Căsătoria

 este o uniune legalizată prin care două persoane sau mai mult de doi
parteneri (în țările care recunosc poligamia) s-au decis să întemeieze o familie,
să trăiască și să-și împartă veniturile și bunurile materiale în comun. Prin actul
căsătoriei se creează o relație de rudenie între familiile persoanelor implicate.
Căsătoria este o instituție în care relațiile interpersonale, de obicei, intime și
sexuale, sunt recunoscute într-o varietate de moduri, în funcție de cultura sau
subcultura în care se petrece. O astfel de uniune, de multe ori formalizată printr-o
ceremonie de nuntă, poate fi, de asemenea, numită căsătorie. În anumite țări și
persoanele de același sex se pot căsători din punct de vedere legal.
Din punct de vedere juridic, căsătoria formează o categorie familială în
sine. Soții nu sunt nici rude și nici afini și formează împreună o familie nouă.[1]
Căsătoriile creștine se întemeiază pe învățăturile lui Isus și ale apostolului Pavel.[5] Azi multe culte
creștine consideră căsătoria drept sacrament, o instituție sacră sau un legământ,[6] dar nu a fost
întotdeauna așa,[7] înainte de a fi recunoscută în mod oficial drept sacrament de Biserica Catolică la
Conciliul de la Verona din 1184.[8] Înainte de asta, nu exista un ritual pentru a încheia căsătoria:
„Legămintele căsătoriei nu era necesar să fie făcute într-o biserică și nici nu se cerea ca un preot să
fie de față. Un cuplu își putea manifesta consimțământul reciproc oriunde și în orice moment.”[9][7]
În decretele asupra căsătoriei ale Conciliului Tridentin (sesiunea a XXIV-a din anul 1563) validitatea
căsătoriei a devenit funcție de a avea loc în fața unui preot plus doi martori,[7][10][11][12][13] iar a prin a
stipula că nu mai era nevoie de consimțământ din partea părinților au încheiat o dispută care se
prelungea începând din secolul al XII-lea.[10] În cazul unui divorț, partea nevinovată nu avea drept de
recăsătorire cât timp trăia cealaltă parte la căsătorie, chiar dacă acea persoană comisese adulter.[10]
Abia în secolul al XVI-lea Biserica Catolică a permis ca ceremoniile de căsătorie să aibă loc în
biserici, până atunci având loc în porticul bisericilor.[7]
Martori antici ai intervenției clerului în cadrul căsătoriilor îi includ pe Tertullian, care vorbește de
creștini care „cer căsătoria” de la clerici,[14] și Ignatie al Antiohiei, care afirma că creștinii ar trebui să
se unească având aprobare din partea episcopului.[15] Începând din secolul al IV-lea era considerat
obligatoriu pentru creștini ca a lor căsătorie să fie binecuvântată de clerici,[16][17][18][19] ceea ce
devenise rutină în vremea respectivă.[20] Dar până în secolul al XX-lea unele căsătorii au continuat
să fie realizate fără respectarea acestei obligații. Deci, pentru cea mai mare parte a istoriei bisericii
vestice (latine), căsătoria a fost realizată (conform tradițiilor romane și iudaice) fără prezența clerului,
în conformitate cu obiceiurile locale.[21] În Vest cei care se căsătoreau erau sacerdoții, cu condiția să
fie botezați, iar acordul lor reciproc era dovadă suficientă a existenței unei căsătorii sacramentale, a
cărei validitate nu depindea nici de prezența martorilor, nici de respectarea legii celui de-al Patrulea
Conciliu Lateran din 1215, care interzisese căsătoriile clandestine și cerea facerea unor anunțuri
înainte de căsătorie.[22][23] Validitatea acestor căsătorii bătea chiar validitatea unei căsătorii ulterioare,
desfășurată în biserică, chiar dacă prima era făcută sub un copac sau într-o tavernă.[24] Chiar după
Conciliul Tridentin obligase la a o face în fața unui preot sau delegat al său și cel puțin doi martori
pentru a fi validă, situația anterioară a continuat în multe țări în care decretul conciliului nu fusese
promulgat. Aceasta a luat sfârșit abia în 1908, la intrarea în vigoare a decretului Ne Temere. Totuși,
chiar în Vest, unde căsătoriile chiar fără participarea clericilor erau considerate valide, un Romeo și
o Julietă care se căsătoreau fără consimțământul părinților lor ar fi preferat ca unirea lor să fie
binecuvântată de un preot. Există dări de seamă despre servicii nupțiale reale în Estul bisericii pe
atunci unite începând din secolul al VII-lea,[25] dar primul raport scris detaliat al unei nunți creștinești
în Vest datează din secolul al IX-lea și pare să fie identică serviciului nupțial din Roma antică.
[21]
 Păstrarea obiceiurilor locale de căsătorie a fost recunoscută de Conciliul Tridentin, care a
decretat: „Dacă vreo provincie are în această privință obiceiuri sau ceremonii lăudabile, dar diferite
față de cele numite anterior, sfântul conciliu dorește în mod sincer ca ele să fie în mod sigur
păstrate.”[26] Aceeași latitudine există și azi în designul ritualurilor de căsătorie sau în adaptarea celor
existente.[27]
De-a lungul Evului Mediu căsătoriile erau aranjate, unele începând cu nașterea, iar aceste
promisiuni timpurii de căsătorie erau adesea folosite pentru a realiza tratate între diferite familii
regale, nobili și moștenitori de feude. Biserica se opunea acestor căsătorii impuse și a mărit numărul
de prevederi de anulare ale unor astfel de aranjamente.[28] Odată cu răspândirea creștinătății în
perioada romană și Evul Mediu, ideea alegerii libere în selectarea partenerului de căsătorie a
devenit mai populară, răspândindu-se odată cu ea.[28]
În secolul al XII-lea, Papa Alexandru al III-lea a decretat că ceea ce forma o căsătorie era acordul
reciproc liber exprimat de către soți, nu decizia părinților sau tutorilor lor.[29] După aceea căsătoriile
clandestine au început să prolifereze, ceea ce a făcut ca tribunalele ecleziastice să aibă de hotărât
care dintr-o serie de căsătorii a fost prima și prin urmare singura validă.[30][31] Deși „detestate și
interzise” de biserică,[32] ele erau recunoscute drept valide. Astăzi, în mod similar, catolicilor le este
interzis să încheie căsătorii mixte fără permisiune din partea autorităților bisericești (catolice), dar
dacă cineva încheie astfel de căsătorii fără o astfel de permisiune, dacă celelalte condiții sunt
îndeplinite, căsătoria este considerată validă, dar ilicită.
Puritanii, deși aveau o mare prețuire pentru căsătorie, o considerau o treabă lumească („civilă”) mai
degrabă decât „religioasă”, fiind „sub jurisdicția tribunalelor civile”.[33] Ei au ajuns la această concluzie
deoarece în Biblie nu există niciun exemplu de căsătorie încheiată de un cleric și nicio mențiune că
rolul clericilor ar fi și acela de a încheia căsătorii. Ei considerau căsătoria drept un „remediu
împotriva concupiscenței”[33] și având un scop spiritual.
Unele culte permit desfacerea căsătoriei prin divorț sau de anulare. Religia catolică nu permite decât
în situații excepționale desfacerea căsătoriei religioase[34]. Religia ortodoxă este puțin mai permisivă,
permițând desfacerea căsătoriei din motiv de adulter sau dacă ambii soți decid să se
călugărească[35].