Un cuvant de mare folos al stareței Tecla din Canada, nepoată duhovnicească a Sfântului Iosif

Isihastul (a fost ucenică a stareței Macrina Vassopoulos din Volos, care a fost „Maică a întregii
Biserici”, după cum o numea Sfântul Iacov Ţalikis.) Rog distribuiți:
Intrând în a patra săptămână de carantină, și având în vedere apropierea Sfintelor Paști, fiind apăsați
de stresul și teama care ne copleșește, cu apăsarea ce decurge din încercarea de a conduce
mănăstirea în asemenea împrejurări, și cu adâncă mâhnire ce îmi umple inima din pricina durerii și a
tristeții oamenilor din jurul nostru, pricinuite de lipsa celor necesare, însă mai ales de lipsirea
mângâierii și a puterii oferite de Biserică și de lipsirea de cel mai puternic leac, Sfânta Împărtășanie,
m-a determinat să mă retrag în zăvorâre și rugăciune. Îl rog neîncetat pe Dumnezeu să trimită lumii
mila Sa cea negrăită, să-i tămăduiască pe cei bolnavi și să-i întărească, să-i mângâie pe cei bătrâni și
pe cei loviți de singurătate și care se află în grele încercări.
M-am simțit cumva vinovată pentru că noi la mănăstire, în aceste vremuri avem mângâierea vieții
liturgice, în vreme ce fraților noștri le lipsește, și am căutat o cale de a-i mângâia. Atunci am auzit un
glas lăuntric spunându-mi: "Îți amintești cum era odată?" Atunci, ca și cum mi s-ar fi deschis mintea,
am văzut, și credeți-mă, am retrăit simțământul acelor clipe unice.
Când am intrat în monahism în 1975 (acum 45 de ani), în acea vreme Sfânta Mănăstire Philotheou
din Muntele Athos nu număra mulți monahi, iar preoți erau foarte puțini. Prin urmare nu erau destui
preoți pentru a sluji și la metoc. Mănăstirea noastră era un metoc al Mănăstirii Philotheou, așa că
vreme de mulți ani nu am avut preot care să slujească trebuințelor noastre. Cineva venea foarte rar
de-a lungul anului, însă niciodată de Marile Praznice: de Nașterea Domnului, Înviere, Buna Vestire,
Cincizecime... Eram întotdeauna fără preot în aceste sfinte zile.
Dacă o astfel de situație ar fi avut loc într-o parohie, enoriașii s-ar fi plâns, ar fi țipat, ar fi folosit
cuvinte necuviincioase, poate chiar ar fi înjurat, iar singurul fericit din toate acestea ar fi fost
ispititorul cu îngerii săi.
Pentru noi a fost din contră. Posteam ca și cum ne-am fi pregătit pentru Sfânta Împărtășanie, ne
adunam împreună în paraclisul nostru, care era o prelungire a unui coridor, de 4 ori mai mic decât
biserica mănăstirii noastre de aici. Citeam slujbele, iar la sfârșit, Sfânta noastră Stareță Makrina ne
"împărtășea" cu aghiasmă mare și anafura. Ea ne spunea întotdeauna că "Dacă am fi duhovnicește
așa cum ar trebui, atunci ar fi cu putință să primim Sfânta Împărtășanie de la Sfinții Îngeri, așa cum
am citit de multe ori în viețile Sfinților."
Credeți-mă, pe atunci am trăit multe clipe cerești pe care nu le-am mai întâlnit mai apoi, atunci când
am avut un preot permanent și când slujeam liturghii patruzeci de zile la rând. Acum îmi dau seama
că din pricina acelei lipse, însă și a marii râvne și răbdări pe care am avut-o, Domnul ne-a
binecuvântat cu harul care însoțește mucenicia.
Paraclisul era plin de bună mireasmă, ca și cum cineva ar fi stropit cu mir. Din ochii noștri curgeau
lacrimi fără încetare. Inima noastră sălta de bucuria pricinuită de Harul lui Dumnezeu. În zilele în care
ar fi trebuit să ne "împărtășim", chiar fără să ne dăm seama, vorbeam blând, pentru că ne simțeam
ca și cum am fi fost părtașe unui ritual sfânt. Spunând rugăciunea, gura noastră răspândea o
mireasmă de parcă am fi luat o bomboană foarte aromată. Simțeam prezența Sfintei Împărtășanii,
chiar dacă nu o primiserăm, iar de-a lungul întregii zile eram atente să nu scuipăm sau să mestecăm
gumă și s-o aruncăm apoi afară. Atât de mare era simțământul prezenței Sfintei Împărtășanii.
Indiferent ce aș scrie, nu este cu putință să descriu simțământul harului lui Hristos pe care l-am trăit
în acele zile de lipsă, pentru că nu există cuvinte ca să exprime aceasta. Câțiva ani mai târziu, la
Sfânta Mănăstire Philotheou, numărul preoților a crescut și am avut și noi un preot; totul și-a aflat
locul în mănăstirea noastră.
După 19 ani atunci când ascultarea m-a adus împreună cu maica Efremia aici în Canada, am
întâmpinat iarăși aceeași problemă; liosa preoților. Vreme de șapte ani, mănăstirea noastră nu a avut
preot. Însă acum nu a mai fost atât de rău pentru că aici preoții erau rânduiți de Arhiepiscop să vină
în timpul săptămânii și să slujească Dumnezeiasca Liturghie, așa că ne-am împărtășit. Însă iarăși, în
sâmbete și duminici și în zile de sărbătoare nu aveam preot. Preoții trebuiau să slujească în propriile
lor parohii și obști. Așa că citeam slujbele singure, împodobeam icoanele, Crucea pentru Înălțarea
Sfintei Cruci și pentru Duminica Crucii din timpul Postului Mare. Scoteam afară Crucea Domnului în
Joia Mare, și încercam să le încurajăm pe tinerele începătoare, lipsite cu totul de experiența unor
asemenea situații.
Acestea, alături de atâtea altele sunt acum o bogăție de experiențe care există înlăuntrul nostru, și
ori de câte ori este nevoie, deschide vistieria experiențelor și alegem ceea ce este de trebuință în
funcție de împrejurare.
Atunci deodată, ca și cum mi s-ar fi deschis mintea și retrăind toată această stare duhovnicească
foarte intens, am luat totul ca fiind un răspuns la rugăciunea mea; mesajul a fost acela că oricine se
pregătește cu smerenie, fără a cârti și a se împotrivi, însă cu multă rugăciune și credință în Pronia lui
Dumnezeu, și primește aghiasma și anafura în locul Sfintei Împărtășanii și cugetă că "Dumnezeu nu-
mi îngăduie să primesc Sfânta Împărtășanie pentru că sunt nevrednic și nepregătit", atunci această
persoană va primi de la Dumnezeu harul răbdării muceniciei, de care vorbea Sfântul Luca, doctorul:
"Am iubit pătimirea, pentru că minunat curățește sufletul."
Ispititorul a voit să închidă bisericile; să ne prefacem casele în biserici. El a închis 11 biserici; să
deschidem 11.000. Fiecare casă să devină o biserică; fie ca rugăciunea să se înalțe ca o flacără spre
cer; mirosul de tămâie să cuprindă toată împrejurimile; lumânarea și candela să ardă necontenit. Să
participăm la slujbe pe alte căi acum, rugându-ne, și nu zăcând sau mâncând sau fumând. Dacă facem
aceasta, în loc ca bisericile să se închidă, ele vor crește și se vor răspândi, iar orașe întregi vor deveni
biserici. Atunci Dumnezeu va trimite binecuvântarea Sa, și văzând pocăința și credința noastră, va
alunga această molimă rea și ne va da libertate împreună cu bisericile noastre ca să viețuim mulți ani
slujindu-L.
Vă doresc o Săptămână Mare binecuvântată, urcuș duhovnicesc, îndoită sănătate sufletească și
duhovnicească, răbdare și încredere neclintită în Pronia lui Dumnezeu, pentru ca lumina Învierii să
strălucească în inimile noastre și să ne umple cu darurile Preasfântului Duh. Amin.
"Înviere binecuvântată și plină de lumină!"
Cu nesfârșită dragoste în Hristos
Cea mai de pe urmă întru Hristos,
Stareța Tecla împreună cu surorile
(text tradus de maicile de la Mănăstirea Diaconești)