Istoria românilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Deși acest articol conține o listă de referințe bibliografice, sursele sale rămân
neclare deoarece îi lipsesc notele de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.

Istoria României

Acest articol este parte a unei serii

Preistoria pe teritoriul României

Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului

Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană

Originile românilor

Evul Mediu timpuriu în România

Formarea statelor medievale

Țările Române în Evul Mediu

Țara Românească
Principatul Moldovei

Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă

Modernizarea țărilor române

Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848

Principatele Unite
Războiul de Independență
 Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
România în al Doilea Război Mondial

Comunismul în România
Ocupația sovietică a României
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România

Revoluția Română din 1989

România după 1989

Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România

 v • d • m 
Acest articol se referă la istoria românilor, ca grup etno-
lingvistic (românofonii). Pentru istoria teritoriului
României de astăzi, vedeți Istoria României. În articol
se realizează doar o sinteză a fiecărei perioade istorice;
detalii în articolele separate (vedeți legăturile în
infocaseta alăturată).
Prin istoria românilor se înțelege, în mod convențional,
istoria poporului (grupului etnic) român, de la formarea
acestuia până la epoca contemporană a secolului XXI.

Cuprins

 1Originea românilor
 2Formarea poporului român
 3Statele medievale românești
 4Renașterea națională a României
 5Războiul de independență (1877-1878)
 6Regatul României
 7România în al Doilea Război Mondial
 8Comunismul în România și RSS Moldovenească
 9Românii după căderea comunismului în Europa
o 9.1România pluralistă
o 9.2Republica Moldova independentă
 10Vezi și
 11Note
 12Bibliografie
 13Lectură suplimentară
 14Legături externe

Originea românilor[modificare | modificare sursă]

Articol principal: originile românilor.

Harta castrelor romane antice de la Dunăre și a "brazdelor" (valuri de

pământ, precedate de un șanț defensiv reprezentat prin linia subțire) din
Evul Mediu timpuriu, după Alexandru Xenopol, Nicolae Iorga și Constantin
C. Giurescu.

Vatra străromână, după Jireček, Petrović, Popp, Pușcariu și Rosetti,

redesenată după Mircea Cociu, Spațiul etnic românesc, ed. Militară,
București 1993, ISBN 973-32-0367-X.

Hartă franceză a Europei de Sud-Est în 1020, menționând (de la nord

spre sud și de la vest spre est) Vlahii din Moravia, cei din Istria (Istro-
 Românii), cei din Carpați (Românii), cei din Balcani și din Grecia
(Aromânii).

Originea românilor ca grup etno-lingvistic (românofonii)

este un subiect de dezbatere istoriografică. Singura opinie
apropiată de consens la ora actuală, este că ei descind din
populațiile de limbă romanică din bazinul Dunării de Jos,
formate la nord de Linia Jireček (devreme ce la sud de
aceasta, domnea elenismul). Totuși și această opinie este
contestată de cercetători ca Nicolae Iorga, Theodor
Capidan, P. P. Panaitescu sau Constantin Papanace, care
neagă realitatea Liniei Jireček și privesc drept zonă de
formare a Poporului român întreaga Peninsulă Balcanică și
spațiul nord-dunărean până la poalele nordice ale
Carpaților și țărmurile Nistrului. Raritatea izvoarelor istorice
cu privire la teritoriul respectiv in mileniul I, contextul
tulbure al perioadei migrațiilor și contextul politic al
secolelor XIX și XX când s-au înmulțit studiile despre acest
subiect, au condus la teorii opuse privind formarea
poporului român. Dezbaterea privește cu precădere
localizarea și dimensiunile teritoriului de etnogeneză : la
nord sau la sud de Dunăre, sau pe ambele maluri ale
fluviului, și pe o întindere mai mare decât statele actuale
(cuprinzând România și state vecine) sau în mici teritorii
izolate, și, în acest caz, unde anume.
S-au postulat istoriografic mai ales în ultimele 2-3 secole
origini :

 exclusiv nord-dunărene, din populația Daciei Traiane,

complet romanizată în momentul retragerii Aureliene, în
această ipoteză grupurile romanice sud-dunărene
provenind din migrații pornite din Dacia ;
 exclusiv sud-dunărene, din populația Moesiei, în
această ipoteză grupurile romanice nord-dunărene
provenind din migrații pornite în Evul Mediu timpuriu din
Serbia, Bulgaria sau Macedonia spre teritoriul actual al
României ;
 atât nord-dunărene cât și sud-dunărene, din populația
romanică de pe ambele maluri ale fluviului, diferența
între dialectele nord-dunărene și cele sud-dunărene
explicându-se în această ipoteză nu prin migrații, ci prin
continuarea procesului de romanizare la sud de Dunăre
și după secolul al III-lea, acest proces fiind urmat de
unul de elenizare parțială după secolul al V-lea, pe
când la nord de Dunăre, se producea cu precădere un
proces de slavizare.
Dincolo de problemele științifice reale, care merg până la
controversele fundamentale dintre istoricii școlilor de
la Viena și de la Toronto, multe studii au fost motivate de
controversa politică privind întâietatea istorică a românilor
în teritoriile nord-dunărene revendicate, apoi obținute de
România (îndeosebi în Transilvania, între români
și maghiari), sau existența lor, anterior slavilor, în teritoriile
sud-dunărene aparținând astăzi statelor slave balcanice.
Prima mențiune certă a populațiilor romanice orientale se
găsește în cronicile lui Theofilact din Simocatta, datând din
anul 587 (episodul cu expresia Torna, torna, fratre!).
La mijlocul secolului al IX-lea, pe teritoriul României de azi
este menționat poporul V.n.nd.r. (N.nd.r.), un neam
numeros, creștin, provenind din Rum. Primele mențiuni
despre români sub exonimul de vlahi (blachi) apar în
cronicile bizantine din secolul al X-lea, stela
din Gothland fiind un argument destul de puternic pentru
prezența lor la nord de Dunăre în secolul al XI-lea. Secolul
al XII-lea aduce atestări ale exonimului și la nord și la sud
de fluviu.
Endonimul de români (cf. roman) este atestat pentru prima
dată de scrisoarea lui Neacșu la începutul secolului al XVI-
lea dar este general acceptat ca el a fost întotdeauna
folosit uzual de aceștia ca element al limbajului comun.
Există speculații cum că numele ducelui Ramunc al vlahilor
menționat din Cântecul Nibelungilor și-ar avea originiea în
endonimul român.

Formarea poporului
român[modificare | modificare sursă]
Poporul român s-a format așadar pe un teritoriu vast care
se întindea la nordul și la sudul Dunării, înglobând fostele
provincii romane Dacia și Moesia. Prima sinteză a fost
aceea dintre daci și romani și stă la baza formării poporului
român. A doua sinteză se produce diferit la nordul și la
sudul Dunării, în decursul mai multor secole, între populația
daco-romană și populațiile slave venite între secolele V-VII.
Consecințele așezării slavilor la Dunărea de jos sunt
importante. Are loc separarea latinității din
peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. La sud de
Dunăre, majoritatea populației romanice este înconjurată
de slavi și asimilată în cele din urmă, iar cea rămasă,
devenită minoritară, păstrează la sudul munților Balcani o
limbă cu influențe slave mai mici și apropape total lipsită de
împrumuturi lexicale maghiare. La nord de Dunăre,
populația romanică asimilează elementele slave și, odată
cu ele, un important lexic slav, la care se adaugă ulterior și
lexicul maghiar (gând, oraș, hotar, marfă, vamă, viclean...).
Rezultatul celor două sinteze diferite a dus la formarea
poporului român la nord și sud de Dunăre și în Dobrogea,
precum și a poporului aromân/meglenoromân la sudul
munților Balcani. Acest proces se presupune (în baza unor
indicatori lingvistici, între care rotacismul unora dintre
cuvintele romanice) s-a încheiat în linii mari în secolele al
VIII-lea și al IX-lea.
Nicolae Iorga, în baza izvoarelor istorice studiate o viață,
concluzionează în „Istoria românilor”, publicată parțial
postum, că poporul român s-a format „între Carpații
Beschizi și Peloponez - și de la Marea Adriatică la Marea
Neagră”. Această constatare este făcută și de Petre P.
Panaitescu, Silviu Dragomir și alții, cu formula etnografică
„românii sunt urmașii traco-ilirilor romanizați”.
Preotul Dumitru Stăniloae observă că romanizarea -
subiectul unor dezbateri vaste - s-a realizat în primul rând
prin creștinarea traco-ilirilor, proces care determina
romanizarea și deschidea calea către o latinizare
adevărată și pentru cei din apropierea comunităților
creștine.
Un rol important în formarea poporului român l-a avut și
religia creștină. Printre primele vestigii creștine autohtone
din România (secolele IV-V) se remarcă urmele
arheologice de la Mihălășeni, județul Botoșani, care conțin
rămășițele lăcașului de cult creștin, mormintele creștine și
inventarul de factură creștină din mormintele necropolei.
Temelia lăcașului de cult era din lespezi de râu și formau
un dreptunghi cu laturile de 8 și 7 metri. Vestigii
arheologice asemănătoare au fost descoperite și la
Nicolina - Iași, datate în aceeași epocă. [1]
Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei
centrale din Suabia până în Transilvania ar trebui să fie
privită ca un întreg; părțile occidentale au fost germanizate,
cele din mijloc maghiarizate și numai cele din est și sud
(România) și-au menținut latinitatea[2]

Statele medievale
românești[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Statele medievale românești.

Frontul Antiotoman - principalele bătălii

În secolul al XIII-lea au fost create câteva mici formațiuni

prestatale românești, urmând ca abia în secolul XIV să se
formeze voievodatele Moldovei și Țării Românești, ce
aveau să lupte contra Imperiului Otoman, care a
cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541,
întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au
devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească
și Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate
otomană.
Cucerirea ungară a Transilvaniei a început spre
mijlocul secolului X, fiind încheiată în secolul XII. Un aport
important în procesul ocupării Transilvaniei l-au avut secuii.
În secolul XII, Transilvania se incearca organizarea unui
Principat (in 1111 este atestat in izvoare Mercurius
Princeps Ultra Silvanus supus Regatului Ungar, dar
organizarea definitiva este cea de Voievodat ( in 1176 este
atestat primul voievod al Transilvaniei, Leustachius
Voievod. Începând cu secolul XII și în secolul XIII regii
Ungariei au colonizat în Transilvania germani, evocați în
izvoare sub numele hospites și cunoscuți sub denumirea
generică de sași.
În anul 1600, Mihai Viteazul a reușit să stăpînească pentru
scurt timp, la 1599-1600, cele trei principate.
La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au
devenit parte a Imperiului Austriac (Habsburgic), după
înfângerea turcilor. Austriecii, la rândul lor, și-au extins
rapid imperiul: În 1718 o importantă parte a Țării
Românești, numită Oltenia, a fost incorporată în Imperiul
Austriac, fiind înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac
a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit mai
târziu Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului
(numită Basarabia) a fost ocupată în 1812 de Rusia.

Renașterea națională a
României[modificare | modificare sursă]

România înainte de 1878

Articol principal: Renașterea națională a României.

Ca în majoritatea țărilor europene, anul 1848 a adus
revoluția în Moldova, Țara Românească și Transilvania.
Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru
primele două și emanciparea națională pentru cel de-al
treilea principat - au rămas neîndeplinite, dar au fost bazele
evoluțiilor următoare. De asemenea, revolta a ajutat
populația celor trei principate să-și recunoască unitatea
limbii și intereselor lor.
Delegații Adunărilor Ad-hoc au profitat de susținerea lui
Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane si
ambiguitatea din textul Convenției de la Paris din 1858,
alegându-l în 1859 pe Alexandru Ioan Cuza ca Domn al
Principatelor Țării Românești și Moldovei, iar apoi al
Principatelor Unite.

Războiul de independență (1877-1878)

[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Războiul de independență (1877-1878).

România 1878-1913

În 1866 prințul german Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura
sprijinul german pentru obținerea independenței.
În 1877 Carol a condus forțele armate române într-un
război de independență plin de succes, ulterior fiind
încoronat Rege al României în 1881.
Participarea României la războiul din 1877-1878 și
cucerirea independenței de stat a însemnat egalitatea
juridică cu toate statele suverane, având o adâncă
semnificație morală pentru că a ridicat conștiința națiunii
române libere și a permis realizarea în perspectivă, atunci
când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai
puțin important a însemnat eliberarea altor populații
balcanice de sub dominația otomană, contribuind decisiv la
evoluția acestora ca state moderne într-o epocă de
afirmare a spiritului național.

Regatul României[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Regatul României.

România interbelică (1918-1940)

Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-
Ungar și Rus, cu vecini slavi pe trei părți, aspira la vest, în
principal la Franța, pentru modelele sale culturale,
educaționale și administrative. În 1913, în cadrul celui de-al
Doilea Război Balcanic, România a anexat Cadrilaterul,
aflat până atunci în posesia Bulgariei.
La declanșarea Primului Război Mondial, clasa politică –în
marea ei majoritate antantofilă– a optat pentru păstrarea
neutralității, în pofida dorinței regelui Carol I de a intra în
război alături de Puterile Centrale. În 1916 România a intrat
în Primul Război Mondial, de partea Antantei. La sfârșitul
războiului, Imperiile Austro-Ungar și Rus au dispărut;
corpurile reprezentative create în Transilvania, Basarabia și
Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România
Mare.
Anii '20 au fost dominați de Partidul Național Liberal, până
la moartea regelui Ferdinand și a lui Ionel Brătianu (1927).
În anii '30, mișcarea naționalistă Garda de Fier, a devenit
un factor politic major în exploatarea fricii de comunism și
resentimentul pretinsei dominații străine și mai
ales evreiești asupra economiei. În 1938, pentru a preveni
formarea unui guvern care să includă membri ai acestei
mișcări, Regele Carol al II-lea a instituit așa-numita
„dictatură regală”. Ca urmare a pierderilor teritoriale suferite
de România în 1940, Carol s-a văzut forțat să aducă la
putere la 4 septembrie 1940 un guvern condus de
generalul Ion Antonescu, susținut doar de legionari. Două
zile mai târziu, la 6 septembrie, Carol a abdicat și a părăsit
țara, lăsându-l pe tron pe fiul său Mihai, la acel moment în
vârstă de 18 ani.

România în al Doilea Război

Mondial[modificare | modificare sursă]

România 1941-1944

Articol principal: România în al Doilea Război Mondial.

În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât și
în vest: în iunie 1940, după ce a înaintat un ultimatum
României, Uniunea Sovietică a
anexat Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța. Două
treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o
mică parte din URSS), pentru a forma RSS
Moldovenească. Bucovina de Nord și sudul Basarabiei au
fost oferite RSS Ucraineane.
Între 1941 și 1944, generalul Ion Antonescu conduce țara
ca dictator militar (conducător).
Prin Dictatul de la Viena, Romania este nevoită
în august 1940 să cedeze Ungariei partea de nord
a Transilvaniei în schimbul garanțiilor de securitate
germano-italiene. De asemenea, prin Tratatul de la
Craiova, din 7 septembrie 1940, sudul Dobrogei
(Cadrilaterul) a fost cedat - la insistențele lui Hitler
- Bulgariei. Pentru a recupera teritoriile ocupate de URSS,
Antonescu a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial de
partea Axei în iunie 1941, deși nu a încheiat niciodată un
acord scris în acest sens.
Operațiunea Barbarossa a permis recuperarea teritoriilor
pierdute în dauna Uniunii Sovietice, care n-au fost însă
reintegrate României, ci puse sub guvernatorat
(Guvernământul Bucovinei, Guvernământul Basarabiei).
Țara și-a alipit și regiunea dintre Nistru și Nipru, cunoscută
sub numele de Transnistria. Cucerirea Rusiei a eșuat cel
târziu odată cu Bătălia de la Stalingrad, în urma înfrângerii
producându-se un recul care a dus la ocuparea unei părți a
teritoriului românesc de către Armata roșie.
La 23 august 1944, o lovitură de stat dată de Regele Mihai,
cu sprjinul partidelor politice și al unor ofițeri de rang înalt ai
armatei, a răsturnat dictatura lui Antonescu și a evitat
transformarea României într-un câmp de luptă. Țara și-a
întors armata împotriva germanilor, grăbind astfel sfârșitul
celui de-al Doilea Război Mondial (după muți autori, cu
circa 6 luni). România a luptat greu în bătăliile cu germanii
din Transilvania, Ungaria, Austria și Cehoslovacia,
situându-se pe locul 4 în ceea ce privește efectivele armate
angajate în luptă, aportul concret adus Aliaților și
rezultatele obținute pentru victoria asupra Germaniei.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, nordul
Transilvaniei a revenit României, dar Bucovina de Nord,
Basarabia, Ținutul Herța și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au
rămas cedate URSS și Bulgariei. După ce a fost înființată
ca parte a Uniunii Sovietice, RSS Moldovenească a devenit
independentă în 1991, sub numele de Republica Moldova.

Comunismul în România și RSS

Moldovenească[modificare | modificare sursă]
România în 1967

Articole principale: Comunismul în România, Revoluția

română din 1989, RSS Moldovenească și Istoria Uniunii
Sovietice (1985-1991).
La 3 ani după ce trupele sovietice ocupă România (în
1947), regele Mihai I este forțat să abdice și e proclamată
Republica Populară Română, ca stat comunist.
După o perioadă de obediență, marcată de colaborarea cu
guvernul sovietic în timpul revoluției maghiare din 1956 și
al diferendelor diplomatice sovieto-iugoslave, la
începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început
să-și afirme o anumită independență față de Uniunea
Sovietică, pe fondul retragerii armatei sovietice din țară în
1958. Ceaușescu a devenit secretarul general al Partidului
Comunist Român în 1965 și șef al Statului în 1967.
Denunțarea ceaușistă a invaziei sovietice a Cehoslovaciei
din 1968 și o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat
la crearea unei imagini pozitive a dictatorului, atât în vest,
cât și acasă. Admirativi la început față de politica externă
independentă a lui Ceaușescu, liderii occidentali au luat
treptat o atitudine din ce în ce mai fermă împotriva unui
regim care a devenit la sfârșitul anilor 1970 foarte aspru,
despotic și capricios. Creșterea economică rapidă
antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei
recesiuni profunde, tratată printr-o austeritate dură și o
represiune politică severă.
Conducerea lungă de câteva decenii a
președintelui Nicolae Ceaușescu a devenit din ce în ce mai
cruntă în anii 1980.
După prăbușirea comunismului în restul Europei de Est,
spre sfârșitul verii lui 1989, un protest de la mijlocul lui
decembrie din Timișoara a crescut într-o revoltă
populară răspândită pe întreg teritoriul țării contra regimului
ceaușist. Ion Iliescu a devenit președinte pe 22 decembrie.
Ceaușescu a fost arestat imediat, și, după un proces
înscenat, a fost executat împreună cu soția sa pe 25
decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1.500 de pesoane au
fost ucise în luptele de stradă dintre armată și populație. O
coaliție de guvernare improvizată, Frontul Salvării
Naționale (FSN), s-a instalat la putere și a proclamat
restaurarea democrației și a libertății. Partidul Comunist a
fost interzis prin lege, iar cele mai importante măsuri
nepopulare ale lui Ceaușescu, precum interzicerea
avortului și a contracepției, au fost abrogate.

Românii după căderea comunismului

în Europa[modificare | modificare sursă]
România pluralistă[modificare | modificare sursă]
Articole principale: România începând cu
1989 și Republica Moldova după independență.
Alegerile parlamentare și prezidențiale au avut loc pe 20
mai 1990. Concurând cu Partidele Național
Țărănesc și Național Liberal, Ion Iliescu, un fost activist
comunist, a câștigat 85% din voturi. FSN a primit două
treimi din locurile din Parlament, și l-a numit pe profesorul
universitar Petre Roman în funcția de prim-minstru, acesta
demarând reforme pentru trecerea la o economie de piață.
De vreme ce noul guvern era încă format în mare parte din
foști comuniști, anti-comuniștii au protestat în Piața
Universității, București începând cu luna aprilie 1990. Două
luni mai târziu, cei numiți de Iliescu „huliganii” au fost
împrăștiați brutal de către minerii din Valea Jiului, chemați
de acesta. Minerii au atacat Universitatea, Institutul de
Arhitectură „Ion Mincu”, precum și sediile și casele liderilor
opoziției. Guvernul lui Petre Roman a căzut la sfârșitul
lui septembrie 1991, când minerii s-au întors la București
pentru a cere salarii mai mari. Un tehnocrat, Teodor
Stolojan, a fost numit în fruntea unui guvern interimar, până
la venirea alegerilor.
O nouă Constituție democratică a fost proiectată
de Parlament și adoptată după un referendum popular. În
alegerile naționale din 1992, Ion Iliescu a fost reconfirmat
în funcția de președinte. Cu sprijin parlamentar de la
partidele parlamentare naționaliste PUNR și PRM și de la
PSM, un continuator al fostului partid comunist, a fost
format un guvern în noiembrie 1992, sub prim-
minstrul Nicolae Văcăroiu, un economist. Guvernarea
1992-1996 a fost marcată de stoparea progresului și a
reformelor necesare la acel moment, și de privatizări pe
scară redusă și însoțite de scandaluri.
Emil Constantinescu din coaliția electorală Convenția
Democrată Română (CDR) l-a învins in 1996 pe
președintele Iliescu, după un al doilea scrutin și l-a înlocuit
la șefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru.
Ciorbea a rămas în această funcție până în martie 1998,
când a fost înlocuit de Radu Vasile (PNȚCD) și mai târziu
de Mugur Isărescu. Mandatul lui Constantinescu a marcat
o serie de reforme, în principal în sensul accelerării
privatizărilor, reducerii subvențiilor acordate agenților
economici de stat, reconstituirii dreptului de proprietate
desființat de regimul comunist (în ce privește terenurile
agricole și clădirile din orașe). Tranziția accelerată către
economia de piață s-a manifestat prin închiderea mai
multor întreprinderi de stat și prin reduceri de personal la
cele privatizate, șomajul crescând puternic în anii 1997-
1999, concomitent cu plata datoriei externe a României. În
mandatul lui Isărescu, o serie de măsuri economice au dus
la stabilizarea monedei naționale și la începutul unei
creșteri economice sustenabile pe baza exporturilor, dar în
alegerile din 2000 Partidul Social Democrat (PSD) și Iliescu
au câștigat un nou mandat de președinte, iar Adrian
Năstase a fost numit prim-ministru.
În 2002, România a fost invitată să adere la NATO. În
același an, Uniunea Europeană a confirmat sprijinul
puternic față de scopul țării de a adera în 2007. Totuși, au
mai rămas de efectuat multe reforme de restructurare a
economiei, iar rapoartele Uniunii Europene au arătat o
serie de deficiențe, mai ales în ce privește independența
justiției.
În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în
funcția de președinte al țării, în fruntea unei coaliții formate
din PNL și PD, alături de UDMR și PUR (ulterior Partidul
Conservator), iar cu funcția de prim-ministru al Guvernului
României, a fost desemnat Călin Popescu Tăriceanu,
primul premier din partea Partidului Național Liberal în 67
de ani. Partidul Conservator s-a retras ulterior de la
guvernare. În aprilie 2007, Partidul Democrat a fost scos de
la guvernare, noul guvern Tăriceanu, din care fac parte
doar miniștri din partea PNL și UDMR, a depus jurământul
la 5 aprilie 2007, fiind sprijinit în Parlament de Partidul
Național Liberal, de Uniunea Democrată a Maghiarilor din
România, precum și de Partidul Social Democrat și de
fostul partener de coaliție, PC.
În 2009, Traian Băsescu a câștigat la limită un al doilea
mandat în funcția de Președinte al țării. Criza economică
mondială lovește România, numeroase firme se închid sau
își reduc activitatea, în special dintre cele care activau în
domeniul construcțiilor și comerțului. guvernul condus de
Emil Boc fiind obligat la rândul său să adopte măsuri
similare (concedieri, reduceri salariale și renunțare la
prime) și în rândul angajaților statului, creșterea TVA.
Pentru a nu intra în incapacitate de plată, România a
împrumutat 19,95 mld. euro de la FMI, UE, Banca
Mondială și BERD.
Republica Moldova
independentă[modificare | modificare sursă]
Pe fondul reformelor lui Mihail Gorbaciov în URSS, în 1989
Republica Moldova cunoștea o perioadă de renaștere
culturală românească și de liberalizare politică (în contrast
 cu România); limba română a devenit limbă oficială a
Republicii Moldova la 31 august 1989, zi sărbătorită de
atunci ca Ziua Limbii Române, inițial doar în Republica
Moldova, dar din 2010 și în România. Când însă în august
1991 o lovitură de stat a comuniștilor conservatori a
încercat să-l înlăture la Moscova de la putere pe
Gorbaciov, statele componente ale URSS și-au declarat
independența. Republica Moldova a făcut acest lucru la 27
august 1991, dar situația în țară era una conflictuală.
Comuniștii conservatori ce au păstrat puterea în teritoriile
de la stânga Nistrului cereau insistent încă din perioada
sovietică separarea de RSS Moldovenească, iar după
proclamarea independenței Moldovei, au declarat
independența teritoriului controlat de ei. Conflictul
violent ce a urmat în 1992, în care s-a implicat și Armata a
14-a rusă staționată pe teritoriul statului autoproclamat nu a
dus la preluarea controlului asupra întregii țări de către
Chișinău, dar nici la recunoașterea independenței regimului
transnistrean. Susținută de Rusia (care însă nici ea nu i-a
recunoscut independența), Transnistria a rămas o zonă
neintegrată în Republica Moldova, condusă de aceiași
lideri conservatori timp de 20 de ani.
Între timp, guvernul de la Chișinău a adoptat simbolurile
naționale ale noului stat, steagul și stema fiind
asemănătoare cu simbolurile celuilalt stat locuit majoritar
de români, dar la referendumul din 1994 majoritatea
cetățenilor s-au pronunțat împotriva unirii cu România, iar
Constituția a ajuns să stipuleze că limba oficială este
cea moldovenească, concept apărut în epoca stalinistă
a Republicii Autonome Moldovenești interbelice.
În 2000 a venit la putere un guvern al Partidului
Comunist (PCRM), care a adoptat o poziție de pronunțată
adversitate față de România, neapropiind însă Republica
Moldova de alte state și nerezolvând nici problema
transnistreană. După protestele din aprilie 2009, care au
relevat o fraudă electorală prin care PCRM încerca să se
mențină la putere, o coaliție a forțelor pro-occidentale au
preluat puterea și au dus țara spre o apropiere de Uniunea
Europeană, exprimând dorința de aderare la această
organizație și, concomitent, îmbunătățind relațiile cu
România, înghețate în timpul guvernelor PCRM.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Portal România

 România
 Istoria creștinismului în România
 Istoria Dobrogei
 Lista domnilor Țării Românești (până în 1859)
 Lista domnilor Moldovei (până în 1859)
 Regii României (1859 - 1947)
 Reginele României (1859 - 1947)
 Președinții României (din 1947)
 Premierii României (din 1862)

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Octavian-Liviu Șovan, Zorile creștinismului în nord-estul
Moldovei-repere arheologice, Revista Forum cultural, Anul V,
nr.4, decembrie 2005 (19)
2. ^ Lucien Musset. — Les invasions. Le second assaut contre
l'Europe chrétienne (VIIe-XI siècles), Presses Univ. France, 1965,
p.195

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Nicolae Iorga, Istoria românilor, Ediția I, 1936-1939
 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia
Traiană, 1888-1893
 Ioan-Aurel Pop, Historia Honesta Misio, în: Cristian
Colceriu, Elite Clujene Contemporane - Cluj
Contemporary Elites, vol. I Academia Romana, CST,
Editura Clear Vison, Cluj-Napoca, 2009, p. 802- 833
 Academia Română, „Istoria românilor”, 4 vol., Editura
Enciclopedică, București 2001.
 Ion Bulei, „Scurtă istorie a romanilor”, Editura Meronia,
1996
 Ion Turcanu, Istoria românilor (cu o privire mai largă
asupra culturii), Brăila, 2007

Lectură suplimentară[modificare | modificare
sursă]

 Jakó Zsigmond, Paleografie, istoriografie, medievistica

transilvana, în: Cristian Colceriu, Elite Clujene
Contemporane - Cluj Contemporary Elites, vol. I
Academia Romana, CST, Editura Clear Vison, Cluj-
Napoca, 2009, p. 415- 432
Vezi și: Wikipedia:Resurse/Istoria românilor.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 ro  Despre începuturile neamului românesc
 ro  Carti despre Istoria Românilor
 Maraton Descoperă: Descoperă istoria românilor, 19
decembrie 2009, Descoperă
 Top 10 – Cele mai mari bătălii ale românilor , 8
decembrie 2009, Descoperă
Multimedia
  Reconstituire 3d ideala a unei asezari dacice; Unip;
judetul Timis
Categorie: 
 Istoria românilor
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Căutare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Element Wikidata
 Citează acest articol
Limbi
Adaugă legături
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 27 noiembrie 2019, ora 12:09.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în
condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de
utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia
 Termeni

 Dezvoltatori

 Statistics

 Cookie statement

 Versiune mobilă