Parlament.
3) rezolvarea excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor şi a
ordonanţelor, se raportează la art. 154 alin. 1 din Constituţie („legile şi toate
celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin
prezentei Constituţii”).
În ceea ce priveşte competenţa de a controla constituţionalitatea
actelor cu caracter normativ de o forţă juridică inferioară legilor şi
ordonanţelor (hotărârile Guvernului, ordinele miniştrilor, etc.), aceasta revine
instanţelor judecătoreşti, în temeiul plenitudinii lor de competenţă, fie pe
calea contenciosului administrativ, fie pe cale incidentală, cu ocazia judecării
unui litigiu în care partea interesată, instanţa din oficiu sau procurorul (când
participă la judecată), invocă excepţia de nelegalitate a unui act administrativ,
cu sau fără caracter normativ, de care se prevalează una din părţi; dacă se
constată că excepţia de nelegalitate este întemeiată, instanţa nu va ţine cont
de acel act, dar nu va constata anularea acestuia1.
Dacă în cursul judecăţii se invocă excepţia de neconstituţionalitate a
unei legi sau ordonanţe, de care depinde soluţionarea cauzei, instanţa sau
organul arbitral2 vor sesiza Curtea Constituţională printr-o încheiere care va
cuprinde punctul de vedere al părţilor şi opinia organului judiciar asupra
excepţiei, fiind însoţită de dovezile propuse de părţi. Dacă excepţia a fost
invocată din oficiu de organul judiciar, încheierea trebuie motivată şi va
cuprinde susţinerile părţilor şi dovezile necesare. Până la soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă (caz de
suspendare legală obligatorie a judecăţii).
Când excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă3, instanţa o va
respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională
(art. 23 din Legea nr. 47/1992).

3. Competenţa în materie electorală

În materie electorală competenţa se împarte între instanţele


judecătoreşti şi alte organe de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională.
Instanţelor judecătoreşti le revin următoarele atribuţii:
a) în alegerile locale, potrivit Legii nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale şi Legii nr. 215/2001 a administraţiei
publice locale:

1
Gabriela Răducan, Drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 52.
2
Se observă că, după revizuirea Constituţiei prin Legea nr. 429/2003, excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată nu numai în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum
sunt definite în art. 126 din Constituţie şi în Legea de organizare judiciară, ci şi în faţa
organelor de arbitraj comercial.
3
Exemplu: constituţionalitatea prevederii legale respective a fost stabilită potrivit art. 145
alin. 1 din Constituţie sau printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
61

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

• împotriva soluţiei date de primar asupra întâmpinării împotriva


omisiunilor, înscrierilor greşite sau oricăror erori din liste, se poate face
contestaţie în termen de 24 de ore de la comunicare. Contestaţia se
soluţionează în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare, de către
judecătorie în a cărei rază teritorială se află localitatea (art. 16 alin. 5 din
Legea nr. 67/2004);
• în judeţele în care se organizează alegeri parţiale într-o singură
circumscripţie electorală, soluţionarea sesizărilor prevăzute la art. 33 alin. 1
lit. h este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află
circumscripţia electorală, aceasta urmând a se pronunţa în termen de cel
mult 3 zile de la înregistrarea sesizărilor şi contestaţiilor. Hotărârea este
definitivă şi irevocabilă. Prevederile alin. 1 şi 3 se aplică în mod
corespunzător şi în cazul municipiului Bucureşti (art. 31 alin. 3 şi 4 din Legea
nr. 67/2004);
• judecătoria sau, după caz, tribunalul în cărui rază teritorială se află
circumscripţia electorală rezolvă contestaţiile privind admiterea sau
respingerea candidaturilor (art. 48 din Legea nr. 67/2004);
• judecătoria în cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul
validează alegerea primarului, cu excepţia primarului general al municipiului
Bucureşti, a cărui validare o face preşedintele Tribunalului Bucureşti (art. 63
şi 93 din Legea nr. 215/2001);
• hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor consilierilor locali
şi judeţeni poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ (art. 32, 33
şi 103 alin.1 din Legea nr. 215/2001);
b) în alegerile parlamentare, potrivit Legii nr. 373/2004 pentru
alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului:
• tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripţia electorală
soluţionează, în cel mult două zile de la data primirii, contestaţiile privind
înregistrarea sau depunerea candidaturilor (art. 47 alin. 3);
• curtea de apel trebuie să soluţioneze, în cel mult două zile de la
înregistrare, recursul împotriva hotărârii date de tribunal asupra contestaţiei
(art. 47 alin. 4).;
• Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează contestaţiile
împotriva hotărârii Biroului Electoral Central de admitere sau de respingere a
protocolului de constituire a alianţei electorale (art.6 alin. 4 şi 5); contestaţiile
privitoare la modul de formare şi componenţa Biroului Electoral Central (art.
41 alin. 2); contestaţiile privind înregistrarea semnelor electorale (art. 50 alin.
6).

4. Competenţa în materia contenciosului administrativ

Doctrina, precum şi unele prevederi legale disting:


• contenciosul administrativ exercitat de instanţe potrivit procedurii de
drept comun;
• contenciosul administrativ exercitat de instanţe în temeiul legii
speciale de contencios;

62

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

• contenciosul administrativ exercitat de jurisdicţii speciale


administrative.
În sistemul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit
art. 1, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa
instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului,
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei
ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât şi public”.
De asemenea, are deschisă calea la acţiune în faţa instanţei de
contencios administrativ şi persoana care a fost vătămată într-un drept al său
ori într-un interes legitim prin intermediul unui act administrativ cu caracter
individual, ce fusese adresat altui subiect de drept.
Persoana care se consideră vătămată în drepturile sau în interesele
sale legitime, prin ordonanţe/dispoziţii din ordonanţe ale Guvernului
neconstituţionale, poate sesiza instanţa de contencios administrativ, în
condiţiile prezentei legi (art. 1 alin. 7).
Legitimarea procesuală activă este recunoscută şi:
a. Avocatului Poporului, în urma controlului realizat (conform legii sale
organice) în temeiul sesizării unei persoane fizice, atunci când apreciază că
ilegalitatea actului/excesul de putere al autorităţii administrative nu poate fi
înlăturată decât pe calea justiţiei; în această ipoteză, Avocatul Poporului
poate sesiza instanţa competentă de contencios administrativ de la domiciliul
petentului, caz în care petiţionarul dobândeşte – de drept – calitatea de
reclamant, şi va fi citat în proces în această calitate;
b. Ministerului Public, dacă apreciază că nerespectarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor
acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise prin
exces de putere; în această ipoteză, Ministerul Public sesizează instanţa de
contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice/de la sediul
persoanei juridice vătămate, caz în care petiţionarul dobândeşte – de drept –
calitatea de reclamant, şi va fi citat în proces în această calitate; de
asemenea, atunci când Ministerul Public apreciază că prin excesul de putere
materializat în emiterea unui act administrativ normativ, se vatămă un interes
public, va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, de la
sediul autorităţii publice emitente;
c. chiar şi autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal
poate solicita instanţei constatarea nulităţii acestuia, în cazul în care actul n-
ar mai putea fi revocat, deoarece a intrat în circuitul civil, producând efecte
juridice: dacă se admite acţiunea, la cerere, instanţa se va pronunţa şi
asupra legalităţii actelor civile încheiate în baza actului administrativ nelegal,
ca şi asupra efectelor civile produse de acesta;
d. acţiunile în contencios administrativ pot fi introduse şi de prefect, de
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ca şi de orice altă persoană de
drept public vătămată într-un drept ori atunci când este vătămat un interes
legitim.

63

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

A. Excepţia de nelegalitate

Conform art. 4 din lege, instanţa poate cerceta oricând, în cadrul unui
proces, pe cale de excepţie, la cererea părţii sau din oficiu, legalitatea unui
act administrativ unilateral (excepţie de fond, absolută); dacă instanţa
constată că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va
suspenda cauza şi va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios
administrativ competentă; această din urmă instanţă se pronunţă (în
procedura de urgenţă), în şedinţă publică, cu citarea părţilor, hotărârea
pronunţată fiind supusă recursului, în 48 de ore de la pronunţare sau de la
comunicare; recursul se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor
prin publicitate; dacă instanţa de contencios administrativ a constatat
nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de
nelegalitate va judeca cauza, ignorând actul a cărui nelegalitate s-a
constatat.

B. Competenţa materială şi teritorială

Competenţa materială de primă instanţă şi competenţa teritorială a


instanţei de contencios administrativ, sunt reglementate în următorii termeni:
a) litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de
autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi
impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5
miliarde lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar
cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice
centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii
vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează
în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel
dacă prin lege specială nu se prevede altfel (art. 10 alin.1);
b) reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei
de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la
domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale
(art. 10 alin. 3).
Pentru sesizarea instanţei trebuie să se ţină cont de următoarele
aspecte1:
1. actul atacat este un act administrativ sau să fie vorba de refuzul de
a soluţiona în termen legal o cerere privitoare la un drept ori un interes
legitim;
2. actul atacat să emane de la o autoritate publică;
3. actul să producă o vătămare unei peroane fizice sau juridice într-un
drept recunoscut de lege ori într-un interes legitim;
1. să se fi îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de lege prin care
să se solicite autorităţii publice emitente sau organului ierarhic superior, după
caz, reexaminarea unui act administrativ unilateral, în sensul revocării
acestuia.

1
M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 229-230.
64

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul


Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc
cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi
în cazul prevăzut la art. 4 alin. 2 nu este obligatorie procedura prealabilă (art.
7 alin. 5);
5. actul să nu se încadreze în excepţiile prevăzute de art. 5 din lege
respectiv, actele administrative ale autorităţilor publice care privesc
raporturile acestora cu Parlamentul şi actele de comandament cu caracter
militar.
De asemenea, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ
actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede,
prin lege organică, o altă procedură.
Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război,
al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi
securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum
şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi
epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere;
6. reclamantul va anexa la acţiune copia actului administrativ pe care
îl atacată sau, după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică
refuzul rezolvării cererii sale. În situaţia în care reclamantul nu a primit nici un
răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin
numărul şi data înregistrării la autoritatea publică, precum şi orice înscris
care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile (art. 12).

2. Competenţa în alte materii

a) în materia litigiilor de muncă, competenţa aparţine, de regulă,


instanţelor judecătoreşti1.
Există totuşi şi alte competenţe, ca de exemplu: Consiliul Superior al
Magistraturii pentru judecători, comisia de disciplină a Ministerului Public
pentru procurori şi comisia disciplinară pentru magistraţii asistenţi de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie (Legea nr. 304/2004 şi Legea nr. 56/1993);
Comisia de disciplină a baroului pentru abaterile săvârşite de avocaţii din
baroul respectiv (Legea nr. 51/1995 cu modificările şi completările ulterioare)
etc.
b) în materia rezolvării unor diferende privind exercitarea drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti competenţa aparţine, după caz, fie autorităţii tutelare,
fie instanţelor judecătoreşti. Astfel:
• neînţelegerile dintre părinţi cu privire la locuinţa copilului lor minor
vor fi soluţionare de instanţa de judecată (art. 100 alin. 2 şi 4 C. fam.)2;
• în cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la
exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa
judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului
superior al copilului (art. 31 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului);

1
I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
2
Trib. jud. Bacău, dec. civ. nr.25/1973, R.R.D. nr. 6/1974, p. 71.
65

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

• copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate să ceară autorităţii


tutelare să decidă asupra schimbării locuinţei dacă aceasta este necesar
pentru desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale (art. 102 C. fam.)1.
Pe de altă parte, copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere
încuviinţarea instanţei judecătoreşti de a-şi schimba felul învăţăturii şi al
pregătirii profesionale (art. 47 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului);
• cererea unui părinte de a avea legături personale cu copilul minor,
formulată în timpul căsătoriei, când soţii sunt despărţiţi în fapt şi nu există o
hotărâre judecătorească de stabilire a locuinţei minorului la unul dintre
părinţi, este de competenţa autorităţii tutelare2 (art. 99 C. fam., text ce îşi
găseşte aplicare ori de câte ori legea nu prevede expres altfel); aceeaşi
cerere introdusă după ce a intervenit o hotărâre judecătorească de stabilire a
locuinţei minorului la unul dintre părinţi sau în cadrul procesului de divorţ ori
după desfacerea căsătoriei este de competenţa instanţelor judecătoreşti
(soluţia se impune întrucât măsura privitoare la dreptul părintelui de a avea
legături personale cu copilul minor are o natură accesorie, subsidiară
măsurii încredinţării copilului prin hotărâre judecătorească)3;
• cererile privitoare la pensia de întreţinere sunt de competenţa
instanţei judecătoreşti (art. 42 alin. 1 şi 3, art. 107 alin. 3 C. fam.);
• încredinţarea minorului unuia dintre părinţi, ca şi reîncredinţarea
acestuia se dispun de către instanţele judecătoreşti.
În doctrină4 s-a arătat că în toate cazurile în care competenţa ar
aparţine autorităţii tutelare, ar trebui să se admită că decizia pronunţată de
aceasta este supusă controlului judecătoresc, exercitat prin intermediul
procedurii contenciosului administrativ.
c) în materia actelor de stare civilă competenţa poate să aparţină
serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, comandantului
navei sau aeronavei, reprezentanţilor diplomatici sau consulari ai României
ori instanţelor judecătoreşti.
Potrivit Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, instanţele
judecătoreşti au competenţă în următoarele situaţii:
• în cazul în care organele cu atribuţii de stare civilă refuză
efectuarea unei înregistrări de stare civilă, persoana nemulţumită se poate
adresa judecătoriei în raza căreia domiciliază (art.10);

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 399. În sensul că şi în acest caz ar fi competentă instanţa,
vezi Trib. jud. Alba, dec. civ. nr. 733/1977, R.R.D. nr. 4/1978, p. 64; M. N. Costin, Filiaţia şi
ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980,p. 218.
2
I. Turcu, Notă critică la dec. civ. nr. 789/1969 a Trib. jud. Cluj, R.R.D. nr.3/1970, p. 130-
133; I. Filipescu, Sinteză de practică judiciară privind dreptul părintelui de a avea legături
personale cu copilul, R.R.D. nr. 6/1984, p. 42. În sensul că este competentă tot instanţa
judecătorească chiar dacă nu a intervenit în timpul căsătoriei o hotărâre de încredinţare, vezi
C. Crişu, Ordonanţa preşedinţială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p. 106-107.
3
Trig. reg. Galaţi, dec. civ. nr. 1079/1963 cu nota I. Lupu, J. N. nr. 5/1965, p. 135-137, Plen.
Trib. Supr., dec. de îndr. nr.20/1964, în „Îndreptar interdisciplinar, p. 270-271.
4
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a
II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 114.
66

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

• dacă declaraţia de naştere a fost făcută după mai mult de un an de


la data naşterii, actul de naştere poate fi întocmit numai pe baza unei hotărâri
judecătoreşti irevocabile pronunţată de judecătoria în a cărei rază teritorială
domiciliază persoana interesată ori se află sediul instituţiei de ocrotire (art. 21
alin. 1 şi 2);
• anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare
civilă se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile
pronunţată de judecătoria în a cărei rază teritorială este domiciliul sau, după
caz, sediul persoanei interesate, al autorităţii administraţiei publice locale, al
consiliului judeţean sau al parchetului, toate aceste persoane sau organe
având legitimare procesuală activă (art. 57 alin. 2).
a) competenţa cu privire la nume
Cererea de schimbare pe cale administrativă a numelui sau
prenumelui se soluţionează prin dispoziţie de către preşedintele consiliului
judeţean sau, după caz, de primarul general al municipiului Bucureşti.
Dispoziţia de respingere a cererii de schimbare a numelui sau
prenumelui, poate fi contestată de către solicitant în condiţiile legii
contenciosului administrativ, reclamaţia prealabilă sesizării instanţei
adresându-se Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, iar
dispoziţia de admitere a schimbării numelui sau prenumelui poate fi atacată
de orice persoană căreia i-a fost vătămat prin aceasta un drept sau un
interes legitim, la instanţa de contencios administrativ (art. 13, 18 şi 21 din
Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelui persoanelor fizice)1.
Modificarea numelui de familie se dispune de către instanţele
judecătoreşti în cazul divorţului (art. 40 C. fam.), al adopţiei (art. 53 din Legea
nr. 273/2004), al stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei faţă de cel de-al
doilea părinte (art. 64 alin. 2 C. fam.), al declarării nulităţii căsătoriei, al
admiterii acţiunii de tăgadă a paternităţii, al admiterii cererii de contestare sau
declarare a nulităţii recunoaşterii de filiaţie.
b) în materie succesorală, competenţa aparţine instanţei judecătoreşti
sau notarului public, în funcţie de caracterul contencios sau necontencios al
cererii2.
Astfel, dacă între moştenitori nu există neînţelegeri, procedura
succesorală se desfăşoară în faţa notarului public. De îndată ce
neînţelegerile apar, notarul public va suspenda procedura necontencioasă
din faţa sa, şi va îndruma părţile să se adreseze instanţei judecătoreşti (art.
78 din Lege nr. 36/1995)3. În cazul în care de la început există neînţelegeri

1
Potrivit art. 29 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ori de câte ori într-o
lege specială anterioară prezentei legi se face trimitere la legea contenciosului administrativ
nr. 29/1990 sau generic la instanţa de contencios administrativ, trimiterea se va socoti făcută
la dispoziţiile corespunzătoare din această lege.
2
În general, notarul public are numai atribuţii necontencioase. A se vedea pentru
reglementarea anterioară, D. Rizeanu, Delimitarea competenţei notariatului de stat de aceea
a instanţelor judecătoreşti în materie succesorală, R.R.D. nr. 8/1971, p. 65-67.
3
Este posibil ca instanţa să fie sesizată, chiar pe calea unei acţiuni în constatare, numai cu
privire la aspectele asupra cărora moştenitorii nu se înţeleg, iar după rezolvarea acestora să
se întoarcă la notarul public pentru finalizarea procedurii necontencioase – Trib. Supr., col.
67

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

se poate sesiza direct instanţa fără a fi deci nevoie ca notarul public să


constate existenţa acestora1.
Dacă moştenitorii şi-au împărţit bunurile prin bună învoială, în
încheierea finală a procedurii succesorale notariale se va arăta modul de
împărţeală şi bunurile succesorale atribuite fiecăruia. În cazul în care

moştenitorii nu s-au înţeles sau calea partajului judiciar este obligatorie2,


trebuie să se adreseze instanţei.
Cu acordul tuturor moştenitorilor, notarul public poate relua procedura
notarială în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa
succesorală, eliberând un certificat de moştenitor suplimentar.
Nimic nu-i împiedică pe moştenitorii între care nu există neînţelegeri,
să se adreseze instanţei, iar nu notarului public, întrucât procedura notarială
nu este obligatorie înainte de sesizarea instanţei.
Sunt însă o serie de cereri care pot fi soluţionate numai de către
instanţe: cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii;
cererea de anulare a declaraţiei de acceptare sau de renunţare la
succesiune pentru vicii de consimţământ; cererea de rectificare a actelor de
stare civilă folosite ca dovezi în stabilirea legăturii de rudenie.
Anularea certificatului de moştenitor se poate dispune numai de către
instanţa judecătorească. În cazul în care certificatul de moştenitor a fost
anulat, notarul public va elibera un nou certificat, conform hotărârii
judecătoreşti.
c) competenţa în materia protecţiei copilului.
Potrivit legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, măsurile de protecţie specială a copilului – plasamentul,
plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată se iau după
caz, de către comisia pentru protecţia copilului de directorul direcţiei generale
de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială
în care se află copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unităţi
sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, sau de instanţa judecătorească.
Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să
atace în instanţă măsurile de protecţie specială instituite în temeiul legii (art.
57).
De asemenea, instanţa poate să dispună modificarea sau încetarea
măsurii de protecţie specială, în cazul în care împrejurările avute în vedere la
stabilirea măsurii s-au schimbat (art. 68)

civ., dec. nr. 1804/1960, C. D. 1960, p. 355 şi dec. nr. 472/1964, C. D. 1964, p. 127;
A. Ruffu, notă critică la dec. civ. nr. 2989/1967 a Trib. reg. Oltenia, R.R.D. nr. 9/1968, p. 159.
1
Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 884/1958, C. D. 1958, p. 214-217.
2
Faţă de dispoziţiile art. 747 C. civ. şi art. 6734 alin. 2 C.proc.civ., partajul judiciar este
obligatoriu dacă nu sunt prezenţi toţi coproprietarii sau printre cei interesaţi se află şi minori
sau interzişi şi nu există încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare precum şi a ocrotitorului
legal.
68

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

Secţiunea 3 – Competenţa jurisdicţională a


instanţelor judecătoreşti

În cadrul competenţei jurisdicţionale se distinge între competenţa


materială şi competenţa teritorială.

1. Competenţa materială

Competenţa materială presupune repartizarea pricinilor între instanţe


de grad diferit.
După ce persoana interesată a stabilit că litigiul său este de
competenţa instanţelor judecătoreşti, iar nu a organelor din afara acestui
sistem, trebuie să determine dacă pricina este de competenţa judecătoriei, a
tribunalului, a tribunalului specializat, a curţii de apel sau, atunci când este
vorba de o cale de atac sau de anumite cereri, în cazurile prevăzute de lege,
dacă este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie1.
Normele de competenţă materială sunt stabilite:
• sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) –
determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile
instanţelor judecătoreşti;
• sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) –
determină categoria de pricini ce pot fi soluţionate, efectiv, de o anumită
categorie de instanţe judecătoreşti.
Competenţa materială este reglementată de norme de ordine publică,
deci are caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la
aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei2.

A. Competenţa materială a judecătoriei

Potrivit art. 1 C.proc.civ., judecătoriile judecă:


a) în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date
prin lege în competenţa altor instanţe.
Prin urmare, judecătoria este instanţă de drept comun în ceea ce
priveşte judecata în primă instanţă, deci, ori de câte ori nu se prevede
competenţa unei alte instanţe de a rezolva în primă instanţă o anumită
cerere, aceasta va fi soluţionată de judecătorie.
S-a spus3 că art. 1 pct. 1 C.proc.civ. stabileşte nu numai competenţa
materială a judecătoriei, ci chiar competenţa sa generală, deoarece exclude
din atribuţiile sale soluţionarea proceselor şi cererilor date prin lege „în
competenţa altor instanţe”. În acest caz, prin „alte instanţe” trebuie să se
înţeleagă nu numai instanţele judecătoreşti prevăzute de legea de organizare
judiciară, ci şi alte organe cu activitate jurisdicţională, precum Curtea de
Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a

1
M. Tăbârcă, op. cit., p. 235.
2
A se vedea şi C.S.J., s. civ., dec. nr. 458/1994, în Revista Dreptul, nr. 12/1994, p. 55.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 402.
69

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

României, Comisia de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii


şi Mărci, Consiliul Superior al Magistraturii.
b) plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu
activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile
prevăzute de lege.
Textul vizează controlul judecătoresc1 exercitat de judecătorii privind
legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de alte organe cu activitate
jurisdicţională, atunci când posibilitatea acestui control e prevăzută expres de
lege.
c) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor
Se încadrează în această categorie, cu titlu de exemplu:
• cererea de recuzare a judecătorilor de la judecătorie (art. 30 alin. 1
C.proc.civ.) ca şi cererea de abţinere formulată de un judecător de la
judecătorie;
• cererea privind îndreptarea, lămurirea ori completarea propriilor
hotărâri (art. 281, 2811 şi 2812 C.proc.civ.);
• cererea de asigurare a dovezilor pe calea principală (art. 236
C.proc.civ.);
• contestaţia în anulare împotriva unei hotărâri pronunţate de
judecătorie (art. 319 alin. 1 C.proc.civ.);
• revizuirea împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie (art.
323 alin. 1 C.proc.civ.);
• cererea de încuviinţare a executări silite (art. 373 alin. 1
C.proc.civ.);
• învestirea cu formulă executorie a hotărârii arbitrale, precum şi
soluţionarea altor cereri în materie arbitrală;
• cererea prin care se declanşează procedura somaţiei de plată în
materie civilă sau comercială, atunci când judecarea fondului cauzei în primă
instanţă este de competenţa judecătoriei, precum şi cererea în anularea
ordonanţei ce conţine somaţia de plată, dacă pentru litigiul în fond, în
procedura de drept comun, competenţa de primă instanţă aparţine
judecătoriei (art. 2 alin. 1 şi art. 8 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001
privind procedura somaţiei de plată) etc.

B. Competenţa materială a tribunalului

Conform art. 2 C.proc.civ., tribunalul judecă în primă instanţă, în apel,


în recurs precum şi în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.
În ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, tribunalul este instanţă
de excepţie, pentru că judecă numai litigiile date în mod expres în
competenţa sa.

1
Spre deosebire de controlul judecătoresc,al cărui obiect îl formează hotărârile organelor de
jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională, controlul judiciar are ca obiect hotărârile
judecătoreşti. Pentru dezvoltări, a se vedea Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 323, I. Leş,
Tratat, p. 530, I. Deleanu, op. cit., p. 122, precum şi Viorel Mihai Ciobanu, Consideraţii
generale cu privire la căile de atac devolutive în legislaţia procesual civilă, Analele
Universităţii Bucureşti, 1977, p. 84.
70

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

Astfel, tribunalele judecă în primă instanţă:


1. procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o
valoare de peste 1 miliard de lei, precum şi procesele şi cererile în această
materie al căror obiect este neevaluabil în bani (art. 2 pct. 1 lit. a)
C.proc.civ.).
În privinţa proceselor şi cererilor în materie comercială evaluabile în
bani, competenţa materială de primă instanţă se împarte între judecătorie
care judecă procesele şi cererile cu o valoare de până la 1 miliard de lei

inclusiv, şi tribunal1. În schimb, tribunalul are o competenţă de primă instanţă


exclusivă asupra proceselor şi cererilor al căror obiect nu este evaluabil în
bani.
Legat de competenţa de primă instanţă a tribunalului în materie
comercială trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Legea nr.
26/1990 privind registrul comerţului, potrivit cărora controlul legalităţii
operaţiunilor efectuate de Oficiul registrului comerţului se face de către unul
dintre judecătorii tribunalului, delegat anual de preşedintele acestui tribunal.
De asemenea, potrivit art. 6 din Legea nr. 64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului, toate procedurile prevăzute de
această lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8 sunt de competenţa
exclusivă a tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul debitorului, care
figurează în registrul comerţului, şi sunt exercitate de un judecător-sindic,
desemnat de către preşedintele tribunalului.
Tribunalele de drept comun vor mai judeca în primă instanţă procesele
şi cererile în materie comercială numai până la înfiinţarea tribunalelor
specializate (art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară).
2. procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare
de peste 5 miliarde, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor
în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind
materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz,
posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în
materia fondului funciar (art. 2 pct. 1 lit.b) C.proc.civ.).
Din coroborarea art. 2 pct.1 lit. b) cu art. 1 pct. 1 C.proc.civ., rezultă
că, în materie civilă, acţiunile al căror obiect are o valoare de până la 5
miliarde lei (inclusiv) ca şi cele neevaluabile pecuniar sunt de competenţa
judecătoriei, exceptând cazul când vreo normă specială, ar stabili expres
competenţa în favoarea altei instanţe. De asemenea, indiferent de valoarea
obiectului litigiului, sunt de competenţa judecătoriei şi cererile de împărţeală
judiciară, cererile în materie succesorală, cererile neevaluabile în bani şi
cererile privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii

1
După adoptarea O.U.G. nr. 58/2003, judecătoriile au redobândit dreptul de a soluţiona şi
litigii de natură comercială. Competenţa tribunalelor în materie comercială s-a extins însă
prin preluarea tuturor litigiilor patrimoniale a căror valoare depăşeşte suma de 1 miliard de
lei, inclusiv a celor cu o valoare de peste 10 miliarde de lei, litigii care până la adoptarea
ordonanţei mai sus menţionată au fost date în competenţa de primă instanţă a curţilor de
apel (vezi pentru detalii I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ediţia a II-
a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 23).
71

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin
aplicarea legilor fondului funciar.
3. conflictele de muncă1, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor instanţe (art. 2 pct. 1 lit. c) C.proc.civ.).
Spre deosebire de litigiile în materie civilă şi comercială, în materia
conflictelor de muncă tribunalul are plenitudinea de competenţă de primă
instanţă, pentru că numai dacă legea prevede altfel, nu are aptitudinea
judecării unui astfel de litigiu2.
Tribunalele de drept comun mai sunt competente în această materie
numai până la înfiinţarea instanţelor specializate (art. 37 alin. 3 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară).
4. procesele şi cererile în materie de contencios administrativ3, în
afară de cele date în competenţa curţilor de apel (art.2 pct.1 lit. d)
C.proc.civ.).
Din modul în care este redactat textul de lege ar rezulta că, în materia
contenciosului administrativ, tribunalele sunt instanţele de drept comun, în
ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, legiuitorul menţionând litigiile
care nu intră în competenţa lor.
Tribunalele de drept comun vor mai judeca în această materie numai
până la înfiinţarea instanţelor specializate (art. 37 alin. 3 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară).
După modificarea art. 139 din Constituţia României, Curtea de Conturi
nu mai desfăşoară activitate jurisdicţională. Prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 117/2003 privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi a
personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti,
aprobată prin Legea nr. 49/2004, s-a decis că până la constituirea instanţelor
judecătoreşti specializate, litigiile rezultate din activitatea Curţii de conturi se
soluţionează de instanţele judecătoreşti ordinare. Potrivit art. 2 alin. 1 lit. a)
din ordonanţă, dosarele aflate pe rolul colegiilor jurisdicţionale de pe lângă
camerele de conturi se preiau de tribunale, urmând să fie soluţionate de
secţiile sau, după caz, de completele de contencios administrativ.
5. procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de
proprietate industrială (art.2 pct.1 lit. e) C.proc.civ.).

1
Pentru dezvoltări, a se vedea Al. Ţiclea, Competenţa instanţelor judecătoreşti de a
soluţiona conflictele de drepturi, Revista română de dreptul muncii nr. 1/2002, p. 69-77;
„Impozitul pe salarii reţinut în temeiul unui contract de muncă generează un conflict de
muncă, de competenţa tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b1 C.proc.civ.”. – C.S.J., sec. de
cont. adm., dec. nr. 20/2002, Pandectele române nr.6/2003, p. 84.
2
Pentru litigiile decurgând din contractul individual de muncă încheiat de un angajat cu un
angajator care îşi are domiciliul sau sediul pe teritoriul României ori într-un stat membru al
Uniunii Europene, a se vedea art. 17-20 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de
jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi
comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene.
3
„Instanţa de contencios administrativ este competentă a examina legalitatea unui act
administrativ şi după intrarea actului în circuitul civil”. – C.S.J., sec. de cont. adm., dec. nr.
334/2002, Pandectele române nr.6/2003, p. 85.
„Sunt supuse controlului instanţei de contencios administrativ doar actele administrative, iar
principala caracteristică a acestor acte este aceea că ele emană de la autorităţi publice”. –
C.S.J., sec. de cont. adm., dec. nr. 461/1996, Dreptul nr. 5/1997, p. 104.
72

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

Acest text de lege are o redactare pleonastică, deoarece în categoria


drepturilor de creaţie intelectuală se includ atât drepturile de autor şi
drepturile conexe acestora, cât şi drepturile de proprietate industrială1.
Aşadar, toate cererile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe vor fi soluţionate în primă

instanţă de către tribunale2.


Precizăm că, prin punctele 12 – 13 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005,
prevederile art. 33 alin. 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 au fost
abrogate. În sensul acelor prevederi, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul
Bucureşti funcţionau şi ca instanţe specializate pentru judecarea cauzelor
privind proprietatea intelectuală.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de
jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie
civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene,
acţiunile privind înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor
şi modelelor, precum şi a altor drepturi analoge care necesită depunerea sau
înregistrarea, născute dintr-un raport de drept internaţional privat în materie
civilă şi comercială, sunt de competenţa instanţelor statului pe al cărui
teritoriu a fost solicitată ori a avut loc depunerea sau înregistrarea ori unde se
consideră, potrivit legislaţiei în vigoare, că a avut loc aceasta.
6. procesele şi cererile în materie de expropriere (art. 2 pct.1 lit.f)
C.proc.civ.)3
Potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică, tribunalul în raza căruia este situat imobilul propus
pentru expropriere este competent să soluţioneze (în primă instanţă) cererile
de expropriere cu care a fost sesizat de expropriator în cazul în care nu s-a
făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale
de atac a fost respinsă în condiţiile stabilite de art. 18-20 din aceeaşi lege. În
prima ipoteză (când nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de
expropriere), tribunalul poate fi sesizat pentru a se pronunţa, după caz,
asupra exproprierii şi despăgubirii, numai asupra despăgubirii, în privinţa
unei exproprieri parţiale ori totale, cât priveşte nerespectarea dreptului de
prioritate al expropriatului la eventuala închiriere a imobilul expropriat, asupra

1
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 125.
2
Însă, acţiunea prin care moştenitorul autorului unei opere literare solicită obligarea celorlalţi
moştenitori la plata unei sume de bani provenită din vânzarea volumelor publicate nu
constituie o cerere în materie de creaţie intelectuală, spre a atrage competenţa de primă
instanţă a tribunalului în temeiul art. 2 pct.2 lit. d) C.proc.civ., ci o acţiune în pretenţii care
atrage competenţa instanţei după valoare - Trib. Bucureşti, sec. a – IV – a civ., dec. nr.
420/1997, în culegerea de practică judiciară 1993-1997, p. 347.
3
Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în „Monitorul
Oficial al României”, nr. 139 din 2 iunie 1994. A se vedea, de asemenea: L. Giurgiu,
Consideraţii în legătură cu Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate
publică, în Dreptul nr. 2/1995, , p. 17-23; F. L. Baias, B. Dumitrache, Discuţii pe marginea
Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 4/1995,
p. 18-27; V. Stoica, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 5/2004, p.
28 şi urm.; Idem, Drept civil. Drepturile reale principală, 1, Humanitas, Bucureşti, 2004, p.
353 şi urm.
73

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

cererii de retrocedare a imobilului sau de dobândire a acestuia, precum şi


asupra oricăror altor cereri care derivă din expropriere. În schimb, în cea de-
a doua ipoteză (când calea de atac a fost respinsă), va trebui să se ţină cont
de puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cadrul
contenciosului administrativ1.
7. cererile pentru încuviinţarea2, nulitatea sau desfacerea adopţiei (art.
2 pct.1 lit. g) C.proc.civ.)
Potrivit art. 61 alin. 3 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei, cererile prevăzute de această lege sunt de competenţa tribunalului
în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului. Cauzele pentru
judecarea cărora nu se poate determina instanţa competentă se judecă de
Tribunalul Bucureşti.
Tribunalele de drept comun vor judeca cererile menţionate doar până
la înfiinţarea tribunalelor specializate (art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară).
8. cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare
săvârşite în procesele penale (art. 2 pct.1 lit. h) C.proc.civ.)3
Statul – precizează art. 52 alin. 3 din Constituţie, sub titlul unui drept
fundamental – răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare. Din acest text de lege se pot trage următoarele concluzii: este
vorba de repararea atât a prejudiciilor materiale, cât şi a celor morale;
eroarea judiciară poate fi săvârşită de orice „organ judiciar”, nu doar de
instanţă; instanţa poate săvârşi o eroare judiciară atât în procesele penale,
cât şi în cele civile4.
Articolul 96 din Legea nr. 303/2004 prevede condiţiile acestei forme de
răspundere patrimonială. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii
şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi a procurorilor care şi-au exercitat
funcţia cu rea-credinţă (subiectiv, cu intenţie) sau gravă neglijenţă („culpa
lata”).
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale
cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu
se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o
hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a
judecătorului sau a procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecării
procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare
judiciară.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 125-126.
2
„Prevederile art. 2 C.proc.civ. potrivit cu care tribunalele judecă în primă instanţă cererile
pentru încuviinţarea adopţiilor nu lasă loc la nici o interpretare, nici restrictivă, nici extinctivă
atâta vreme cât, în termeni categorici, s-a referit la cererile pentru încuviinţarea adopţiilor,
fără nici o deosebire”. – C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2279/1996, Dreptul nr.6/1997, p. 105.
3
„În cazul în care se cere actualizarea unei creanţe ce fusese stabilită prin hotărâre
judecătorească, în cadrul unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C.proc.civ., nu mai
sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. i) C.proc.civ., ci competenţa se stabileşte după
valoare, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 1 şi art. 2 pct.1 lit. a) C.proc.civ.” – C.S.J., sec.
civ., dec. nr. 610/2000, B.J./1990 – 2003, p. 846.
4
Acelaşi art. 52 alin. 3 din Constituţie prevede însă că răspunderea statului nu înlătură
răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
74

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care în cursul


procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către
judecător sau procuror.
Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta
cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor
Publice.
După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii
irevocabile date în condiţiile prezentate, statul se poate îndrepta cu o acţiune
în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă
sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile este de un an.
9. cererile pentru recunoaşterea1, precum şi cele pentru încuviinţarea
executării silite a hotărârilor date în ţări străine (art. 2 pct. 1 lit. i) C.proc.civ).
Potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat, termenul de „hotărâri străine” se
referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau
oricăror autorităţi competente dintr-un stat.
Textul din Cod are în vedere ipoteza în care cererea de recunoaştere
a unei hotărâri străine este făcută pe cale principală. Soluţia se impune
întrucât, după ce în alin. 1 al art. 170 din Legea nr. 105/1992 se prevede că
cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de tribunalul în
circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care refuză
recunoaşterea hotărârii străine, în alin. 2 se prevede că cererea de
recunoaştere poate fi rezolvată şi pe cale incidentală, de către instanţa
sesizată cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepţia
puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de
jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie
civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene,
acţiunile privitoare la executarea hotărârilor sunt de competenţa instanţelor
din statul pe al cărui teritoriu a fost sau urmează să fie executată hotărârea.
Se observă că în cazurile prevăzute de art. 2 pct.1 lit. a) şi lit. b)
C.proc.civ., delimitarea competenţei de primă instanţă între tribunal şi
judecătorie se face după criteriul valorii obiectului litigiului2
În legătură cu acest criteriu de determinare a competenţei materiale
au fost învederate mai multe aspecte3:
a. valoarea obiectului litigiului este stabilită de reclamant prin cererea
de chemare în judecată, potrivit art. 112 pct. 3 C.proc.civ. Instanţa sau

1
Pentru recunoaşterea hotărârilor pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, a se
vedea art. 35-40 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi
executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele
membre ale Uniunii Europene.
2
„La stabilirea competenţei materiale după valoare, în cadrul procesual al acţiunilor în
nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare, trebuie avut în vedere preţul stipulat în
contract, deoarece, cât timp nu este contestat, preţul constituie singurul element de
apreciere obiectivă, neavând relevanţă alte estimări străine contractului” – C.S.J., sec. civ.,
dec. nr.1593/2002, Curierul Judiciar nr. 6/2003, p. 82.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 134-137.
75

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

pârâtul pot contesta evaluarea făcută de reclamant, situaţie în care se vor


administra probe pentru determinarea valorii obiectului cererii1 ;
b. momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului,
pentru determinarea competenţei materiale, este acela al înregistrării cererii
de chemare în judecată. Astfel, potrivit art. 18 ind. 1 C.proc.civ., instanţa
investită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea
obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior, intervin
modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect. Textul
trebuie înţeles în sensul că instanţa sesizată iniţial rămâne învestită cu
judecarea pricinii dacă, în funcţie de valoarea obiectului a fost competentă la
data sesizării. Astfel, dacă reclamantul îşi reduce valoarea pretenţiilor
întrucât după sesizarea instanţei pârâtul şi-a executat în parte obligaţia,
tribunalul nu-şi va declina competenţa la judecătorie, pentru că la data
sesizării era competent. Dacă însă reclamantul îşi restrânge sau îşi
majorează pretenţiile sub/peste valoarea înscrisă în art. 2 pct. 1 lit. b) pentru
că valoarea iniţială a fost stabilită în urma unor erori de calcul, atunci pricina
trebuie declinată în favoarea instanţei competente;
c. dacă s-a formulat o acţiune cu mai multe capete de cerere
principale, pentru a se stabili valoarea litigiului se cumulează sumele
invocate prin fiecare cerere. Soluţia se impune deoarece toate cererile fiind
principale, nici una nu poate să atragă o anumită competenţă.
În schimb, dacă se formulează şi cereri accesorii sau incidentale,
valoarea acestora, indiferent de cuantum, nu va influenţa competenţa2.
Soluţia se impune întrucât potrivit art. 17 C.proc.civ., cererile accesorii şi
incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea
principală. Această prevedere legală este înscrisă de legiuitor în titlul
„Dispoziţii speciale” şi deci, derogă de la regulile stabilite prin textele
anterioare;
d. dacă mai mulţi reclamanţi formulează o singură cerere prin care se
cheamă în judecată acelaşi pârât, dar în baza unor raporturi juridice distincte,
stabilirea instanţei competente nu se face în funcţie de valoarea cumulată a
pretenţiilor, ci în funcţie de valoarea fiecărei pretenţii în parte3. Aceeaşi ar
urma să fie soluţia şi atunci când reclamantul cheamă în judecată mai mulţi
pârâţi printr-o singură cerere.
În ambele cazuri însă, dacă între cei care formează litisconsorţiul
există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate, competenţa se va stabili în
funcţie de valoarea totală pretinsă prin cererea de chemare în judecată;

1
Pentru un punct de vedere nuanţat în privinţa posibilităţii de a se contesta evaluarea făcută
de reclamant, Ibidem, p. 134.
2
Dacă se solicită dobânzi pentru viitor, pentru perioada de după introducerea cererii de
chemare în judecată, ele nu se cumulează cu valoarea capătului principal, astfel încât să
influenţeze competenţa. De altfel, cuantumul acestora depinde de durata procesului ceea ce
face imposibilă calcularea la momentul sesizării instanţei.
3
C.S.J., sec. civ., dec. nr. 3499/2000, Pandectele române nr. 3/2001, p. 20.
76

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

e. dacă sunt conexate mai multe cereri, pentru că acestea îşi


păstrează individualitatea, competenţa nu se determină prin cumularea
valorii cererilor. Va rămâne competentă instanţa la care s-au reunit pricinile1.
Potrivit art. 2 pct. 2 C.proc.civ., ca instanţe de apel, tribunalele judecă
apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă
instanţă.
La rândul său, art. 282 alin. 1 C.proc.civ. prevede că hotărârile date în
primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal.
Prin urmare, în ce priveşte judecata în apel, tribunalul este instanţă de
drept comun pentru apelurile exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în
primă instanţă de judecătorie2.
Conform art. 2 pct. 3 C.proc.civ., ca instanţe de recurs, tribunalele
judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii,
care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
Astfel, dacă sunt pronunţate de judecătorie, tribunalul va judeca
recursul exercitat împotriva încheierii de suspendare a judecăţii; încheierii de
renunţare la judecată; hotărârii prin care s-a respins cererea ca efect al
renunţării la dreptul subiectiv; hotărârii de expedient; încheierii date pe cale
principală în materie de asigurare de dovezi; încheierii asupra sechestrului
asigurător, popririi asigurătorii şi sechestrului judiciar; încheierii date asupra
cererii de îndreptare sau lămurire a hotărârii, dacă hotărârea în legătură cu
care s-a făcut cererea nu este susceptibilă de apel; hotărârii date asupra
cererii de completare a hotărârii care nu este susceptibilă de apel; încheierii
de învestire cu formulă executorie a cambiei, cecului sau biletului la ordin
etc.
Potrivit art. 2 pct. 4 C.proc.civ., tribunalele mai judecă în orice alte
materii date prin lege în competenţa lor. Este vorba despre o dispoziţie de
trimitere la alte prevederi legale, fie din Codul de procedură civilă, fie din alte
acte normative.
Astfel, cu titlu de exemplu, tribunalul judecă:
a. conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa
teritorială sau dintre o judecătorie din raza sa şi un tribunal arbitral (art. 22
alin. 1 şi 4 şi art. 3434 alin. 4 C.proc.civ.);
b. cererea de recuzare, atunci când la o judecătorie din raza sa de
activitate, din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (art.
30 alin. 2 C.proc.civ.);
c. strămutarea de la o judecătorie la alta din raza sa teritorială, pe
motiv de rudenie sau afinitate (art. 39 alin. 1 C.proc.civ.);
d. îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau completarea propriilor
hotărâri (art. 281 – 2812 C.proc.civ.);

1
E. Herovanu, Principiile, p. 499; Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1161/1971, R.R.D. nr.
4/1972, p. 161.
2
Nu sunt susceptibile de apel hotărârile pronunţate de judecătorii în „ultimă instanţă” şi
hotărârile pronunţate „în primă şi ultimă instanţă”. Asemenea hotărâri pot fi identificate fie
considerând că legea le declară fără drept de apel (de exemplu: în caz de renunţare la
însuşi dreptul dedus judecăţii – art. 247 alin. 4 C.proc.civ., în caz de învoială a părţilor – art.
273 C.proc.civ.), fie constatând că legea deschide direct împotriva lor calea de atac a
recursului (de exemplu, în cazul perimării – art. 252 alin. 2 C.proc.civ.).
77

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

e. contestaţia în anulare şi revizuirea îndreptate împotriva propriilor


hotărâri (art. 319 alin. 1 şi 323 alin. 1 C.proc.civ.);
f. cererea prin care unitatea solicită instanţei să dispună încetarea
grevei ca fiind nelegală (art. 58 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea
conflictelor de muncă);
g. procesele având ca obiect angajarea răspunderii civile pentru
repararea daunelor rezultate din activităţile de utilizare a energiei nucleare
(art. 3 lit. h) din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune
nucleare);
h. aplică apostila prevăzută la art. 3 alin. 1 din Convenţia cu privire la
suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, pentru actele
oficiale prevăzute la art. 1 lit. a), c) şi d) (art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr.
66/1999 pentru aderarea României la Convenţia cu privire la suprimarea
cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5
octombrie 1961).

C. Competenţa materială a tribunalelor specializate

Conform art. 36 alin. 3 din Legea de organizare judiciară nr. 304/2004,


în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate
pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori şi de familie1, cauze de
contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi
asigurări sociale, precum şi, în raport de natura şi numărul cauzelor, secţii
maritime şi fluviale2 sau pentru alte materii3.
Art. 37 alin. 1 din lege dispune că în domeniile prevăzute de art. 36
alin. 3 se pot înfiinţa tribunale specializate.
Datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate şi
localităţile în care îşi vor desfăşura activitatea, se stabilesc, în mod eşalonat,
prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al
Magistraturii (art. 142 alin. 1).
Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în
domeniile în care se înfiinţează (art. 37 alin. 3).

D. Competenţa materială a curţii de apel

Conform art. 3 C.proc.civ., curtea de apel judecă în primă instanţă, în


apel, în recurs precum şi în alte materii date prin lege în competenţa sa.

1
Cât priveşte competenţa teritorială în condiţiile art. 124 din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cauzele prevăzute de această lege privind
stabilirea măsurilor de protecţie socială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul
copilului. Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărui
circumscripţie teritorială a fost găsit copilul; potrivit art. 61 alin. 3 din Legea nr. 273/2004
privind regimul juridic al adopţiei, cererile prevăzute de această lege sunt de competenţa
tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului. Cauzele pentru judecarea
cărora nu se poate determina instanţa competentă se judecă de Tribunalul Bucureşti.
2
Tribunalele Constanţa şi Galaţi au o competenţă specială în materie maritimă şi fluvială.
3
Există o competenţă specială exclusivă a Tribunalului Bucureşti, prevăzută de unele norme
speciale în anumite materii (de exemplu, cererea de adopţie, când competenţa teritorială nu
se poate determina; cererile privind înregistrarea partidelor/alianţelor politice, etc.).
78

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

Curţile de apel judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie


de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.
Prevederile art. 3 pct. 1 C.proc.civ. trebuie întregite cu cele ale art. 10 alin. 1
din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, dacă prin lege specială nu se
prevede altfel, curtea de apel soluţionează şi litigiile privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi
cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale
acestora, dacă au o valoare mai mare de 5 miliarde lei1.
Prin art. 2 alin. 1 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
117/2003 privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului
instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti, aprobată prin
Legea nr. 49/2004, s-a dispus ca dosarele aflate pe rolul Colegiului
jurisdicţional al Curţii de Conturi să fie preluate de Curtea de Apel Bucureşti –
Secţia contencios administrativ.
În condiţiile art. 3 pct. 2 C.proc.civ., ca instanţă de apel, curtea de apel
judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în
primă instanţă.
Această soluţie este consacrată şi de art. 282 alin. 1 C.proc.civ.,
potrivit căruia hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse
apelului la curtea de apel.
Ca instanţă de recurs, curtea de apel judecă „recursurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse
apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege” – art.3 pct.3
C.proc.civ.
În temeiul acestui text, curtea de apel este instanţă de recurs de drept
comun în ceea ce priveşte recursurile exercitate împotriva:
1. hotărârilor pronunţate de tribunale în apel;
2. hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, fără drept de
apel;
3. în orice alte cazuri prevăzute de lege2.
În sfârşit, potrivit art. 3 pct. 4 C.proc.civ. curţile de apel mai judecă în
orice alte materii date prin lege în competenţa lor.
Astfel, curtea de apel judecă:

1
În acest gen de litigii criteriul valorii obiectului va determina repartizarea pricinilor între
tribunal şi curtea de apel.
2
„Alte cazuri” în care curtea de apel judecă recursuri sunt şi următoarele:
- curtea de apel va fi instanţă de recurs pentru hotărârile date de judecătorul sindic în baza
art. 11 din lege (art. 8 alin. 1 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare
şi a falimentului);
- împotriva hotărârii tribunalului se poate face recurs la curtea de apel competentă (art.131
din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale);
- hotărârea prin care tribunalul se pronunţă asupra plângerii formulate de persoana care se
consideră vătămată în drepturile sale prevăzute de legea privind liberul acces la informaţiile
de interes public este supusă recursului la curtea de apel (art. 22 alin. 3 din Legea nr.
544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public);
- recursul împotriva hotărârii date de tribunal în contestaţia privind admiterea sau
respingerea candidaturilor (art. 48 alin. 6 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale).
79

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

a. conflictele de competenţă între două tribunale sau între un tribunal


şi o judecătorie din raza sa teritorială1, ori între două judecătorii care nu sunt
în circumscripţia aceluiaşi tribunal dar sunt în raza aceleaşi curţi de apel,
precum şi conflictele de competenţă între un tribunal din raza curţii de apel şi
un organ de jurisdicţie sau un tribunal arbitral (art. 22 şi 3434 alin. final
C.proc.civ.);
b. cererea de recuzare de la un tribunal din raza a de activitate atunci
când, din cauza recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată (art. 30
alin. 2 C.proc.civ.);
c. strămutarea pricinilor, pe motiv de rudenie sau afinitate, de la un
tribunal la altul din circumscripţia sa teritorială (art. 39 alin. 1 C.proc.civ.);
d. îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor
hotărâri (art. 281-2812 C.proc.civ.);
e. contestaţia în anulare şi revizuirea introduse împotriva propriilor
hotărâri (art. 319 alin. 1 şi 323 alin. 1 C.proc.civ.).
Există şi norme care stabilesc o competenţă materială specială în
favoarea Curţii de Apel Bucureşti (de exemplu, contestaţia împotriva hotărârii
pronunţate de Tribunalul Bucureşti cu privire la cererea de înregistrare a unui
partid politic sau la cererea prin care Ministerul Public solicită încetarea
activităţii partidului şi radierea acestuia din Registrul partidelor politice).

E. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Conform art. 4 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:


a. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
b. recursurile în interesul legii;
c. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.
Rezultă că instanţa supremă nu are competenţă de judecată în primă
instanţă şi în apel.
Potrivit art. 4 pct. 1 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
judecă:
- recursurile împotriva încheierilor şi hotărârilor pronunţate de curţile
de apel în primă instanţă2;
- recursurile împotriva hotărârilor date de curţile de apel în apel;
- recursurile prevăzute prin legi speciale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea
unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei
sale (art. 126 alin. 3 din Constituţie).

1
Pentru competenţa soluţionării cererii de înregistrare a asociaţiei utilizatorilor de apă pentru
irigaţii, stabilită în urma soluţionării unui conflict de competenţă între judecătorie şi tribunal, a
se vedea: A. Nicolae, notă la sent. nr. 9/2002 a C. A. Bucureşti, sec. a III-a civilă şi la sent.
nr. 10/2002 a C. A. Bucureşti, sec. a IV-a civilă, Pandectele române nr. 6/2002, p. 119.
2
Conform art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, recursul
împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de
apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înalte Curţi de Casaţie şi
Justiţie, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
80

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

În aplicarea textului constituţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie


judecă recursurile în interesul legii (art. 4 pct. 2 C.proc.civ.)1.
Pe baza unor norme speciale, la care trimit dispoziţiile înscrise în art. 4
pct. 4 C.proc.civ., instanţa supremă este competentă să mai soluţioneze:
- conflictele de competenţă între două curţi de apel, precum şi între
două tribunale sau un tribunal şi o judecătorie ori două judecătorii, care nu se
află în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel; conflictele de competenţă între o
curte de apel şi un tribunal sau o judecătorie, precum şi conflictele de
competenţă între o curte de apel şi un organ cu activitate jurisdicţională (art.
22 C.proc.civ.);
- delegarea instanţei (art. 23 C.proc.civ.);
- cererea de recuzare atunci când, din pricina recuzării, la o curte de
apel nu se poate alcătui completul de judecată (art. 30 alin. 2 C.proc.civ.);
- strămutarea pe motiv de rudenie sau afinitate, de la o curte de apel
la alta, precum şi cererile de strămutare pe motiv de bănuială legitimă sau de
siguranţă publică (art. 39 C.proc.civ.);
- îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor
hotărâri sau încheieri (art. 281 – 2812 C.proc.civ.):
- contestaţia la titlu, contestaţia în anulare şi revizuirea împotriva
propriilor hotărâri (art. 400 alin. 2, 319 alin. 1 şi 323 alin. 1 C.proc.civ.);
- contestaţiile privind modul de formare şi componenţa Biroului
Electoral Central (art. 41 alin. 2 din Legea nr. 373/2004 şi art. 35 alin. 2 din
Legea nr. 67/2004).
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
117/2003 privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului
instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti, aprobată prin
Legea nr. 49/2004, dosarele aflate pe rolul Secţiei jurisdicţionale a Curţii de
Conturi şi al completului în compunerea prevăzută de art. 56 din Legea nr.
94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, se preiau de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Competenţa teritorială

Exceptând Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţă unică, toate


celelalte instanţe judecătoreşti au o competenţă limitată la o anumită rază
teritorială, indicată de lege.
Competenţa teritorială este de trei feluri:
a) competenţa teritorială de drept comun – acţiunea se introduce la
instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, însă părţile pot
conveni să se judece la o altă instanţă;
b) competenţă teritorială alternativă (facultativă) – când reclamantul
are alegerea între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente,
potrivit art. 12 C.proc.civ.;
c) competenţă teritorială exclusivă (excepţională) – acţiunea trebuie
introdusă la o anumită instanţă, neexistând posibilitatea părţilor de a stabili o
altă instanţă.

1
Recursul în interesul legii este reglementat de art. 329 C.proc.civ.
81

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

Normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine


privată dacă este vorba de pricini privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor
prevăzute de art. 13-16 C.proc.civ., însă sunt norme juridice de ordine
publică în materie de persoane, în alte pricini care nu sunt cu privire la
bunuri, precum şi în cazurile prevăzute de art. 13-16 C.proc.civ.1.

A. Competenţa teritorială de drept comun

Este reglementată pentru persoanele fizice de art. 5 C.proc.civ. care


prevede „Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”. Dacă pârâtul are
domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, cererea se face la
instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţa cunoscută, la
instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului2.
Dacă se afirmă că domiciliul pârâtului nu este cunoscut, reclamantul
trebuie să facă dovada că deşi a făcut toate demersurile necesare nu a putut
să află domiciliul pârâtului. Rezultă că reclamantul este acela care trebuie să
se deplaseze la instanţa domiciliului pârâtului („actor sequitur forum rei”) şi
nu pârâtul la instanţa de la domiciliul reclamantului, aceasta pentru că
operează o prezumţie de nevinovăţie a pârâtului asemănătoare celei din
dreptul penal, adică, în cazul acţiunilor personale se consideră că pârâtul nu
datorează nimic reclamantului atât timp cât procesul nu s-a judecat. În cazul
acţiunilor reale,(cu excepţia celor imobiliare) considerându-se că aparenţele
trebuie să fie prezumate până la proba contrarie, ca fiind conforme cu
realitatea, se presupune că cel care are un bun sau îl are la dispoziţia sa,
este proprietarul acelui bun3.
În cazul persoanelor juridice, regula de la art. 5 C.proc.civ. este
preluată în art. 7 alin. 1 care prevede că cererea împotriva unei persoane
juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal. În cazul unor
asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică, art. 7 alin. 3 C.proc.civ.
stabileşte că cererea se face la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit
înţelegerii dintre asociaţi i s-a încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei
sau societăţii, iar în lipsa unei asemenea persoane, la instanţa domiciliului
oricăruia dintre asociaţi. În acest din urmă caz, reclamantul va putea cere
instanţei numirea unui curator, care să reprezinte interesele asociaţilor.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară, s-a statuat ca prin
domiciliul în sensul art. 5 C.proc.civ., să se înţeleagă acela stabilit de
persoana respectivă în fapt, în localitatea în care locuieşte efectiv şi îşi
desfăşoară activitatea profesională chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
cerute de lege pentru a fi considerat ca atare4.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 138.
2
Pentru determinarea competenţei în dreptul internaţional privat a se vedea I. Filipescu,
Drept internaţional privat, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993 şi Legea nr. 105/1992 privind
raporturile de drept internaţional privat.
3
Florea Măgureanu, Drept procesual civil, Ediţia a VI-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.
170-171; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 166.
4
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 230/1977, C. D. 1977, p. 172; Gr. Porumb, Ş. Beligrădeanu,
Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu noţiunea de domiciliu, R.R.D. nr. 6/1982, p.
51-57.
82

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

Pentru a stabili competenţa teritorială, prezintă interes domiciliul pe


care pârâtul îl avea în momentul sesizării instanţei, schimbarea ulterioară a
domiciliului neinfluenţând competenţa1.

B. Competenţa teritorială alternativă (facultativă)

Există astfel cum am arătat, cazuri în care în afară de instanţa de la


domiciliul (sediul) pârâtului mai sunt competente şi alte instanţe. Astfel:
• potrivit art. 6 C.proc.civ., dacă pârâtul, în afară de domiciliul său,
are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori una sau mai multe
aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face şi la
instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale
născute sau care urmează să se execute în acel loc;
• potrivit art. 7 alin. 2 C.proc.civ., în cazul în care o persoană juridică
de drept privat are o reprezentanţă, cererea împotriva acesteia se poate face
şi la instanţa locului unde se găseşte reprezentanţa, pentru obligaţiile ce
urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin
reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta;
• conform art. 8 alin. 1 C.proc.civ., cererile îndreptate împotriva
statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi
administraţiilor comerciale se pot face la instanţele din capitala ţării sau la
cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul; iar potrivit alin.
2 al art. 8 C.proc.civ., când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi
tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele
arătate în alin. 1 se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă al
judeţului, iar în capitală, la Judecătoria Sectorului 4;
• potrivit art. 9 C.proc.civ., când acţiunea este formulată împotriva
mai multor pârâţi, aceasta poate fi introdusă la oricare dintre instanţele de
domiciliu ale pârâţilor; când printre pârâţi există şi debitori obligaţi accesoriu,
acţiunea se va introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii
principali;
• dispoziţiile art. 10 C.proc.civ.2 statuează că, pe lângă instanţa
domiciliului pârâtului, mai sunt competente şi următoarele instanţe:
a. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau
rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru
executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii;
b. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în
acţiunile în justificare sau în prestaţie tabulară, instanţa locului unde se află
imobilul;
c. în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa
locului de plată;
d. în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde
obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii;

1
Trib. Supr., sec. civ., dec. 701/1974, C. D. pe anul 1974, p. 256-257.
2
Art.10 pct. 6 se consideră abrogat implicit, prin prisma principiului constituţional al egalităţii
sexelor (art. 4 alin. 2).
83

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

e. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de


plecare sau de sosire;
f. în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de
întreţinere, instanţa domiciliului reclamantului1;
g. în cererile ce izvorăsc dintr-o faptă ilicită, instanţa în circumscripţia
căreia s-a săvârşit acea faptă.
• conform art. 11 C.proc.civ., în materie de asigurare, cererea
privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia
căreia se află fie domiciliul asiguratului, fie bunurile asigurate, fie locul unde
s-a produs accidentul, excepţie făcând materia asigurărilor maritime şi
fluviale.
Competenţa teritorială este alternativă şi în ipoteza aşa-numitei alegeri
de domiciliu (mai exact, alegerea instanţei), prin convenţia părţilor, făcută
înainte de sesizarea instanţei, dacă alegerea s-a făcut în favoarea părţii care,
ulterior, va declanşa procesul civil, deci în favoarea viitorului reclamant. Într-o
astfel de situaţie, reclamantul poate să sesizeze fie instanţa aleasă prin
convenţie, fie instanţa competentă teritorial potrivit regulilor de drept comun.
Dacă însă, alegerea instanţei a fost făcută în interesul ambelor părţi sau în
interesul exclusiv al celui ce va fi chemat în judecată, deci în interesul
pârâtului, nu mai poate fi vorba de o competenţă teritorială alternativă, ci
reclamantul este ţinut să acţioneze la instanţa aleasă prin convenţie,
În toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între
mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului (art. 12
C.proc.civ.). După ce a făcut această alegere, reclamantul nu mai poate
reveni asupra ei, deoarece instanţa pe care a sesizat-o este competentă să
soluţioneze pricina, iar pârâtul nu ar putea cere declinarea competenţei şi nici
instanţa nu ar putea să o dispună din oficiu2.

C. Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)

Conform art. 159 pct. 3 C.proc.civ., necompetenţa teritorială este de


ordine publică dacă părţile nu o pot înlătura, iar art. 19 C.proc.civ. dispune că
părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca
pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care,
potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13-
16 C.proc.civ.
Din interpretarea „per a contrario” a art. 19 C.proc.civ., rezultă că,
atunci când competenţa teritorială aparţine unei anumite instanţe, fără

1
Se aplică în cazul în care se solicită acordarea pensiei de întreţinere sau majorarea
acesteia, dar nu şi atunci când debitorul obligaţiei de întreţinere cere reducerea sau sistarea
pensiei.
2
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1688/1971, în Repertoriu 1969-1975, p. 355; dec. nr.
1304/1979, în C. D., 1979, p. 239; C.S.J., s.com., dec. nr. 608/1994, în B. J. 1994, p. 291;
dec. nr. 593/1995 şi dec. nr. 52/1995, în B. J. 1995, p. 386 şi p. 392; dec. nr. 755/1997, în B.
J. 1997, p. 483; C. A. Bacău, dec. civ. nr. 402/1997, în Jurisprudenţa 1997, p. 28; C. A.
Ploieşti, sec. com. şi de cont. adm., dec. nr. 132/1998, în Culegere de practică judiciară
1998, p. 287.
84

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

posibilitatea pentru părţi de a stabili o altă instanţă, aceasta este exclusivă.


Astfel:
• conform art. 13 C.proc.civ., acţiunile privitoare la bunuri imobile se
fac exclusiv la instanţa în raza căreia se află situate imobilele; când imobilul
este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, acţiunea se va face la
instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în vreuna
din circumscripţiile în care este situat imobilul, iar în caz contrar la oricare din
aceste instanţe;
• art. 14 C.proc.civ. stabileşte că în materie de moştenire, cererile
sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului1:
a) cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor
testamentare (de exemplu cererile pentru anularea unui testament, cererile
pentru constatarea validităţii unui testament sau cererile pentru executarea
dispoziţiilor testamentare);
b) cererile privitoare la moştenire şi cele privitoare la pretenţiile pe
care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia (de exemplu, petiţia de
ereditate, cererea pentru anularea certificatului de moştenitor, cererea pentru
reducerea liberalităţilor, cererea pentru raportul donaţiilor, cererea de partaj);
c) cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia
din moştenitori ori împotriva executorului testamentar (de exemplu, cererea
pentru predarea legatelor particulare, cererile prin care creditorii ridică
pretenţii împotriva succesiunii)2.
• art. 15 C.proc.civ. prevede că cererile în materie de societate, până
la sfârşitul lichidării în fapt sunt de competenţa instanţei locului unde
societatea îşi are sediul principal3.
Sfârşitul lichidării în fapt are loc în momentul în care este împărţit
întregul activ al societăţii. Litigiile ivite în timpul lichidării sunt de competenţa
instanţei prevăzute de art. 15 C.proc.civ. fiind fără relevanţă, sub acest
aspect, faptul că s-a pronunţat hotărârea de lichidare.
• potrivit art. 16 C.proc.civ., cererile în materia reorganizării judiciare
şi a falimentului sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia
căruia se află sediul principal al debitorului4.
Art. 16 C.proc.civ. se aplică atunci când litigiul este privitor la
comercianţi, societăţi agricole sau grupuri de interes economic, aflaţi în
insolvenţă (art. 1 din Legea nr. 64/1995).

1
Prin ultimul domiciliu al defunctului, urmează să înţelegem ultima locuinţă efectivă a
acestuia, iar nu neapărat domiciliul înscris în actul de identitate.
2
Dispoziţia art. 14 pct. 3 îşi găseşte aplicare însă numai dacă creditorul succesiunii cheamă
în judecată pe moştenitori, nu şi atunci când aceştia din urmă cheamă în judecată pe un
creditor al succesiunii, situaţie în care se aplică dreptul comun.
3
Potrivit art. 63 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale „cererile şi căile de atac
prevăzute de prezenta lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti, se soluţionează de
tribunalul locului unde societatea îţi are sediul principal, în afară de cazul în care legea
dispune altfel”.
4
Textul reglementează atât competenţa materială a instanţei (tribunalul), cât şi competenţa
teritorială în acest gen de litigii. Pentru instanţa competentă în situaţia în care cererea este
introdusă de administratorul sau lichidatorul judiciar împotriva unor terţi, a se vedea Viorel
Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 152
85

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

• în pricinile care nu privesc bunuri, competenţa teritorială este


exclusivă, caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normelor de
competenţă teritorială rezultând din coroborarea art. 159 pct. 3 C.proc.civ. cu
art. 19 C.proc.civ. Astfel, cu titlu de exemplu: în materie de divorţ, art. 607
C.proc.civ. stabileşte competenţa în favoarea judecătoriei în circumscripţia
căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, însă numai atunci când
cel puţin unul dintre soţi mai locuieşte în circumscripţia acestei instanţe; dacă
soţii nu au avut domiciliu comun sau nici unul din ei nu mai locuieşte în
circumscripţia instanţei ultimului domiciliu comun, competenţa aparţine
instanţei domiciliului pârâtului, iar când pârâtul nu are domiciliul în ţară este
competentă judecătoria de la domiciliul reclamantului1.
În cazul unor litigii, care nu se referă la bunuri, când legea nu prevede
expres instanţa competentă din punct de vedere teritorial, se va aplica regula
de drept comun înscrisă în art. 5 C.proc.civ., deci competenţa va aparţine
instanţei de la domiciliul pârâtului, dar va fi o competenţă teritorială exclusivă.

Secţiunea 4 – Prorogarea competenţei

Sunt cazuri în care competenţa unei instanţei primeşte o adevărată


extindere în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea cu care a
fost sesizată de către reclamant devine competentă să rezolve şi cereri care,
în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa.
Prorogarea competenţei poate interveni în temeiul legii (prorogarea
legală), al unei hotărâri judecătoreşti (prorogare judecătorească) sau în
temeiul convenţiei părţilor (prorogare convenţională sau voluntară).

A. Prorogarea legală

Prorogarea legală a competenţei intervine în cazurile expres


prevăzute de lege: art. 9, art. 17 şi art. 164 C.proc.civ. Astfel:
1. Potrivit art. 9 C.proc.civ., instanţa sesizată de reclamant devine
competentă să soluţioneze litigiul şi în raport cu pârâţii care domiciliază în
circumscripţiile altor instanţe;
2. Conform art. 17 C.proc.civ., cererile accesorii şi incidentale sunt în
căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Textul are în vedere următoarele situaţii:
a. cazul în care reclamantul, prin aceeaşi acţiune, valorifică mai multe
drepturi, formulând mai multe capete de cerere, care – dacă ar fi formulate
separat – ar putea atrage diverse competenţe;
b. cazul în care, în cursul unui proces, se formulează cereri cu
caracter incidental privind luarea de măsuri asigurătorii2, asigurarea dovezilor
sau luarea unor măsuri provizorii3, va fi competentă să le soluţioneze tot
instanţa sesizată cu acţiunea principală.

1
Instanţa de la domiciliul reclamantului este competentă şi în cazul în care domiciliul
pârâtului este necunoscut.
2
Sunt măsuri asigurătorii: sechestrul asigurător, sechestrul judiciar şi poprirea asiguratorie.
3
De exemplu, cererea de încredinţare a minorului pe timpul procesului de divorţ.
86

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

Dacă cererile incidentale sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti,


prorogarea poate să opereze, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă
materială sau teritorială exclusivă, întrucât art. 17 C.proc.civ. este înscris în
titlul „Dispoziţii speciale” ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut intenţia de a
deroga de la normele anterioare de competenţă materială şi teritorială1.
Însă, dacă cererile incidentale ar fi de competenţa unor organe de
jurisdicţie din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, prorogarea nu poate
avea loc, cu încălcarea normelor de competenţă generală, pentru că nu
există un temei legal pentru aceasta. Pentru a evita riscul pronunţării unor
hotărâri contradictorii, până la soluţionarea cererii incidentale de către
organul de jurisdicţie competent, instanţa va putea suspenda judecata în
condiţiile art. 244 pct. 1 C.proc.civ.
c. instanţa sesizată cu acţiunea principală este competentă să
soluţioneze şi cererea reconvenţională, precum şi cererile de intervenţie
voluntară sau forţată;
d. dacă judecarea cererii incidentale ar întârzia judecarea cererii
principale, legea prevede în anumite cazuri posibilitatea disjungerii, caz în
care, instanţa care a devenit competentă prin efectul prorogării în baza art.
17 C.proc.civ. îşi va păstra competenţa de a soluţiona cererea incidentală şi
ulterior disjungerii2.
3. Potrivit art. 164 C.proc.civ., conexitatea constituie, de asemenea,
un caz de prorogare legală de competenţă. Aşadar, părţile vor putea cere
întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe
deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu
alte părţi şi ale căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură. Întrunirea
poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o. Dosarul va fi
trimis instanţei mai întâi investite, afară numai dacă amândouă părţile cer
trimiterea lui la una din celelalte instanţe. Când una din pricini este de
competenţa unei instanţe şi părţile nu o pot înlătura, întrunirea se face la
acea instanţă.
Nu se confundă conexitatea (art. 164 C.proc.civ.) cu litispendenţa (art.
163 C.proc.civ.). La litispendenţă există triplă identitate de elemente
(aceleaşi părţi, obiect şi cauză) iar la conexitate numai o legătură între
elemente, cel mult părţile putând să fie comune. În concluzia, în cazul

1
Pentru un punct de vedere contrar, a se vedea I. Deleanu, op. cit., I, p. 504.
2
„Dacă cererea de partaj de bunuri comune este disjunsă de cererea principală de divorţ,
cererea accesorie rămâne să fie soluţionată de aceeaşi instanţă care soluţionează cererea
principală de divorţ” – C.S.J., sec. civ., dec. nr. 3238/1999, B.J./1999, p. 109; „Cererea de
partaj are caracter accesoriu şi revine, potrivit art. 17 C.proc.civ., în căderea instanţei
competente să judece cererea principală de desfacere a căsătoriei, în speţă judecătoriei.
Prorogarea de competenţă în favoarea judecătoriei, referitoare la cererea de partaj de bunuri
comune a operat de la data sesizării instanţei – data cererii de chemare în judecată – şi
operează pe tot parcursul soluţionării cauzei. Împrejurarea că instanţa învestită să judece
acţiunea principală şi cererea accesorie dispune ulterior judecata deosebită a cererii
accesorii nu produce efecte juridice asupra competenţei materiale a acesteia” – C.S.J., sec.
civ., dec. nr. 3111/2000, Pandectele române nr. 2/2001, p. 142.
87

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

litispendenţei ambele instanţe fiind competente să judece, nu are loc o


prelungire de competenţă şi nu suntem în cazul prorogării de competenţă1.

B. Prorogarea judecătorească

Prorogarea judecătorească de competenţă intervine în temeiul unei


hotărâri judecătoreşti.
a) în cazul delegării instanţei (art. 23 C.proc.civ.);
b) în cazul recuzării tuturor judecătorilor unei instanţe ori atunci când
din cauza recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (art. 33
C.proc.civ.);
c) în caz de strămutare a pricinilor (art. 40 alin. 3 C.proc.civ.);
d) în caz de admitere a recursului şi casare cu trimitere spre
rejudecare la o altă instanţă decât cea care a judecat fondul, dar egală în
grad (art. 312 alin. 5 C.proc.civ.);
e) administrarea unei dovezi prin comisie rogatorie (art. 169 alin. ultim
C.proc.civ.), însă prorogarea competenţei este parţială, în sensul că vizează
numai administrarea probei respective, iar nu şi soluţionarea fondului2.
În toate aceste situaţii, cauza va fi soluţionată nu de instanţa
competentă în mod obişnuit, ci de către o instanţă egală în grad, stabilită prin
hotărâre judecătorească, iar calea de atac împotriva hotărârii pronunţate de
această instanţă va fi soluţionată de instanţa superioară acesteia şi nu de
instanţa superioară celei care în mod obişnuit ar fi trebuit să rezolve cererea.

C. Prorogarea convenţională

Prorogarea convenţională a competenţei intervine în temeiul unei


înţelegeri a părţilor, în acele cazuri în care legea permite părţilor să deroge
de la regulile de competenţă pe care le stabileşte, deci în cazul competenţei
teritoriale reglementate de norme de ordine privată.
Prorogarea convenţională a competenţei poate rezulta din inserarea în
contractul încheiat de părţi a unei clauze atributive de competenţă sau dintr-o
convenţie separată prin care părţile convin ca, în caz de litigiu, pricina să fie
judecată de o altă instanţă decât cea care este în mod normal competentă.
Convenţia se poate face şi verbal, însă numai în faţa instanţei alese, care va
lua act de înţelegerea părţilor în încheierea de şedinţă.
Convenţia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a. părţile să aibă capacitate procesuală de exerciţiu, iar
consimţământul lor să fie liber şi neviciat;
b. convenţia părţilor să fie expresă;
c. în convenţie să se determine exact instanţa aleasă;
d. instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă absolut.

1
A.Hilsenrad, I.Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 127,
I,.Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generală, p. 192-193; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p.
181; Florea Măgureanu, op. cit., p. 184.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 158.
88

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

Uneori, legea se opune convenţiei părţilor asupra competenţei anterior


naşterii dreptului la acţiune (de exemplu, în materie de asigurare, potrivit art.
11 alin. 2 C.proc.civ.).
O formă de manifestare a convenţiei părţilor privind prorogarea
competenţei o constituie aşa-numita alegere de domiciliu, când părţile
stabilesc competenţa în favoarea instanţei de la domiciliul ales. Dacă
această alegere s-a făcut în favoarea părţii care va fi chemată în judecată
(pârâtului) sau a ambelor părţi, reclamantul urmează să sesizeze instanţa de
la domiciliul ales. Dacă alegerea s-a făcut în favoarea celui ce va introduce
cererea de chemare în judecată (reclamantului), acesta are opţiunea de a
sesiza fie instanţa de la domiciliul ales, fie instanţa competentă potrivit legii.
În situaţia în care părţile au stabilit competenţa în favoarea altei
instanţe decât cea care, în mod normal, este competentă, potrivit legii, să
soluţioneze pricina şi totuşi reclamantul sesizează această din urmă instanţă,
pârâtul va putea cere declinarea competenţei, însă numai până la prima zi de
înfăţişare, deoarece competenţa are un caracter relativ1.

Secţiunea 5 – Incidente procedurale cu privire


la instanţa sesizată
Este posibil, ca deşi instanţa sesizată să fie competentă, să nu existe
la această instanţă cerinţele necesare pentru judecată ori pentru pronunţarea
hotărârii în condiţii de deplină obiectivitate. De aceea legiuitorul a prevăzut
posibilitatea stabilirii unei alte instanţe care să judece, prin instituţiile delegării
instanţei şi strămutării pricinilor. Pe de altă parte, este posibil ca instanţa
sesizată să nu fie competentă sau, în orice caz, să fie contestată.

1. Delegarea instanţei

Potrivit art. 23 C.proc.civ. în situaţia în care datorită unor împrejurări


excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat
să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate,
va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina.
Textul a fost introdus în Codul de procedură civilă odată cu
modificările aduse acestuia în anul 1948. Se au în vedere situaţii în care din
motive cu totul excepţionale: război, cutremure, inundaţii, catastrofe, instanţa
competentă să soluţioneze pricina nu poate să funcţioneze o perioadă mai
îndelungată.

2. Strămutarea principiilor

Potrivit art. 37 C.proc.civ., când una din părţi are două rude sau afini
până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii sau asistenţii judiciari ai
instanţei, cealaltă parte poate cere strămutarea pricinii la o altă instanţă de

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 438.
89

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

acelaşi grad. Strămutarea poate fi cerută şi pentru motive de bănuială


legitimă sau de siguranţă publică1.
Strămutarea apare ca o formă de prorogare judecătorească a
competenţei, întrucât prelungirea competenţei instanţei la care s-a strămutat
litigiul constituie efectul direct al hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis
cererea de strămutare.
Din prevederile legii rezultă că strămutarea pricinii de la o instanţă la
alta poate fi cerută pentru următoarele motive:
a) când una din părţile aflate în proces are două rude sau afini până la
gradul al patrulea inclusiv, printre magistraţii instanţei (dacă partea avea o
singură rudă sau afin se putea cere recuzarea şi procesul continua să se
judece la instanţa competentă);
b) atunci când desfăşurarea procesului la instanţa competentă ar pune
în pericol siguranţa publică;
c) când există bănuiala legitimă că procesul, judecându-se la instanţa
competentă în mod normal, nu s-ar realiza o judecată obiectivă. Bănuiala
este legitimă ori de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor
ar putea fi ştirbită datorită: împrejurărilor pricinii, calităţii părţilor, vrăjmăşiei
părţilor ori vrăjmăşiei locale şi este de presupus că judecătorii pot fi părtinitori
cu partea care cere strămutarea etc.2
Cererea de strămutare pentru rudenie şi afinitate, ca şi pentru
bănuiala legitimă, poate fi făcută de partea interesată, iar pentru motiv de
siguranţă publică, numai de procurorul de la parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
Strămutarea pe motiv de rudenie trebuie cerută înainte de începerea
oricăror dezbateri, iar pentru celelalte motive, se poate cere în orice stare de
judecată a pricinii.
Instanţa competentă să soluţioneze cererea de strămutare este
instanţa ierarhic superioară când strămutarea se cere pe motiv de rudenie şi
afinitate şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie când motivele invocate sunt
bănuiala legitimă sau siguranţa publică.
Procedura de soluţionare este identică, indiferent de motivul de
strămutare. Cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor, fiind
aplicabile dispoziţiilor art. 85 C.proc.civ. Preşedintele instanţei poate solicita
dosarul pricinii, putând dispune (fără citarea părţilor) suspendarea judecării
cauzei şi comunicând măsura instanţei de la care se solicită strămutarea.
Potrivit art. 40 alin. 4 C.proc.civ.3, hotărârea asupra strămutării se dă
fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac, nici ordinară, nici
extraordinară4.
Dacă se admite cererea de strămutare, litigiul este deferit spre
soluţionare altei instanţe de grad egal cu cea de la care acesta s-a

1
A se vedea:Viorel Mihai Ciobanu, Unele probleme referitoare la hotărârea de strămutare a
pricinilor civile, A.U.B., 1983, p. 67-68.
2
Florea Măgureanu, op. cit., p. 177
3
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 92/11.09.1996, publicată în M. Of. nr.
297/20.11.1996, a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 40 alin. 4 C.proc.civ.
4
C.S.J., sec. civ., dec. nr. 1482/2000, Pandectele române nr. 1/2001, p. 126.
90

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

strămutat1, caz în care, prin hotărârea de strămutare se va indica şi în ce


măsură actele îndeplinite de instanţă anterior strămutării urmează a fi
menţinute; când lipsesc aceste menţiuni, se vor reface toate actele de
procedură îndeplinite de instanţa de la care litigiul s-a strămutat.
Când hotărârea a fost casată cu trimite spre rejudecare de către o
instanţă de control judiciar învestită prin strămutare, cauza se va trimite spre
rejudecare altei instanţe din raza teritorială a instanţei care a pronunţat
casarea, iar nu instanţei a cărei hotărâre s-a casat.
Dacă se admite cererea de strămutare, instanţa de la care se strămută
litigiul va fi înştiinţată imediat; când această instanţă a îndeplinit acte de
procedură sau a judecat între timp cauza, actele de procedură săvârşite
ulterior strămutării, ca şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept, prin
efectul admiterii cererii de strămutare.

3. Excepţia de necompetenţă

Necompetenţa este situaţia în care o instanţă judecătorească este


sesizată cu o pricină civilă pe care nu o poate soluţiona întrucât nu are
competenţa să o judece.
Mijlocul procedural de invocare a necompetenţei instanţei la care
litigiul se află pe rol, în curs de judecată, este excepţia de necompetenţă.
Excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit, după cum norma
de competenţă ce se consideră că ar fi fost încălcată este absolută
(competenţa generală, materială, sau teritorială exclusivă) sau relativă
(competenţa teritorială, în celelalte cazuri decât cea exclusivă)2.
Excepţia de necompetenţă absolută poate fi invocată de oricare dintre
părţi, procuror sau instanţă din oficiu, în orice fază a judecăţii.
Părţile nu pot conveni să deroge de la regulile competenţei absolute,
aşadar, viciile necompetenţei absolute nu pot fi acoperite prin voinţa expresă
sau tacită a părţilor3.
Dacă necompetenţa absolută nu a fost ridicată în faţa primei instanţe
poate fi invocată direct în apel ori în recurs, prin cererea de apel sau recurs,
ori, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sub sancţiunea decăderii4.
Excepţia de necompetenţă relativă poate fi invocată numai de către
pârât în faţa primei instanţe, până la prima zi de înfăţişare. Mai mult, excepţia

1
„Întrucât strămutarea poate fi dispusă numai la o instanţă de acelaşi grad cu instanţa de la
care s-a cerut strămutarea, înseamnă că prorogarea se referă numai la competenţa
teritorială, indiferent dacă aceasta are un caracter relativ sau absolut, nu însă şi la
competenţa materială” – C. A. Ploieşti, dec. nr. 2336/1996, B.J./1993-1997, p. 608. Pentru
determinarea instanţei competente să judece recursul, în cazul în care după ce s-a declarat
recurs împotriva încheierii de suspendare a judecăţii, a fost strămutată judecarea fondului, a
se vedea M. I. Rusu, Câteva probleme ivite în practica judiciară cu privire la instituţia
strămutării cauzelor în materie civilă, Pandectele române nr. 1/2004, p. 237-241.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 43-44; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p.
442-443.
3
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 188/1955; C. D. vol. II, 1955, p. 108; dec. nr. 1797/1957, L. P.
nr. 7/1958, p. 84.
4
Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 743/1967, R.R.D. nr. 9/1967, p. 167; Trib. Supr., sec. civ., dec.
nr. 1376/1976, în R.R.D. nr. 1/1977, p. 63 şi dec. nr. 1671/1977, R.R.D. nr. 4/1978, p. 62.
91

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

de necompetenţă relativă trebuie invocată înainte altor excepţii, înainte de a


se intra în dezbaterea fondului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai
putea invoca această excepţie1. Se înţelege că pârâtul nu va putea ridica
excepţia, pentru prima dată în faţa instanţei de apel sau de recurs2.
Având în vedere caracterul dispozitiv al normelor ce reglementează
această competenţă, părţile pot conveni expres sau tacit să deroge de la
dispoziţiile legii prorogând competenţa instanţei.
Procedura de judecată a excepţiei este aceeaşi, indiferent dacă se
invocă necompetenţa absolută sau relativă.
Soluţii:
1. dacă se respinge excepţia de necompetenţă, instanţa pronunţă o
încheiere interlocutorie, care poate fi atacată cu apel/recurs numai odată cu
fondul;
2. dacă se admite excepţia,instanţa pronunţă o hotărâre de declinare
a competenţei, stabilind astfel instanţa/organul cu activitate jurisdicţională
competent(ă);
3. când competenţa ar aparţine unui organ al statului fără activitate
jurisdicţională, instanţa pronunţă o hotărâre prin care respinge acţiunea ca
inadmisibilă.
Când se constată că litigiul este de competenţa unui organ de
jurisdicţie dintr-un alt stat, instanţa va respinge cererea ca nefiind de
competenţa instanţelor române, potrivit art. 157 din Legea nr. 105/19923.
Hotărârea de declinare a competenţei produce două efecte:
a. dezînvesteşte instanţa sesizată prin introducerea cererii de
chemare în judecată;
b. învesteşte instanţa în favoarea căreia s-a pronunţat declinarea de
competenţă.
Învestirea instanţei se face la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi
nu de la data pronunţării ei4. Potrivit art. 158 C.proc.civ., hotărârea poate fi
atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul se trimite la
instanţa competentă, imediat ce hotărârea a rămas definitivă sau irevocabilă.
Excepţie face situaţia în care calea de atac împotriva hotărârii de declinare a
competenţei este exercitată chiar de partea care a cerut declinarea
competenţei, caz în care, fiind vorba de un abuz de drept, urmărindu-se
tergiversarea judecăţii, dosarul se trimite de îndată instanţei care a fost
stabilită ca fiind competentă.
Hotărârea de declinare a competenţei are putere de lucru judecat
numai în ceea ce priveşte instanţa care se dezînvesteşte. Instanţa căreia i se
1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 202-203; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p.
443.
2
Trib. reg. Bucureşti, sec. a III-a civ., dec. nr. 242/1957, în L. P. nr.10/1958, p. 110.
3
Potrivit art. 29 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi
executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate între statele
membre ale Uniunii Europene, „în cazul în care pârâtul domiciliază pe teritoriul unui stat
membru este chemat în judecată în faţa unei instanţe române care nu este competentă,
potrivit prezentei legi, iar pârâtul nu se înfăţişează în instanţă, instanţa română îşi declară din
oficiu lipsa de competenţă soluţia fiind aceeaşi, respectiv, se va respinge cererea ca nefiind
de competenţa instanţelor române.
4
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1070/1972, C.D. 1972, p. 258-259.
92

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

trimite dosarul are dreptul să-şi verifice competenţa şi dacă se consideră


necompetentă, poate la rândul ei să-şi decline competenţa, ivindu-se astfel
un conflict de competenţă.
Potrivit art. 105 alin. 1 C.proc.civ., actele de procedură întocmite de un
judecător necompetent sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia probelor
care rămân câştigate cauzei şi care nu vor fi refăcute de instanţa competentă
decât pentru motive temeinice (art. 160 C.proc.civ.).

4. Conflictele de competenţă

Există conflict de competenţă în situaţia în care două sau mai multe


instanţe judecătoreşti ori alte organe cu activitate jurisdicţională se consideră
deopotrivă competente să soluţioneze un litigiu sau se consideră toate
necompetente şi îşi declină reciproc competenţa1. În primul caz conflictul se
numeşte pozitiv, iar în cel de al doilea negativ, însă în ambele situaţii se
impune soluţionarea conflictului fie pentru a se evita pronunţarea unor
hotărâri contradictorii (în cazul conflictului pozitiv), fie pentru că interesul
reclamantului de a obţine o hotărâre trebuie satisfăcut (în cazul conflictului
negativ).
Pentru a exista conflict pozitiv trebuie ca cel puţin două instanţe să se
fi declarat competente, iar în cazul conflictului negativ trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
a. să existe două sau mai multe instanţe sesizate cu aceiaşi pricină
(aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză);
b. instanţele să se fi declarat necompetente prin hotărâri rămase
irevocabile;
c. cel puţin una dintre instanţe să fie competentă să soluţioneze
cererea care a generat conflictul;
d. declinările între instanţele sesizate să fie reciproce.
Conflictele de competenţă dintre instanţele judecătoreşti, pozitive sau
negative, se rezolvă pe calea regulatorului de competenţă de către instanţa
superioară comună instanţelor aflate în conflict (art. 22 C.proc.civ.)2:
a. conflictul ivit între două judecătorii de circumscripţia aceluiaşi
tribunal se judecă de acel tribunal (alin. 1);
b. dacă cele două judecătorii nu ţin de acelaşi tribunal sau dacă
conflictul s-a născut între o judecătorie şi un tribunal, sau între două
tribunale, competentă este curtea de apel respectivă (alin. 2);

1
Conflictele de competenţă nu pot să apară între secţiile sau completele de judecată ale
aceleiaşi instanţe, împărţirea pe secţii şi complete fiind doar o chestiune de administrare a
instanţei.
2
În cazul conflictelor pozitive se poate recurge, înainte de a se solicita pronunţarea unui
regulator, şi la excepţia de necompetenţă, dacă se pretinde totuşi că una dintre instanţe este
necompetentă sau la excepţia de litispendenţă când ambele cereri de află în faţa instanţelor
de fond. Numai dacă excepţia de necompetenţă sau cea de litispendenţă se resping
conflictul devine actual şi se va folosi procedura regulatorului de competenţă – vezi pentru
amănunte I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 208-210.
93

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

c. dacă cele două instanţe în conflict nu se găsesc în circumscripţia


aceleiaşi curţi de apel, precum şi conflictul între două curţi de apel, se judecă
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (alin. 3).
Eventualul conflict de competenţă ivit între Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi o altă instanţă se rezolvă de către instanţa supremă,însă hotărârea
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituie, simultan, atât declinator de
competenţă, cât şi regulator de competenţă1.
Conform art. 21 C.proc.civ., instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul
de competenţă va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta
dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului; suspendarea
judecării pricinii se dispune printr-o încheiere. Instanţa competentă să judece
conflictul va hotărî în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi dacă va
constata că există conflict de competenţă, va stabili instanţa competentă şi
va trimite dosarul acestei instanţe. Hotărârea poartă denumirea de regulator
de competenţă. Regulatorul poate fi atacat cu un recurs în termen de 5 zile
de la comunicare cu excepţia celei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, care este irevocabilă. Judecata recursului se face fără citarea părţilor
(art. 22 alin. 5 C.proc.civ.).
Hotărârea rămasă irevocabilă se bucură de putere de lucru judecat.
După această dată, dosarul se trimite instanţei care a fost stabilită ca fiind
competentă, instanţa respectivă fiind obligată, dacă nu au apărut temeiuri
noi, neverificate de instanţa care a pronunţat hotărârea, să judece cauza,
nemaiputând să-şi verifice competenţa2.
Potrivit art. 22 alin. 2 C.proc.civ. există conflict de competenţă şi în
cazul în care el se iveşte între instanţele judecătoreşti şi alte organe cu
activitate jurisdicţională. În acest caz, conflictul se rezolvă de instanţa
judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict, după aceeaşi
procedură3.

Teme de control

1. Care este competenţa teritorială.


2. Care este competenţa materială.
3. Care este competenţa specială.

1
„În sistemul procedurii civile, sesizarea instanţei în drept să hotărască asupra conflictului de
competenţă constituie un atribut exclusiv al instanţei înaintea căreia s-a ivit conflictul.
Rezultă, deci, că nici una dintre părţile din proces nu poate cere instanţei competente să se
dea regulator de competenţă, întrucât o asemenea cererea nu se încadrează în prevederile
legale” – C.S.J., sec. civ., dec. nr. 204/1996, B.J./1996, p. 94.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 214.
3
De asemenea, conflictul de competenţă dintre o instanţă judecătorească şi un tribunal
arbitral se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict.
94

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

Test de evaluare
1. Instanţele judecătoreşti au plenitudine de competenţă, deci ele judecă:
a. toate procesele şi cererile, fără nici o excepţie;
b. toate procesele şi cererile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa
Curţii Constituţionale şi a Curţii de Conturi;
c. toate procesele şi cererile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa
altor organe;
b. toate procesele, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor
organe.

2. Litigiile comerciale nepatrimoniale sunt de competenţa:


a. judecătoriei;
b. tribunalului;
c. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
d. curţii de apel.

3. Cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea


executării silite a hotărârilor date în ţări străine, sunt de competenţa:
a. judecătoriei;
b. tribunalului;
c. Curţii Europene a Drepturilor Omului;
d. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

4. Cererile îndreptate împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate


juridică, se introduce:
a. la instanţa sediului ei principal;
b. la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi i
s-au încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei sau societăţii;
c. la instanţa domiciliului reclamantului, în lipsa existenţei persoanei
prevăzute la lit. b;
d. la instanţa domiciliului reclamantului.

5. Procesele şi cererile în materie de expropriere sunt de competenţa:


a. judecătoriei;
b. tribunalului;
c. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
d. comisiei jurisdicţionale de la registrul comerţului.

6. Strămutare pentru motiv de rudenie sau afinitate se poate cere:


a. de partea care are o rudă sau afini de cel mult gradul al patrulea printre
magistraţii instanţei;
b. de una dintre părţi, dacă cealaltă parte are printre magistraţii instanţei o
rudă sau afin până la cel mult gradul al patrulea;
c. de una dintre părţi, dacă cealaltă parte are printre magistraţii instanţei
două rude sau afini până la cel mult gradul al patrulea;
d. de partea care are o rudă sau afini de cel mult gradul al doilea printre
magistraţii instanţei.
95

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

7. Cererea de strămutare pentru motive de rudenie sau afinitate se depune


la:
a. instanţa ierarhic superioară;
b. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
c. instanţa pe rolul căreia se află dosarul;
d. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau instanţa ierarhic superioară.

8. Hotărârea asupra cererii de strămutare:


a. se dă numai motivat;
b. nu este supusă nici unei căi de atac, ordinară sau extraordinară;
c. dispune obligatoriu ca toate actele efectuate înainte de admiterea cererii
de strămutare să fie refăcute;
d. poate fi atacată numai cu recurs.

9. Conflictul de competenţă se judecă:


a. în şedinţă publică;
b. în camera de consiliu;
c. cu citarea părţilor;
d. în şedinţă publică sau în camera de consiliu.

10. Hotărârea ce constituie regulator de competenţă:


a. poate fi atacată numai odată cu fondul;
b. nu poate fi atacată cu nici o cale de atac;
c. poate fi atacată cu recurs în 5 zile de la pronunţare;
d. poate fi atacată cu recurs în 5 zile de la comunicare.

11. Tribunalul:
a. soluţionează căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva
hotărârilor judecătoriei din raza sa teritorială;
b. soluţionează cererile de strămutare de la o judecătorie la alta din raza sa
teritorială, pe orice motiv;
c. rezolvă conflictul de competenţă dintre o judecătorie din raza sa şi un
organ cu activitate jurisdicţională sau un tribunal arbitral;
d. rezolvă conflictul de competenţă dintre două curţi de apel.

12. Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se introduce:


a. la instanţa sediului ei principal;
b. la instanţa domiciliului persoanei căreia i s-a încredinţat administrat;
c. la instanţa domiciliului reclamantului;
d. numai la instanţa locului unde ea are reprezentanţă, pentru obligaţiile ce
urmează a fi executate în acel lor sau care izvorăsc din acte încheiate prin
reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta.

96

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

13. Conflictul de competenţă între o instanţă judecătorească şi un organ cu


activitate jurisdicţională se soluţionează de:
a. acea instanţă judecătorească;
b. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
c. instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict;
d. judecătorie.

14. Există conflict pozitiv de competenţă:


a. când două sau mai multe instanţe judecătoreşti se declară deopotrivă
competente să judece aceiaşi pricină;
b. când două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile s-au declarat
necompetente de a judeca aceiaşi pricină;
c. când două pricini având aceleaşi părţi, obiect şi cauză se află pe rolul a
două instanţe de acelaşi grad, deopotrivă de competente;
d. în caz de strămutare a pricinilor.

15. În caz de admitere a cererii de strămutare pricina se trimite spre


judecată:
a. instanţei superioare celei de la care s-a strămutat;
b. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
c. unei alte instanţe cu competenţă materială diferită faţă de instanţa de la
care s-a strămutat;
d. unei alte instanţe de acelaşi grad.

16. În cazul în care instanţa constată că cererea de chemare în judecată


este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională:
a. instanţa va declina competenţa;
b. instanţa va respinge cererea ca inadmisibilă;
c. instanţa va respinge cererea ca neîntemeiată;
d. instanţa va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor
judecătoreşti române.

17. Tribunalul are competenţă materială să judece:


a. cererea în materie comercială al cărei obiect este evaluabil şi are o
valoare de 100.000.000 lei;
b. cererea în materie comercială al cărei obiect are o valoare de 1 miliard lei;
c. cererea în materie civilă al cărei obiect are o valoare de 1 miliard lei;
d. conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor
instanţe.

18. Cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului:


a. sunt de competenţa curţii de apel în circumscripţia căreia îşi are sediul
principal debitorul;
b. sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia îşi are
sediul principal debitorul;
c. sunt de competenţa tribunalului sau curţii de apel, după caz, în
circumscripţia căreia îşi are sediul principal debitorul;
d. sunt de competenţa judecătoriei.
97

Drept procesual civil I


Capitolul IV – Competenţa

19. Când pârâtul, în afară de domiciliul său, are în chip statornic o


îndeletnicire profesională, cererea se poate face şi la instanţa locului acelei
îndeletniciri:
a. orice obligaţii;
b. toate obligaţiile patrimoniale;
c. obligaţii patrimoniale care sunt născute în acel loc;
d. toate obligaţiile personale.

20. Cererea de partaj a bunurilor comune, între care se află şi un imobil,


formulată în cadrul procesului de divorţ este de competenţa instanţei:
a. de la domiciliul pârâtului;
b. din raza căreia se află bunul imobil;
c. de la domiciliul reclamantului;
d. de divorţ.

98

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

Capitolul V – Actele de procedură şi termenele


procedurale

Obiective specifice

• actele de procedură;
• termenele procedurale;

Secţiunea 1 – Actele de procedură

1. Noţiune. Clasificare

Problematica organizării şi desfăşurării procesului civil este de interes


general şi de aceea legiuitorul nu a lăsat la latitudinea părţilor, judecătorului
sau organelor auxiliare aspectele care privesc conţinutul şi modul de
îndeplinire ale actelor de procedură, reglementându-le în mod amănunţit.
Codul de procedură civilă nu dă o definiţie actului de procedură însă,
în procedura civilă, prin act de procedură se înţelege atât operaţiunea
juridică, cât şi actul scris care o constată, act scris considerat el însuşi o
operaţiune juridică1.
Actul de procedură civilă a fost definit ca fiind orice manifestare de
voinţă făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de
judecată, părţi sau alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea
producerii unor efecte juridice determinate2.
Actele de procedură pot fi clasificate pe baza mai multor criterii.
Astfel, în funcţie de modul de efectuare, actele de procedură se
clasifică în:
• acte scrise (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea
reconvenţională, încheierile, hotărârile etc.);
• acte orale (depoziţiile martorilor, răspunsurile la interogatoriu etc.).
De reţinut că actele de procedură orale se consemnează în scris.
În raport de organele sau persoanele care le întocmesc ori de la
care emană, actele de procedură se împart în:
• acte ale părţilor (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea,
cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de punere în executare a
unei hotărâri etc.);
• acte ale instanţei (încheierile, hotărârea judecătorească etc.);
• acte ale organelor auxiliare justiţiei (actele organelor de executare,
procesele-verbale de luare a măsurilor asiguratorii, dovezile privind
comunicarea actelor de procedură etc.);
• acte ale altor participanţi la proces (depoziţiile martorilor,
întocmirea şi depunerea raportului de expertiză etc.).

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,p. 455.
2
I. Leş, Tratat, p. 245.
99

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

În funcţie de conţinutul lor, distingem:


• acte de procedură care conţin o manifestare de voinţă (cererea de
chemare în judecată, întâmpinarea, cererea de exercitare a unei căi de atac
etc.);
• acte de procedură care constată o operaţiune procedurală (citaţia,
procesul-verbal de sechestru, somaţia etc.).
În funcţie de natura lor sau de locul de îndeplinire, actele de
procedură sunt:
• judiciare, dacă se îndeplinesc în faţa instanţei (pronunţarea
hotărârii, interogatoriul etc.);
• extrajudiciare, dacă se îndeplinesc în cadrul procesului, dar nu în
faţa instanţei de judecată (expertiza etc.).

2. Condiţii privind îndeplinirea actelor de procedură

Orice act de procedură pentru a fi valabil trebuie să întrunească


următoarele condiţii:
a. să îmbrace forma scrisă
Această condiţie este necesară pentru dovedirea existenţei actului de
procedură, pentru conservarea acestuia, pentru realizarea controlului judiciar
şi, de asemenea, pentru a stabili clar voinţa părţilor.
b. din cuprinsului actului scris care îl constată să rezulte că au fost
respectate cerinţele impuse de lege
În cazul actelor de procedură orale, verificarea respectării prescripţiilor
legale se face cu ajutorul actelor de procedură scrise ce au fost întocmite
pentru consemnarea actelor orale.
c. să fie întocmit în limba română
Dacă una din părţi nu cunoaşte limba română, ea are dreptul de a lua
cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii prin interpret (art. 128 din Constituţie, art. 14 din Legea nr.
304/2004).

Secţiunea 2 – Termenele procedurale

1. Noţiune. Clasificare

Legea reglementează modul de îndeplinire a actelor de procedură şi


conţinutul lor dar stabileşte şi anumite intervale de timp în care acestea
trebuie întocmite.
Termenul procedural este definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul
căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură sau, dimpotrivă, este
oprită îndeplinirea altor acte de procedură1.
Termenele procedurale pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre
care reţinem:
a. în funcţie de caracterul lor, termenele pot fi:

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,p. 458.
100

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

- imperative (peremptorii), sunt acelea înăuntru cărora trebuie


îndeplinit un act de procedură (de exemplu, termenul prevăzut de art. 301
C.proc.civ. pentru declararea recursului care este de 15 zile de la
comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel);
- prohibitive (dilatorii), sunt acelea înăuntru cărora legea interzice
efectuarea vreunui act de procedură (de exemplu, termenul de 15 zile
prevăzut de art. 500 alin. 1 C.proc.civ.);
b. după modul în care sunt stabilite, termenele pot fi:
- legale, sunt acelea pe care legea le stabileşte în mod expres (de
exemplu, art. 22 alin. 5, art. 89 alin. 1, art. 170 alin. 1 C.proc.civ. etc.). Aceste
termene sunt în principiu fixe şi nu pot fi prelungite sau scurtate de judecător
ori de părţi. În mod excepţional legea îngăduie fie prelungirea termenului (de
exemplu, art. 303 alin. 5 C.proc.civ. în ce priveşte posibilitatea preşedintelui
instanţei de a prelungi termenul de recurs cu 5 zile), fie scurtarea acestuia
(de ex. art. 89 alin. 1 C.proc.civ. permite instanţei să scurteze termenul de 5
zile pentru înmânarea citaţiei în pricinile urgente);
- judecătoreşti, sunt acelea pe care le fixează instanţa în cursul
soluţionării procesului precum: termenele de înfăţişare a părţilor, a martorilor,
pentru efectuarea unei cercetări la faţa locului etc.
- convenţionale, sunt acelea pe care părţile le pot fixa în cursul
judecăţii (de exemplu, termenul arbitrajului care, potrivit art. 341 alin. 2
C.proc.civ., se fixează de către părţi).
c. după sancţiunea nerespectării lor, termenele procedurale se
clasifică în:
- absolute, sunt acele termene care, în caz de nerespectare,
afectează eficacitatea sau valabilitatea actelor de procedură (de exemplu,
termenul de exercitare a căilor de atac; termenul lăsat debitorului pentru a-şi
executa de bună voie obligaţia, termenul de perimare etc.);
- relative, sunt acele termene care, în caz de nerespectare nu
afectează validitatea actelor de procedură, ci atrag doar sancţiuni disciplinare
sau pecuniare pentru cei care se fac vinovaţi de nerespectarea termenului
(de exemplu, termenul de 7 zile fixat pentru pronunţare, termenul de 5 zile în
care trebuie să se pronunţe completul de divergenţă etc.);
d. după durata lor, termenele pot fi: pe ore, zile, săptămâni, luni şi ani
( art. 101 C.proc.civ.). Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte
modul de calcul al termenelor procedurale.
Există situaţii când legea arată un moment până la care se poate face
actul de procedură. Amintim, în acest sens, art. 50 alin. 2 C.proc.civ., potrivit
căruia cererea de intervenţie în interes propriu se poate face numai în faţa
primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor. De asemenea, potrivit
prevederilor art. 383, 579 C.proc.civ. actul trebuie făcut, „de îndată”, „de
urgenţă” etc.

2. Modul de calcul al termenelor procedurale

Modul de calcul al termenelor procedurale este stabilit în mod expres


prin dispoziţiile art. 101 C. proc civilă, făcându-se distincţie între termenele
stabilite pe zile, ore, săptămâni, luni şi ani.
101

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

Potrivit legii, termenele pe zile se calculează pe „zile libere” neintrând


la socoteală ziua când termenul a început să curgă şi nici ziua când acesta s-
a sfârşit.
S-a considerat că legiuitorul a adoptat sistemul cel mai avantajos
pentru partea în favoarea căreia a fost instituit termenul, respectiv acela al
termenului exclusiv. Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului de
procedură nici ziua când el a început să curgă – dies a quo - şi nici ziua când
acesta se sfârşeşte – dies ad quem1.
În cazul termenelor statornicite pe ore acestea încep să curgă de la
miezul nopţii zilei următoare.
Un atare mod de calcul presupune ca în calculul termenului să nu se
ia în considerare perioada de timp scursă în ziua îndeplinirii actului de
procedură. În acest fel, părţile au la dispoziţie un termen mai lung cu câteva
ore decât acela expres determinat de lege.
Termenele statornicite pe ani, luni sau săptămâni se sfârşesc în ziua
anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare.
Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii se sfârşeşte într-o
lună care nu are o asemenea zi se va socoti împlinit în ziua cea din urmă a
lunii.
Legea mai prevede că termenul, care se sfârşeşte într-o zi de
sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la
sfârşitul zilei de lucru următoare. Rezultă deci că zilele de sărbătoare din
cuprinsul termenului intră în calcul.
S-a considerat că asemenea prevederi constituie dispoziţii de favoare
pentru părţi oferindu-le posibilitatea de a folosi în mod efectiv întreaga durată
a termenului fixat de lege. Asemenea dispoziţii procedurale se regăsesc în
marea majoritate a legislaţiilor procesuale2.
De o importanţă deosebită pentru calculul termenelor procedurale sunt
punctul de plecare şi punctul de împlinire al acestora.
În legătură cu punctul de plecare, dispoziţiile art. 102 alin. 1
C.proc.civ. stabilesc că termenele încep să curgă de la data comunicării
actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.
Comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se face,
potrivit legii, din oficiu de instanţa de judecată prin agenţii procedurali ai
acesteia sau prin orice alt salariat al său, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai
altor instituţii, în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul.
În cazul în care o asemenea modalitate de comunicare nu este posibilă,
aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovada de
primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi
confirmarea primirii acestuia.
Legea mai prevede şi situaţiile în care se aplică principiul echipolenţei
în ceea ce priveşte stabilirea punctului de plecare al termenelor procedurale:
a) termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut
comunicarea, de la data când a cerut-o (art. 102 alin. 2 C.proc.civ.);

1
I. Leş, Tratat, p. 275.
2
I. Leş, Tratat, p. 276.
102

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

b) termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost


făcută o dată cu somaţia de executare (art. 284 alin. 2 C.proc.civ.);
c) dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se
socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel (art. 284 alin. 3
C.proc.civ.).
Prima situaţie a fost interpretată în sensul că se are în vedere ipoteza
în care partea cere să se comunice actul de procedură părţii adverse care nu
cunoaşte actul de procedură şi doreşte să-i afle conţinutul, întrucât dacă l-ar
fi cunoscut cererea nu ar avea nici un sens şi nici o eficienţă1.
Celelalte două situaţii se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce
priveşte curgerea termenului de recurs, potrivit art. 301 C.proc.civ..
Prin derogare de la regula înscrisă în art. 102 alin.1 C.proc.civ., există
situaţii în care termenele procedurale încep să curgă de la alte momente
decât comunicarea cum ar fi: pronunţarea (art. 158 alin. 3, art. 253 alin. 2,
art. 281 alin. 1, art. 582 alin. 1 C.proc.civ.), încuviinţarea probei (art. 170 alin.
1, art. 186 alin. 2 C.proc.civ.), afişarea unor acte ( art. 504 alin. 2 C.proc.civ.).
Punctul de împlinire al termenului procedural este acela în care efectul
acestuia s-a realizat, încetând posibilitatea de a mai efectua actul în vederea
căruia termenul a fost acordat (în cazul termenelor imperative), sau,
dimpotrivă, născându-se dreptul de a îndeplini anumite acte de procedură (în
cazul termenelor prohibitive)2.
Actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se
socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul
poştal înainte de împlinirea lui (art. 104 C.proc.civ.).
Dispoziţia citată s-a considerat ca fiind de o utilitate practică cu totul
deosebită întrucât oferă părţilor posibilitatea de a evita sancţiunea decăderii
prin îndeplinirea actului chiar în ultima zi a termenului şi, mai cu seamă,
atunci când ele se află într-o localitate îndepărtată de sediul instanţei3.
De regulă, termenele procedurale curg în mod continuu şi fără
posibilitatea de a fi întrerupte sau suspendate.
Cu toate acestea, legea instituie dreptul părţilor de a fi repuse în
termenul de exercitare a căii de atac ori, de îndeplinire a actului de procedură
atunci când fac dovada împiedicării îndeplinirii acestora printr-o împrejurare
mai presus de voinţa lor.
Mai sunt prevăzute şi alte cazuri speciale de întrerupere a cursului
termenelor procedurale (ca în cazul întreruperii termenului de exercitare a
apelului prin moartea părţii - art. 285 C.proc.civ. - sau prin moartea
mandatarului - art. 286 C.proc.civ.; în cazul întreruperii termenului de
perimare - art. 249 C.proc.civ.) sau de suspendare a cursului termenului
procedural (ca în cazul suspendării perimării - art. 250 C.proc.civ.).
În caz de întrerupere va începe să curgă un nou termen, fără a fi luat
în considerare timpul scurs înainte de întrerupere. În caz de suspendare
cursul termenului va continua de la punctul la care s-a oprit, incluzându-se şi
timpul scurs înaintea suspendării termenului.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,p. 462.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,p. 463.
3
I. Leş, Tratat, p. 273.
103

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

Secţiunea 3 – Sancţiunile pentru nerespectarea condiţiilor


referitoare la actele de procedură şi termenele procedurale
Sancţiunile procedurale au, în toate situaţiile, un rol deosebit de
important întrucât ele sunt destinate să contribuie la o optimă administrare a
justiţiei. Fără existenţa unor sancţiuni procedurale activitatea judiciară,
bazată pe confruntarea unor interese contradictorii, nu s-ar putea realiza în
condiţii proprii unui stat de drept. Consacrarea drepturilor şi obligaţiilor
procesuale ar rămâne pur formală, în lipsa unor sancţiuni care să intervină
pentru a impune o conduită adecvată participanţilor la activitatea judiciară1.
În procesul civil distingem sancţiuni precum:
• nulitatea actelor de procedură;
• obligaţia de a completa sau de a reface actul îndeplinit cu
încălcarea prescripţiilor legii;
• decăderea din termenul prevăzut pentru îndeplinirea actului;
• obligaţia de a despăgubi pe partea vătămată prin încălcarea
formelor procedurale;
• perimarea cererii prin care a fost învestită instanţa;
• prescripţia dreptului de a obţine executarea silită;
• sancţiuni pecuniare;
• sancţiuni disciplinare.
În afara celor de mai sus există şi alte instituţii care evocă caracterul
specific de sancţiune procedurală, cum ar fi: socotirea ca neavenit a apelului
sau recursului făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre părţi, dacă
partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs (art. 56
C.proc.civ.); refuzul fără motive temeinice al unei părţi de a răspunde la
interogatoriu sau, dacă nu se înfăţişează, situaţie care îndreptăţeşte instanţa
de a socoti asemenea împrejurări ca pe o mărturisire deplină sau numai ca
un început de dovadă în folosul părţii potrivnice (art. 225 C.proc.civ.);
neluarea în seamă a adăugirilor, ştersăturilor sau schimbărilor în cuprinsul
hotărârii dacă nu sunt semnate de judecător (art. 265 C.proc.civ.);
respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută atunci când, în prima instanţă,
reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul (art. 616
C.proc.civ.) etc.

1. Nulitatea actelor de procedură

Nulitatea este acea sancţiune procedurală ce intervine în cazul actului


de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru
validitatea lui, lipsindu-l în tot sau în parte de efectele lui fireşti2.

1
I. Leş, Tratat, p. 278.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 465. Autorul realizează şi o critică asupra opiniilor vizând
efectele nulităţii asupra actelor de procedură la care neregularitatea nu ar avea nici o
influenţă asupra valorii lor şi a actelor considerate inexistente, datorită lipsei unor elemente
esenţiale necesare existenţei lor.
104

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

Nulităţile se clasifică după următoarele criterii:


a) după cum sunt sau nu sunt anume prevăzute de lege, nulităţile
pot fi exprese (de exemplu, în art. 43 alin 2, art. 88 alin. 2, art. 95 alin. 4, art.
100 alin. 3 C.proc.civ.) sau virtuale (de exemplu, art. 105 alin. 2 teza finală
C.proc.civ.);
b) după cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului de
procedură, nulităţile pot fi extrinseci, vizând încălcarea unor condiţii externe
ale actului de procedură (de exemplu, competenţa, greşita compunere a
instanţei etc.) sau intrinseci, vizând nerespectarea condiţiilor proprii actului
de procedură1;
c) după cum nulitatea intervine pentru nerespectarea condiţiilor
proprii unui act de procedură sau datorită dependenţei acelui act de un
alt act de procedură, nulităţile pot fi proprii sau derivate. Această clasificare
prezintă interes din punctul de vedere al efectelor nulităţii;
d) după caracterul normelor încălcate, nulităţile pot fi absolute
(dacă, la întocmirea actului de procedură, au fost încălcate norme
imperative) sau relative (dacă, la întocmirea actului de procedură, au fost
încălcate norme dispozitive);
e) după întinderea efectelor distructive, nulităţile pot fi totale
(sancţiunea vizează întregul act de procedură) sau parţiale (când o parte a
actului de procedură rămâne neafectată).
Art. 105 C.proc.civ. prevede următoarele cazuri de nulitate a actelor
de procedură:
„Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt
nule.
Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un
funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a
pricinuit o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul
nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la
dovada contrarie.”
Primul alineat al acestui articol stabileşte un caz de nulitate
necondiţionată de existenţa unei vătămări. S-a considerat că, un asemenea
caz de nulitate, priveşte instanţa necompetentă deoarece competenţa este
aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti de a judeca o
anumită pricină. Sunt avute în vedere atât normele de competenţă generală
cât şi normele de competenţă jurisdicţională sub cele două forme: materială
şi teritorială.
Sub acest aspect, dispoziţiile art. 160 C.proc.civ. prevăd, cu caracter
derogatoriu, că, în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în
instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu
va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.
Deci, noţiunea de competenţă nu se raportează la completul de
judecată, la judecător, ci la instanţa de judecată deoarece numai aceasta
poate fi competentă şi nu judecătorul care funcţionează la acea instanţă2.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 469.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 470-471.
105

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

Potrivit celui de-al doilea alineat al articolului prezentat, nulitatea


intervine dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiţii: să existe un act de
procedură îndeplinit cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar
necompetent, actul astfel îndeplinit să fi produs părţii o vătămare şi
vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură.
În literatura de specialitate s-a precizat că vătămarea cauzată de
abaterea de la norma legală nu se confundă cu interesul, ambele fiind
condiţii indispensabile dar nu şi suficiente pentru invocarea nulităţii, fiind
necesar şi ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului
respectiv1.
Vătămarea poate îmbrăca forma prejudiciului material însă are o sferă
mai largă precum: amânarea procesului, împiedicarea părţii de a-şi pregăti
apărarea etc.
Constatarea existenţei vătămării este lăsată la aprecierea instanţei, pe
baza împrejurărilor cauzei şi a finalităţii produse prin nerespectarea formei
procedurale, ori poate cere părţii care o invocă să facă dovada unei
asemenea vătămări.
Potrivit art. 108 alin. 4 C.proc.civ., nimeni nu poate invoca
neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt.
În cazul nulităţilor anume prevăzute de lege vătămarea se prezumă iar
cealaltă parte trebuie să dovedească inexistenţa vătămării pentru ca astfel
nulitatea să nu mai poată interveni.
Legea mai prevede şi condiţia ca vătămarea să nu poată fi înlăturată
decât prin anularea actului. Aceasta înseamnă că părţile sunt datoare, ori de
câte ori este posibil, să stăruie pentru înlăturarea nulităţii prin alte mijloace
procesuale pe care le au la îndemână, după cum judecătorul poate să
dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de
procedură, prin refacerea sau completarea lor.
S-a arătat că, în situaţia în care instanţa dispune refacerea în
întregime a actului de procedură, nu suntem în prezenţa înlăturării vătămării,
ci trebuie să se dispună mai întâi anularea actului iar apoi efectuarea
aceluiaşi act cu respectarea formelor prevăzute de lege2.
În literatura juridică au fost identificate şi alte cazuri de nulitate în afara
celor prevăzute de art. 105 C.proc.civ., menţionându-se: netimbrarea sau
insuficienta timbrare a cererilor (art. 20 din Legea nr. 146/1997), greşita
compunere sau constituire a completului de judecată (art. 304 pct. 1
C.proc.civ.), nerespectarea termenelor prohibitive (art. 434 C.proc.civ.), lipsa
capacităţii procesuale a părţii.
În ceea ce priveşte mijloacele de invocare a nulităţii actelor de
procedură, acestea diferă în funcţie de momentul invocării nulităţii, precum şi
de caracterul normelor încălcate.
Este de precizat că invocarea nulităţii actelor de procedură se impune
întrucât nulitatea se cere să fie declarată de instanţele de judecată, în caz
contrar actele de procedură rămân valabile şi îşi produc efectele fireşti
urmare a epuizării căilor care puteau conduce la anularea lor.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 472.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 474.
106

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

Dacă procesul civil este în curs de desfăşurare, pe toată durata sa –


în primă instanţă, în căile de atac sau cu ocazia executării silite – încălcarea
formelor procedurale, intrinseci sau extrinseci, se invocă pe calea excepţiei
(de nulitate, de necompetenţă, privind nelegala citare a părţilor în proces
etc.).
Nulitatea absolută a actelor de procedură, intervenind urmare a
îndeplinirii acestora cu încălcarea unor norme imperative, poate fi invocată
de parte interesată, de instanţă din oficiu şi chiar de procuror în orice stare a
pricinii.
Nulitatea relativă a actelor de procedură, ce intervine urmare a
nesocotirii unor norme dispozitive, poate fi invocată numai de partea
protejată prin dispoziţia legală încălcată şi într-un anume termen, la prima zi
de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune
concluzii pe fond.
Instanţa se pronunţă asupra excepţiei, după caz, prin încheiere sau
prin hotărâre (sentinţă, decizie). Dacă excepţia se respinge se pronunţă o
încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai odată cu fondul. Dacă
excepţia se admite se pronunţă o încheiere, în cazul în care instanţa rămâne
în continuare investită, ori o hotărâre, regimul juridic al acestora fiind cel de
drept comun dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
Declararea de către instanţă a nulităţii unui act de procedură are ca
efect scoaterea acestuia din cauză ca fiind lipsit de efectele pe care i le dă
legea. Mai exact, nulitatea va afecta atât operaţiunea juridică lipsind-o de
efecte, cât şi actul sau actele încheiate, când este cazul, pentru constatarea
acelei operaţiuni (de exemplu, nulitatea comunicării citaţiei - operaţiune
juridică - va atrage şi nulitatea dovezii de primire sau a procesului verbal
încheiat de agentul procedural)1.
Nulitatea unui act de procedură nu atrage nulitatea actelor precedente
sau care l-au urmat, dacă acestea sunt independente de actul nul.
Articolul 106 alin. 1 C.proc.civ. prevede că, anularea unui act de
procedură atrage şi nulitatea actelor următoare în măsura în care aceste nu
pot avea o existenţă de sine stătătoare (de exemplu, anularea citaţiei atrage
şi nulitatea hotărârii pronunţate deşi partea nu a fost legal citată).
S-a exprimat opinia potrivit căreia deşi textul de lege enunţat prevede
sancţiunea nulităţii asupra actelor următoare actului declarat nul, acesta se
referă la iradierea nulităţii şi asupra actelor anterioare sau concomitente unui
asemenea act2.
În principiu, actele nule pot fi refăcute în faţa aceleiaşi instanţe (de
exemplu, refacerea expertizei, amânarea cauzei şi citarea în mod legal a
părţii în proces etc.).
Dacă nulitatea se constată de o instanţă superioară aceasta va anula
actele de procedură iar, în ceea ce priveşte refacerea lor, soluţia depinde de
felul casării, dacă este cu reţinere sau cu trimitere.

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 478.
2
I. Leş, Tratat, p. 297.

107

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

S-a menţionat1 că nulitatea lipseşte actul de efecte doar în ceea ce


priveşte funcţia sa procedurală. Dacă însă actul cuprinde manifestări de
voinţă, declaraţii sau constatări de fapt, ele îşi vor produce efectele (de
exemplu, o cerere de chemare în judecată lovită de nulitate poate fi folosită
ca o mărturisire extrajudiciară ori poate servi ca un început de probă scrisă,
actul autentic nul pentru vicii de formă păstrează putere probatorie de înscris
sub semnătură privată dacă este semnat de părţi etc.).

2. Decăderea

Decăderea a fost definită, în mod concis, ca fiind o sancţiune care


determină stingerea unui drept procedural ce nu a fost exercitat în termenul
prevăzut de lege2.
O atare definiţie evocă două din trăsăturile definitorii ale decăderii:
stingerea unui drept procedural şi neexercitarea dreptului înăuntrul
termenului procedural fixat de lege.
Potrivit art. 103 alin. 1 C.proc.civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi
neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage
decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea
dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Există şi alte norme juridice care prevăd în mod expres sancţiunea
decăderii (art. 138 alin. 3, art. 170 alin. 3, art. 186 alin. 2, art. 287 alin. 2, art.
610 C.proc.civ.) sau prin folosirea unor expresii echivalente (art. 136
C.proc.civ.).
Sancţiunea decăderii poate interveni, aşadar, nu numai atunci când
legea stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept sau pentru
îndeplinirea unui anumit act de procedură iar partea a lăsat să expire acel
termen fără a beneficia de el, ci şi atunci când se prevede că exercitarea
unui drept trebuie să se facă într-un anumit moment procesual (la prima zi de
înfăţişare, înainte de începerea oricărei dezbateri etc.) ori într-o anumită
ordine în efectuarea actelor de procedură pe care partea nu a respectat-o
(nulitatea relativă a actului de procedură se acoperă dacă nu a fost invocată
de partea interesată la prima zi de înfăţişare ce a urmat după neregularitate
şi înainte de a pune concluzii în fond)3.
Decăderea îşi produce efectele numai dacă a fost constatată de către
instanţă. Mijlocul procedural de invocare a decăderii este excepţia, dacă
procesul este în curs. Dacă a intervenit o hotărâre de fond, decăderea poate
fi invocată, în anumite condiţii, şi prin intermediul căilor de atac.
Dacă decăderea nu a fost pronunţată de instanţă, actul de procedură
făcut peste termen rămâne valabil şi îşi produce efectele fireşti, iar, dacă
toate căile de atac care permiteau să se constate sancţiunea nu mai pot fi
folosite, sancţiunea devine definitiv inoperantă.
S-a afirmat că încălcarea oricărei norme procedurale, fie ea
imperativă, fie dispozitivă, poate fi sancţionată numai prin intervenţia justiţiei,

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 478.
2
I. Leş, Tratat, p. 299.
3
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 481.
108

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

din acest punct de vedere toate decăderile fiind, întocmai ca şi nulităţile,


judiciare1.
Decăderea mai poate fi înlăturată dacă există o dispoziţie expresă a
legii în acest sens ( art. 186 alin. 4 C.proc.civ.), dacă priveşte pe una din
părţile legate printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate, iar cel puţin
una din părţi a efectuat actul de procedură în termen (art. 48 alin. 2
C.proc.civ.) sau dacă partea care putea invoca decăderea renunţă la acest
drept. În această din urmă situaţie, trebuie îndeplinite mai multe condiţii:
termenul să fie reglementat de norme dispozitive, partea să aibă capacitate
deplină de exerciţiu, renunţarea să intervină numai după ce termenul a
expirat, renunţarea să fie strict personală şi expresă.
Dacă termenul este prevăzut de o normă imperativă, decăderea poate
fi invocată de către oricare din părţi, de instanţă din oficiu sau de procuror, în
orice stadiu al procesului, dacă legea nu limitează în mod expres momentul
până la care se poate invoca (de exemplu, potrivit art. 310 C.proc.civ., dacă
nu se dovedeşte la prima zi de înfăţişare că recursul a fost depus peste
termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în
termen).
Dacă norma ce prevede termenul are caracter dispozitiv, decăderea
poate fi invocată numai de partea interesată şi numai la primul termen de
judecată care are loc după cunoaşterea motivului decăderii, în caz contrar
partea fiind ea însăşi decăzută din dreptul de a o mai invoca mai târziu2.
Decăderea se opune celui împotriva căruia a curs termenul legal
imperativ. Cu toate acestea, potrivit art. 103 C.proc.civ. decăderea nu
operează în cazul în care partea nu dovedeşte că a fost împiedicată să
acţioneze în termen printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. În acest
caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea
împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.
Rezultă aşadar, în condiţiile arătate, posibilitatea repunerii în termen a
părţii, o asemenea cerere fiind de competenţa instanţei învestită cu
soluţionarea actului de procedură respectiv sau a căii de atac.
În cazul în care s-a cerut repunerea în termen cu privire la un act de
procedură care trebuie îndeplinit înainte de pronunţarea hotărârii, şi în cazul
în care priveşte exercitarea unei căi de atac iar repunerea în termen a fost
admisă, instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie care nu poate fi
atacată decât o dată cu hotărârea de fond.
Dacă cererea de repunere în termenul de exercitare a unei căi de
atac a fost respinsă instanţa va pronunţa o hotărâre prin care va respinge
atât cererea de repunere în termen cât şi calea de atac (ca tardivă).

3. Sancţiuni pecuniare

De regulă, atunci când una din părţi îşi exercită în mod abuziv
drepturile procedurale este pasibilă de a primi o pedeapsă pecuniară

1
I. Leş, Tratat, p. 307.
2
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p.482.
109

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

(amenda civilă) a cărei limite şi condiţiile de impunere sunt stabilita de


prevederile legale în vigoare1.
Asemenea sancţiuni pot primi şi alţi participanţi la procesul civil.
Potrivit art. 108 ind. 1 C.proc.civ., instanţa poate sancţiona
următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel:
1. cu amendă judiciară de la 500.000 lei la 7.000.000 lei:
a) introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri vădit netemeinice;
b) formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de recuzare sau de
strămutare;
c) obţinerea, cu rea-credinţă, a citării prin publicitate a oricărei părţi;
d) obţinerea, cu rea-credinţă, de către reclamantul căruia i s-a respins
cererea, a unor măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost păgubit;
e) contestarea, cu rea-credinţă, a scrierii sau semnăturii unui înscris;
2. cu amendă judiciară de la 300.000 lei la 5.000.000 lei:
a) neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a
depune mărturie când este prezent în instanţă, în afară de cazul în care
acesta este minor;
b) neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care asistă
partea, ori nerespectarea de către aceştia a îndatoririlor stabilita de lege sau
de către instanţă, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării
procesului;
c) refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în
termenul fixat, ori refuzul de a da lămuririle cerute;
d) neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a
se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau
pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice
persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;
e) neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de către cel care îl
deţine, la termenul fixat în acest scop de către instanţă;
f) refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a
comunica la cererea instanţei, la termenul fixat în acest scop, datele care
rezultă din actele şi evidenţele ei;
g) cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel
însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură;
h) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a
atribuţiilor ce revin judecătorilor, experţilor desemnaţi de instanţă în condiţiile
legii, agenţilor procedurali precum şi altor salariaţi ai instanţei;
i) nerespectarea de către executorul judecătoresc a obligaţiei de a
depune la dosarul instanţei actele de executare, potrivit dispoziţiilor art.
373 ind. 1 alin. 3.
Amenda nu se va aplica persoanelor la care se referă punctul 2 al
alineatului (1), dacă motive temeinice le-au împiedicat să aducă la îndeplinire
obligaţiile ce le revin.
Potrivit art. 108 ind. 2 C.proc.civ., nerespectarea de către oricare
dintre părţi sau de către alte persoane a măsurilor luate de către instanţă

1
V. Daghie, I. Apostu, E. Guriţă, op. cit., p. 87.
110

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată se sancţionează


cu amendă de la 300.000 lei la 2.000.000 lei.
Nerespectarea de către orice persoană a dispoziţiilor privind
desfăşurarea normală a executării silite se sancţionează, de către
preşedintele instanţei de judecată, la cererea executorului cu amendă de la
500.000 lei la 5.000.000 lei.
O dată cu aplicarea sancţiunii se va stabili în ce constă abaterea
săvârşită.
Legea mai prevede că, cel care, cu intenţie sau din culpă, a pricinuit
amânarea judecării sau a executării silite prin una din faptele prevăzute în
art. 108 ind. 1 sau 108 ind. 2 C.proc.civ., la cererea părţii interesate, va
putea fi obligat de către instanţa de judecată ori, după caz, de către
preşedintele instanţei de executare, la plata unei despăgubiri pentru paguba
cauzată prin amânare (art. 108 ind. 3 C.proc.civ.).
Amenda şi despăgubirea se stabilesc prin încheiere executorie, care
se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia.
Împotriva încheierii cel obligat va putea face cerere de reexaminare în
termen de 15 zile de la data la care a fost luată măsura sau de la data
comunicării încheierii, după caz, prin care să solicite, motivat, să se revină
asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună reducerea acestora.
Cererea de reexaminare se soluţionează prin încheiere irevocabilă,
dată în camera de consiliu, de către instanţa de judecată ori de preşedintele
instanţei de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea.

3. Sancţiuni disciplinare

Există situaţii în care neobservarea unei dispoziţii a legii procesuale


nu afectează valabilitatea actelor de procedură deoarece părţilor nu li se
poate imputa nimic1.
Dar judecătorul sau personalul aparţinând organelor autorităţii
judecătoreşti poate fi sancţionat disciplinar pentru nerespectarea formelor
procedurale prevăzute, de regulă, de termene relative. Intră în această
categorie dispoziţiile: art. 257 alin. 1 C.proc.civ. (depăşirea termenului de 5
zile în care ar trebui să se pronunţe completul de divergenţă), art. 260
C.proc.civ. (nerespectarea termenului de 7 zile în care se poate amâna
pronunţarea), art. 264 C.proc.civ. (depăşirea termenului de cel mult 3 zile în
care se motivează hotărârea).
Materia răspunderii disciplinare a judecătorilor este reglementată de
prevederile art. 98-101 din capitolul II al Legii nr. 303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor, iar pentru personalul auxiliar de specialitate
răspunderea disciplinară este prevăzută de art. 148-151 din capitolul IV,
Secţiunea III a Hotărârii C.S.M. nr. 387/2005 pentru aprobarea
Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
Legea mai prevede dreptul persoanei vătămate la repararea
prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese
decât cele penale ce nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a

1
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 490.
111

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau


disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă
săvârşită cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în cursul judecăţii procesului şi
dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară (art. 96 din
Legea nr. 303/2004).

Teme de control

1. Prezentaţi actele de procedură.


2. Prezentaţi termenele procedurale.

112

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

Test de evaluare

1. Termenul pe zile în procesul civil:


a. se calculează pe zile libere, actul de procedură putând fi efectuat în tot
cursul zilei;
b. se calculează pe zile pline, actul de procedură fiind considerat făcut în
termen dacă se trimite în acest termen prin poştă, recomandat;
c. se calculează pe zile libere, actul procedural putând fi depus însă numai în
orele în care serviciile instanţei funcţionează;
d. se calculează cu luarea în considerare atât a zilei când a început să curgă
cât şi a zilei în care se sfârşeşte.

2. Nulitatea absolută a actelor de procedură intervine:


a. în cazul încălcării unor norme imperative;
b. în cazul încălcării unor norme dispozitive;
c. în cazul încălcării unor norme imperative sau dispozitive, după caz;
d. condiţionat de existenţa unei vătămări.

3. În cazul nulităţilor exprese:


a. cel ce invocă nulitatea trebuie să dovedească producerea unei vătămări;
b. cel ce invocă nulitatea nu trebuie să dovedească producerea unei
vătămări;
c. anularea actului intervine numai dacă astfel vătămarea poate fi înlăturată;
d. sunt încălcate norme cu caracter dispozitiv.

4. Nulitatea unui act de procedură:


a. atrage nulitatea actelor subsecvente în mod necondiţionat;
b. atrage nulitatea actelor subsecvente independente de actul declarat nul;
c. atrage nulitatea actelor subsecvente dependente de actul declarat nul;
d. nu are nici o influenţă asupra actelor de procedură îndeplinite pe baza
acestuia.

5. Nulitatea relativă a unui act de procedură:


a. poate fi invocată de oricare dintre părţile din proces;
b. poate fi invocată doar de partea protejată căreia i-a produs o vătămare;
c. poate fi invocată în orice stare a pricinii;
d. conduce în mod automat la anularea actului respectiv.

6. Nulitatea prevăzută de art. 105 alin. 1 C.proc.civ.:


a. este o nulitate absolută necondiţionată de existenţa unei vătămări;
b. este o nulitate relativă condiţionată de existenţa unei vătămări;
c. vizează alcătuirea greşită a completului de judecată;
d. nu vizează încălcarea normelor de competenţă generală, materială şi
teritorială.

113

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

7. Decăderea intervine numai în caz de nerespectare a:


a. termenelor legale prohibitive;
b. termenelor judecătoreşti;
c. termenelor relative;
d. termenelor legale imperative.

8. Sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii necondiţionate:


a. actele de procedură îndeplinite de un funcţionar necompetent;
b. actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent;
c. actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale;
d. actele de procedură, dacă acestea au produs părţii o vătămare.

9. Actele de procedură trimise prin poştă sunt considerate îndeplinite în


termen dacă:
a. au fost predate recomandat la oficiul poştal după împlinirea termenului;
b. au fost predate la oficiul poştal înainte de împlinirea termenului;
c. au fost primite la registratura instanţei în afara orelor de serviciu a
acesteia;
d. registratura instanţei a refuzat primirea actelor de procedură respective.

10. Dacă partea dovedeşte că a fost împiedicată în îndeplinirea actului de


procedură în termenul legal printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei:
a. decăderea nu mai operează dacă instanţa competentă se pronunţă în
acest sens;
b. decăderea operează indiferent de poziţia instanţei competentă;
c. termenul de decădere este considerat suspendat;
d. termenul de decădere se consideră împlinit.

11. Prin act de procedură se înţelege:


a. operaţiunea juridică pe care o constată actul de procedură respectiv;
b. actul scris constatator;
c. atât operaţiunea juridică cât şi actul scris care o constată;
d. o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile.

12. După locul de îndeplinire, actele de procedură se clasifică în:


a. acte ale părţilor, ale instanţei sau ale altor participanţi la procesul civil;
b. acte scrise sau acte orale;
c. acte judiciare sau acte extrajudiciare;
d. acte care conţin o manifestare de voinţă sau acte care constată o
operaţiune procedurală.

13. După caracterul lor, termenele procedurale se clasifică în:


a. termene legale sau judecătoreşti;
b. termene convenţionale;
c. termene absolute sau relative;
d. termene imperative sau prohibitive.

114

Drept procesual civil I


Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale

14. Termenele procedurale pe ore se calculează:


a. pe ore libere, neintrând la socoteală ora când a început să curgă şi nici
ora când termenele s-au sfârşit;
b. de la miezul nopţii zilei următoare;
c. în ziua îndeplinirii actelor de procedură;
d. corespunzător orei de plecare.

15. Termenul de procedură care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală


sau când serviciul este suspendat:
a. se consideră împlinit în ziua respectivă;
b. se prelungeşte până la sfârşitul zilei de lucru următoare;
c. se consideră împlinit în ultima zi lucrătoare anterioară zilei respective;
d. zilele de sărbătoare din cuprinsul termenului procedural nu intră în calcul.

16. Punctul de împlinire al termenului procedural este acela :


a. în care efectul termenului s-a realizat ;
b. care curge de la comunicarea actului de procedură;
c. care curge de la pronunţare;
d. curge în mod continuu, fără posibilitatea de a fi întrerupt sau suspendat.

17. După caracterul normelor încălcare, nulităţile pot fi :


a. proprii sau derivate ;
b. extrinseci sau intrinseci ;
c. totale sau parţiale ;
d. absolute sau relative.

18. Nulitatea unui act de procedură :


a. îşi produce efectele necondiţionat ;
b. trebuie declarată de instanţa de judecată ;
c. trebuie declarată de părţile din proces ;
d. atrage, în mod automat, nulitatea actelor următoare acestuia.

19. Decăderea îşi produce efectele :


a. numai în cazul încălcării termenelor legale prohibitive ;
b. numai dacă a fost constatată de instanţa de judecată ;
c. numai dacă părţile din proces cer expres acest lucru ;
d. în toate cazurile, cu participarea procurorului.

20. Sancţiunile pecuniare pot fi aplicate :


a. doar părţilor din proces ;
b. doar altor participanţi la procesul civil;
c. atât părţilor cât şi altor participanţi la procesul civil;
d. instanţei de judecată, pentru rea credinţă sau gravă neglijenţă.

115

Drept procesual civil I


Răspunsurile Testelor de autoevaluare

Răspunsurile Testelor de autoevaluare

Capitolul I : 1.a; 2.c; 3.a; 4.b; 5.b; 6.d; 7.c; 8.a; 9.a; 10.c; 11.d; 12.b; 13.d;
14.c; 15.c; 16.a; 17.d; 18.a; 19.b; 20.c;

Capitolul II : 1.b; 2.b; 3.a; 4.d; 5.c; 6.c; 7.a; 8.a; 9.b; 10.a; 11.d; 12.c; 13.a;
14.c; 15.c; 16.d; 17.d; 18.d; 19.a; 20.b;

Capitolul III : 1.b; 2.b; 3.b; 4.a; 5.d; 6.a; 7.d; 8.b; 9.d; 10.a; 11.c; 12.c; 13.a;
14.b; 15.c; 16.c; 17.b; 18.d; 19.a; 20.c;

Capitolul IV : 1.c; 2.b; 3.b; 4.b; 5.b; 6.c; 7.a; 8.b; 9.b; 10.d; 11.c; 12.a; 13.c;
14.a; 15.d; 16.b; 17.d; 18.b; 19.c; 20.d;

Capitolul V : 1.c; 2.a; 3.b; 4.c; 5.b; 6.a; 7.d; 8.b; 9.b; 10.a; 11.c; 12.c; 13.d;
14.b; 15.b; 16.a; 17.d; 18.b; 19.c; 20.c;

116

Drept procesual civil I