UNIVERSITATEA TITU MAIORECU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

PSIHOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ ÎN
DEPRESIE

Coordonator Ştiinţific:

Conf. Univ. Dr. Barbara Crăciun

Absolvent:

Bîrgăoanu (Traian) Daniela Camelia

2018

Bucureşti

1
Rezumat
Un român din cinci știe bine ce este depresia, fie din proprie experiență, fie
indirect, prin cineva apropiat. Foarte puțini dintre ei apelează, însă, la medic sau la
psihoterapeut. Din această cauză, foarte multă lume suferă în tăcere de depresie, de cele
mai multe ori alături de o familie care nu știe ce se întâmplă.
Că persoana alege să vorbească mai întâi cu un psiholog sau să fie consultată de
un psihiatru, depinde de mai mulți factori. Unii factori țin de viața personală, alții au de-a
face cu starea generală de sănătate deoarece depresia complică alte boli (cele cronice de
inimă, diabetul, obezitatea, bolile de tiroidă, etc.). Persoana care suferă trebuie să vadă un
profesionist, să fie evaluată pentru stările sale și să primească ajutor. Ajutorul poate să fie
sub forma psihoterapiei sau tratament medicamentos.
Această lucrare își propune în primul capitol să trateze subiectul „depresie” din
punct de vedere istoriografic și din perspectiva celor două științe care concură în tratarea
acestei maladii: psihiatria și psihologia.
Capitolele II și III ale lucrării se concentrează pe una dintre cele mai eficiente
metode de vindecare a depresiei non psihotice, respectiv psihoterapia cognitiv-
comportamentală iar partea de cercetare a lucrării demonstrează eficiența și eficacitatea
psihoterapiei de tip cognitiv-comportamental ce se aplică în cazurile de depresie.
Cercetarea efectuată este de tip experimental. Eşantionul este compus din 30
persoane ce au un nivel al depresiei testate clinic ca depresie uşoară sau depresie medie,
eşantion ce a fost împărţit aleatoriu în două grupe formând grupul experimental și grupul
de control.
Relevanţa diagnosticului „depresie” a fost necesară pentru a observa dacă
modalitatea de intervenţie propusă de noi are impact în modificarea diagnosticului.
Analiza profilului distresului emoţional a fost adăugată pentru a avea două
instrumente de măsurare a nivelul depresiei, astfel că rezultatele cercetării să fie cât mai
concrete.
Obiectivul cercetării este observarea impactului psihoterapiei cognitiv
comportamentale asupra scăderii gradului depresiei, cât şi asupra scăderii gradului
distresului emoţional.

2
 Analiză comparativă a celor două grupuri arată diferenţe semnificative după
aplicarea terapiei cognitiv- comportamentale în cadrul grupului experimental nivelul
depresiei scăzând considerabil în comparaţie cu grupul de control în care nu s-a aplicat
nici o metodă de intervenţie, iar rezultatele au arătat o creştere a nivelului depresiei.

3
Cuprins
Cuprins ................................................................................................................................ 4
Capitolul I. Depresia ........................................................................................................... 5
I.1. Date istoriografice asupra dezvoltării conceptului de „depresie” ............................. 5
I.2. Simptomele și clasificarea tulburărilor depresive ..................................................... 8
I.3. Natura depresiei din punct de vedere psihiatric ...................................................... 18
I.3.1. Date epidemiologice și socio-demografice ...................................................... 19
I.3.2. Factori etiopatogenetici .................................................................................... 20
I.4. Natura depresiei din punct de vedere psihologic .................................................... 25
Capitolul II. Psihoterapia cognitiv comportamentală ....................................................... 32
II.1. Ce este psihoterapia ............................................................................................... 32
II.2. Terapia cognitiv comportamentală - definiție ....................................................... 34
II.3. Principiile și postulatele terapiei comportamentale ............................................... 36
II.4. Strategiile și tehnicile specifice terapiei comportamentale: .................................. 38
II.5. Metodele și tehnicile psihoterapiei cognitiv-comportamentale ............................. 41
II.6. Conceptualizarea cazurilor în psihoterapia cognitiv- comportamentală ............... 45
Capitolul III. Psihoterapia cognitiv-comportamentală în depresii .................................... 47
III.1. Modelul cognitiv al depresiei ............................................................................... 47
III.2. Structura tratamentului în depresie (Melanie Fennell, 1989) ............................... 49
III.3. Strategiile cognitiv comportamentale de psihoterapie în depresie ....................... 51
CAPITOLUL IV. Obiectivele şi Metodologia lucrării ..................................................... 59
IV.1. Obiective şi ipotezede lucru ................................................................................. 59
IV.2. Metode și instrumente folosite ............................................................................. 59
IV.2.1. Profilul stresului emoțional - PDE ................................................................ 60
IV.2.2. Scala de depresie Burns ................................................................................. 61
IV.3. Descrierea lotului de participanți ......................................................................... 62
IV.4. Procedura de lucru ............................................................................................... 63
Capitolul V. Analiza și interpretarea datelor cuprinse în cercetare .................................. 64
Concluzii ........................................................................................................................... 88
Bibliografie ....................................................................................................................... 90
Anexa 1. Profilul Distresului Emoțional (PDE) ............................................................... 94
Anexa 2. Scala de depresie Burns BDC – Checklist ........................................................ 95

4
Capitolul I. Depresia
I.1. Date istoriografice asupra dezvoltării conceptului de
„depresie”
Prezența stărilor depresive este semnalată atât în scrierile biblice cât și în
literatura antică, motiv pentru care se poate presupune că delimitarea tulburărilor psihice
ar fi început tocmai cu stările depresive și maniacale. În paginile marilor poeme a lui
Homer (sec. X-IX I.Hr) „ Iliada” și „Odiseea”, sunt descrise cazuri tipice de sindroame
depresive.
Totuși, începutul delimitării conceptului de depresie a fost făcut de Hipocrate
(460-377 I.Hr.), care, pentru a defini această tulburare, a folosit termenul de
„Melancolie”, pe care o consideră o stare fiziopatologică și nu o boală în sine. Ulterior,
termenul de melancolie a fost interpretat destul de diferit.
În antichitatea greco-romană și până aproape de sfârșitul secolului trecut, în
cadrul melancoliei erau incluse aproape toate stările depresive, în special cele grave și
inhibate, dar depresia rămâne încă insuficient delimitată. Actualitatea ei devine cu atât
mai evidentă cu cât în ultimele decenii nenumărate cercetări aduc date noi în direcția
delimitării nosologice, etiopatogenice, biochimice şi clinico-terapeutico-profilactice, care
lărgesc să modifică în esență conceptul de depresie.
Evoluția și dezvoltarea conceptului de depresie se poate împărți în trei etape:
1. Perioada preclinică, dominată de concepțiile umorale (elaborate de
Hipocrate), potrivit căruia corpul ar fi compus din patru umori: sânge, flegmă, bilă neagră
şi bila galbenă; situații în care excesul sau diminuarea uneia dintre aceste umori ar
determina boala, de exemplu: excesul de bilă neagră din creier ar afecta inteligența și ar
produce melancolia. În scop terapeutic, pe lângă o atitudine înțelegătoare realizată prin
convorbiri, îngrijiri atente şi stimularea activității, dietă, gimnastică și distracții adecvate,
el a utilizat și câteva droguri cum ar fi: mandragora, ricinul, macul, aloe, mirtul și altele,
căutând în același timp să amelioreze și tulburările somato-vegetative și de somn pe care
le-a semnalat ca fiind frecvente în melancolie.

5
 Asclepiade din Bitinia (120-56 I.Hr.) considera tulburările mintale ca fiind
rezultatul unor dezordini emoționale, iar prin dihotomizarea lor în „alienații acute” şi
„alienații cronice”, el a încadrat melancolia în ultima grupă.
Cicero Marcus Tulius (106-43 I.Hr.), opunând-se noțiunii umorale a lui
Hipocrate, era de părere că melancolia ar fi cauzată de factori psihici. După eșecurile și
pierderile din ultimii lui ani de viață, soldate cu părăsirea activității sociale și a Romei,
care i-au zdruncinat sănătatea psihică și somatică, se retrage la Tusculum, unde în decurs
de câteva luni, a scris cinci cărți „Tusculanae Disputationes”, unde în cea de a treia și a
patra se găsesc referiri la relațiile dintre corp și psihic precum și la tulburările psihice.
Observațiile lui asupra depresiei au o mare importanță, pentru că ele provin din
observarea propriei stări depresive dominate de tristețe, disperare, incertitudine, auto
învinuire și chiar idei de suicid. În privința terapiei, Cicero afirma că „natura a fost mai
darnică cu sufletul decât cu corpul, fiindcă pentru corp folosim leacuri din afară, pe când
sufletul cuprinde în el însuși mijloacele de vindecare, dar nu orice chin sufletesc se
vindecă în același fel".
Evul Mediu (300-1500 e. n) este caracterizat ca o epocă de incultură,
obscurantism și barbarie, care a întrerupt progresul dezvoltării științifice şi sociale,
facilitând întoarcerea spre explicații supranaturale și demonice ale etiologiei bolilor
psihice, ceea ce adus treptat la instituirea unor tratamente brutale, care au culminat cu
publicarea lucrării călugărilor dominicani I. Sprenger şi K. Kramer, intitulată „Malleus
Maleficarum” (1486), în care tortura și moartea erau indicate ca metode terapeutice
pentru bolnavii psihici.
2. Perioada clinică începe din secolul al XV-lea și se continuă până la sfârșitul
secolului al XIX-lea. Odată cu începutul Renașterii, concepția umorală a lui Hipocrate
începe să fie tot mai accentuat pusă sub semnul întrebării și prin urmare să piardă teren în
favoarea altor ipoteze etiopatogenice. Dintre reprezentanții acestei perioade remarcăm pe:
Johann Weyer (1515-1588), medic particular al ducelui Guillaume de Clives, ce
suferea de o stare depresiv acronică, a semnalat că o mare parte din rudele ducelui
prezentau diferite boli afective, publicând în 1563 opera „Decepția diavolilor”, în care
respinge ideea că bolile psihice sunt cauzate de diavoli.

6
 Giarolamo Mercuriale (1530-1606) a realizat câteva eseuri asupra melancoliei și
a descris câteva tipuri de manii.
Felix Platter (1536-1614) a descris delirul parțial, formele hipocondriace și
tulburările globale de inteligență din melancolie, susținând că leziunile cerebrale sunt
responsabile pentru aceste tulburări.
John Dee în 1590, descrie evoluția melancoliei la o bolnavă vârstnică (Ann
Frank), care era tristă, tăcută, preocupată de mila lui Dumnezeu pentru multiplele păcate
săvârșite pe parcursul existenţei sale și care a comis și două crize impulsive spre „acte
oribile” de suicid.
Kahlbaum (1828-1899) susținea că mânia și melancolia nu sunt două boli
distincte, ci una difuză, denumind-o „ciclotimie” (1822). Tot în 1822 Magnan (1835-
1916) a postulat că bolile psihice sunt mărturii ale unor perturbări degenerativ-ereditare,
care cuprind generații succesive și devin mai apoi în mod progresiv mai severe și mai
extinse.
3. În perioadă a treia, modernă și contemporană, esențial nosologică și
terapeutică, studiul depresiilor se afla mai mult ca oricând la ordinea zilei.
Acesta etapă modernă a psihiatriei începe cu Emil Kraepelin (1855-1926), care,
pornind de la o analiză minuțioasa a observațiilor predecesorilor și contemporanilor săi
referitoare la tulburările afective, pe care le-a comparat cu propriile observații, dublate de
un studiu neuroanatomic, psihologic și de o investigare longitudinală a bolnavilor, a ajuns
la concluzia că psihozele circulare cu formă dublă, intermitente, periodice, alternate sau
mixte, sunt asemănătoare, chiar identice, propunând astfel în 1896 reuniunea și definirea
lor prin termenul de „ psihoza maniaco-depresiva”, făcând o distincție între schizofrenie
și psihoza maniaco-depresivă, a grupat și a separat cazurile depresive survenite în a treia
etapă de vârstă, denumindu-le „melancolii de involuție”.
Schimbările survenite în ultimele patru decenii în domeniul tulburărilor de
dispoziție au adus odată cu ele reconsiderări atât asupra conceptelor teoretice, cât și
asupra modalităților și principiilor terapeutice. Astfel, din punct de vedere semantic şi
lexical-conceptual, termenul de „boală” a fost înlocuit cu cel de „tulburare”, iar cel de
„afectivitate” cu cel de „dispoziție”, ceea ce a dus la schimbarea denumirii de „boli
afective” cu cel de „tulburări de dispoziție”."

7
I.2. Simptomele și clasificarea tulburărilor depresive
Depresia este o maladie mentală caracterizată printr-o modificare profundă a stării
timice, a dispoziției, în sensul tristeții, al suferinței morale și încetinirii psihomotorii.
Asociindu-se în general cu anxietatea, depresia întreține la pacient o impresie
dureroasă de neputință globală, de fatalitate disperată, iau uneori antrenează ruminații
subdelirante, pe tema culpabilității, a indignității, a autodeprecierii, putând conduce la
luarea în considerare a sinuciderii și, uneori, la realizarea acesteia.
Această durere morală este deosebit de intensă mai ales în formă melancolică sau
endogenă. Pierderea stimei față de sine și dorința de a dispărea pot antrena idei suicidare,
pe care doar inhibiția le împiedică de la transpunerea în act.
Dacă timp îndelungat s-a menținut distincția dintre depresia endogenă și depresia
nevrotic/reactivă, de mai bine de un deceniu se face simțită orientarea spre un fel de
continuum între aceste două tipuri, pe care de fapt nu le-ar separa decât intensitatea
simptomelor. Trebuie spus că vechea separație dintre cele două mari tipuri de depresie,
unul endogen, cu cauzalitate biologică, altul psihogen cu cauzalitate psihică, ținea de un
conflict vechi privind etiologia. Acesta separa în mod radical cele ce rețineau o cauză
organică, confirmând rolul de regulator timic al monoaminelor cerebrale și în mod
special al noradrenalinei (al căror deficit la depresivi ar putea fi de natură ereditară) de
cele care apăreau, pe urmele lui S. Freud și ale progreselor psihanalizei, un punct de
vedere strict psihogenetic.
Depresia poate fi examinată ca „un dispozitiv comportamental înnăscut care se
impune unor subiecți atunci când circumstanțele îl solicită sau când o predispoziție
neurobiologică se pretează la aceasta". Pe scurt, depresia ar fi un „răspuns", „o stare
cerebrală legată de imposibilitatea de a schimba acea situație". Dacă această „stare
cerebrală patologică" cedează de mai multe ori la medicamentele moderne, psihoterapia
va permite depresivilor să-și conștientizeze mecanismele psihice care provoacă sau care
întrețin suferința mentală și de a-i preveni recidiva.
Potrivit DMS-IV-TR, tulburările afective sunt împărțite în tulburări depresive
(depresia unipolară), tulburări bipolare și două tulburări bazate pe etiologic – tulburarea
afectivă datorată unor condiții medicale generale și tulburarea afectivă indusă de o
substanță. Tulburările depresive (adică tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică

8
și tulburarea depresivă fără altă specificație) se disting de tulburările bipolare prin faptul
că nu există niciun istoric de a fi avut vreodată un episod maniacal, mixt sau
hipomaniacal. Tulburările bipolare (de ex. tulburarea bipolară I, tulburarea bipolară II,
ciclotimia și tulburarea bipolară fără altă specificație) implică prezența (sau un istoric) de
episoade depresive majore:
- Tulburarea depresivă majoră se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade
depresive majore (adică cel puțin 2 săptămâni de dispoziție depresivă sau de pierdere a
interesului, acompaniată de cel puțin patru simptome suplimentare de depresie).
- Tulburarea distimică se caracterizează prin cel puțin 2 ani de dispoziţie depresivă,
mai multe zile da decât nu, acompaniată de simptome depresive care nu satisfac criteriile
pentru un episod depresiv major.
- Tulburarea depresivă fără altă specificație este inclusă în codificarea tulburărilor
cu elemente depresive care nu satisfac criteriile pentru tulburarea depresivă majoră,
tulburarea distimică, tulburarea de adaptare cu dispoziție depresivă sau tulburarea de
adaptare cu dispoziție anxioasă și depresivă (sau simptome depresive despre care există
informații inadecvate sau contradictorii).
- Tulburarea bipolară I se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade
maniacale sau episoade mixte, acompaniate de regulă de episoade depresive majore.
- Tulburarea bipolară II se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade
depresive majore, acompaniate de cel puțin un episod hipomaniacal.
- Tulburarea ciclitimică se caracterizează prin cel puțin 2 ani de numeroase
perioade de simptome hipomanicale care nu satisfac criteriile pentru un episod maniacal
și numeroase perioade de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod
depresiv major.
- Tulburarea bipolară fără altă specificație este inclusă pentru codificarea
tulburărilor cu elemente bipolare care nu satisfac criteriile pentru niciun dintre tulburările
bipolare specifice, așa cum sunt acestea definite în această secțiune (sau simptome
bipolare despre care există informații insuficiente sau contracdictorii).
- Tulburarea afectivă datorată unei condiții medicale generale se caracterizează
printr-o perturbare persistentă și proeminentă de dispoziție, considerată a fi consecința
fiziologică directă a unei condiții generale medicale generale.

9
 - Tulburarea afectivă indusă de o substanță se caracterizează printr-o perturbare
persistentă și proeminentă de dispoziție, considerată a fi consecința fiziologică directă a
unui drog de abuz, a unui medicament, a unui alt tratament somatic pentru depresie sau a
expunerii la un toxic.
- Tulburarea afectivă fără altă specificație este inclusă pentru codificarea
simptomelor afective care nu satisfac criteriile pentru nicio tulburare afectivă specifică ți
în care ste dificil să se aleagă între tulburarea depresivă fără altă specificație și tulburarea
bipolară fără altă specificație (de ex. Agitația acută).
Diagnosticul de depresie se poate formula doar în condiţiile prezenţei a cel puţin
cinci dintre simptomele enumerate, printre care trebuie să fie, în mod obligatoriu
prezente, fie dispoziţia depresivă, fie pierderea interesului şi a plăcerii pentru activitate.
Mănunchiul de simptome depresive este necesar să se manifeste clinic, pe o perioadă de
minimum două săptămâni.
Clasificarea ICD-10 a episodului depresiv:
F32.0 Episod depresiv uşor
.00 Fără simptome somatice
.01 Cu simptome somatice
F32.1 Episod depresiv moderat
.10 Fără simptome somatice
.11 Cu simptome somatice
F32.2 Episod depresiv sever fără simptome psihotice
F32.3 Episod depresiv sever cu simptome psihotice
F32.8 Alte episoade depresive
F32.9 Episod depresiv nespecificat

Episodul depresiv major are drept criterii de diagnostic: cinci sau mai multe din
următoarele simptome, care au fost prezente în cursul aceleiaşi perioade de două
săptămâni şi reprezintă o modificare de la nivelul anterior de funcţionare; cel puţin unul
dintre simptome este fie dispoziţie depresivă, fie pierderea interesului sau plăcerii. Nu se
includ simptome care este clar că se datorează unei condiţii medicale generale ori idei
delirante sau halucinaţii incongruente cu dispoziţia. Se manifestă dispoziţie depresivă cea

10
mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată fie prin relatare personală, de
exemplu, se simte trist sau inutil, ori observaţie făcută de alţii. La copii şi adolescenţi,
dispoziţia poate fi iritabilă. Un alt simptom important este diminuarea marcată a
interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activităţile, cea mai mare parte a
zilei, aproape în fiecare zi, după cum este indicat, fie prin relatare personală fie prin
observaţii făcute de alţii. Un element diagnostic important este pierderea semnificativă în
greutate, deşi nu ţine dietă, ori luare în greutate, de exemplu, mai mult de 5% din
greutatea corpului într-o lună, ori scăderea sau creşterea apetitului aproape în fiecare zi.
La copii, se ia în calcul incapacitatea de a atinge plusurile ponderale aşteptate.
Alte simptome sunt: insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi; fatigabilitate
sau lipsă de energie aproape în fiecare zi; sentimente de inutilitate sau de culpă excesivă
ori inadecvată, care poate fi delirantă, aproape în fiecare zi, nu numai autorepros sau
culpabilizare în legătură cu faptul de a fi suferind; diminuarea capacităţii de a gândi sau
de a se concentra or indecizie aproape în fiecare zi, fie prin relatare personală, fie relatată
de alţii; gânduri recurente de moarte, nu doar teama de moarte, ideaţie suicidară recurentă
fără un plan anume ori tentativă de suicid sau un plan anume pentru comiterea suicidului.
Diagnosticul se pune dacă simptomele nu satisfac criteriile pentru un episod mixt,
dacă simptomele cauzează o detresă sau o deteriorare semnificativă clinic în domeniul
social, profesional ori în alte domenii importante de funcţionare; simptomele nu se
datorează efectelor fiziologice directe ale une substanţe (drog de abuz, medicament) ori
unei condiţii generale medicale (de exemplu, hipotiroidism); simptomele nu sunt
explicate mai bine de doliu, adică, după pierderea unei fiinţe iubite, simptomele persistă
mai mult de 2 luni ori sunt caracterizate printr-o deteriorare funcţională semnificativă,
preocupare morbidă de inutilitate, ideaţie suicidară, simptome psihotice sau lentoare
psihomotorie.
Tulburarea depresivă majoră cu episod unic are drept criterii de diagnostic:
prezenta unui singur episod depresiv major; episodul depresiv major nu este explicat mai
bine de tulburarea schizo-afectivă şi nu e suprapus peste schizofrenie, tulburare
schizofreniformă, tulburare delirantă ori tulburare psihotică fără altă specificaţie; nu a
existat niciodată un episod maniacal, un episod mixt ori un episod hipomaniacal. Această
excludere nu se aplică, dacă toate episoadele similare maniacale, mixte sau

11
hipomaniacale sunt induse de o substanţă sau de un tratament ori sunt datorate efectelor
fiziologice directe ale unei condiţii medicale generale.
Dacă actualmente sunt satisfăcute complet criteriile pentru un episod depresiv
major, trebuie să se specifice statusul clinic curent şi/sau elementele sale: uşor; moderat;
sever, fără elemente psihotice; sever, cu elemente psihotice; cronic; cu elemente
catatonice; cu elemente melancolice; cu elemente atipice; cu debut post-partum. Dacă
actualmente nu sunt satisfăcute complet criteriile pentru un episod depresiv major, trebuie
să se specifice statusul clinic curent al tulburării depresive majore sau elementele celui
mai recent episod: în remisiune parţială; în remisiune completă; cronic; cu elemente
catatonice; cu elemente melancolice; cu elemente atipice; cu debut post-partum.
Tulburarea depresivă majoră recurentă are drept criterii de diagnostic prezenţa a
două sau mai multe episoade depresive majore. Pentru a fi considerate episoade separate,
trebuie să existe un interval de cel puţin două luni consecutive în care nu sunt satisfăcute
criteriile pentru un episod depresiv major. Se verifică dacă episoadele depresive majore
nu sunt explicate mai bine de tulburarea schizo-afectivă şi nu sunt suprapuse peste
schizofrenie, tulburare schizofreniformă, tulburare delirantă sau tulburare psihotică fără
altă specificaţie; nu a existat niciodată un episod maniacal, un episod mixt ori un episod
hipomaniacal. Această excludere nu se aplică dacă toate episoadele similare episoadelor
maniacale, mixte sau hipomaniacale sunt induse de o substanţă ori de un tratament sau
sunt datorate efectelor fiziologice directe ale unei condiţii medicale generale.
Un episod depresiv major trebuie să fie distins de o tulburare afectivă datorată
unei condiţii medicale generale. Diagnosticul adecvat trebuie să fie cel de tulburare
afectivă datorată unei condiţii medicale generale dacă perturbarea afectivă este
considerată a fi consecinţa fiziologică directă a unei condiţii medicale generale, de
exemplu scleroza multiplă, ictus, hipotiroidism. Această precizare se bazează pe istoric,
datele de laborator sau examenul somatic. Dacă sunt prezente, atât un episod depresiv
major, cât şi o condiţie medicală generală dar se considera că simptomele depresive nu
sunt consecinţa fiziologică directă a condiţiei medicale generale, atunci tulburarea
afectivă primară este înregistrată oe axa 1 (de exemplu, tulburare depresivă majoră), iar
condiţia medicală generală pe axa 3 (de exemplu, infarct miocardic). Acesta trebuie să
fie, de exemplu, cazul dacă episodul depresiv major e considerat a fi consecinţa

12
fiziologică a faptului de a avea o condiţie medicală generală sau dacă nu există nicio
relaţie etiologică între episodul depresiv major şi condiţia medicală generală.
O tulburare afectivă indusă de o substanţă se distinge de un episod depresiv major
prin faptul că o substanţă (de exemplu, un drog de abuz, un medicament sau un toxic)
este considerată a fi etiologic în relaţie cu perturbarea afectivă.
La persoanele în etate, adesea este dificil să se stabilească dacă simptomele
cognitive (dezorientarea, apatia, dificultatea în concentrare, pierderea memoriei) sunt
explicate mai bine de o dementă sau de un episod depresiv major. O evaluare medicală
completă şi o evaluare a debutului perturbării, a secvenţierii temporale a simptomelor
depresive şi cognitive, a evoluţiei maladiei şi a răspunsului la tratament sunt utile în
efectuarea acestei precizări. Starea premorbidă a individului poate ajută la diferenţierea
unui episod depresiv major de o dementă. Într-o dementă, există de regulă un istoric
premorbid de declin al funcţiei cognitive, în timp ce un individ cu un episod depresiv
major este foarte posibil să aibă o stare premorbidă normală şi un declin cognitiv abrupt,
asociat cu depresia.
Episoadele depresive majore cu dispoziţie iritabilă proeminentă pot fi dificil de
distins de episoadele maniacale cu dispoziţie iritabilă ori de episoadele mixte. Această
distincţie necesită o evaluare clinică atentă a prezenţei simptomelor maniacale.
Distractibilitatea şi rezistenţa scăzută la frustrare pot surveni atât în tulburarea
hiperactivitate/deficit de atenţie cât şi în episodul depresiv major. Dacă sunt satisfăcute
criteriile pentru ambele, tulburarea hiperactivitate/deficit de atenţie poate fi diagnosticată
adiţional tulburării afective. Însă clinicianul trebuie să fie atent să nu supradiagnosticheze
episodul depresiv major la copiii cu tulburarea hiperactivitate/deficit de atenţie a căror
perturbare de dispoziţie este caracterizată mai curând prin iritabilitate decât prin tristeţe
sau pierderea interesului.
Un episod depresiv major care survine ca un răspuns la un stresor psiho-social se
distinge de tulburarea de adaptare cu dispoziţie depresivă prin faptul că nu sunt
satisfăcute complet criteriile pentru un episod depresiv major în tulburarea de adaptare.
Un istoric de episod maniacal, mixt sau hipomaniacal exclude diagnosticul de
tulburare depresivă majoră. Prezenta de episoade hipomaniacale (fără niciun istoric de
episoade maniacale) indică un diagnostic de tulburare bipolară ÎI. Prezenta de episoade

13
maniacale sau de episoade mixte, cu sau fără episoade hipomaniacale, indică un
diagnostic de tulburare bipolară I. Episoadele depresive majore din tulburarea depresivă
majoră trebuie să fie distinse de o tulburare afectivă datorată unei condiţii medicale
generale. Diagnosticul este cel de tulburare afectivă datorată unei condiţii medicale
generale dacă perturbarea de dispoziţie este considerată a fi consecinţa fiziologică directă
a unei anumite condiţii medicale generale (scleroză multiplă, ictus, hipotiroidie). Această
precizare se bazează pe istoric, datele de laborator sau examenul somatic.
O tulburare afectivă indusă de o substanţă se distinge de episoadele de depresie
majore din tulburarea depresivă majore prin faptul că o substanţă este considerată a fi
etiologic în relație cu perturbarea afectivă.
Tulburarea distimică şi tulburarea depresivă majoră sunt diferenţiate pe baza
severităţii, cronicităţii şi persistentei. În tulburarea depresivă majoră dispoziţia depresivă
trebuie să fie cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, o perioadă de cel puţin 2
săptămâni, în timp ce tulburarea distimică trebuie să fie prezentă mai multe zile da decât
nu în cursul unei perioade de cel puţin 3 ani. Diagnostcul diferenţial între cele două
tulburări este extrem de dificil din cauza faptului că sunt simptome similare şi că
diferenţa sub aspectul debutului, duratei, persistentei şi severităţii nu este uşor de evaluat
retrospectiv.
Tulburarea schizoafectivă diferă de tulburarea depresivă majoră cu elemente
psihotice prin cererea ca în tulburarea schizoafectivă să existe cel puţin două săptămâni
de idei delirante sau halucinaţii survenind în absenţa unor simptome afective notabile.
Simptomele depresive pot fi prezente în cursul schizofreniei, tulburării delirante şi
tulburării psihotice fără altă specificaţie. Cel mai frecvent, astfel de simptome depresive
pot fi considerată elemente asociate ale acestor tulburări şi nu merită a fi diagnosticate
separat. Când însă simptomele depresive satisfac complet criteriile pentru un episod
depresiv major sau sunt de o importantă clinică aparte, diagnosticul de tulburare
depresivă fără altă specificaţie poate fi pus pe lângă diagnosticul de schizofrenie,
tulburare delirantă sau de tulburare psihotică fără altă specificaţie.
La indivizii în etate, adesea este dificil de stabilit dacă simptomele cognitive (de
exemplu dezorientare, apatia, dificultatea în concentrare, pierderea memoriei) sunt

14
explicate mai bine de o dementă ori de un episod depresiv major din tulburarea depresivă
majoră.
Diagnosticul diferenţial al tulburării distimice şi pentru celelalte entităţi ale
tulburării depresive se realizează la fel că diagnosticul diferenţial al tulburării depresive
recurente şi al episodului depresiv sever).
În episoadele depresive tipice cu cele trei varietăţi descrise mai jos - uşoară,
moderată, severă -, subiectul suferă de obicei o dispoziţie depresivă, pierderea intereselor
şi bucuriilor şi o reducere a energiei ce duce la o fatigabilitate crescândă şi o activitate
diminuată. O oboseală accentuată după un efort mic este obişnuită. Alte simptome
comune sunt: reducerea capacităţii de concentrare şi a atenţiei; reducerea stimei şi a
încrederii în sine; idei de vinovăţie şi lipsă de valoare (chiar în episoadele de severitate
uşoară); viziune tristă şi pesimistă asupra viitorului; idei sau acte de autovătămare sau
suicid; somn perturbat; apetit perturbat.
Dispoziţia scăzută variază puţin de la o zi la alta şi este adesea neinfluenţata de
circumstanţe, dar poate totuşi manifestă o variaţie diurnă caracteristică. Ca şi în cazul
episoadelor maniacale, aspectele clinice manifestă marcate variaţii individuale,
manifestările atipice fiind comune în special în adolescentă. În unele cazuri, anxietatea,
suferinţa şi agitaţia psihomotorie pot fi uneori mai proeminente decât depresia, iar
schimbarea dispoziţiei poate fi de asemenea mascată de trăsături adiţionale cum ar fi
iritabilitatea, consumul excesiv de alcool, comportamentul histrionic, exacerbarea
simptomelor fobice sau obsesionale preexistente sau a preocupărilor ipohondrice. Pentru
episoadele depresive, indiferent de gradul de severitate, este necesară pentru stabilirea
diagnosticului o perioadă de minimum 2 săptămâni, dar pot fi acceptate perioade de timp
mai scurte dacă debutul este rapid, iar simptomele neobişnuit de severe.
Unele din simptomele de mai sus pot fi marcate şi se dezvolta trăsături
caracteristice care sunt larg acceptate ca având semnificaţie clinică specială. Cel mai tipic
exemplu îl reprezintă acele simptome “somatice”, care sunt pierderea interesului sau a
plăcerii în activităţi în mod normal plăcute; lipsa reacţiei emoţionale la circumstanţe şi
evenimente externe plăcute; trezirea matinală cu două ore mai devreme decât de obicei;
agravarea matinală; dovezi evidente şi obiective de lentoare sau agitaţie psihomotorie,
remarcate sau afirmate de alţii; scăderea marcată a apetitului, pierderi în greutate;

15
scăderea marcată a libidoului. De obicei, acest sindrom somatic este luat în considerare
dacă sunt prezente cel puţin 4 simptome de acest tip.
Categoriile de episod depresiv sever, mediu sau uşor ar trebui utilizate numai
pentru un episod depresiv unic sau primul. Următoarele ar trebui clasificate într-o
subdiviziune a tulburărilor depresive recurente.
Gradele de severitate sunt specificate pentru a acoperi o paletă largă de stări
întâlnite îin diferite modalităţi de practică psihiatrică. Subiecţii cu episoade depresive
uşoare se adresează de obicei cabinetelor de medicină generală, în timp ce spitalele de
psihiatrie se ocupă de pacienţii suferind de episoade severe.
Diferenţierea între episoadele severe, moderate şi uşoare se bazează pe o judecată
clinică complicată ce implică numărul, tipul şi severitatea simptomelor prezente. Nivelul
activităţilor obişnuite, sociale şi profesionale, este adesea un ghid general util pentru
gradul probabil de severitate a episodului, dar particularităţile individuale, sociale şi
culturale care afectează relaţia fragilă dintre severitatea simptomelor şi performanţă
socială sunt suficient de comune şi de puternice pentru a face că includerea performantei
sociale printre criteriile esenţiale de severitate să fie nerecomandabilă. Include episodul
unic de reacţie depresivă, depresia majoră fără simptome psihotice, depresia psihogenă
sau depresia reactivă.
Dispoziţia depresivă, pierderea interesului şi a bucuriei, fatigabilitatea crescută
sunt de obicei privite ca cele mai tipice simptome de depresie, şi 2 din acestea 3, plus cel
puţin 2 din simptomele descrise mai sus sunt de obicei necesare pentru un diagnostic cert.
Niciunul dintre simptome nu trebuie să fie prezent într-un grad intens şi durata minimă a
întregului episod este de minim 2 săptămâni.
Un subiect cu un episod depresiv uşor suferă de obicei din cauza simptomelor şi
are dificultăţi în a-şi îndeplini îndatoririle sociale şi munca, dar nu va deveni
nefuncţional.
Este important să se menţioneze prezenta sau absenţa simptomelor somatice. Fără
simptome somatice: criteriile pentru episodul depresiv uşor sunt întrunite şi nu este
prezent niciunul dintre criteriile somatice sau doar câteva dintre ele. Cu simptome
somatice: criteriile pentru episodul depresiv uşor sunt întrunite şi 4 sau mai multe

16
simptome somatice sunt de asemenea prezenţe. Dacă sunt prezente numai 2 sau 3, dar ele
sunt neobişnuit de intense, poate fi justificată utilizarea acestei categorii.
Cel puţin 2 din cele 3 simptome dintre cele mai tipice notate mai sus pentru
severitatea uşoară vor fi prezente, plus cel puţin 3, preferabil 4, din celelalte simptome.
Multe simptome pot prezenta un grad mai mare de severitate, dar acest lucru nu este
esenţial dacă se manifestă o gamă largă de simptome. Durata minimă a întregului episod
este de 2 săptămâni.
Un subiect cu un episod depresiv moderat va avea dificultăţi considerabile în a-şi
desfăşura activitatea de zi cu zi. La fel ca în cazul precedent, al cincilea caracter poate fi
utilizat pentru prezenţa simptomelor somatice.
Într-un episod depresiv sever, subiectul manifestă de obicei o considerabilă
suferinţa sau agitaţie, sau e prezentă lentoarea că trăsătură marcată. Pierderea stimei de
sine sau a sentimentelor de utilitate sau vinovăţia sunt de regulă proeminente şi suicidul
este un pericol distinct în cazurile foarte severe. Se presupune că simptomul somatic este,
virtual, întotdeauna prezent în episodul depresiv sever.
Toate cele 3 simptome tipice notate pentru episoadele de intensitate uşoară şi
moderată vor fi prezente şi, în plus, de obicei 4 sau mai multe alte 4 simptome, unele de
intensitate foarte mare. Totuşi, dacă simptomele importante cum ar fi agitaţia sau
lentoarea sunt marcate, pacientul poate fi refractar sau incapabil să descrie multe
simptome în detaliu. O gradare de ansamblu a episodului sever poate să fie justificată în
astfel de cazuri. Episodul depresiv sever durează, de obicei, cel puţin 2 săptămâni, dar
dacă simptomele sunt particular de severe şi cu debut foarte rapid se poate face
diagnosticul şi pentru episoadele cu durată mai mică de 2 săptămâni.
În timpul episodului depresiv sever, este puţin probabil ca pacientul să îşi poată
continua activităţile profesionale sau domestice. Această categorie ar trebui utilizată
pentru episoadele unice de depresie severă fără simptome psihotice; pentru următoarele
episoade se utilizează o subcategorie a tulburării depresive recurente. Include episodul
unic de depresie agitată, melancolia sau depresia vitală fără simptome psihotice.
Episodul depresiv sever, cu simptome psihotice este un episod depresiv sever care
întruneşte criteriile enunţate mai sus şi în care delirurile, halucinaţiile sau stuporul
depresiv sunt prezente. Delirurile implică de obicei ideea de păcat, sărăcie sau dezastre

17
iminente, a căror responsabilitate poate fi asumată de pacient. Halucinaţiile auditive apar
de obicei sub forma unor voci defăimătoare sau acuzatoare, iar cele olfactive sub formă
de mirosuri de murdărie, putrefacţie sau de carne în descompunere. O lentoare
psihomotorie severă poate progresa spre stupor.
Dacă este necesar, delirurile sau halucinaţiile pot fi specificate ca fiind
congruente sau incongruente cu dispoziţia. Stuporul depresiv trebuie să fie diferenţiat de
schizofrenia catatonică, stuporul disociativ şi de formele organice ale stuporului. Această
categorie trebuie utilizată numai pentru episoadele unice de depresie severă cu simptome
psihotice; pentru următoarele episoade, se utilizează o subcategorie a tulburărilor
depresive recurente. Include episodul unic de depresie psihotică, depresia majoră cu
simptome psihotice, depresia psihotică, psihoza depresivă psihogenă, psihoza depresivă
reactivă.

I.3. Natura depresiei din punct de vedere psihiatric

Sub eticheta generică a tulburărilor dispoziției afective este reunit un grup mai
larg de tulburări psihice, care au ca element clinic comun modificarea cantitativă, în
grade variabile, a dispoziției afective, în consecință fiind considerate stări hipertimice.
Această modificare de dispoziție afectivă, de intensitate clinică, se poate realiza fie în
sensul apariției unor trăiri calitativ negative de tipul tristeții patologice, fie în sensul
creșterii dispoziției afective cu apariția unor trăiri de tip euforic sau de tip elație.
Episoadele de dispoziție afectivă mai prezintă câteva caracteristici clinice comune
ce le definesc: modificarea dispoziției este areactivă la evenimentele externe (excepție
depresia atipică, unde există o hipersensibilitate în situația în care este percepută rejecția
interpersonală);
Persistența dispoziției afective modificate (criteriul temporal), pentru minim 2
săptămâni în situația episodului depresiv, minim 7 zile în cazul episodului maniacal și
minim 4 zile în situația episodului hipomaniacal; modificarea dispoziției afective are un
caracter pervaziv sau penetrant în sensul că afectează toate nivelele funcționale ale
psihismului; modificarea dispoziției afective nu este cauzată în mod direct de vreo
afecțiune primară sau cu efect secundar pe sistemul nervos central, consum de substanțe
psiho-active sau de o altă afecțiune psihiatrică majoră (de exemplu tulburarea schizo-

18
afectivă). Nu în ultimul rând trebuie specificat că dispoziția afectivă modificată
interferează, în grade variabile în raport de severitatea acesteia, cu funcționalitatea
globală a individului, fapt ce justifică necesitatea intervenției terapeutice, psiho-
farmacologice și/sau de tip psihoterapeutic.

I.3.1. Date epidemiologice și socio-demografice

Referitor la datele de prevalență, Studiul Național al Comorbidității –Replicat a
indicat că tulburarea depresivă majoră a prezentat o prevalență pe durata vieții de 16,6%
la nivelul Statelor Unite, ocupând primul loc ca cea mai răspândită tulburare psihică
distinctă în populația generală. Un studiu realizat la nivel european (studiul DEPRES) a
găsit o prevalență pe 6 luni pentru orice formă de depresie de aproximativ 6,9%. La
nivelul României, conform rezultatelor unui studiu comunicat de Liga Română pentru
Sănătate Mintală, prevalența pe durata vieții pentru un episod depresiv major în România
este de 21%. Raportul femei: bărbați pentru tulburarea depresivă recurentă este de
aproximativ 2:1. Cel mai adesea, debutul tulburării depresive recurente este în jurul
vârstei de 40 de ani.
În conformitate cu un studiu OMS și Banca Mondială, depresia unipolară a fost
estimată că va ocupa locul al doilea că și cauză de dizabilitate, dintr-o listă generală ce
cuprinde 135 de boli somatice și psihiatrice, fiind depășită doar de boala cardiacă
ischemică. Această estimare face din depresie o prioritate în sensul atenției care trebuie să
i se acorde în cadrul politicilor de sănătate, fiind o problemă de sănătate publică.
Din punct de vedere al arealului geografic, depresia este mai frecventă în emisfera
nordică, pe măsura apropierii de cercul polar, posibil datorită efectului cumulativ al
tulburărilor afective sezoniere. Prevalența pe durata vieții a tulburării afective bipolare la
nivelul Statelor Unite, conform Studiului Național al Comorbidității, este de aproximativ
4%, cu un raport femei: bărbați de 3:2. În mod clasic, exista un raport de 1:1 între femei:
bărbați pentru tulburarea afectivă bipolară. Studiul Național al Comorbidității – Replicat
a găsit o prevalență pe 12 luni în populația generală pentru tulburarea afectivă bipolară I
și ÎI cumulate de 2,6%, din care 82,9% se încadrau în forma severă de tulburare. Vârsta
medie de debut a tulburării afective bipolare este de 25 ani, bărbații având un debut la o
vârstă mai tânără comparativ cu femeile.

19
I.3.2. Factori etiopatogenetici
Factori biologici
Factori genetici
Cu scopul de a determina componenta genetică a unei afecțiuni, pe lângă
cercetările fundamentale de genetică cu privire la modificările de la nivelul genomului în
corelație cu riscul crescut de boală, de valoare cel puțin egală sunt studiile genealogice
asupra rudelor de gradul I ale probanzilor, studiile pe adopții pentru a găsi cine conferă
riscul de boală părintele biologic (cu care pacientul nu a fost în contact mult timp după
naștere) versus părintele adoptiv, precum și studiile pe gemeni în care se compară ratele
de concordanță între monozigoți (al căror genom este identic în cea mai mare proporție)
versus dizigoți.
În tabelul de mai jos, sunt oferite comparativ câteva dintre rezultatele studiilor
genetice, realizate în tulburarea depresivă recurentă și respectiv tulburarea afectivă
bipolară.

Tip studiu Tulburarea depresivă Tulburarea afectivă

Recurentă sau depresia Bipolară
Unipolară
Studii linkage și Alela scurtă a genei care Studii linkage au demonstrat
Asupra genelor Codifică transportorul serotoninei, Că cele mai frecvent asociate
Candidate Genele care Cu tulburările afective au
Codifică sinteza tirozin Fost genele situate pe
Hidroxilazei (cromozom Cromozomii 5, 11 și X.
11) și triptofan hidroxilazei, Studii mai recente au găsit
Gena care codifică Tulburarea afectivă bipolară
Sinteza COMT și mai Ca fiind mai adesea asociată
Multe gene care codifică Cu loci genici de pe
Receptori ai neurotransmisiilor Cromozomii: 4p, 4q, 8q, 10q,
Serotoninergice și 12q24, 13q, 13p, 18p, 18q,
Dopaminergice 21q și 22q
(cromozomul 5)

20
Studii Risc de 3 ori mai mare la Rudele de gradul I ale celor
Genealogice sau Rudele de gradul I Cu tulburare bipolară tip I
Familiale Comparativ cu populația Sunt de 8 până la 18 ori mai
Generală Expuși să facă tulburare
Bipolară tip I comparativ cu
Cei fără astfel de tulburare în
Familie. 50% din cei cu
Tulburare afectivă bipolară I
Au cel puțin 1 părinte cu o
Tulburare afectivă, cel mai
Adesea tulburare depresivă
Majoră
Rata de Aproximativ 50% la Rate de concordanță
concordanță Monozigoți comparativ cu Cuprinse între 60 – 80% la
Între 10 – 25% la dizigoți Monozigoți comparativ cu
Monozigoți 20 – 30% pentru dizigoți
Versus dizigoți
Studiile pe Atât părinții biologici, cât Risc conferit de părintele
Adopții Și cei adoptivi au conferit Biologic semnificativ mai
Risc pentru un episod Mare decât de părintele
Depresiv major, nefiind Adoptiv.
Diferențe semnificative.

Factori epigenetici
Cercetările epigenetice sunt cele care explică boala prin perspectiva interacțiunii
dintre genom și factorii de mediu, care pot fi diverși: alimentari, medicamentoși etc.
Dintre mecanismele epigenetice cunoscute pot fi enumerate: metilarea ADN-ului în
porțiunile promotoare ale genelor ce face să se închidă expresia genei respective,
disfuncții ale microARN-ului și modificări ale histonelor de la nivelul cromatinei. Aceste
mecanisme epigenetice pot explica de ce dintre doi gemeni monozigoți unul face o
anumită boală, în timp ce celălalt nu.

21
Modificări la nivelul neurotransmisiei cerebrale
Teoria monoaminergică a fost și prima lansată ca ipoteză etiopatogenetică, ce a
propus ca mecanism de apariție a depresiei disfuncția cantitativă, în primul rând, a
serotoninei, noradrenalinei și într-o oarecare măsură a dopaminei. Conform teoriei
monoaminergice, în depresie ar exista un deficit al acestor neurotransmițători, în special
la nivelul fantelor sinaptice atunci când are loc transmiterea influxului nervos. Disfuncția
monoaminergică interesează anumite circuite cerebrale ce interconectează mai multe
regiuni cerebrale.
În mod invers, în episodul maniacal, conform teoriei monoaminergice, există un
exces cantitativ și/sau al activității dopaminei (argumentat și de efectul antimaniacal al
haloperidolului, care este un antagonist al acestui tip de neurotransmisie) și
noradrenalinei.

Teoria displasticității receptorale

Având în vedere incapacitatea teoriei monoaminergice, de a explica, pe de-o
parte, necesitatea unei perioade mai lungi de timp pentru instalarea efectului medicației
antidepresive, iar pe de altă parte, ineficacitatea antidepresivă prin simpla suplimentare
cu aminoacizi esențiali precursori ai neurotransmițătorilor invocați ca responsabili pentru
apariția simptomelor depresive, a apărut necesitatea elaborării unei teorii mai avansate.
Astfel, a apărut teoria displasticității receptorale, care a mutat centrul de greutate de pe
neurotransmițători pe receptorii acestora, conform căreia, spre exemplu în depresie,
datorită deprivării îndelungate a sinapsei de anumiți neurotransmițători, în mod
compensator, se va produce o supra-activare a acestora, constând din creșterea numărului
lor la nivelul membranei neuronului post-sinaptic, alături de modificarea pragului de
activare a acestora. Astfel, efectul antidepresiv ar apărea nu numai după restabilirea
cantitativă a neurotransmițătorilor, ci și după revenirea la numărul și funcția normală a
acestor receptori. În sprijinul acestei teorii vin și studiile post-mortem care au evidențiat
că în regiunea cortexului prefrontal a celor care au comis suicid finalizat există în mod
semnificativ nu număr mai crescut de receptori serotoninergici.

22
Teoria mesagerilor secunzi
Această teorie, mai recentă, plasează mai departe cauza apariției simptomelor
afective, la nivelul sistemului mesagerilor secunzi cu rol în medierea expresiei genice.
Mai exact, este vorba despre calea AMPc care sub acţiunea antidepresivelor este supra-
activată în mai multe etape: stimularea cuplării proteinei G stimulatoare cu adenil-ciclaza,
antrenarea unor nivele crescute de protein-kinază AMPc dependentă şi de proteine
CREB, în special în regiunile hipocampice şi ale cortexului prefrontal. A mai fost invocat
și sistemul mesager secund al Inozitol trifosfat, în special în relație cu tulburarea afectivă
bipolară, deoarece se pare că acesta ar media efectele terapeutice timostabilizatoare ale
sărurilor de litiu.

Factori neuroendocrini
Cel mai studiat ax neuroendocrin, ce face legătura între psiho-traumele trăite în
copilărie, datorită vulnerabilizării sale, și apariția depresiei la adult, este reprezentat de
axul hipotalamo-hipofizo-suprarenalian. Acest ax neuroendocrin s-a dovedit a fi
disfuncțional la pacienții cu depresie, cu apariția unei hipercortizolemii non responsive la
testul de supresie cu dexametazonă. Această disfuncție neuroendocrină își are originea la
nivel hipotalamic. Cortizolul datorită efectului prelungit, ca hormon de stres cronic,
devine neurotoxic, fiind responsabil de atrofia regiunii hipocampice. Aceasta explică în
mod suplimentar tulburările cognitive ale memoriei de fixare întâlnite în cursul depresiei.
Un alt ax neuroendocrin studiat și care s-a dovedit a fi disfuncțional în episoadele
afective este reprezentat de axul hipotalamo-hipofizo-tiroidian. Acesta este neresponsiv la
stimularea cu TRH. Cel mai adesea disfuncția endocrină asociată patologiei afective este
de intensitate subclinică și se întâlnește la aproximativ 10 – 15% din cazurile cu tulburare
de dispoziție afectivă. Pe lângă hipofuncția tiroidiană asociată mai frecvent cu
simptomele depresive, au existat studii care au evidențiat și situații de hipertiroidism
subclinic. Acest ax neuroendocrin s-a dovedit a fi de importanță particulară în tulburarea
afectivă bipolară, pornind de la observația clinică a faptului că administrarea adițională a
unor doze crescute de tiroxină (T4) poate determina obținerea remisiunii în situația celor
cu cicluri rapide la care tratamentul psihofarmacologic standard nu a avut niciun efect.

23
Fenomenul de „kindling”
În conformitate cu această teorie, prin analogie cu modelul apariției crizelor
epileptice, evenimentele stresante joacă un rol important la declanșarea primelor episoade
afective. Ulterior, odată cu progresia bolii, însemnătatea acestor evenimente stresante de
viață care declanșează episoadele afective este din ce în ce mai redusă, pentru ca în cele
din urmă episoadele afective să apară spontan, fără niciun eveniment declanșator, datorită
sensibilizării progresive a sistemului limbic.

Rolul neuropeptidelor cerebrale și al factorilor neurotrofici

Cea mai studiată a fost substanţa P, al cărei rol principal a fost presupus că ar
consta în inhibarea genei responsabile de supresia factorului neurotrofic derivat cerebral
BDNF (Brain-derivated neurotrofic factor). Acest factor neurotrofic ar avea un rol
important în menţinerea viabilităţii neuronale, iar depleţia sau absenţa lui, în condiţii de
stres nespecific, ar determina în consecinţă atrofia substanţei cenuşii, în special la nivel
hipocampic, sau chiar moartea neuronală prin mecanism apoptotic. De asemenea, această
teorie ar putea oferi explicaţia pentru caracterul recurent al depresiei şi în plus
argumentează existenţa deficitului cognitiv din depresie, secundar hipotrofiei
hipocampice. Pe de altă parte, prin intermediul proteinelor CREB (factori de transcripţie),
antidepresivele stimulează expresia genei răspunzătoare de sinteză de BDNF. Astfel este
stimulată neurogeneza de la nivelul hipocampului, fapt dovedit atât în vivo prin studiile
pe animale de experienţă, cât şi în vitro prin studiile de neuroimagistică realizate
longitudinal.

Factori neuroanatomici
Studiile realizate pe animale de experienţă şi cele de neuroimagistică structurală
din depresie au indicat implicarea cu predilecţie a anumitor zone din creier precum
hipocampul, cortexul prefrontal, girusul cingulat anterior, talamusul, nucleul caudat,
nucleul accumbens şi a amigdalei cerebrale. La nivelul hipocampului au fost identificate
modificări în sensul hipotrofiei acestuia, dar şi a suprafeţei sale. În unele cazuri de
depresie psihotică a fost evidenţiată lărgirea nespecifică a ventriculilor cerebrali laterali.
De asemenea, studiile de neuroimagistică funcţională au evidenţiat scăderea fluxului

24
sanguin şi a metabolismului cerebral implicând arii în special de la nivelul emisferului
cerebral drept. Disfuncția căilor dopaminergice de la nivelul nucleului accumbens se
exprimă clinic prin lipsa plăcerii și a intereselor și prin fatigabilitate și scăderea energiei.
În cazul episoadelor maniacale, regiunile cerebrale implicate sunt apropiate cu cele din
depresie, doar că de regulă avem o hiperactivitate a acestora.

Tulburări asociate fazelor somnului

Modificările apărute în arhitectura somnului mai constant găsite în depresia
unipolară constau din: scăderea latenței primului ciclu de somn REM la 60 chiar 40 de
minute, tulburări ale continuității somnului cu treziri frecvente în cursul acestuia,
reducerea proporției de somn Non REM în favoarea somnului REM pe durata totală a
somnului. Durata totală a somnului este și ea redusă în depresie, cu apariția insomniei de
trezire. În depresia bipolară, prin comparație cu depresia unipolară, deși modificările
arhitecturii somnului au fost în mare parte similare, cercetările au identificat ca fiind
constant mai frecvente trezirile matinale și o densitate mai mare de somn REM în raport
cu durata totală a somnului.

Factori neurocognitivi asociați tulburării afective bipolare

Tulburarea afectivă bipolară, prin comparație cu tulburarea depresivă recurentă,
asociază în mod constant anumiți markeri sau disfuncții neurocognitive ce s-au dovedit a
fi persistente inclusiv în perioadele de eutimie sau remisiune. Dintre deficitele cognitive,
cele mai constante s-au profilat a fi cele referitoare la persistența atenției, memoria de
lucru, memoria vizualo-spațială, memoria verbală, memoria declarativă, rezolvarea de
probleme, viteza de procesare a informațiilor, învățarea verbală și funcțiile executive.
Aceste deficite cognitive se corelează cu un prognostic mai nefavorabil a tulburării
afective bipolare

I.4. Natura depresiei din punct de vedere psihologic

Așa cum s-a menționat și în cadrul fenomenului de „kindling”, evenimentele
stresante de viață pot juca un rol declanșator în apariția episoadelor afective la începutul
tulburării de dispoziție afectivă.

25
 Totodată se consideră că evenimentele stresante de viață, în special cele cu
semnificație de pierdere, pot juca un rol determinant de vulnerabilitate pentru depresie,
indiferent dacă pierderea este reală (de exemplu deces, divorț) sau simbolică (de exemplu
pierderea încrederii într-un confident sau în partenerul de viață). Un eveniment de tip
pierdere ce are capacitate crescută de predicție a depresiei la vârsta adultă este reprezentat
de decesul unui părinte în jurul vârstei de 9 ani, deoarece în jurul acestei vârste este
conștientizat caracterul ireversibil al procesului morții.
De asemenea, abuzurile fizice și emoționale, din copilărie, pot lăsa sistemul
neuroendocrin hipotalamo-hipofizo-suprarenalian vulnerabil pentru tot restul vieții, fapt ce va
contribui la apariția depresiei atunci când noi evenimente stresante de viață apar la vârsta adultă.
În mod invers, se pun în discuție evenimentele rezolutive ce înlătură
circumstanțele negative prelungite, cum ar fi reangajarea după o perioadă prelungită de
șomaj, ce pot favoriza remisiunea episodului depresiv.
Abordarea personalității ca factor de vulnerabilitate pentru apariția tulburărilor
dispoziției afective se poate face din mai multe perspective. O primă perspectivă este cea
a intensității modificărilor asociate personalității, care trece progresiv de la Profil de
personalitate cu predominanța anumitor trăsături (Personalitate armonică) →
Personalitate accentuată cu trăsături rigide și persistente dar adaptative → Tulburare de
personalitate cu trăsături rigide, persistente, pervazive și dezadaptative, riscul de
tulburare psihică fiind adesea direct corelat cu această severitate.
O a doua perspectivă este aceea categorială, care a demonstrat că mai frecvent
predominanța trăsăturilor de personalitate de tip instabil-emoțional crește riscul pentru
tulburare afectivă bipolară, iar a celor de tip anankast (perfecționist) cresc riscul de
apariție a depresiei. Pe de altă parte, deși în prezent nu mai sunt considerate tulburări de
personalitate, ci tulburări ale dispoziției afective persistente, în consecință de tip evolutiv,
în mod clasic ciclotimia era considerată factor de risc pentru tulburarea afectivă bipolară,
iar distimia era factor de risc pentru depresia de intensitate clinică.
Mai mult, în 1961, Tellenbach descrie personalitatea depresivă ce ar fi
caracterizată în principal prin conștiinciozitate, meticulozitate și atașament excesiv față
de ordine. Din perspectiva dimensională a personalității a modelului cu 5 factori,

26
dimensiunea legată de nevroticism s-a corelat direct cu riscul de apariție a depresiei, iar
cele legate de extraversie și deschidere s-au corelat cu tulburarea afectivă bipolară.
Dintre teoriile comportamentale care s-au centrat pe problematica depresiei, de
referință rămâne teoria neajutorării învățate, care și-a avut originea în experimentele
realizate în laboratoarele de cercetare de psihologie. Mai exact, este vorba de Martin
Seligman și Steve Maier (1967) – câinii care au fost supuși la stimuli dureroși – șocuri
electrice, deci având caracter aversiv și față de care nu au avut posibilitatea de a scăpa, au
dezvoltat comportamente asemănătoare cu cele din depresia întâlnită de om. La fel ca și
teoria cognitivă și cea a modeling-ului social, ce vor fi tratate ulterior, teoria
comportamentală se bazează pe principiul învățării patologice.
Conform concepției cognitiviste, fiecare dintre indivizi are o anumită percepție
asupra lumii şi mai exact a evenimentelor ce este profund influențată de seturile proprii
de credinţe fundamentale. Dezvoltată de Aaron Beck (1979), implică triada cognitivă ce
constă din distorsiuni cognitive cu interpretare/apreciere negativă vizavi de propria
persoană, de prezent și viitor ce cresc vulnerabilitatea pentru depresie, ele existând în
stare latentă la persoanele asimptomatice. La baza distorsiunilor de gândire stau schemele
cognitive disfuncționale ce au proprietățile de a fi rigide și persistente. Cel mai profund
nivel este reprezentat de credințele fundamentale, dobândite în perioada developmentală
și sub influența de regulă a factorilor educaționali, care la cei vulnerabili pentru depresie
au ca și conținut faptul că aceștia sunt de neiubit și lipsiți de valoare.
Teoria modeling-ului social a fost elaborată de Albert Bandura, conform căreia
comportamentele atât normale, în sens adaptativ, cât şi cele patologice, în sens
dezadaptativ, sunt învăţate prin imitaţia comportamentului adulţilor. Bandura a plecat de
la observația că acei copii ai căror părinţi aveau un nivel crescut de agresivitate reflectau
acest lucru în modul lor de joacă.
În teoria psihodinamică dezvoltată de Sigmund Freud se realizează o analogie între
doliu și depresie, retragerea atașamentului emoțional față de persoana iubită care nu mai
continuă să existe (deces, despărțire etc.) și față de care prezintă o mixtură de sentimente
ambivalente de iubire, furie și chiar ură → mecanism de defensă cu introjectarea agresivității și
redirecționarea acesteia împotriva EU-lui sau Self-ului → DEPRESIE.

27
 Dezvoltată de Klerman și colaboratorii (1984), teoria interpersonală se centrează pe
dificultățile existente la nivelul funcționării interpersonale curente. Aceasta implică o
evaluare diagnostică formală, o inventariere a relațiilor interpersonale prezente și anterioare,
precum și circumscrierea ariei problematice actuale. Conform teoriei interpersonale, depresia
ar putea fi cauzată de una sau mai multe dificultăți apărute în următoarele arii funcționale:
dispute în rolurile interpersonale, tranziții de rol și deficite interpersonale.
Indiciul principal al depresiei este anhedonismul. Anhedonia are diferite
semnificaţii. Se poate referi la pierderea interesului şi a motivaţiei sau poate indica faptul
că oamenii ar putea fi motivaţi/interesaţi să facă anumite lucruri, dar nu simt nici o
plăcere. De exemplu, ar vrea să se bucure de sex din nou şi de gustul mâncării, însă
atunci când se implică în aceste activităţi nu regăsesc sentimentele de bucurie. Se pot
întâlni în mod obişnuit în cazul unei depresii numeroase alte probleme de natură
emoţională, îndeosebi cele legate de anxietate sau de furia neexprimată. Structura exactă
şi pattemurile emoționale variază de la o persoană la alta.
Depresia ne afectează pe diverse căi, iar manifestările sunt răspândite în diferite
domenii ale funcționării umane, dintre care enumerăm:
- nivelul motivațional: apatie, lipsă de energie şi de interes. Lucrurile par lipsite de
sens, iar viitorul - fără speranţă;
- nivelul emoțional: capacitatea de a manifesta diferite tipuri de emoţii pozitive este
redusă, iar o persoană cu o depresie moderată înspre severă poate fi anhedonică -
ceea ce înseamnă că îi lipseşte capacitatea de a simţi orice plăcere. Persoanele
deprimate pot face afirmaţia că se simt „golite". Cu toatea acestea, trăirile
negative pot spori şi se pot înregistra creşteri ale sentimentelor de furie sau
resentiment, anxietate, ruşine, invidie şi vină;
- nivelul cognitiv: funcţia cognitivă se poate deteriora, iar persoană poate avea
probleme legate de menţinerea atenţiei şi a concentrării. Memoria poate fi de
asemenea afectată, iar uneori într-atât încât oamenii ajung să îşi pună întrebarea
dacă nu cumva au ajuns la stadiul de demenţă. Conţinul cognitiv- direcţia
gândurilor şi a ruminaţiilor - devine negativ: idei negative despre sine, despre
lume şi despre viitor;

28
 - nivelul comportamental: persoanele deprimate nu se implică în comportamente pe
care în trecut le considerau agreabile, plăcute. Ei se pot retrage din activităţile
sociale, pot înceta să iasă împreună cu prietenii sau să se întâlnească cu aceştia ori
să caute ajutor din partea celorlalţi. Anumite persoane deprimate. pe de altă parte,
pot deveni mai solicitante şi se agaţă de ceilalţi căutând cu disperare pe cineva
care să-i încurajeze. În situaţii mai severe, indivizii pot suferi de agitaţie
psihomotorie, de nelinişte, de retard;
- nivelul biologic: persoanele deprimate pot avea probleme cu somnul: trezitul prea
devreme sau somnul prea uşor. Ele îşi pot pierde apetitul şi interesul pentru sex.
Intervin, în cazul depresiei, multe schimbări fiziologice, îndeosebi în ce priveşte
hormonii de stres (de exemplu: hidrocortizonul) şi neurotransmiţătorii importanţi,
precum serotonină şi noradrenalina.
Depresiile diferă în funcţie de numărul, gradul şi severitatea relativă a acestor
simptome, durata şi frecvenţa lor. Astfel că şi indivizii sunt afectaţi în mod diferit, dacă
depresia este uşoară, moderată sau severă, aceasta putând înregistra un singur episod sau
mai multe. Depresia poate fi problema principală sau primară, însă poate fi de asemenea
asociată cu alte tulburări importante, precum anxietatea socială, tulburările de alimentație,
abuzul de substanțe şi schizofrenia. Depresia poate fi declanșată de evenimente din viața
cotidiană (de exemplu, poate fi consecința unei nașteri sau a ruperii unei relații) iar
evenimentele vieții pot fi de asemenea implicate în recuperare (de exemplu, începerea unei
relații). Depresia poate avea un debut abrupt (pe parcursul câtorva zile sau săptămâni) sau
poate surveni treptat (timp de luni sau ani). Poate fi cronică, cu o durată de peste doi ani sau
de scurtă durată, recuperarea intervenind pe parcursul a câtorva săptămâni sau luni. Unele
depresii pot prezenta de asemenea pattenuri ciclice.
Clasificarea curentă ICD-10 în privinţa depresiei a fost elaborată de Organizaţia Mondială
a Sănătăţii (Paykel, 1989). Acest sistem face distincţia între diferite tipuri de depresie:
1. Tulburare afectivă bipolară: episod actual de mânie, hipomanie, depresie sau combinat:
2. Episod depresiv: uşor (a) fără simptome somatice, (b) cu simptome somatice:
moderat (a) fără simptome somatice, (b) cu simptome somatice: sever (a) fără simptome
psihotice, (b) cu simptome psihotice. Simptomele psihotice pot fi adecvate stării (delir de
sărăcie sau de vină) şi inadecvate stării (de exemplu, paranoia);

29
 3. Tulburare recurentă depresivă: episod curent de tulburare depresivă:
4. Tulburarea persistentă afectivă: (a) ciclotimie, (b) distimie:
5. Alte tulburări afective: specificate/nespecificate.
Depresia poate fi privită ca o schimbare de dimensiune de la nefericirea sau
suferința obișnuită sau ca o stare complet diferită din punct de vedere categorial sau
calitativ, ajungându-se la o stare de nefericire severă. Dezbaterile pe această temă sunt
actuale întrebări legate de mecanismele subiacente implicate în procesele care produc
schimbări în stările creierului. Depresiile nevrotice şi unipolare pot fi legate de variațiile
dimensionale sau de starea de spirit, în timp ce tulburarea afectivă bipolară şi simptomele
psihotice sunt variante mai radicale.
Simptomele relevante în identificarea depresiei sunt:
- dispoziție caracterizată de tristeţe, deprimare, neadaptare, descurajare, supărare la
care se mai pot adăuga plângeri de lipsa sentimentelor, de stări de anxietate.
Această dispoziţie poate fi relatată de subiect sau observatǎ din expresia facială
sau din conduită. Unii indivizi acuzǎ dureri somatice, mai mult decât sentimente
de tristeţe, descriu sau manifestǎ creşterea instabilităţii (furie persistentă, tendinţǎ
de a răspunde cu mânie, de a-i blama pe alţii, de a exagera frustrările);
- pierderea interesului sau a plăcerii este un simptom des întâlnit în episodul
depresiv. Acesta se manifestǎ prin dezinteresul faţǎ de activităţile anterior plăcute,
retragerea socială sau neglijarea profesiei, dar şi printr-o reducere a nivelelor
intereselor sau dorinţelor sexuale;
- schimbări în sfera apetitului; unii afirmă că trebuie să depună efort pentru a
mânca, alţii dimpotrivă, descriu o creştere semnificativă a poftei de mâncare şi
chiar o direcţionare spre anumite alimente (de exemplu dulciuri);
- perturbări ale somnului care pot lua forma insomniei sau a hipersomniei.
Insomnia iniţialǎ se manifestǎ prin trezire în timpul nopţii şi dificultăţi în reluarea
somnului, care poate fi urmată de o insomnie terminală când individul se trezeşte
mult prea devreme şi nu poate adormi. Hipersomnia se manifestǎ prin episoade
prelungite de somn noaptea sau ziua;
- schimbări în psihomotricitate care includ stări de agitaţie (subiectul nu poate sta
liniştit, se mişcǎ, se plimbǎ, îşi frământa mâinile, îşi freacă sau îşi scarpină pielea

30
 sau hainele) sau retardare (încetinirea vorbirii, mişcărilor). Agitaţia sau retardul
psihomotor trebuie să fie destul de severe deoarece numai astfel pot fi observate
de cei din jur;
- diminuarea energiei, obosealǎ. Acestea sunt simptome frecvent întâlnite, subiectul
preluând o stare de epuizare fără să fi depus un efort fizic major. Cele mai mici
sarcini par să solicite efort substanţial, adesea se resimte o diminuare a eficienţei
rezolvării sarcinilor;
- sentimente de culpabilitate şi de devalorizare. Pot cuprinde evaluări negative
nerealiste ale unor preocupări legate de valoarea sau vinovăţia personală sau în
meditaţii pe seama unor eşecuri minore din trecut. Subiecţii interpretează greşit
(negativ) orice eveniment, punându-l pe seama defectelor personale care nu sunt
întotdeauna reale; sunt exagerat de responsabili şi se culpabilizează pentru orice
se întâmplǎ. Se auto-blameazǎ pentru existenţa bolii, pentru eşecul intervenit în
domeniile social, personal sau/şi profesional;
- slăbirea abilitǎţii de gândire, concentrare sau decizie şi dificultăţi de atenţie.
Intelectualii sunt cei mai afectaţi de acest simptom, ei neputând funcţiona adecvat,
la fel şi copiii cărora le pot scade performanţele şcolare pe fondul unei slabe
concentrări. Vârstnicii sunt cel mai adesea afectaţi de dificultăţi de memorie;
- gânduri despre moarte, ideaţie suicidară, încercǎri de sinucidere. Asemenea
gânduri pornesc de la credinţa că celorlalţi le-ar fi mai bine dacă subiectul în
cauză ar fi mort, ajungându-se la planuri de suicid sau chiar la tentative. Totuşi
motivaţia suicidului poate include dorinţa individului de a renunţa, de a se da
bătut în faţa obstacolelor percepute ca insuportabile sau de a pune capăt unei
dureri emoţionale intense perceputǎ ca fiind fără ieşire.
Persoanele depresive se prezintă adesea cu lamentații, iritabilitate, anxietate,
fobie, meditaţie obsesivă, îngrijorare excesivă în legătură cu sănătatea fizică, unii dintre
ei având atacuri de panică, dificultăţi în relaţiile intime şi în funcţionarea socială. Acestea
din urmă pot fi probleme maritale, educaţionale, ocupaţionale, probleme legate de abuzul
de alcool sau alte substanţe sau de creşterea apelurilor la serviciile medicale.
Simptomatologia depresiei este utilă pentru clasificarea, evaluarea şi diagnosticarea sa.

31
Capitolul II. Psihoterapia cognitiv comportamentală
II.1. Ce este psihoterapia
Psihoterapia este definită ca o acțiune psihologică sistematică, planificat și
intențională, având la bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct, fiin necesar să
fie exercitată de către un psihoterapeut calificat (psiholog sau medic) asupra pacientului.
Ea utilizează metode și acțiuni specifice și se poate confunda cu simplă acțiune caldă și
simpatetica pe care o exercită la nivelul empiric o rudă, un preot sau un prieten foarte
apropiat (Watson, 1963).
Psihoterapia poate fi privită ca o relație interpersonală dintre pacient și
psihoterapeut, relație menită să investigheze și să înțeleagă natura tulburărilor psihice ale
pacientului cu scopul de a corecta aceste tulburări și a-l elibera pe pacient de suferință.
Suferința psihică se poate manifesta sub forma unor atitudini, sentimente, tipuri de
comportament sau simptome care creează tulburări pacientului și care acesta dorește să se
elibereze.
Obiectivul major al psihoterapiei constă în a produce modificări în sfera
personalității pacientului, modificări care î1 vor ajuta pe acesta să realizeze o adaptare
mai eficientă, mai puțin dezagreabilă și mai stabilă la mediu. Deși psihoterapia vizează în
primul rând simptomele, dificultățile, tulburările și dezadaptările pacientului, ea nu
trebuie redusă doar la procesul psihologic de vindecare, ci trebuie să vizeze, pe cât
posibil, o restructurare de profunzime a personalității, precum și o mai eficientă reglare și
autoreglare a stărilor psihice ale acestuia, să fie preventivă și auto formativă, să
urmărească evoluția omului, actualizarea disponibilităților sale latente și a potențialului
său maximal, atât pe plan fizic, cât și spiritual
Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, începând cu crizele
existențiale, tulburările din sfera personalității, nevrozele, afecțiunile psihosomatice,
bolile organice cronice și terminând cu susținerea psihoterapeutică a unor pacienți
psihotici aflați în faza de remisiune, unde vine în completarea tratamentului psihiatric.
Un bun psihoterapeut trebuie să fie atent să nu se fixeze în mod rigid asupra unui
diagnostic (care poate fi pus uneori cu superficialitate), ci să abordeze pacientul ca pe o

32
entitate unică, de sine stătătoare, fără a uita că nu există boli, ci bolnavi. Astfel, trebuie
explorată lumea interioară a pacientului, slăbiciunile și punctele tari ale acestuia,
simptomele ca și posibilitățile sale de vindecare, relațiile acestuia cu sine și cu ceilalți,
adaptabilitatea, precum și receptivitatea sa pentru o metodă psihoterapeutică sau alta.
Ca demers științific, psihoterapia trebuie să aibă la baza niște ipoteze clar
formulate și un sistem de reguli bine stabilite, ce derivă din concepția teoretică a școlii
psihoterapeutice respective asupra personalității umane și a tulburărilor psihopatologice
din sfera acesteia.
Psihoterapeutul trebuie să cunoască legile funcționării subsistemelor
personalității, să-și formuleze clar obiectivele și treptele necesare atingerii acestora, cât și
metodele de acțiune adecvate fiecărui pacient în parte.
Majoritatea specialiștilor sunt de părere că obiectivele psihoterapiei vizează în
principal următoarele aspecte:
1. Scoaterea pacientului din criza existențială în care se află.
2. Reducerea sau eliminarea simptomelor.
3. Întărirea eului și a capacitaților integrative ale personalității pacientului.
4. Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intra psihice ale pacientului.
5. Modificarea structurii personalității în vederea obținerii unei funcționări mai
mature, cu o capacitate de adaptare eficientă la mediu.
6. Reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil) a acelor condiții de mediu care
produc sau mențin comportamentele de tip dezadaptativ.
7. Modificarea opiniilor eronate ale subiecților despre ei înșiși și despre lumea
înconjurătoare.
8. Dezvoltarea la subiecți a unui sistem clar al identității personale.
Aceste obiective nu sunt ușor de atins deoarece adesea viziunea distorsionată
despre lume și imaginea de sine nesănătoasa ale pacientului sunt rezultatul unor relații
patologice din copilărie, relații întărite pe parcursul mai multor ani de experiență de viață.
De asemenea, dezadaptările la nivel profesional, marital sau social presupun, pentru a fi
rezolvate, și operarea unor modificări în situația de viață a persoanei pe lângă intervenția
psihoterapeutică propriu-zisă. Este greu de presupus că un psihoterapeut, oricât de
competent ar fi, va reuși într-un interval de timp relativ scurt, să restructureze întregul

33
trecut al persoanei, s-o înarmeze cu mijloace adecvate de adaptare valabile în orice
situație. Cu toate acestea, chiar în cazurile de tulburări psihice cronice, o experiență
psihoterapeutică încununată de succes poate face pe individ să câștige o nouă perspectivă
asupra propriilor sale probleme, să pună în acțiune noi modele de comportament, să
abordeze situațiile de viață dintr-o perspectivă ceva mai adaptată.
Astăzi se apreciază că există foarte multe abordări psihoterapeutice, care merg de
la psihanaliza clasică a lui Freud până la utilizarea în psihoterapie a unor tehnici orientale
cum ar fi cele de Yoga sau Zen.

II.2. Terapia cognitiv comportamentală - definiție

Terapia cognitiv comportamentală reprezintă un ansamblu de tehnici bazate pe
teoriile învățării și pe descoperirile psihopatologiei cognitive. Terapia comportamentală
s-a dezvoltat ca formă de protest față de punctul de vedere psihanalitic ce consideră că în
spatele tuturor tulburărilor comportamentală se află forțe subiective profunde și
inconștiente. Terapia comportamentală este un proces de reeducare/reînvățare.
Comportamentul adaptativ este întărit, în timp ce comportamentul neadaptativ este
eliminat..
Terapia cognitivă este, după cum consideră A. Beck, o sinteză a unor aspecte ale
psihanalizei și terapiei comportamentale. Influența psihanalizei se exprimă prin accentul
pus pe identificarea temelor importante și latente ale gândirii pacientului (schemele
cognitive) precum și prin evidențierea interrelațiilor subtile dintre gândire, sentiment și
comportament. Influența terapiei comportamentale se regăsește în structura sistematică a
interviului terapeutic, în definirea scopurilor și a proceselor care permit atingerea
acestora, în operaționalizarea tehnicilor terapeutice și a evaluării.
Psihanalist în prima parte a carierei sale, A. T. Beck a constatat că pacienții aflați
în psihanaliză nu sunt încurajați să analizeze conținutul manifest al cognițiilor lor, nu fac
nicio autoevaluare spontană a proceselor lor cognitive, ei concentrând-se asupra
fantasmelor pe care dezvoltă. Din cauza acestui fapt, pacienții desfășoară în mod voluntar
un monolog paralel cu ceea îi raportau psihoterapeutului. Această constatare l-a
determinat pe A. T. Beck să încerce să stabilească, în conștiința pacienților săi, o legătură
între formulările lor cognitive anterioare și efectele asociate acestor cogniții, pentru a

34
putea demonstra că la depresivi anumite asociații de idei dau naștere unor afecte
disproporționate de conținutul lor.
Pornind de la aceste premise teoretice, A. T. Beck (1976 și 1979) a elaborat o
teorie structurata și comprehensivă asupra depresiei și, pe baza acesteia, o terapie
psihologică care, ulterior, a fost edificată în mod operațional de A. J. Rush et al. (1977 și
1983), precum și de către numeroși alți clinicieni. Astfel, din perspectiva teoriei
cognitive, manifestările depresive sunt consecințe ale distorsiunii judecaților insului
asupra evenimentelor și situațiilor psiho-stresante. Altfel spus, promotorii acestei noi
metode de psihoterapie ipostaziază factorii cognitivi ca esențiali în bolile depresive, în
timp ce fenomenele afective sunt considerate ca secundare și derivate din aceste cogniții
distorsionate. Astfel, "construcțiile negative ale pacientului cu privire la realitate sunt
postulate ca primă verigă în lanțul simptomelor" (A. T. Beck et al., 1979, p. 19). În
consecință, simptomele pacientului depresiv, că starea afectivă negativă, culpabilitatea,
retragerea, resemnarea și altele sunt o expresie a distorsiunilor cognitive, iar acestea, la
rândul lor, constituie fenomene clinice aflate în relații complexe, predominant cauzale cu
tulburarea depresivă. Terapia cognitivă inițiată de A. T. Beck nu se bazează pe gândirea
pozitivă (positive thinking), conform căreia pacientul substituie convingerilor sale pe cele
ale terapeutului, căutând să se autosugestioneze. Dimpotrivă, abordarea cognitivă este
axată pe analiza realității printr-o metodă empirică, ceea ce îl determină pe pacient să-și
verifice gândirea în mod conștient și să relativizeze consecințele anticipate asupra unor
situații stresante din mediu.
Precursorul cel mai apropiat de terapiile cognitive actuale este A. Ellis, autorul
terapiei rațional-emotive (RET) ale cărui începuturi se găsesc în anii ’50. Astăzi, A. Ellis
își numește sistemul terapeutic dezvoltat de el drept terapie raţional-emotiv
comportamentală, fapt ce consfințește integrarea abordărilor comportamentale și
cognitive în domeniul psihoterapiei.
Într-o lucrare recentă, A. Beck rezuma faptul că terapia cognitivă se bazează pe o
teorie a personalității care afirmă că felul în care cineva gândește determină în mare
măsură felul în care simte și se comportă. "Terapia este un proces colaborativ, între
terapeut și pacient, de cercetare empirică, testare a realității și rezolvare de probleme.
Interpretările și concluziile neadaptative ale pacientului sunt considerate ipoteze testabile.

35
Pentru examinarea unor interpretări alternative și generarea unor argumente contrare ce
stimulează credințe mai adaptative și conduc la schimbarea terapeutică sunt utilizate
experimente comportamentale și proceduri verbale" (Beck, Weishaar, 1995, p.229).

II.3. Principiile și postulatele terapiei comportamentale

Spiegler și Guevremont (1998) ne prezintă câteva caracteristici ale terapiei
comportamentale:
 Terapia comportamentală are la bază principii științifice derivate din cercetarea
experimentală din domeniul învățării, principii bazate pe date de observație și nu
pe convingeri personale. Principiile învățării se aplică în mod sistematic pentru a-i
ajuta pe oameni să se debaraseze de comportamente dezadaptative. Obiectivele
tratamentului sunt exprimate în termeni concreți și obiectivi care fac posibilă
repetarea intervenției terapeutice. În timpul terapiei, sunt evaluate
comportamentele problematice, precum și condițiile care contribuie la menținerea
lor.
 Terapia comportamentală se ocupă de problemele curente ale clienților și de
factorii care le influențează în prezent, fără a pune accent pe perspectivă istorică.
Tehnicile comportamentale sunt aplicate pentru a modifica factorii actuali
relevanți care influențează comportamentul clienților.
 Clienții joacă un rol activ în cursul terapiei, angajându-se în diferite acțiuni
menite să-i ajute să-și rezolve problemele și nu doar să vorbească despre asta. Ei
își monitorizează comportamentele atât în timpul, cât și în afara ședințelor de
psihoterapie, învață și exersează noi modele de comportament și noi strategii de a
face față problemelor existente.
 Terapia comportamentală se desfășoară, pe cât posibil în mediul natural al
clientului.
Abordarea terapeutică are la bază principiile învățării, clientul însușindu-și deprinderile
de autoreglare a comportamentului, deprinderi care vor fi transferate în viața de zi cu zi.
Sarcinile și temele pentru acasă reprezintă un element important al terapiei
comportamentale.

36
 - Terapia comportamentală pune accent pe tehnicile de autocontrol
comportamental.
- Clienții sunt instruiți să inițieze, să realizeze și să evalueze demersul lor
terapeutic, fiind responsabili de propria lor schimbare.
- Tehnicile terapeutice sunt astfel construite, încât să se potrivească fiecărui curent
în parte.
- Demersul terapeutic presupune un proces de colaborare între client și terapeut,
acesta din urmă informând permanent clientul cu privire la natura și progresele
terapiei.
La aceste caracteristici, Corey (2001) mai adaugă câteva:
- Psihoterapia evoluează de la simplu la complex, de la situații facile la unele
dificile și de la unele mai puțin amenințătoare la unele mai amenințătoare.
- Demersul terapeutic comportamental este relativ scurt, incluzând mai puține
ședințe de psihoterapie și un interval de timp mai scurt, comparativ cu alte sisteme
terapeutice.
- Tehnicile terapeutice se combină în anumite pachete de strategii în vederea
creșterii eficienței psihoterapiei.
Obiectivele terapeutice ocupă un loc central în cadrul psihoterapiei
comportamentale, obiectivul central constând în crearea de noi condiții pentru învățare
pornindu-se de la ideea că procesul de învățare poate ameliora comportamentul
problematic. Clientul este cel care fixează obiectivele specifice terapiei sub directa
îndrumare a terapeutului sau consilierului. Evaluări realizate pe parcursul terapiei
evidențiază măsura în care au fost atinse. Obiectivele terapiei trebuie să fie precise,
concrete, clar formulate, măsurabile, înțelese și acceptate de client. Acestea rezultă în
urma unor negocieri realizate între client și terapeut și sunt exprimate sub forma unor
contracte terapeutice care ghidează demersul terapeutic:
- terapeutul oferă clientului motivația pentru stabilirea unor scopuri și subliniază
faptul că pacientul trebuie să joace un rol activ în cadrul acestui demers;
- clientul denumește modificările pozitive pe care le așteaptă de pe urma terapiei;
- atenția este focalizată asupra a ceea ce clientul dorește să realizeze și nu asupra a
ceea ce el nu dorește să facă;

37
 - clientul împreună cu terapeutul stabilesc dacă aceste obiective aparțin cu adevărat
clientului și dacă au un caracter realist;
- se discută avantajele și dezavantajele (beneficiile și costurile) demersului de
atingere a obiectivelor;
- clientul și terapeutul cad de acord dacă vor continua demersul de atingere a
obiectivelor stabilite sau le vor reformula;
- odată stabilite obiectivele, începe demersul de definire a acestora.
Demersul terapeutic de tip comportamentalist se caracterizează și prin rolul activ
jucat atât de terapeut cât și de client. Terapeutul va fi cel care îl va învăța pe client
modalități noi de comportament prin intermediul jocului de rol, modelării, repetărilor în
plan comportamental, precum și al feedback-urilor cu privire la progresele înregistrate pe
parcurs. Clientul va primi diverse sarcini pentru acasă (de exemplu monitorizarea
comportamentului problematic). Clientul trebuie să fie puternic motivat să coopereze atât
în timpul ședințelor de psihoterapie, cât și afară acestora, pentru că- în caz contrar-
progresele terapiei sunt limitate. Pacientul este încurajat să experimenteze noi deprinderi
pentru a face față problemelor vieții, pentru a-și lărgi repertoriul de comportamente cu
caracter adaptativ și a transfera cele învățate în viața cotidiană. Terapia este considerată
încheiată doar atunci când noile deprinderi de autoreglare psihică au fost generalizate și
pot fi utilizate de client în afara terapiei.
Demersul terapeutic nu se va limita doar la un simplu insight cu privire la natura
problemelor clientului, ci va presupune implementarea unor noi modele de
comportament. Obiectivele terapiei sunt formulate în termeni concreți și măsurabili, fapt
ce permite atât clientului, cât și terapeutului să evalueze progresele terapiei, ambii putând
conștientiza momentul în care terapia poate să se încheie.

II.4. Strategiile și tehnicile specifice terapiei comportamentale:

• Evaluarea – începe cu evidențierea problemelor și a simptomelor clientului, a
antecedentelor legate de acestea, precum și a consecințelor lor. Clientul va monitoriza
frecvența și intensitatea problemelor simptom, aceste monitorizări devenind un
instrument al psihoterapiei care permite alcătuirea unor planuri terapeutice și evaluarea

38
strategiilor aplicate. Instrumentele de evaluare cuprind inventarele și scalele de
autoevaluare, precum și tehnici bazate pe observația directă.
• Tehnicile de relaxare – există o multitudine de tehnici de relaxare, în Europa cea
mai cunoscută fiind metoda antrenamentului autogen a lui Schultz (1930), iar în SUA,
tehnica relaxării progresive propusă de Jacobson (1938). După învățarea relaxării este
necesar ca această să fie practicată zilnic de către pacienți pentru a obține rezultatele
propuse. Însușirea unei tehnici de relaxare, potrivit lui Corey (2001) durează între 4 și 8
ore sub îndrumarea terapeutului. Odată însușită, relaxarea devine o deprindere care, dacă
este practicată zilnic, timp de 15-25 de minute, conduce la o odihnă economică, la
reducerea anxietății și efectelor negative ale stresului, la echilibrarea în plan psihosomatic
și la optimizarea performanțelor în activitatea profesională.
• Desensibilizarea sistematică – este o strategie comportamentală elaborată de
Joseph Wolpe (1958) prin care se cere clientului să-și imagineze situații din ce în ce mai
anxiogene. Clientul își însușește o tehnică de relaxare și apoi i se cere ca în această stare
să-și imagineze situații progresiv-anxiogene. Treptat, acesta devine din ce în ce mai puțin
sensibil la stimulii care îi produceau înainte anxietate. Tehnica poate fi considerată o
metodă de expunere pentru că subiecților li se cere să se confrunte în plan mental cu
imagini care produc anxietate.
• Strategiile de expunere – spre deosebire de desensibilizarea sistematică, în cazul
acestora, expunerea se realizează în plan real. Se cunosc două variante ale strategiilor de
expunere: desensibilizarea “în vivo” și metoda inversiunii. Desensibilizarea “în vivo”
presupune confruntarea cu situații progresiv anxiogene în planul vieții reale. Metoda
inversiunii “fooding” constă într-o expunere în plan real sau imaginar la stimulii
generatori de anxietate, fără declanșarea unor comportamente de reducere a acesteia.
Ideea care stă la baza acestei tehnici constă în aceea că și în cazul în care clientul trăiește
o stare de anxietate intensă, consecințele de care acesta se teme nu se produc cu adevărat.
• Desensibilizarea și reprocesarea prin metoda mișcărilor oculare (DRMO)- tehnica
a fost elaborată de Francine Shapiro (1995) și include o serie de tehnici comportamentale
combinate cu utilizarea mișcărilor ritmice ale globilor oculari, tehnici utilizate în
tratamentul amintirilor cu caracter traumatic. Corey (2001, p. 271) prezintă etapele

39
metodei desensibilizării și reprocesării prin metoda mișcărilor oculare. Metoda are drept
obiectiv restructurarea în plan cognitiv sau reprocesarea informațiilor:
- în cadrul primei etape se realizează interviul clinic prin intermediul căruia se obțin
informații cu privire la istoria vieții clientului. Se elaborează apoi planul de
tratament care cuprinde definirea și conceptualizarea problemelor clientului și
stabilirea obiectivelor terapeutice;
- etapa de pregătire cuprinde formarea alianței terapeutice și explicarea modului în
care funcționează metodă care va fi aplicată;
- etapa de evaluare își propune identificarea obiectivelor-țintă, a amintirilor
traumatice care generează anxietate;
- etapa de desensibilizare presupune vizualizarea imaginilor cu caracter
traumatizant, verbalizarea gândurilor și convingerilor negative și conștientizarea
senzațiilor fiziologice;
- etapa implementării și consolidării cognițiilor pozitive care au fost inițial
identificate ca înlocuitoare ale celor negative;
- în etapa a cincea, după implementarea cognițiilor pozitive, clientului i se cere să
vizualizeze din nou evenimentul traumatic împreună cu gândurile și cognițiile
pozitive și apoi să-și scaneze corpul prin intermediul atenției orientate în interior
și să identifice tensiunile musculare existente. Tehnica și-a atins obiectivul când
clientul reușește să vizualizeze evenimentul traumatic și, în același timp, să
declanșeze cogniții cu conținut pozitiv și să-și simtă corpul relaxat.
• Antrenamentul asertiv – reprezintă o tehnică de antrenare a abilităților sociale și
se adresează persoanelor cărora le lipsesc abilitățile sociale sau au dificultăți în stabilirea
unor relații interpersonale acasă, la locul de muncă, al studii sau în perioadele de
petrecere a timpului liber.
• Programele de “self-management” și de comportament autodirijat - aceste
programe au scopul de a-i învăța pe clienți tehnici de reglare și autoreglare psihică în
scopul de a-și conduce existența într-un mod cât mai eficient

40
II.5. Metodele și tehnicile psihoterapiei cognitiv-comportamentale
Teoria cognitivă postulează faptul că stările afective negative precum anxietatea,
depresia sau mânia sunt generate, menținute sau chiar exacerbate de modul distorsionat
de gândire al majorității oamenilor. Terapeutul va trebui să-l ajute pe client să-și
recunoască acest mod de gândire și să-l modifice, dezvoltând la acesta din urmă nu un stil
de gândire pozitivă, utopică ci unul realist. La baza acestui demers se află modelul
tulburărilor psihopatologice elaborat de Beck, model care evidențiază rolul cognițiilor în
apariția și menținerea stărilor afective negative.
Demersul terapeutic cuprinde următorii pași:
A. Explicarea modului în care gândurile generează stări afective- mulți clienți sunt
Surprinși că stările lor emoționale sunt rezultatul modului în acre interpretează un
eveniment, cât și de faptul că modificarea acestei interpretări schimbă și starea afectivă.
Gânduri Stări emoționale
Eu gândesc că... Eu simt...
Niciodată nu voi mai fi fericit Lipsit de speranță
Viața nu merită trăită Sentimente suicidare
El m-a părăsit pentru că nu sunt atrăgătoare Lipsă de speranță
Voi înnebuni Speriat, panicat
El dorește să profite de pe urma mea Iritat, defensiv, sentimente de răzbunare
Nimănui nu-i pasă de minte Respins, deprimat
Nu voi fi în stare să îmi port de grijă Anxios, dependent, neajutorat
Mi-am rezolvat problemele și în trecut, deci Plin de speranță și de energie
voi fi capabil să le rezolv și de aici înainte
Nu trebuie să fiu perfect Eliberat, detensionat
Trebuie să-mi acord șansa de a încerca Mândru, mulțumit

Terapeutul va explica pacientului care este diferența dintre gânduri și stări afective,
precum și maniera în care gândurile le creează, le mențin și le accentuează.
B. Ajutarea clientului să sesizeze distincția dintre gânduri și fapte reale

41
Adesea persoanele care se simt deprimate sau speriate consideră gândurile care le trec
prin minte că pe un fel de fapte reale. Pentru a realiza mai ușor distincția dintre gânduri,
sentimente și fapte reale, este indicată utilizarea modelului ABC a lui Albert Elis (1994),
în care A reprezintă evenimentul activator extern, B-convingerile referitoare la acesta și
C- consecințele posibile (Leahy, 2003, p 12)
A B C D
Eveniment Gânduri, Stări afective Comportamente
activator convingeri
Inima mea bate mult Voi face un atac de Anxietate, panică. Clientul cheamă
mai repede cord. salvarea.
Am băut prea multă Sentimente de Clientul reduce doza
cafea părere de rău că a de cafea.
exagerat
La micul dejun soțul Lui nu-i pasă de Iritată, plină de Se ceartă cu el. Îi
citește ziarul mine. resentimente. spune că e egoist.
Tristă cu sentimente Evită să comunice
El mă evită pentru de culpabilitate. cu partenerul.
că este supărat pe
mine.
C. Evaluarea intensității stărilor emoționale și a gradului de veridicitate al gândurilor
negative.
Pentru demersul terapeutic este important de cunoscut intensitatea trăirilor afective,
precum și cât de mult crede clientul în adevărul gândurilor și convingerilor sale negative.
Terapeutul îl va învăța pe client să diferențieze intensitatea emoțiilor, precum și gradele
diferite în care crede în gândurile și convingerile negative. Acest lucru este important atât
pentru evaluările inițiale și finale ale progreselor terapiei, cât și pentru evaluările
intermediare, cunoscut fiind faptul că schimbările terapeutice au loc în pași mici.
Clientului i se va cere să evalueze pe o scală gradată de la 0 la 100 sau de la 0 la 10
intensitatea stărilor emoționale și credința în veridicitatea gândurilor negative.
D. Identificarea unor variații în cadrul unor convingeri specifice.

42
Pentru că pacientul să poată căpăta o distanță critică față de convingerile sale negative,
terapeutul îl va ajuta să sesizeze faptul că până și în situația prezentă convingerea
respectivă se poate modifica sub aspectul credibilității sau forței sale. Acest lucru este
deosebit de important, pentru că subiecții cu tulburări emoționale sunt deosebit de rigizi
în gândire, fiind convinși de faptul că ideile și credințele lor nu se vor modifica niciodată.
E. Identificarea distorsionărilor cognitive.
Gândurile și convingerile negative au la bază anumite erori de logică, denumite de
specialiștii în terapie cognitivă distorsionări cognitive. În cele ce urmează vor fi
prezentate principalele distorsionări cognitive descrise de Beck (1970), Burns (1989) și
Aronson (1996):
- Gândirea dihotomică: subiectul gândește în termeni extremi – ‘alb-negru”, “totul
sau nimic”.
- Suprageneralizarea – un eveniment negativ singular conduce la un model
generalizat și repetitiv de gândire negativă.
- Etichetarea – pornind de la o greșeală oarecare, subiectul își adresează lui însuși
sau celorlalți etichete negative.
- Imperativele categorice – persoana interpretează evenimentele în termeni
absolutiști, lipsiți de realism, care exprimă dorințele sale și nu realitatea obiectivă.
- Personalizarea – subiectul își atribuie o vină disproporționată pentru producerea
unor evenimente negative, ignorând contribuția altor factori la producerea
evenimentului.
- Citirea gândurilor – individul consideră că știe ce gândește o altă persoană fără a
avea suficiente date în sprijinul convingerilor sale.
- Catastrofizarea – un eveniment negativ care s-a petrecut sau se va petrece în viitor
este considerat nu doar neplăcut ci și teribil, îngrozitor, de nesuportat.
- Ignorarea pozitivului – individul desconsideră toate succesele personale sau ale
celorlalți, considerând că acestea nu sunt importante.
- Filtrarea negativă – este o distorsionare cognitivă asemănătoare celei precedente
și presupune focalizarea atenției exclusiv pe evenimente cu conținut negativ.
- Judecata afectivă – subiectul interpretează datele realității prin prisma trăirilor
sale emoționale.

43
 - Blamarea – subiectul îi consideră pe ceilalți vinovați în exclusivitate de
problemele și eșecurile sale.
- Realizarea unor comparații inechitabile – persoana interpretează evenimentele
conform unor standarde nerealiste care iau în calcul numai persoane care au
performanțe superioare lui.
- Orientarea plină de regrete către trecut – subiectul își concentrează atenția asupra
acelor lucruri pe care ar fi trebuit să le facă mai bine în trecut, în loc să se
concentreze asupra prezentului și viitorului.
- Orientarea “ce ar fi dacă” – subiectul își adresează sau adresează celorlalți tot
felul de întrebări în legătură cu evenimentele negative care s-ar putea întâmpla și
nu este niciodată satisfăcut de răspunsuri.
- Orientarea centrată exclusiv pe evaluare – persoană îi judecă permanent pe ceilalți
și pe sine însuși în termeni extremi (bun-rău, valoros-lipsit de valoare).
- Respingerea contraargumentelor – individul respinge toate argumentele care
contrazic gândurile și convingerile sale negative.
Terapeutul îl va ghida pe client să sesizeze distorsionările cognitive care apar în gândirea
sa.
F. Tehnica săgeții verticale
În acest caz este utilă explorarea convingerilor negative care stau la baza gândurilor
negative automate. Evidențierea acestora vă reduce forța gândurilor negative cu caracter
situațional. Întrebările adresate clientului vor îmbrăca următoarea formă: “Ce s-ar
întâmpla dacă acest lucru ar fi adevărat?” sau “Ce ar însemna pentru tine dacă acel lucru
ar fi adevărat?”.
G. Evaluarea secvențială a probabilității subiective de produce a unui anumit
eveniment
Întrebările adresate de terapeut clientului vor fi de tipul următor “Care este probabilitatea
ca evenimentul X să se întâmple?”, “Care ar fi probabilitatea de producer a unui
eveniment pe o scară de la 0 la 100%?”.
H. Ghicirea gândurilor.
Pentru unii pacienți este relativ dificil să-și identifice gândurile negative, deoarece stările
emoționale generate de acestea sunt deosebit de intense. Beck (1995) recomandă în acest

44
caz că terapeutul să-i prezinte clientului anumite gânduri de tipul celor negative și apoi
să-l întrebe care dintre acestea seamănă cu ce-i trece prin minte. Terapeutul trebuie să fie
atent să nu sugereze gânduri care nu au legătură cu problema clientului.

II.6. Conceptualizarea cazurilor în psihoterapia cognitiv-

comportamentală
Jaqueline Persons și Joan Davidson (2003) subliniază faptul că formularea cazului
se referă la partea teoretică ce se află în spatele fiecărui caz clinic propus pentru
psihoterapie. Autorii de orientare cognitivă și cognitiv-comportamentală mai
reprezentativi sunt Persons (1989), Persons și Thompkin (1997), Nezu, Nezu, Friedman
și Heynes (1997), Koerner și Linihan (1997) și Ellis (1997). Persons și Davidson (2003)
se referă la trei niveluri de conceptualizare: conceptualizarea la nivel de caz, la nivel de
sindrom și la nivel de situație.
1. Conceptualizarea la nivel de caz se referă la formularea cazului în ansamblu,
insistându-se asupra relațiilor dintre problemele clientului (Haynes, 1992). Acest
nivel îi este necesar terapeutului pentru selecționarea obiectivelor intervenției,
acesta focalizându-se la început asupra acelor probleme care au un rol cauzal în
raport cu celelalte.
2. Conceptualizarea la nivel de sindrom sau de problemă se referă la nosografia
psihiatrică și include sindroame și simptome cum ar fi depresie, anxietate,
insomnii, tulburări ale conduitei alimentare. Planul de tratament pentru un anumit
sindrom depinde de modul în care este formulată problema.
3. Conceptualizarea la nivel de situație se referă la reacțiile clientului într-o
conjunctură dată, intervenția terapeutică referindu-se strict la situația respectivă;
terapeutul notează situația, comportamentele, emoțiile, gândurile disfuncționale
ale clientului și reacțiile fiziologice.
Ipoteza de lucru reprezintă nucleul conceptualizării cazului, terapeutul elaborând
o scurtă teorie asupra acestuia, ce va cuprinde relațiile dintre diversele probleme. Unele
dintre problemele clientului nu își au originea în activarea schemelor cognitive timpurii ci
sunt generate de alte probleme.

45
 Conform teoriei psihopatologice cognitive a lui Beck, evenimentele externe
activează schemele cognitive care, la rândul lor, generează probleme și simptome.
Ipoteza de lucru descrie aceste evenimente, precum și schema cognitivă care este
operațională în acest caz, evidențiind și interrelațiile dintre aceste componente și dintre
problemele clientului.
Obiectivele terapiei sunt generate de lista de probleme și apar ca modalități de
soluționare a acestora. Odată ce clientul și terapeutul au căzut de acord asupra
obiectivelor terapiei, se pune problema cum vor fi evaluate progresele terapiei. În unele
cazuri se recurge pur și simplu la măsurarea frecvenței de producere a unui anumit
eveniment iar alteori se recurge la scalele de autoevaluare sau la inventarele de depresie,
anxietate, tendințe obsesiv-compulsive (Beck, Hamilton, Burns).
Analizând lista de probleme, schemele cognitive și ipoteza de lucru, terapeutul va
trebui să anticipeze și să includă în planul de tratament și eventualele dificultăți care pot
să apară pe parcursul demersului terapeutic. Exemple de astfel de dificultăți pot fi:
șomajul, problemele financiare, boală gravă a unui membru din familie, conflicte
interpersonale ample.

46
 Capitolul III. Psihoterapia cognitiv-comportamentală
în depresii
III.1. Modelul cognitiv al depresiei
Terapia cognitiv comportamentală în depresii a fost dezvoltată de Beck și colaboratorii
(Beck, Rush, Shaw și Eemery, 1979) și ea se aplică cazurilor de depresie nevrotică
(nonspihotică).
Modelul cognitiv al depresiei (Beck, 1967, 1976)

Motivaționale

Experiențe timpurii

Formarea unor convingeri disfuncționale

Incidentul critic (S)

Activarea convingerilor

Gânduri negative automate

Simptomele depresive

Comportamentale Motivaționale Afective Cognitive Somatice

Convingerea disfuncțională nu produce simptomul prin ea însăși, ci doar atunci

când anumite incidente (evenimente externe) vin să o întărească. Astfel, convingerea că

47
valoarea personală depinde de succes poate conduce la o tulburare depresivă în caz de
eșec. Pe măsură ce tulburarea depresivă se dezvoltă, gândurile negative automate devin
tot mai frecvente și tot mai intense și tind să estompeze gândurile raționale. Acestea
produc simptomele depresiei care, la rândul lor, întăresc modul negativ de gândire și
astfel se formează un cerc vicios. Psihoterapia cognitiv comportamentală sparge cercul
vicios, învățând pacientul să adreseze întrebări provocatoare gândurilor negative, pentru a
verifica dacă fundamentarea lor este corectă.
Caracteristicile psihoterapiei cognitiv-comportamentale în depresii (Beck și alții,
1979):
- are la bază o concepție teoretică coerentă (modelul cognitiv al depresiei) și nu este
o simplă colecție de tehnici;
- este scurtă și limitată în timp, încurajând pacientul să dezvolte abilități de
autoreglare;
- este structurată și directivă;
- este orientată pe problemă și pe cauzele care o mențin, mai mult decât pe originile
acestora;
- are la bază un proces de chestionare care să dirijeze descoperirea;
- se bazează pe metode inductive, astfel încât pacienții învață să considere
gândurile și convingerile ca pe niște ipoteze care trebuie verificate;
- are un caracter educațional, considerând tehnicile cognitiv-comportamentale ca pe
niște deprinderi care trebuie achiziționate de subiect prin exercițiu și transferate în
viața cotidiană prin intermediul temelor pentru acasă.
Psihoterapia cognitiv comportamentală poate fi definită ca un fel de rezolvare de
Probleme, depresia fiind ea însăși o problemă. Scopul terapiei este să-l ajute pe pacient să
găsească soluții la problemele sale și nu doar să gândească mai rațional. Obiectivul
imediat al terapiei este eliberarea de simptome, iar pe termen lung, este rezolvarea
problemelor de viață, prevenirea apariției sau măcar atenuarea unor episoade depresive
viitoare.
Psihoterapia presupune maximum 20 de ore, în ședințe de o oră, desfășurate de
două ori pe săptămână, timp de trei-patru săptămâni (pentru a combate lipsa de speranță)
și o dată pe săptămână ulterior; în practică, numărul de ședințe variază considerabil.

48
Pentru subiecții care au deprinderea de a se autoregla, formată înainte de instalarea
depresiei, sunt suficiente cinci-șase ședințe. Pentru cei cu depresie mai severă, este bine
că ședințele să fie mai scurte (de 20 de minute) pentru că aceștia au capacitatea de
concertare scăzută și un nivel energetic, de asemenea, scăzut.
Factorii care trebuie luați în considerare pentru selecția pacienților pentru
psihoterapie:
- psihoterapia cognitiv comportamentală este valabilă pentru pacienții nonpsihotici;
- cu toate acestea nu există date suficiente de cercetare care să confirme faptul că
pacienții endogeni ar răspunde slab la acest gen de terapie, fiind posibil că
metodele cognitiv-comportamentale să dea rezultate dacă sunt folosite împreună
cu o medicație antidepresivă;
- este important de cunoscut gradul de severitate al depresiei pentru a ști dacă
trebuie combătută psihoterapia cu medicația psihiatrică și pentru elaborarea
strategiei psihoterapeutice;
- trebuie identificat pattern-ul de gândire negativă, o atenție deosebită fiind
acordată următoarelor elemente: lipsă de speranță, intențiilor suicidale,
expectațiilor negative în legătură cu tratamentul;
- dorința de cooperare a pacientului;
- capacitatea pacientului de a intra în relație de colaborare cu psihoterapeutul;
- cât de extins este repertoriul de abilități al pacientului de face față vieții.

III.2. Structura tratamentului în depresie (Melanie Fennell, 1989)

Interviul inițial (cu o durată de 1-1,5 ore) urmează după interviul de evaluare care
stabilește dacă pacientul este potrivit pentru psihoterapie. Schema interviului inițial:
a) Evaluarea dificultăților curente:
- simptome;
- probleme de viață;
- gânduri negative asociate;
- debut, evoluție și contextul în care a apărut tulburarea depresivă;
- lipsa de speranță;
- idei suicidare.

49
 b) Stabilirea scopurilor terapiei.
c) Prezentarea programului de terapie:
- detalii practice;
- problema cercului vicios: gânduri negative-depresive;
- posibilități de schimbare.
d) Începerea tratamentului.
Specific:
- selecționarea primelor sarcini;
- acordul cu privire la temele pentru acasă.
General:
- pacientului i se furnizează cunoștințe cu privire la stilul terapiei cognitiv-
comportamentale.
Obiective:
- stabilirea relației psihoterapeutice;
- trezirea speranței pacientului;
- pacientul trebuie făcut să înțeleagă, al nivel preliminar, esența modelului;
- se obține acordul pacientului că va testa în practică cele învățate.
Dificultățile și problemele curente sunt schematizate și apoi notate în lista de
probleme. Terapeutul prezintă un rezumat al celor spuse și așteaptă un feedback de la
pacient. Lista de probleme realizează o oarecare ordine într-un haos, pentru că un număr
mare de experiențe negative sunt reduse la câteva dificultăți specifice. Aceasta reprezintă
procesul “reducerii problemelor”, care trezește speranța pacientului pentru că se întrevede
posibilitatea unui control asupra acestora. Ideile suicidare trebuie puse în evidență încă de
la primul interviu. Când acestea au fost evidențiate, terapeutul trebuie să se asigure dacă
pacientul a elaborat planuri în acest sens și să afle ce anume l-a împiedicat să le pună în
aplicare.
Stabilirea scopurilor se realizează prin intermediul unor întrebări de genul “cum ai
vrea să stea lucrurile în problema X?” sau “Să presupunem că tratamentul va avea efect;
cum vezi desfășurarea diferită a lucrurilor în problema ta?”. Scopurile se modifică adesea
pe parcursul tratamentului. Stabilirea scopurilor îl ajută pe terapeut să corecteze

50
expectațiile nerealiste cu privire la psihoterapie, furnizează câteva standarde în raport cu
care se poate monitoriza progresul și focalizează atenția spre viitor.
Prezentarea tratamentului.
Pacienților li se dau informații despre aspectele practice, cum ar fi numărul de
ședințe, durata și frecvența acestora, dar și despre temele pentru acasă. Li se explică clar
faptul că depresia trebuie înțeleasă în termenii cercului vicios pe care îl produc gândurile
negative care la rândul lor generează o dispoziție proastă ce alimentează, la rândul ei,
gândurile negative. Trebuie să se explice, de asemenea, că schimbarea este posibilă dacă
pacientul învață să surprindă și să testeze (verifice) gândurile negative pentru a sparge
cercul vicios prin găsirea unor alternative mai realiste la gândurile negative.
Pacientul este invitat să-și exprime deschis îndoielile, și acestea sunt discutate cu
psihoterapeutul. Pacientul este solicitat să-și monitorizeze activitățile, dispoziția și
gândurile negative automate într-o agendă personală. Agenda include: trecerea în revistă
evenimentelor de la ultima ședință, feedback-uri referitoare la ultima ședință și temele
pentru acasă.
Fiecare ședință este dedicată unei anumite probleme, denumită temă majoră, care
este definită de pacient în colaborare cu terapeutul. Ea presupune o strategie cognitiv-
comportamentală specifică, cum ar fi de pildă adresarea de întrebări de verificare a
gândurilor negative, discutarea dificultăților care au apărut în ultima săptămână sau
dezbaterea unor probleme pe termen lung.

III.3. Strategiile cognitiv comportamentale de psihoterapie

în depresie
Etapa nr. 1- strategii cognitive – sunt prezentate ca modalități de a stopa
ruminațiile depresive care nu fac altceva decât să înrăutățească situația, în loc să
contribuie la o rezolvare constructivă a problemei. Acestea sunt utile mai ales la începutul
tratamentului, înainte ca pacientul să capete abilitatea de a găsi alternative la gândurile
negative automate.
a) Tehnicile de distragere: concentrarea pe un obiect – pacienților li se cere să se
concentreze asupra unui obiect și să-l descrie pentru ei înșiși cu cât mai multe detalii;
concentrarea senzorială - pacienții sunt învățați să se concentreze asupra mediului

51
înconjurător ca un tot unitar, utilizând văzul, auzul, gustul, pipăitul și mirosul; exerciții
mentale – a numrăa de la 1000 la 1 din 7 în 7, a numi orașe al căror nume încep cu o
anumită literă, reamintirea în detaliu a unei vacanțe; amintiri și imagini plăcute
b) Numărarea gândurilor – are menirea să producă o anumită distanță față de
gândurile negative. Subiectul este învățat să noteze apariția gândurilor negative bifând
câte un punct într-un tabel.
Etapa nr. 2- strategii comportamentale. O serie de activități – cum ar fi
automonitorizarea, realizarea și urmărirea unor programe (orare) și sarcini gradate – au
drept scop antrenarea subiectului în acțiuni menite să îmbunătățească dispoziția.
a) Monitorizarea activităților – pacienților li se cere să noteze ce fac, oră de oră, și să
Evalueze activitățile în funcție de doi parametri: plăcere-P și grad de realizare (măiestrie)
-R. Aceste protocoale îl ajută pe pacient să verifice veridicitatea unor gânduri de tipul
“Eu nu am făcut nimic”. De asemenea, acest gen de înregistrări surprinde relația dintre
dispoziție și activitate.
b) Realizarea unor orare (programe) – se realizează pentru panificarea activităților
viitoare după același model (oră de oră). Scopul constă în a crește nivelul de activism al
subiectului și de a maximiza eficiența și plăcerea.
c) Sarcinile gradate – vizează realizarea unor exerciții în pași mici, accesibili
subiectului, fiecare pas fiind întărit prin feedback. Accesul la fiecare etapă este facilitat
prin identificarea și adresarea unor întrebări cu caracter provocator fiecărui blocaj.
Sarcinile gradate combat lipsa de speranță, încurajând pacientul să reducă sarcinile la
proporții rezonabile și mărind frecvența recompenselor.
Etapa nr. 3- strategii cognitiv-comportamentale. Ședințele de psihoterapie și
temele pentru acasă au ca obiectiv să-l învețe pe pacient să adreseze întrebări și să testeze
autenticitatea gândurilor negative. Conținutul gândurilor negative a fost clasificat în ceea
ce Beck (1967) numea „triada cognitivă”:
- Ego-ul („sunt lipsit de valoare”).
- Experiențele curente („nimic din ceea ce fac nu este bine”).
- Viitorul („niciodată nu mă voi simți mai bine”).
Gândurile depresive automate au o serie de particularități care influențează psihoterapia
și afectează relația terapeut-pacient:

52
 - sunt habituale și deci greu de identificat;
- sunt automate și involuntare și deci greu de controlat;
- au un caracter plauzibil (mai ales atunci când sunt însoțite de emoții puternice),
deci este greu să li se adreseze o provocare;
- se referă la o gamă largă de stimuli, incluzând chiar psihoterapia, iar tratamentul
poate fi respins pentru că pacientul prevede eșecul acesteia.
Identificarea gândurilor negative automate -pacienții învață să identifice aceste
gânduri întâi împreună cu psihoterapeutul, apoi dezvoltă aceste capacități prin
intermediul unor teme pentru acasă. Aceștia învață:
- să identifice emoțiile neplăcute;
- să recunoască situațiile în care acestea apar;
- să identifice gândurile automate asociate.
Modificarea dispoziției este un semnal că gândurile negative automate sunt
prezente (este mai ușor la început ca pacientul să evalueze dispoziția decât gândurile
negative).
Dificultăți în identificarea gândurilor negative:
- pacienții evită să-și înregistreze gândurile;
- subiectul nu identifică gândurile negative;
- o eroare frecventă a terapeutului constă în a pune întrebări în legătura cu cauza
unor stări afective negative (de ce?) și nu cu gândurile care îi vin în minte
pacientului.
Testarea (verificarea) gândurilor negative automate:
- adresarea unor întrebări cu caracter provocator, acestea având scopul de a-l învăța
pe subiect să-și reevalueze modul de gândire pentru el însuși. Acest obiectiv nu
poate fi atins dacă terapeutul face toată treaba singur, în locul pacientului;
- experimentarea în sfera comportamentală – se referă la găsirea unor modalități
mai eficiente de a reacționa la o situație externă care nu poate fi ameliorată.
Uneori, subiectul are în interiorul său modalități eficiente de acțiune, dar acestea
sunt blocate de modul negativ de gândire.
Dificultăți care pot apărea în provocarea gândurilor negative automate:

53
 - răspunsurile raționale modifică emoțiile negative numai dacă pacientul crede în
ele.
Acesta este motivul pentru care ele trebuie extrase de la pacient și nu furnizate de
terapeut.
- terapeutul se poate lăsa influențat de modul de gândire al pacientului. El poate
cădea în capcana de a considera că pacientul are dreptate să se simtă deprimat mai
ales atunci când circumstanțele existenței sunt deosebit de dificile.
- provocarea este imposibilă. Faptele nu pot fi provocate! Ceea ce terapeutul
interpretează ca fiind o distorsionare de tip depresiv, uneori este o realitate
obiectivă. În același timp, întrebărilor nu li se pot adresa alte întrebări cu caracter
provocator. În astfel de cazuri, terapeutul trebuie să transforme întrebarea în
afirmație după modelul “Ce va fi dacă nu pot face față?” devine “Nu voi fi capabil
să fac față”.
Etapa nr. 4 Strategii preventive
Avantajul major pe care îl are psihoterapia, și în special cea cognitiv-
comportamentală, față de medicația antidepresivă este că reduce riscul de recădere.
Aceasta se întâmplă pentru că subiectul își însușește o serie de deprinderi de a face față
depresiei, ceea ce îi scade vulnerabilitatea față de episoadele viitoare, pentru că
deprinderile respective zdruncină convingerile negative pe care se fundamentează
depresia.
Identificarea și adresarea de provocări convingerilor negative.
După ce pacientul și-a însușit abilitatea de a identifica gândurile negative
automate, se poate trece la abordarea convingerilor negative, acestea având următoarele
caracteristici:
- nu reflectă realitatea experiențială;
- sunt rigide, suprageneralizate și extreme deoarece nu țin seama de variația
circumstanțelor;
- mai curând stopează decât facilitează atingerea unor scopuri;
- încălcarea lor este asociată cu emoții extreme și excesive;
- sunt relativ nemodificabile sub influența experiențelor obișnuite;
Beck, Hollon, Young, Bedrosian și Bundenz (1985) au grupat convingerile

54
disfuncționale în funcție de trei domenii:
- realizare (nivel înalt de performanțe, nevoie de succes);
- acceptare (nevoia de a fi agreat, iubit);
- control (nevoia de a controla evenimentele, nevoia de a fi puternic).
Clasificarea de mai sus poate ușura demersul terapeutic în sensul în care o
persoană cu un grad mare de autonomie va accepta cu dificultate sugestiile terapeutului și
va avea tendința să încheie în mod prematur psihoterapia pentru că este convină că se
poate descurca și singură. Dimpotrivă, o personalitate sociotropă poate manifestă dorința
exagerată de a face pe plac terapeutului și va avea dificultăți să acționeze independent
între ședințe.
Identificarea convingerilor disfuncționale este mult mai greu de realizat decât
aceea a gândurilor negativ automate pentru că ele reprezintă reguli generalizate care nu
pot fi niciodată formulate explicit. Ele trebuie mai curând extrase decât observate,
utilizând următoarele surse de informații:
- tematica ce rezultă din timpul discuțiilor cu terapeutul;
- erorile de logică ce apar în cursul gândurilor negative automate ce pot fi identice
și la nivelul convingerilor;
- autoevaluarea globală;
- amintiri, relatări ale familiei;
- bună dispoziție indică faptul că convingerea a fost confirmată iar proasta
dispoziție, că regulă a fost încălcată.
Adresarea de întrebări provocatoare convingerilor negative
Odată identificate convingerile negative, disfuncționale, se recurge la întrebări cu caracter
provocator și la experimentări în sfera comportamentală, pentru că subiectul să-și
elaboreze convingeri-reguli mai moderate și mai realiste. Sunt utile întrebări de tipul
următor:
- În ce mod această convingere are un caracter irațional?
- În ce mod această convingere este nefolositoare? Îl ajută ea pe pacient să obțină
ce vrea de la viață, sau, dimpotrivă, îl blochează?
- De unde provine convingerea respectivă?

55
 - Care ar fi alternativa unei convingeri cu caracter mai moderat, care să aibă doar
avantajele, și nu și dezavantajele convingerii disfuncționale?
Convingerile disfuncționale sunt formulate în termeni extremi, că necesități
absolute. Formularea unor alternative care să țină seama și de unele nuanțe de
cenușiu (nu numai de alb și negru) ajută subiectul să facă față unor situații care
până atunci conduceau la eșecuri și, în consecință, la depresie.
Alternativele la convingerile disfuncționale pot fi notate pe cartele, pe care
pacientul le citește de mai multe ori până la modul de a acționa în acord cu acestea până
devine o a doua natură.
Ca și în cazul gândurilor negative automate, provocările verbale adresate
convingerilor disfuncționale trebuie testate și întărite prin modificări în plan
comportamental. Experimentările în plan comportamental trebuie repetate perioade mult
mai lungi decât cele care se referă la gânduri negative automate și într-o gamă mult mai
largă de situații. Aceste experimentări pot îmbrăca o varietate largă de forme:
- strângerea de informații cu privire la regulile de viață, convingerile și standardele
celorlalți;
- observarea modului în care se comportă alții;
- acțiuni contrare convingerilor disfuncționale și observarea consecințelor;
- testarea în practică a noilor reguli-convingeri.
Eventualele recăderi în timpul psihoterapiei sunt utilizate ca posibilități pentru noi
Exerciții practice, demonstrându-se faptul că cele învățate pot fi utilizate pentru
controlarea recăderilor depresive.
Șase tehnici de bază ale terapiei cognitive (după Williams, 1999, p.265)
TEHNICA OBIECTIVE
Identificarea gândurilor Subiectul este instruit şi conștientizeze gândurile cu conținut
negative depresiv de îndată ce ele se manifestă
Trasarea de sarcini în sfera Subiectul va fi solicitat și încurajat să realizeze acele
comportamentală activități pe care are tendința de a le evita (întâlniri cu
prietenii, participarea la evenimente culturale, etc.)
Testarea validității gândurilor Selectarea și trasarea unor sarcini menite să infirme
și convingerilor negative veridicitatea gândurilor și convingerilor negative

56
Repetarea cognitivă
(antrenament cognitiv)
Tehnici terapeutice
alternative/relaxare
Hipnoză
Antrenament mental
Abordarea convingerilor
negative de bază
Subiectul va repovesti terapeutului toate etapele unei
activități pe care are tendința să o evite, evidențiind
gândurile și sentimentele pe care le încearcă. Obiectul
acestei tehnici constă în identificarea blocajelor, găsirea
unor eventuale soluții pentru depășirea acestora și
imaginarea unor succese viitoare
Subiectul este instruit să-și imagineze o situație care îl
supără și să genereze strategii de a-i face față. Tehnicile
respective se dovedesc și mai eficiente dacă se realizează în
stare de relaxare sau hipnoză.
Terapeutul va investiga modul în care schemele cognitive
disfuncționale s-au structurat de-a lungul timpului, precum
și modul în care acestea influențează viața de zi cu zi a
pacientului.

Pregătirea pentru viitor

La sfârșitul terapiei, mulți pacienți se tem de faptul că nu se vor descurca singuri.
Aceste temeri sunt abordate în același mod ca și alte gânduri negative. Este important ca
pacienții să fie încurajați să le exprime și apoi să le testeze validitatea.
Dacă se întrevede un eveniment psiho-traumatizant în viitor, terapeutul și
pacientul pot elabora un plan de acțiune pentru o astfel de eventualitate.
De asemenea, este bine să se elaboreze un fel de rezumat al tehnicilor de
autoajutorare, sub forma unui ghid de “prim ajutor”, ghid care să conțină, pe de o parte,
dificultățile resimțite de pacient când a fost depresiv și, pe de altă parte, tehnicile
specifice care s-au dovedit utile în depășirea situației respective.
Un număr relativ redus de pacienți depresivi nu răspund la terapia cognitiv-
comportamentală. Din nefericire, este dificil ca aceștia să fie identificați înainte de
începerea tratamentului, deși dificultățile de a lucra cu ei se manifestă încă din primele
ședințe. În astfel de cazuri, terapia se încheie cu eleganță, după cinci-șase ședințe, și se
recomandă alt tip de tratament. În funcție de factorii care produc rezistență la psihoterapia
cognitiv-comportamentală, se poate recomanda:

57
- o psihoterapie de lungă durată;
- psihoterapie de familie;
- tratamentul psihiatric cu sau fără tehnici cognitiv-comportamentale.

58
CAPITOLUL IV. Obiectivele şi Metodologia lucrării
IV.1. Obiective şi ipotezede lucru
Obiectivele în cadrul acestei cercetări sunt următoarele:
1. Determinarea nivelului depresiei la participanţii la această cercetare;
2. Analizarea şi evidenţierea unor diferenţe între grupuri (grupul experimental si
grupul de control) dupa aplicarea terapiei cognitiv comportamentale.

Ipotezele de cercetare:
1. Se prezumă că există o corelaţie semnificativă între profilul distresului
emoţional şi depresie.
2. Se prezumă că în cadrul grupului experimental după aplicarea terapiei
cognitiv-comportamentale se modifică scorurile variabilei “profilul
distresului emoţional”.
3. Se preyuma ca tehnicile cognitiv comportamentale aplicate au ca rezultate
reducerea nivelului depresiei în cadrul grupului experimental.

IV.2. Metode și instrumente folosite

Metoda interviului.
Are la bază întâlnirea participanților faţă în faţă, având ca scop strângerea
informaţiilor.
Interviul este o metodă indirectă, în care nu avem acces la fenomenul studiat şi
încercăm să obţinem datele necesare întrebând persoanele care au anumite cunoştinte
despre fenomenul cere ne interesează – numiți intervievaţi.
Metoda observaţiei.
Tipul de observaţie folosit este participativ (observatorul este integrat în mediu) şi
deschis (Observatorul îşi declară calitatea).
Metoda testelor
Investigaţia utilizează metodele de cercetare de tip chestionar.
Principalele instrumente utilizate sunt:

59
IV.2.1. Profilul stresului emoțional - PDE
Scala PDE a fost concepută în 2005 (Opriş şi Macavei, 2005) pornind de la
itemii Profilului Distresului Emoţional, varianta scurtă (Profile of Mood Disorders,
Short Version - DiLorenzo, Bovbjerg şi Montgomery, 1999).
Profilul Stresului Emoţional (PDE) este o scală cu 26 de itemi care măsoară
emoţiile negative disfuncţionale şi emoţiile negative funcţionale din categoriile „frică”
şi „tristeţe/deprimare”.
Albert Ellis a formulat modelul binar al stresului împartind pentru prima data
emotiile negative in- funcţionale şi disfunctionale- aceste caracteristici fiind date de:
experienta subiectiva a emotiei, credintele asociate, consecintele comportamentale ale
emotiei respective.
Scala permite evaluarea dimensiunii subiective a emotiilor negative functionale
si disfunctionale.
Scala permite atât calcularea unui scor general de stres, cât şi a scorurilor
separate pentru „frică funcţională”, „frică disfuncţională”, „tristeţe/deprimare
funcţională” şi „tristeţe/deprimare disfuncţională”.
PDE conţine 26 de adjective care descriu emoţii negative. Cei 26 de itemi se
grupează în şase subscale:
- 6 itemi reprezintă emoţii negative funcţionale din categoria „tristeţe/deprimare”.
- 8 itemi reprezintă emoţii negative disfuncţionale din categoria
„tristeţe/deprimare”.
- 6 itemi reprezintă emoţii negative funcţionale din categoria „frică”.
- 6 itemi reprezintă emoţii negative disfuncţionale din categoria „frică”.
- 12 itemi reprezintă emoţii negative funcţionale (categoriile „tristeţe/deprimare”
şi frică”).
- 14 itemi reprezintă emoţii negative disfuncţionale (categoriile
„tristeţe/deprimare” şi “frică”).
Posibilitatile de raspuns pornesc de la „deloc, foarte putin, mediu, mult, foarte
mult”

60
 Cotarea pentru cei 26 de itemi se face direct, însumând răspunsurile la fiecare
item, alocându-se de la 1 la 5 puncte după cum urmează: Deloc = 1, Foarte puţin = 2,
Mediu = 3, Mult = 4, Foarte mult = 5.
PDE este recomandat atât pentru evaluarea stresului în cazul subiecţilor adulţi
fără psihopatologie, cât şi în cazul subiecţilor adulţi cu diferite forme de psihopatologie
(excepţie condiţiile medicale care afectează capacitatea de introspecţie asupra propriilor
stări emoţionale).

Tabel Distribuţia itemilor PDE pe subscale.

Tristeţe/Deprimare Frică
Funcţionale Disfuncţionale Funcţionale Disfuncţionale
trist item 2 nefolositor Item 5 preocupat item anxios item 8
10
mâhnit Item deprimat item îngrijorat item 6 îngrozit item 16
15 12
amărât item 7 deznădăjduit item neliniştit item panicat item 20
26 24
melancolic item 3 fără speranţă item 4 încordat item înspăimânt item 11
14 at
necăjit item depresiv item 9 alarmat item înfricoşat item 25
13 19
supărat item distrus item tensionat item 1 nervos item 17
21 22
îndurerat item
18
disperat item
23

IV.2.2. Scala de depresie Burns

Calcularea scorului
Scor total la itemii 1-15= scor total

Argumentarea punctajului
1 – fraze citate din relatarea subiectului/pacientului
2 – argumente deduse din context

61
 BDC
Scorurile obţinute pot fi cuprinse între 0 – 45

Interpretarea scorurilor
0-4 absenţa depresiei – simptomele depresiei sunt absente, dispoziţiile sunt
pozitive cea mai mare parte a timpului
5-10 normal, unele momente de deprimare – subiectul nu se simte aşa de bine
cum ar dori
11-20 scor de graniţă, spre depresie uşoară
21-30 depresie moderată
31-45 depresie severă
Scor peste 10 puncte + 3 self-esteem scăzut +2 descurajare +7 pierderea
interesului pentru viaţî –
cotate cu 3 puncte – marchează expresii semnificative ale instalării depresiei

IV.3. Descrierea lotului de participanți

Cercetarea de faţă a fost realizată pe un eşantion de 30 de persoane, cu vârste
diferite, provenite din medii diferite, care au acuzat simptome de depresie ce se
încadrează într-un grad de depresie scazută şi medie, ce nu necesită tratatament
medicamentos, pentru a păstra acurateţea cercetării.
Eşantionul a fost ales aleatoriu din baza de date a cabinetelor de specialitate, unde
un rol important l-a avut psihologul clinician.
Principalul criteriu de includere a fost nivelul depresiei.
Participanţii prezintă diversitate şi din punctul de vedere al statusului marital, în
componenţa eşantionului intrând persoane necăsătorite, divorţate, persoane căsătorite sau
persoane aflate în uniune consensuală.
Participanţii au alcătuit două grupuri: un grup experimental format din 15 de
subiecţi si un grup de control format din 15 persoane.
Tuturor persoanelor participante li s-a garantat confidenţialitatea şi caracterul
anonim al răspunsurilor, aducânduli-se la cunoştinţă că nu există răspunsuri corecte sau
incorecte.

62
IV.4. Procedura de lucru
În prima fază au fost aplicate ambele chestionare întregului eşantion (atât grupului
experimental cât şi grupului de control). Chestionarul Burns a fost aplicat în cadrul
interviului individual, iar chestionarul Profilul stresului emotional a fost aplicat prin
autocompletare, urmând ca grupul experimental să treaca prin terapie cognitiv-
comportamentală pentru o perioada de 3 luni (doua şedinte pe săptămână), iar grupului de
control să nu i se aplice nici un fel de terapie, după care în cadrul ambelor grupuri au fost
din nou aplicate cele două chestionare prin metodele descrise mai sus.

63
Capitolul V. Analiza și interpretarea datelor cuprinse
în cercetare

Analiza eşantionului în funcţie de vârstă.

Se observă componenţa întregului eşantion în funcţie de vârstă. Astfel grupa cu

vârste cuprinse între 20-29 ani are cea mai mare reprezentativitate, urmată de persoanele
cu vârsta între 40 si 49 ani, la polul opus aflându-se grupa de vârstă 60-69 ani,
reprezentată de o singură persoană.

64
 Analiza eşantionului în funcţie de starea civilă

La nivelul întregului eşantion avem în funcţie de stareea civilă a repondenţilor un

procent de 53,33% persoane căsatorite, 26,67% persoane necasatorite, 13,33% persoane
divortate si un procent de 6,67% persoane vaduve.
Dupa repartiţia aleatorie a esantionului în cele doua grupuri (de control si
experimental) s-a observat că în cadrul grupului de control există un procent mai ridicat
de persoane căsătorite 60%, în comparaţie cu grupul experimental 46,67%,
În cadrul grupului experimental procentul persoanelor divorţate este de (26,67%),
în timp ce în grupul de control nu există persoane divorţate.

65
 Analiza chestionarului Profilul Distresului Emoţional (PDE) după prima aplicare.

Idicatori statistici PDE in cadrul grupului de control

Descriptive Statisticsa

Std.
N Minimum Maximum Mean Deviation Skewness Kurtosis

Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Std. Error Statistic Std. Error

Profilul distresului 15 43 99 70.00 21.788 -.104 .580 -1.552 1.121

emotional

Valid N (listwise) 15

a. grup = grup de control

Aceasta variabilă are ca rezultate o valoare a mediei scorurilor la prima aplicare în

cadrul grupului de control de 70,00 şi o abatere standard de 21,78.

Frecventele scorurilor PDE in cadrul grupului de control

Profilul distresului emotionala

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 43 2 13.3 13.3 13.3

44 3 20.0 20.0 33.3

65 1 6.7 6.7 40.0

68 1 6.7 6.7 46.7

74 1 6.7 6.7 53.3

78 2 13.3 13.3 66.7

87 2 13.3 13.3 80.0

98 2 13.3 13.3 93.3

99 1 6.7 6.7 100.0

Total 15 100.0 100.0

a. grup = grup de control

66
 În cadrul grupului de control 33% dintre repondenţi au raportat un distres
emoţional la nivel mic, în timp ce 20,1% au un nivel mediu al distresului, iar 46,6%
prezintă un nivel ridicat al distresului.
În histograma de mai jos se observă reprezentarea grafică a repartiţiei scorurilor
obţinute, distribuţia fiind inegală.
Valoarea negativă a coeficientului kurtosis -1,552 indică o împrăştiere relativă a
scorurilor obţinute de către subiecţi în jurul tendinţei centrale, confirmând valoarea
coeficientului de variaţie calculat.

Histograma frecvenţelor scorurilor în cadrul grupului experimental

Idicatori statistici PDE in cadrul grupului experimental

Descriptive Statisticsa

Std.
N Minimum Maximum Mean Deviation Skewness Kurtosis

Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Std. Error Statistic Std. Error

Profilul distresului 15 33 99 63.20 21.355 .244 .580 -1.132 1.121

emotional

Valid N (listwise) 15

a. grup = grup experimental

67
 Media scorurilor în cadrul acestui grup este 63.20, iar deviaţia standard este de
21.35.
Frecvenţele scorurilor PDE în cadrul grupului experimental

Profilul distresului emotionala

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 33 2 13.3 13.3 13.3

43 1 6.7 6.7 20.0

45 1 6.7 6.7 26.7

54 2 13.3 13.3 40.0

55 2 13.3 13.3 53.3

65 1 6.7 6.7 60.0

67 1 6.7 6.7 66.7

78 1 6.7 6.7 73.3

88 1 6.7 6.7 80.0

89 1 6.7 6.7 86.7

90 1 6.7 6.7 93.3

99 1 6.7 6.7 100.0

Total 15 100.0 100.0

a. grup = grup experimental

Analiza frecvenţelor scorurilor arată un procent de 26,70% a repondenţilor ce se

încadrează la un nivel scazut al distresului emoţional, în timp ce 46,60% se încadrează la
nivelul mediu al distresului emoţional, iar un procent de 53,40% din eşantionul acestui
grup se încadrează la un nivel ridicat al distresului emoţional.
Indicatorii de formă ai distribuţiei scorurilor (Skewness si Kurtosis) sunt
prezentaţi în histograma de mai jos. Se observă o distribuţie asimetrică cu o uşoară
tendinţă negativă. Această asimetrie negativă ne arată că răspunsurile subiecţilor din
eşantionului analizat au tendinţa de a se situa în zona scorurilor medii.

68
 Coeficientul de boltire kurtosis (-1,132) indică o repartiţie platicurtică, cu aspect
uşor aplatizat, adică în cadrul distribuţiei scorurilor pentru distresul emoţional, se observă
o variaţie uşoară a scorurilor.

Histograma frecvenţelor scorurilor în cadrul grupului experimental

Analiza chestionarului Burns după prima aplicare.

La nivelul chestionarului Burns pentru grupul de control, media scorurilor este

22.73, ceea ce reprezintă o situare la nivelul depresiei moderate a mediei, iar deviaţia
standard este 5.203.

Idicatori statistici Burns in cadrul grupului de control

Descriptive Statisticsa

Std.
N Minimum Maximum Mean Deviation Skewness Kurtosis

Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Std. Error Statistic Std. Error

Chestionar Burns 15 15 31 22.73 5.203 .203 .580 -1.402 1.121

prima aplicare

Valid N (listwise) 15

a. grup = grup de control

69
 La nivelul chestionarului Burns pentru grupul experimental, media scorurilor este
19,67, iar deviatia standard este 6,020, ceea ce semnifică o situare la nivelul depresiei
uşoare a mediei scorurilor, cu o deviaţie standard de 6,02.

Idicatori statistici Burns in cadrul grupului experimental

Descriptive Statisticsa

Std.
N Minimum Maximum Mean Deviation Skewness Kurtosis

Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Std. Error Statistic Std. Error

Chestionar Burns prima 15 10 30 19.67 6.020 -.087 .580 -.818 1.121

aplicare

Valid N (listwise) 15

a. grup = grup experimental

Frecventele scorurilor Burns in cadrul grupului de control

Chestionar Burns prima aplicarea

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 15 1 6.7 6.7 6.7

17 2 13.3 13.3 20.0

18 1 6.7 6.7 26.7

19 1 6.7 6.7 33.3

21 3 20.0 20.0 53.3

22 1 6.7 6.7 60.0

25 1 6.7 6.7 66.7

28 2 13.3 13.3 80.0

29 2 13.3 13.3 93.3

31 1 6.7 6.7 100.0

Total 15 100.0 100.0

a. grup = grup de control

70
 Pentru scala depresiei (Burns), respondenţii din grupul experimental aflat în faza
post aplicare a psihoterapiei au obţinut o distribuţie procentuală după cum urmează: 33,3
% se încadrează la un nivel al depresiei uşor, 60% din eşantionul acestui grup se situează
la nivelul depresiei moderate, iar 6,7% (o persoană) se încadrează la nivelul depresiei
severe.

Distribuţia scorurilor chestionarului Burns este prezentată în graficul de mai jos

ca o distribuţie multimodală uşor asimetrică pozitiv, asimetrie indicată şi de valoarea
pozitivă a coeficientului skewness 0,203.

Histograma frecvenţelor scorurilor în cadrul grupului de control

După cum se poate observa în tabelul de frecvenţe pentru depresie avem: 53,3%
dintre subiecţi se situează în zona unui nivel de depresie medie, 46,7% dintre participanţi
se situează în zona unui nivel moderat al depresiei;

71
Histograma frecvenţelor scorurilor în cadrul grupului experimental

Frecvenţele scorurilor Burns în cadrul grupului experimental

Chestionar Burns prima aplicarea

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent
Valid 10 1 6.7 6.7 6.7

11 1 6.7 6.7 13.3

12 1 6.7 6.7 20.0

15 1 6.7 6.7 26.7

16 1 6.7 6.7 33.3

18 1 6.7 6.7 40.0

20 2 13.3 13.3 53.3

21 1 6.7 6.7 60.0

22 2 13.3 13.3 73.3

25 1 6.7 6.7 80.0

26 1 6.7 6.7 86.7

27 1 6.7 6.7 93.3

30 1 6.7 6.7 100.0

Total 15 100.0 100.0

a. grup = grup experimental

72
 Analiza chestionarului Profilul Distresului Emotional la aplicarea lui după
şedintele de psihoterapie (pentru grupul experimental).

Variabila Distresul Emoţional are ca rezultate o valoare a mediei scorurilor la

prima aplicare in cadrul grupului de control de 72,73 şi o abatere standard de 19,45.
Valoarea mediei scorurilor se plasează la nivelul unui distres mediu cu tendinţă spre
ridicat.
Idicatori statistici PED în cadrul grupului de control la a doua aplicare.

Descriptive Statisticsa

Std.
N Minimum Maximum Mean Deviation Skewness Kurtosis

Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Std. Error Statistic Std. Error

Profilul distresului 15 42 106 72.73 19.451 .165 .580 -.970 1.121

emotional a doua
aplicare

Valid N (listwise) 15

a. grup = grup de control

Variabila Distresul Emotional are ca rezultate o valoare a mediei scorurilor la a
doua aplicare in cadrul grupului experimental de 57,93 ceea ce arată o plasare la nivelul
mediu al distresului, cu o abatere standard de 8,79.

Idicatori statistici PED in cadrul grupului experimental dupa terapia cognitiv

comportamentala

Descriptive Statisticsa

Std.
N Minimum Maximum Mean Deviation Skewness Kurtosis

Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Statistic Std. Error Statistic Std. Error

Profilul distresului 15 42 70 57.93 8.795 -.209 .580 -.895 1.121

emotional a doua
aplicare

Valid N (listwise) 15

a. grup = grup experimental

73
 Se observă ca 26,7% au un nivel al distresului scăzut, 26,6% au un nivel al
distresului mediu, iar 46,7% au obtinul un punctaj ce se încadrează la nivelul ridicat al
distresului emoţional.

Frecvenţele scorurilor PED în cadrul grupului experimental după terapia

cognitiv comportamentală

Profilul distresului emotional a doua aplicarea

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent
Valid 42 1 6.7 6.7 6.7

50 1 6.7 6.7 13.3

53 1 6.7 6.7 20.0
54 1 6.7 6.7 26.7
58 1 6.7 6.7 33.3
62 1 6.7 6.7 40.0
70 1 6.7 6.7 46.7
73 1 6.7 6.7 53.3
79 1 6.7 6.7 60.0
80 1 6.7 6.7 66.7
82 1 6.7 6.7 73.3
86 1 6.7 6.7 80.0
95 1 6.7 6.7 86.7
101 1 6.7 6.7 93.3
106 1 6.7 6.7 100.0
Total 15 100.0 100.0
a. grup = grup de control

74
 Frecvenţele scorurilor PED în cadrul grupului de control după terapia cognitiv
comportamentală

Se observă ca 33,3% dintre repondenţi se situează la nivelul scăzut al distresului

emoţional, iar 66.7% se situează la nivelul mediu al distresului emoţional după
participarea la şedintele de terapie.

Profilul distresului emotional a doua aplicarea

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 42 1 6.7 6.7 6.7

47 1 6.7 6.7 13.3

48 1 6.7 6.7 20.0

50 1 6.7 6.7 26.7

51 1 6.7 6.7 33.3

57 1 6.7 6.7 40.0

59 2 13.3 13.3 53.3

60 2 13.3 13.3 66.7

61 1 6.7 6.7 73.3

66 1 6.7 6.7 80.0

69 1 6.7 6.7 86.7

70 2 13.3 13.3 100.0

Total 15 100.0 100.0

75
 Profilul distresului emotional a doua aplicarea

Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent

Valid 42 1 6.7 6.7 6.7

47 1 6.7 6.7 13.3

48 1 6.7 6.7 20.0

50 1 6.7 6.7 26.7

51 1 6.7 6.7 33.3

57 1 6.7 6.7 40.0

59 2 13.3 13.3 53.3

60 2 13.3 13.3 66.7

61 1 6.7 6.7 73.3

66 1 6.7 6.7 80.0

69 1 6.7 6.7 86.7

70 2 13.3 13.3 100.0

Total 15 100.0 100.0

a. grup = grup experimental

Graficul distribuţiei scorurilor prezintă o formă unimodală asimetrică.

Histograma frecvenţelor scorurilor în cadrul grupului experimental după terapie.

76
 Analiza chestionarului Burns dupa terapia cognitiv comportamentală
(pentru grupul experimental).
Nivelul depresiei măsurat cu ajutorul chestionarului Burns arată că pentru grupul
de control media scorurilor este de 25.33, cu o mediană de 22,00 şi o deviaţie standard de
6,747, minimul scorurilor este 17 în timp ce maximul este 41.

Statisticsa

N Valid 15

Missing 0

Mean 25.33

Median 22.00

Mode 22

Std. Deviation 6.747

Skewness .944

Std. Error of Skewness .580

Kurtosis .502

Std. Error of Kurtosis 1.121

Minimum 17

Maximum 41

a. grup = grup de control

Un procent de 20% dintre repondenţi ce fac parte din grupul de control au depresie
uşoară, în timp ce 66,7% au depresie moderată si 6,7 depresie severă, la cea de-a doua testare.
Chestionar Burns a doua aplicarea
Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent
Valid 17 1 6.7 6.7 6.7
18 1 6.7 6.7 13.3
19 1 6.7 6.7 20.0
21 2 13.3 13.3 33.3
22 3 20.0 20.0 53.3
25 1 6.7 6.7 60.0
28 1 6.7 6.7 66.7
29 1 6.7 6.7 73.3
30 2 13.3 13.3 86.7
35 1 6.7 6.7 93.3
41 1 6.7 6.7 100.0
Total 15 100.0 100.0

77
 Chestionar Burns a doua aplicarea
Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent
Valid 17 1 6.7 6.7 6.7
18 1 6.7 6.7 13.3
19 1 6.7 6.7 20.0
21 2 13.3 13.3 33.3
22 3 20.0 20.0 53.3
25 1 6.7 6.7 60.0
28 1 6.7 6.7 66.7
29 1 6.7 6.7 73.3
30 2 13.3 13.3 86.7
35 1 6.7 6.7 93.3
41 1 6.7 6.7 100.0
Total 15 100.0 100.0
a. grup = grup de control

Histograma de mai sus arată o tendinţă a scorurilor grupului de control spre

nivelul depresiei medie.
În cadrul grupului experimental media scorurilor pentru depresie este situată la
nivelul 15,27 după aplicarea terapiei cognitiv comportamentale cu o mediană a grupului
de 17.00 şi o deviaţie standard de 4.31. Scorul minim al chestionarului este 8 ce se
încadrează la profilul unui nivel de depresie normală, iar maximul este 20, ceea ce
reprezintă un nivel scăzut al depresiei.

78
 Statisticsb

Chestionar Burns a doua aplicare

N Valid 15

Missing 0

Mean 15.27

Median 17.00

Mode 9a

Std. Deviation 4.317

Skewness -.812

Std. Error of Skewness .580

Kurtosis -1.025

Std. Error of Kurtosis 1.121

Minimum 8

Maximum 20

Sum 229

a. Multiple modes exist. The smallest value is

shown

b. grup = grup experimental

Frecvenţa scorurilor este prezentată în tabelul de mai jos, unde se observă un

procent de 26,7 % din grupul experimental dupa terapia cognitiv comportamentală ce se
încadrează la nivelul depresiei normale, iar restul repondenţilor încadrându-se în nivelul
depresiei uşoare (73,3%)
Chestionar Burns a doua aplicarea
Cumulative
Frequency Percent Valid Percent Percent
Valid 8 1 6.7 6.7 6.7
9 3 20.0 20.0 26.7
15 2 13.3 13.3 40.0
16 1 6.7 6.7 46.7
17 1 6.7 6.7 53.3
18 3 20.0 20.0 73.3
19 3 20.0 20.0 93.3
20 1 6.7 6.7 100.0
Total 15 100.0 100.0
a. grup = grup experimental

79
 Histograma grupului experimental are o forma asimetrică şi observă o tendinţă a
scorurilor spre nivelul depresiei uşoare.

Ipoteza 1. Se prezumă că există o corelaţie semnificativă între profilul

distresului emoţional şi depresie.

Pentru verificarea acestei ipoteze am folosit coeficientul de corelaţie Pearson.

Correlations
Profilul
distresului
emotional prima Chestionar Burns
aplicare prima aplicare
Profilul distresului emotional Pearson Correlation 1 .756**
prima aplicare
Sig. (2-tailed) .000

N 30 30
Chestionar Burns prima Pearson Correlation .756** 1
aplicare Sig. (2-tailed) .000
N 30 30
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

80
 Rezultatele după prima aplicare a chestionarului PDE (profilul distresului
emotional) sunt analizate în corelaţie cu chestionarul Burns (ce evaluează depresia)
Coeficientul de corelaţie este 0,756.
Semnul corelaţiei arată natura legăturii care există „+” pozitiv (dacă semnul este
pozitiv) ceea ce înseamnă că scorurilor mari pentru profilul distresului emoţional li se
asociază scoruri mari pentru depresie şi invers unor scoruri scăzute la chestionarul
profilului distresului emoţional le corespund scoruri scăzute la chestionarul depresie.
Se observă că la nivelul eşantionului persoanele care au un nivel scăzut al
depresiei au un nivel scăzut al distresului emoţional şi recipoc.
Mărimea absolută a coeficientului descrie tăria legăturii care apare între variabile.
Se consideră, astfel, că legătura este slabă dacă valoarea absolută a lui r nu depăşeşte
0,30, legătura este medie la o valoare a lui r cuprinsă între 0,30-0,50, legăturile puternice
având o mărime absolută mai mare de 0,50. În exemplul nostru, tăria legăturii este
puternica r = 0,756.
N reprezintă numărul de repondenţi ce participă la cercetare. N = 30 (numărul de
subiecţi).
Un prag al semnificaţiei p < 0, 01 (Sig.), ne arată că există o relaţie între
variabilele studiate. În cadrul rezultatelor noastre se observă o valoare de 0,00, deci există
o relaţie strânsă între aceste 2 variabile.
Coeficientul de corelaţie ridicat la pătrat ne indică proporţia de varianţă explicată
de relaţia găsită. Proporţia de varianţă indică la ce procent din populaţia generală apare
relaţia. Pentru exemplu nostru proporţia de varianţă are valoarea 0,57. Se observă că
relaţia se întâlneşte foarte des, respectiv la 57,1 % din eşantionul studiat.
Correlations
Profilul
distresului
emotional a doua Chestionar Burns
aplicare a doua aplicare
Profilul distresului emotional Pearson Correlation 1 .674**
a doua aplicare
Sig. (2-tailed) .000

N 30 30
Chestionar Burns a doua Pearson Correlation .674** 1
aplicare Sig. (2-tailed) .000
N 30 30
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

81
 Correlations
Profilul
distresului
emotional a doua Chestionar Burns
aplicare a doua aplicare
Profilul distresului emotional Pearson Correlation 1 .674**
a doua aplicare
Sig. (2-tailed) .000

N 30 30
Chestionar Burns a doua Pearson Correlation .674** 1
aplicare Sig. (2-tailed) .000
N 30 30

Pentru aplicarea chestionarelor la nivelul întregului eşantion după realizarea

terapiei cognitiv comportamentale în cadrul grupului experimental şi evaluarea fără nici
un fel de interventie a grupului de ccontrol se observă o corelaţie a celor două chestionare
pozitivă, regasită la un procent de 45% din întreg esantionul, cu o legatură puternică şi un
nivel al semnificaţiei ridicat din punct de vedere statistic.
Ipoteza se confirmă.
Ipoteza 2. Se prezumă că în cadrul grupului experimental după aplicarea
terapiei cognitiv-comportamentale se modifică scorurile variabilei “profilul distresului
emoţional”
Folosim testul t pentru eşantioane pereche din programul SPSS, test prin
intermediul căruia putem evalua semnificaţia statistică a diferenţei dintre mediile a două
seturi de scoruri.
Paired Samples Statisticsa

Mean N Std. Deviation Std. Error Mean

Pair 1 Emotii negative functionale 13.87 15 4.998 1.291
Tristete/deprimare
ENFTD1 16.47 15 5.462 1.410
Pair 2 Emotii negative 18.40 15 9.701 2.505
disfunctionale
tristete/deprimare
ENDTD1 10.93 15 4.758 1.228
Pair 3 Emotii negative functionale- 13.07 15 7.196 1.858
frica
ENFF1 19.60 15 6.045 1.561
Pair 4 Emotii negative 17.87 15 8.863 2.288
disfunctionale-frica
ENDF1 10.93 15 3.218 .831
a. grup = grup experimental

82
 Se observă că în cadrul grupului experimental subscalele Profilului distresului
emoţional au valori ale mediilor diferite.

20 19,6
18,4 17,87 Emotii negative
18 functionale
16,47
16 tristete/deprimare
14 13,87 Emotii negative
13,07
12 10,93 10,93 disfunctionale
10 tristete/deprimare
8 Emotii negative
6 functionale Frica
4
2 Emotii negative
0 disfunctionale-
Prima aplicare A doua aplicare Frica

Tabelul de mai jos arată măsura în care cele două seturi de scoruri sunt corelate.

Paired Samples Correlationsa

N Correlation Sig.

Pair 1 Emotii negative functionale 15 .855 .000

Tristete/deprimare &
ENFTD1

Pair 2 Emotii negative 15 .666 .007

disfunctionale
tristete/deprimare & ENDTD1

Pair 3 Emotii negative functionale- 15 .557 .031

frica & ENFF1

Pair 4 Emotii negative 15 .313 .256

disfunctionale-frica & ENDF1

a. grup = grup experimental

83
 Corelaţia dintre emoţiile negative funcţionale–tristete/ deprimare la prima aplicare
şi la cea de-a doua aplicare este de 0,855, ce arată un nivel strâns între cele două
variabile, cu un nivel al semnificaţiei ridicat p=0,00
Corelaţia dintre emoţiile negative disfuncţionale –tristete/ deprimare la prima
aplicare şi la cea de-a doua aplicare este de 0,666, ce arată un nivel stans între cele două
variabile, cu un nivel al semnificaţiei ridicat pentru că p=0,007 (p<0,05)
Legatura dintre emoţiile negative funcţionale–frica, măsurate la prima aplicare şi
la cea de-a doua aplicare, este strânsă 0,557, cu o semnificaţie statistică ridicată p=0,031.
În cazul emoţiilor negative disfuncţionale–frica, la prima masurare corelată cu a
doua masurare, se observă o corelaţie la nivel mediu r=0,313, dar nesemnificativă
p=0,25.

Paired Samples Testa

Paired Differences

95% Confidence Interval

of the Difference

Std. Std. Error Sig. (2-

Mean Deviation Mean Lower Upper t df tailed)

Pair 1 Emotii negative -2.600 2.849 .735 -4.177 -1.023 -3.535 14 .003
functionale
Tristete/deprimare -
ENFTD1

Pair 2 Emotii negative 7.467 7.434 1.919 3.350 11.584 3.890 14 .002
disfunctionale
tristete/deprimare -
ENDTD1

Pair 3 Emotii negative -6.533 6.312 1.630 -10.029 -3.038 -4.009 14 .001
functionale- frica -
ENFF1

Pair 4 Emotii negative 6.933 8.430 2.177 2.265 11.602 3.185 14 .007
disfunctionale-frica -
ENDF1

a. grup = grup experimental

84
 Diferenţele dintre cele două scoruri medii în cadrul emoţiilor negative funcţionale
tristeţe/deprimare în cadrul celor două măsurători este de -2,60, iar eroarea standard
estimată a mediilor pentru acest eşantion este de 0,74. Valoarea t este -3,53, astfel cele
doua medii diferă semnificativ în direcţia anticipată.
Analizând şi celelalte variabile constituite din subscalele chestionarului profilului
distresului emoţional, se observă că există diferenţe semnificative ale scorurilor medii la
nivelul tuturor subcalelor, fiindcă acestea prezintă un nivel al semnificaţiei sub pragul de
0,05, (Sig.= 0, 003, sig =0,002, sig= 0,001, sig =0,007)
Diferenţele celorlalte variabile sunt de 7,47, 6,54, 6,93. Intervalul de încredere de
95 % pentru aceste diferenţe variază în funcţie de variabile astfel:
- de la 3,35 la 11,58 în cazul emotiilor negative disfuncţionale –tristete/
deprimare
- de la -3,03 la -4,01 în cazul emoţiilor negative funcţionale –frică
- de la 11,60 la 3,18 în cazul emoţiilor negative disfuncţionale –frică.
Din moment ce intervalul de încredere nu trece prin 0,00, diferenţa este
semnificativă statistic la nivelul bidirectional de 5%, pentru toate variabilele analizate.

Ipoteza se confirmă.

Ipoteza 3. Se prezumă că tehnicile cognitiv comportamentale aplicate au ca

rezultate reducerea nivelului depresiei în cadrul grupului experimental

Analiza acestei ipoteze am realizat-o prin intermediul testului t pentru eşantioane

pereche.

Paired Samples Statisticsa

Mean N Std. Deviation Std. Error Mean

Pair 1 Chestionar Burns prima 19.67 15 6.020 1.554

aplicare

Chestionar Burns a doua 15.27 15 4.317 1.115

aplicare

a. grup = grup experimental

85
 La nivelul chestionarului Burns în cadrul primei aplicări pentru grupul
experimental avem o medie a scorurilor de 19,67, în timp ce la cea de-a doua aplicare
efectuată după terapia cognitiv comportamentală avem o medie a scorurilor de 15,27.

Paired Samples Correlationsa

N Correlation Sig.
Pair 1 Chestionar Burns prima 15 .251 .367
aplicare & Chestionar Burns
a doua aplicare
a. grup = grup experimental

Corelaţia dintre cele două stari ale variabilei are o valoare medie, respectiv de
0,25 , dar nu este semnificativă statistic având un nivel al semnificaţiei de 0,36.
Diferenţa mediilor celor două măsurători este de 4.40, fiind semnificativă pentru
că intervalul de încredere nu trece prin 0,00, variind de la 0,81 la 7,98 cu o valoare a lui
p de 0,02.
Se observă o reducere al nivelului depresiei în cadrul grupului experimental după
ce am analizat diferenţele scorurilor între cele două momente (înainte de terapie şi după
terapie) ale aplicării chestionarului Burns.
Ipoteza se confirmă.

Paired Samples Testa

Paired Differences

95% Confidence Interval

of the Difference
Std. Std. Error Sig. (2-
Mean Deviation Mean Lower Upper t df tailed)
Pair 1 Chestionar Burns 4.400 6.468 1.670 .818 7.982 2.635 14 .020
prima aplicare -
Chestionar Burns a
doua aplicare

a. grup = grup experimental

Luând în calcul o modificare a nivelului depresiei şi în cadrul grupului de control

pe parcursul perioadei în care grupul experimental a participat la terapia cognitiv-
comportamentală am analizat rezultatele grupurilor.

86
 Astfel avem la prima aplicare a chestionarului Burns 5 persoane ce se încadrează la
nivelul depresiei uşoare pentru grupul de control şi 10 persoane ce se încadrează în depresie
moderată, în timp ce pentru grupul experimental avem 9 persoane cu o depresie uşoară şi 6
persoane cu o depresie moderată. Menţionăm că repartiţia în grupuri a fost aleatoare.
10
10
9
8
6
6
5
grup control
4 grup experimental

0
depresie usoara depresie moderata

Reaplicarea chestionarului Burns relevă faptul că în cadrul grupului de control

regăsim 3 persoane ce se situează la un nivel al depresiei uşoare, 10 ce prezintă o
depresie moderată si 2 ce prezintă o depresie severă.
În cadrul grupului experimental după reaplicarea chestionarului Burns se observă
ca 4 persoane se încadrează la nivelul depresiei normale, în timp ce 11 persoane se
încadrează la nivelul depresiei uşoare.

12
11
10 10

8
6
grup control
4 4
3 grup experimental
2 2

0 0 0 0
depresie depresie depresie depresie
normala usoara moderata severa

87
Concluzii
Din moment ce depresia este ignorată sau netratată cu seriozitate de persoanele
care suferă din cauza ei cât și de societate în țara noastră, ea reprezintă un factor de risc
major în viața multor persoane. Specialiștii o declară drept „boala omenirii” și se știe că
pe măsură ce aceasta este mai severă cu atât mai mult există riscuri majore de a avea
boală cronică și în același timp există un risc de sinucidere mai mare.
Aspectele relevante mai sus au condus spre ideea evaluării impactului terapiei
cognitiv comportamentale asupra persoanelor ce suferă de depresie.
În acest context au fost alese persoanele ce prezintă un nivel al depresiei ușor și
moderat, evaluate clinic în aceste stadii ce au fost apoi repartizate aleatoriu în grupuri ce
constituie baza cercetării actuale, formând respectiv un grup de control și un grup
experimental.
Ambele grupuri au fost testate prin intermediul chestionarelor pentru a se putea
observa atât nivelul depresiei cât și nivelul distresului emoţional.
Rezultatele cercetării arată că la prima aplicare a chestionarului profilul
distresului emoțional al grupul de control prezintă o medie a scorurilor de 70, iar la a
doua aplicare media scorurilor este de 72,73 pentru profilul distresului, arătând o ușoară
creștere a nivelului acestuia.
Grupul experimental prezintă o medie a scorurilor pentru profilul distresului
emoțional de 63,20, urmând ca după terapia cognitiv comportamentala, grupul să obțină o
medie a scorurilor de 57,93, ce arată o scădere nivelului distresului emoțional.
În ceea ce privește variabila depresie analizată cu ajutorul chestionarului Burns,
pentru grupul de control avem o medie a scorurilor de 22,73, la prima aplicare a
chestionarului și o medie de 25,33 la a doua aplicarea chestionarului, observându-se o
creștere a nivelului depresiei.
Analiza grupul experimental înainte și după efectuarea terapie cognitiv-
comportamentale, arată ca media scorurilor pentru depresie era situată la 19,67 în cadrul
primei măsurări, înregistrând o scădere la 15,27, în cea de a doua măsurare.
Ipoteza 1 aduce în vedere relația dintre profilul distresului emoțional și depresie,
pe care o prezumă ca fiind semnificativă statistic.

88
 Verificarea acestei ipoteze are ca rezultate validarea ei, relevând un coeficient de
corelație ridicat respectiv 0,75, şi o semnificaţie statistică ce arată o relație strânsă
întâlnită la 57,1% din întreg grupul.
Ipoteza 2 în care se presupune că există diferențe în cadrul grupului experimental
în ceea ce privește rezultatele subscalelor distresului emoțional înainte și după aplicarea
aplicarea terapie cognitiv-comportamentale, are ca rezultat o validare a ipotezei. S-au
obținut rezultate ce prezintă un nivel semnificativ statistic al diferențelor evaluate, cea
mai mare fiind între emoțiile negative disfuncționale (atât tristețe de primare cât și frică),
măsurate înainte de terapia cognitiv comportamentală și după terapia cognitiv-
comportamentală, în sensul că se observă o scădere a acestor gen de emoții.
Ipoteza 3 în care se testează influența terapiei cognitiv comportamentala asupra
nivelului depresiei, se confirmă, având ca rezultat o scădere a nivelului depresiei de la o
medie a scorurilor de 19,67 la 15,27. Aceste medii situându-se în continuare la nivelul
depresiei uşoare.
La începutul terapiei comportamentale, 9 persoane aveau depresie ușoară și 6
depresie moderată, iar la sfârșitul terapiei comportamentale 4 dintre ele avea o depresie
normală şi 11 depresie uşoară, deci efectul terapiei este vizibil.
O limită a lucrării este dată de mărimea eșantionului, acesta fiind de dimensiune
mică datorită dificultății de a intra în contact cu persoanele ce suferă de această boală.
O altă limită este dată de repartiția eșantionului pe grupuri care pentru un eșantion
mare ar fi putut fi făcută în funcție de nivelul depresiei, crescand astfel gradul de relvanţă
al analizei.
Studiul de față aduce o contribuție la efectuarea analizelor impactului unei forme
de psihoterapie (psihoterapia cognitiv-comportamentala) asupra depresiei.
Abordările următoarelor cercetărilor ce se pot corela cu această cercetare pot să
țină seama de factori de personalitate și de factorii de mediu ai persoanelor cu depresie,
factori ce pot accelera răspunsul la terapie sau dimpotrivă.
Prezenta cercetare poate fi corelată deasemenea cu rezultatele altor cercetări
referitoare la modul în care un alt gen de psihoterapie poate produce îmbunătățiri în viața
pacientului depresiv.

89
Bibliografie
1. Anderson, J. R. (1983). The architecture of cognition. Cambridge, MA:
Harvard University Press.

2. Anderson, J. R. (2000). Cognitive psychology and its implications (5th

ed.). New York: Worth.

3. Beck, A.T., Emery, G., Greenberg, R.L. (1985). Anxiety Disorders and
Phobias: A cognitive perspective, Basic Book, New York.

4. Beck, D. L., Hackett, M. B., Srivastava, R., McKim, E., & Rockwell, B.
(1997). Perceived level and sources of stress in university professional
schools. Journal of Nursing Education 36(4), 180-186.

5. Bredicean, A. C., Dehelean, L., Enătescu, V. R., Giurgi-Oncu., C., ,

Ienciu, M., Papavă, I., Romoşan, F., Romoşan, R., Curs de psihiatrie
generală, Editura Victor Babeş, Timişoara, 2014, pag. 136-180.

6. Beck, A. T. (1972) Cognition, anxiety and psychophysiological disorders.

În C. D. Spielberger (Ed.), Anxiety: Current trends in theory and research
(Vol. II). New York: Academic Press, pag. 343 - 354.

7. Clocotici, V., Stan, A. (2001). Statistică aplicată în psihologie, Editura

Polirom, Iaşi.

8. Corcoran, J., (2009). The Depression Solutions Workbook: A Strengths

and Skills-Based Approach , Pearson/Allyn and Bacon, Boston.

9. Dafinoiu, I., Vargha, J. L., (2005) Psihoterapii scurte, Editura Polirom,

București.

10. Freud, S., (2004), Opere, vol III, Psihologia inconştientului, Editura Trei,
Bucureşti.

90
11. Fennell, M., (2016) Overcoming Low Self-Esteem, 2nd Edition: A Self-
Help Guide Using Cognitive Behavioral Techniques, Editura Little,
Brown Book Group, London.

12. Gheorghiu, D., (2002), Statistică aplicată în psihologie, Editura

Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti.

13. Gilbert, P., (2011) DEPRESIA- Psihoterapie și consiliere, Editura

Polirom, București.

14. Golu, M., (2005), Bazele psihologiei generale - Ediţia a II-a, Editura
Universitară, Bucureşti.

15. Holdevici, I., (2002), PSIHOTERAPIA ANXIETĂȚII Abordări cognitive-

comportamentale tulburărilor anxioase, Editura Dual Tech, Bucureşti.

16. Holdevici, I. (2003), Psihoterapia cazurilor dificile - abordări cognitiv

comportamentale, Editura Dual Tech, Bucureşti.

17. Holdevici, I., (1998), Elemente de psihoterapie- ediția a III-a, Ed. B.I.C.
All, București.

18. Holdevici, I., Crăciun B., (2015), Psihoterapia tulburărilor emoționale,

Editura Trei, București, pag.66-157.

19. Holdevici,. I, Crăciun, B. (2013), Psihoterapia eficientă, Editura Trei,

București, pag.11-67

20. Holdevici, I., Neacșu. V., (2006) Consiliere psihologică și psihoterapie în

situațiile de criză, Editura Dual Tech, București

21. Holdevici, I., (2011), Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală,

Editura Trei, București, pag. 9-151, 345-367

22. Howitt, D., Cramer, D. (2006), Introducere în SPSS pentru psihologie,

Editura Polirom, Iaşi.

91
23. Ionescu G., (1995) Tratat de psihologie medicală și psihoterapie, Ed.
Asklepios, București,

24. Lazarus, R. S., & Folkman, S. (1984). Stress, appraisal and coping. New
York: Springer.

25. Marcelli, D., Berthaut E., Depresie și tentative de suicid la adolescență,

Editura Polirom, București, 2007

26. Miclea , M. ,(1999) Psihologie cognitivă, Editura Polirom, Iaşi.

27. Nezu, A. M, Nezu,C, M., D’Zurilla, T., (2013), Problem Solving

Therapy, a treatment manual, Editura Springer Publishing Company,
LLC, New York

28. Opre, A., (2002) Inconstientul Cognitiv. Editura ASCR, Cluj-Napoca

29. Dr. Patriche, D., Epidemiologia depresiei, Revista Medicalå română –

volumul LXII, nr. 3, 2015

30. Popescu - Neveanu, P.(1978). Dicţionar de psihologie. Editura Albatros,

Bucureşti.

31. Postel, J., (1998), Dicționar de psihiatrie și de psihopatologie clinică,

Editura Univers Enciclopedic, București, pag 178-182

32. Rush, A.J,. Beck, AT., Kovacs, M., Hollon S. Comparative efficacy of
cognitive therapy and imipramine in the treatment of depressed
outpatients. Cognitive Therapy and Research. 1977

33. Romilă, A. , (2003), DSM–IV Manual de diagnostic şi statistică a

tulburărilor mentale, Editura Asociaţiei psihiatrilor liberi din România,
Bucureşti.

34. Sternberg, R. (1999), The Nature of Cognition, The MIT Press,

Cambridge, Massachusetts

92
35. Sternberg, R. J. (1999). Cognitive psychology (2nd ed.). Fort Worth, TX:
Harcourt Brace College Publishers.

36. Tallis, F.(1996), Cum să ne stăpânim stările de nelinişte şi îngrijorare,

Editura Polimark, Bucureşti.

37. Tellenbach, H., (1961). Melancholy: History of the problem, endogeneity,

typlogy, pathogenesis, clinical considerations. Translated by Erling Eng.
Pittsburgh, PA: Duquesne University Press.

38. Tudose, F., Tudose, C., Dobranici, L. (2002), Psihopatologie și psihiatrie

pentru psihologi, Editura INFO Medica.

39. Zlate M. (1999) Psihologia mecanismelor cognitive. Polirom, Iaşi.

40. Weissman, M.M., (2006) A brief history of interpersonal psychotherapy.

Psychiatric Annals. 36:553–557.

41. Weissman, M.M, Klerman G.L, Prusoff B.A, Sholomskas D, Padian N.

(1981) Depressed outpatients: Results one year after treatment with drugs
and/or interpersonal psychotherapy. Archives of General
Psychiatry.;38:52–55. [PubMed].

42. Weissman MM, Markowitz JC, Klerman GL. (2007) Clinician’s quick
guide to interpersonal psychotherapy. Oxford University Press; New
York.

93
 Anexa 1. Profilul Distresului Emoțional (PDE)
Mai jos vă prezentăm o listă de cuvinte care descriu emoţiile pe care oamenii le au
îndiverse situaţii. Citiţi cu atenţie fiecare cuvânt, apoi încercuiţi varianta care
corespunde cel mai bine întrebării:

CUM V-ATI SIMTIT ÎN ULTIMELE DOUĂ SĂPTĂMÂNI?

DELOC FOARTE PUTIN MEDIU MULT FOARTE MULT

Tensionat (ă) o o o o o
Trist (ă) o o o o o
Melancolic (ă) o o o o o
Fără speranţă o o o o o
Nefolositor (toare) o o o o o
Îngrijorat (ă) o o o o o
Amărât (ă) o o o o o
Anxios (Anxioasă) o o o o o
Depresiv (ă) o o o o o
Preocupat (ă) o o o o o
Înspăimântat (ă) o o o o o
Deprimat (ă) o o o o o
Necăjit (ă) o o o o o
Încordat (ă) o o o o o
Mâhnit (ă) o o o o o
Îngrozit (ă) o o o o o
Nervos (Nervoasă) o o o o o
îndurerat (ă) o o o o o
Alarmat (ă) o o o o o
Panicat (ă) o o o o o
Supărat (ă) o o o o o
Distrus (ă) o o o o o
Disperat (ă) o o o o o
Neliniştit (ă) o o o o o
Înfricoşat (ă) o o o o o
Deznădăjduit (a) o o o o o

94
Anexa 2. Scala de depresie Burns
BDC – Checklist
În cursul interviului psihologic sau la finalul lui marcaţi răspunsul care se potriveşte
subiectului/interlocutorului/pacientului, din relatările sale. Folosiţi relatările subiectului
(concret) ca argumente în susţinerea punctajului obţinut.

1. Tristeţe
Se simte trist sau cuprins de stări de tristeţe
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

2. Descurajare
Viitorul i se conturează ca lipsit de speranţă
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

3. Self-esteem scăzut
Se simte fără valoare (inutil, neînsemnat, o povară pentru ceilalţi)
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

4. Culpă
Se acuză, se critică, se condamnă pentru ceea ce a făcut în trecut
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

5. Inferioritate
Simte că nu răspunde cerinţelor, solicitărilor, că este inferior celor din jur
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

6. Indecizie
Îi este greu să ia decizii, să găsească soluţii problemelor personale
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

7. Pierderea interesului pentru viaţă

Şi-a pierdut interesul pentru activitate (ocupaţie, profesie), distracţii, familie, prieteni
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

8. Iritabilitate
Se simte nervos, furios, iritat
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

95
9. Scăderea motivaţiei
Îi trebuie un impuls deosebit (să fie împins de la spate) pentru a face ceva
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

10. Modificarea negativă a imaginii de sine (eul fizic)

Se simte bătrân, neatractiv, neatrăgător pentru cei din jur
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

11. Schimbări de apetit

Şi-a pierdut pofta de mâncare. Are senzaţii de foame nepotolită şi mănâncă prea mult
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

12. Tulburări de somn

Noaptea nu are un somn bun şi odihnitor
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

13. Probleme legate de sex

Pierderea interesului pentru viaţa sexuală
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

14. Preocupări privind starea de sănătate

Îngrijorări, preocupări legate de starea de sănătate
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

15. Impulsuri suicidare

Se gândeşte că viaţa nu merită să fie trăită, că ar fi mai bine să nu mai existe.
Deloc Uneori Moderat Mult
(0) (1) (2) (3)

96