Coordonatorul cărţii : Institutor BOITOŞ LEONTINA

Cuvinte
care râd
 Târgu Mureş
Iunie 2009

Colegiul Naţional “Unirea” - Târgu Mureş

Cuvânt înainte:
Prof. Dr. Valentin Marica - scriitor

Colectivul de autori, în ordine alfabetică:

Alecu Alexandru
Banu Raluca
Blaga Şerban
Borşan Doru
Cheteleş Ariana Aida
Chiujdea Lisa
Coman Claudiu
Costea Maria
Frigură Paul
Grama Alice
Luţaş Răzvan
Natea Iris Andra
Păltineanu Vlad Alexandru
Peter Sarah Michelle
Pop Andrei
Rus Rareş Adrian
Rusu Andreea
Tripon Ioana
Văsieşiu Victor
Vultur Ilinca
 Coordonatorul lucrării : Institutor, Boitoş Leontina
Tehnoredactare computerizată: autorii
Ilustrarea copertei: Tripon Ioana, Rusu Andreea, cls. a II-a A

Toate drepturile asupra acestei cărţi sunt rezervate autorilor!

De ce râd cuvintele?
A venit şi vremea ca o sumedenie de cuvinte să se dea de trei
ori peste cap, să se facă... Puişori; să fie diminutive. Pentru că, mai
mulţi elevi isteţi, au luat puişorul de vulpe sau puişorul de găină,
puişorul trist sau pe cel fără de prieteni, pe puiul Cichi sau pe cel
care nu învaţă la şcoală, i-au aşezat în faţa clasei, i-au privit, le-au
urmărit gesturile şi i-au cuprins în poveste. Alături, stăteau, să intre
şi ei în poveste, Cavalerul Zăpezilor, Băiatul Furnică, Magicianul
Maximus, Tatăl Uituc, Dragonul Roşu, Oamenii de turtă dulce,
Reginele Liana, Mira, Crista şi Asira. Nu cred că era un simplu joc
al elevilor isteţi. Cred, mai degrabă, că era o lecţie de recapitulare.
Cuvintele au fost citite şi învăţate din cărţile de şcoală,
scrise, cu grijă, în caietele elevilor isteţi, şi, acum, fiindcă sunt
spuse şi scrise cu bucurie, frumos şi corect, în lecţia de
recapitulare, ele râd; chiar şi cu gura până la urechi. Cum ar putea
să nu râdă, când privesc, bunăoară, la o caldă prietenie dintre un
greiere şi un căţelus. Dacă nu credeţi, citiţi...Aici!
Iar râsul cuvintelor nu-l mai despărţim în silabe, pentru ca nu
cumva să pierdem ceva din lumina şi drăgălăşenia lui. Îl lăsăm să
fie ca un ciorchine dulce dintr-un vis de vacanţă. Cu cuvintele care
râd, se închide uşa clasei, elevii isteţi plecând să le spună tuturor
celor întâlniţi în cale ce ochi vii au aceste cuvinte, apoi, revenind,
să deschidă o altă uşă de clasă, să se aşeze în bănci, să ducă mai
departe, citind şi scriind, povestea fără de sfârşit a limbii române.
Aşteptând o altă lecţie de recapitulare...

Prof. dr.Valentin Marica - scriitor

 Cartea, ce să ne mire?

Este de...citire, adică făcută să fie citită cu

bucurie.
Şi cuvintelor le place câte-o dată să se
joace.
Şi-n orice carte e loc de joacă şi pentru joc.

( Proiectul educaţional- “Anotimpul din suflet de copil” – 2007/2009)

Autorii
 Cuvinte...fermecate

Oamenii de turtă dulce

de Grama Alice

Era odată ca niciodată o ţară care se numea Ciocobiscuit. Acolo ca în toate ţările
erau locuitori, o parte din ei din ciocolată, o altă parte din caramel, însă cei mai cunoscuţi
erau oamenii din turtă dulce. Ţara Ciocobiscuit era o ţară numai bună pentru copii. Avea
drumurile din biscuiţi, casele din ciocolată, iarba din caramel verde, copacii şi plantele
din bomboane pe băţ. Dar erau şi pericole. Dacă copiii mâncau din aceste lucruri se
transformau în omuleţi de turtă dulce.
Într-o zi Dan şi cu Ana se plimbau. Nu şi-au dat seama că sunt în ţara Ciocobiscuit. Ana
zise:
-O! Ce e asta?
-Cred că e ţara Ciocobiscuit! zise Dan.
-Vai, ce frumos e!
-Da, ai dreptate!
Deodată se aude un chicotit. Apoi peste câteva minute se mai auzi unul.
-Mi s-a făcut foame! zise Ana.
-Şi mie! zise Dan.
-Dar atâta mâncare este!
-Da! Haide să mâncăm!
-De acord.
Cei doi copii se avântară până la dulciuri. Nici nu şi-au dat seama cum cu cât
mâncau mai mult începeau cu încetul să se transforme în oameni de turtă dulce. Ana şi
Dan se întorc. Îşi dau seama de două lucruri: că s-au pierdut şi că sunt transformaţi în
omuleţi de turtă dulce. Ana zice:
-O, nu! Suntem din turtă dulce! Ah, şi dacă găsim drumul spre casă mamele
noastre nu o să ne mai recunoască!
-Stiu ce putem face!
-Ce?
-Să căutăm pe cineva! Poate cei care locuiesc în acest oraş o să ne ajute!
-Da! Hai să căutăm! Tu o iei pe drumul principal iar eu pe cel din stânga!
-Bine!
Ana a găsit un om de ciocolată, iar Dan unul de caramel.
-Omule de caramel, cum putem să facem să nu mai fim de turtă dulce?
-Să mâncaţi fructe!
-Si de unde luăm fructe?
-Nu ştiu. Toţi locuitorii de aici au fost copii şi s-au transformat. Trebuie să găsiţi
iesirea din Ciocobiscuit şi să luaţi un măr din livada de lângă Ciocobiscuit, i-a spus omul
de caramel lui Dan.
-Îti mulţumesc!
Omul de ciocolata i-a spus Anei acelaşi lucru.
Cei doi s-au apucat să caute intrarea ieşirea din oraş şi intrarea în livadă.
Amândoi au găsit-o. Când s-au întâlnit la poartă şi-au povestit informaţiile primite. Dar
erau obosiţi şi s-au culcat într-o pădure din apropiere. Au intrat sub covorul călduros de
frunze şi au adormit. Dan a visat că zboară. Ana a visat că e o sirenă. Dar cum visele s-au
terminat ei s-au trezit. Au mers o vreme. Au ajuns la livadă. Ana a făcut din nuielele
găsite un coşuleţ. În el a pus mere. Copiii au mâncat două dintre merele culese, care nu
erau mere obişnuite, erau nişte mere foarte aromate. Restul merelor le-au lăsat
locuitorilor din Ciocobiscuit.
Ei nu puteau să rămână acolo. Şi-au luat provizii şi au plecat acasă. Pe drum au povestit:
-Ce mare agitaţie!
-Da!
-Mai bine data viitoare nu ne mai plimbăm şi stăm în copac.
-Bună idee! Şi să fim mai atenţi!
-Da!
Copii au pornit spre casă. Dar au mai trecut printr-un sat în care au păţit ceva şi
mai ciudat. Acolo s-au transformat în iepuri şi trebuiau să mănânce morcovi. Satul acela
se numea Morco-Iepuri. Se salvează numai mâcând câte o ceapă verde!
Dan şi cu Ana au ajuns acasă. Şi mare le-a fost mirarea că mamele lor au găsit şi
le-au făcut cadou exact câte un omuleţ de turtă dulce. Cei doi copii au răs când i-au văzut
şi i-au dus în cămară. Apoi, vorbind la telefonul construit dintr-un fir lung de sârmă şi
două capace de la borcanele de compot, şi-au spus:
-N-o să-ţi vină să crezi!
-Am găsit acasă om de turtă dulce!
-Si eu!
Cei doi copii s-au învăţat minte şi au înţeles să nu mai plece de acasă nici chiar pentru
joacă, cu atât mai puţin pentru dulciuri.

( Premiul al III-lea la Concursul Naţional de Creaţie Literară „Ion Creangă”-

Brăila 2009)
 Aventura lui Mitruţ
de Văsieşiu Victor

Într-un micuţ orăşel trăia pe vremuri o familie tare ciudată. Mâncau cina
dimineaţa, micul dejun şi prânzul pe timp de seară. Singurul normal din toată familia era
copilul, pe nume Mitruţ.
Într-o dimineaţă de iarnă, Mitruţ a observat un fulg de nea frumos, pe care l-a
luat şi la pus cu grijă acasă în congelator. În acel fulg trăia o lume plină de oameni foarte
mici, de nici cu lupa nu-i puteai zări.
Mitruţ s-a tot gândit şi până la urmă s-a hotărât să ia fulgul în camera lui, lucru
pe care l-a şi făcut.
Deşi trăiau într-un fulg de zăpadă, locuitorii acestuia urau frigul, şi pentru a
scăpa de el foloseau tot soiul de mijloace de încălzire moderne pentru lumea lor. Fulgul,
fiind miraculos, nu se topea. În camera copilului a început să se încălzească peste măsură,
lucru care l-a mirat nespus pe Mitruţ, care abia mai putea respira. A deschis geamul, a dat
drumul la ventilatoare, aerul condiţionat era la maxim în toată casa …dar degeaba.
Într-o bună zi Mitruţ a luat fulgul cu el la o plimbare prin pădure. A avut mare
grijă de el să nu se distrugă sau să nu-l rătăcească.
Într-una din nopţile care a urmat, locuitorii fulgului au organizat o petrecere.
Gălăgia făcută a fost aşa mare încât l-a trezit pe Mitruţ din somn. A luat fulgul lângă el, a
pus urechea să audă mai exact ce se petrece acolo, şi astfel a aflat adevărul legat de lumea
din interior.
- Şi voi chiar aţi fost aici mereu? A întrebat Mitruţ curios.
- Da, tot timpul călătorim prin lume. Vremea care voi o vedeţi afară e la fel şi la
noi în interiorul fulgului, a răspuns primarul oraşului din fulg.
- Voi aţi făcut căldura aia copleşitoare din camera mea? A mai întrebat Mitruţ.
- Da, pentru că era ger pe la noi.
De atunci, camera lui Mitruţ a fost tot timpul caldă…
Părinţii lui Mitruţ l-au observat pe ascuns, cum vorbea cu fulgul de zăpadă, şi au
început să se întrebe dacă nu cumva a înnebunit. Au făcut un plan să distrugă fulgul
aruncându-l într-un vas cu lavă vulcanică.
În schimb, Mitruţ, care a tras cu urechea când părinţii puneau la cale planul, s-a
decis să salveze fulgul cu orice preţ. Cea mai bună soluţie i s-a părut că ar fi să-l ducă
înapoi în pădure, în mediul său natural. Părinţii însă l-au urmărit, cu vasul de lavă asupra
lor.
În timp ce urmărirea era în toi, un vultur s-a repezit şi a luat fulgul din mâinile
lui Mitruţ. Băiatul a fugit din toate puterile încercând să prindă vulturul, dar nu avea cum
să-l ajungă. Pasărea a aruncat fulgul în cele din urmă într-un strat gros de zăpadă.
- Vai de mine! A strigat Mitruţ. De acolo nu-l voi mai putea găsi niciodată! Însă
nu s-a dat bătut. Ore în şir a cercetat fulg cu fulg, până a dat de cel preţios, ajutat şi de
gălăgia făcută de locuitorii săi. Între timp, părinţii îl pândeau, hotărâţi să distrugă fulgul
dacă acesta era găsit în cele din urmă.
- Ce mă bucur că v-am regăsit! A exclamat Mitruţ către locuitorii invizibili ai
fulgului.
 - Şi noi ne bucurăm, şi mai mult. Altfel probabil că am fi îngheţat acolo în scurt
timp! A adăugat primarul cu trompeta lui.
Pentru ca vorbele sale să fie auzite de Mitruţ, primarul folosea o trompetă
specială. Vocea lui naturală nu ar fi fost de ajuns.
Din păcate, şi trompeta aceea s-a stricat la un moment dat.
În cele din urmă, părinţii i-au spus direct lui Mitruţ ce gândeau.
- Dă-ne fulgul, băiete! A exclamat tatăl.
- Nu vi-l dau, este prietenul meu cel mai bun! A spus Mitruţ. După care a luat-o
la fugă din nou, prin pădure.
Fuga lui nu a durat mult de această dată. S-a împiedicat şi a fost prins de tatăl
său.
- Nu mă mai supăra, băiete. Eşti prins, dă-ne fulgul sau ţi-l luăm cu forţa!
Părinţii au fost nevoiţi să-l prindă şi să-l ţină pe Mitruţ. A fost singurul mod să-l
împiedice să-şi apere fulgul preţios. Apoi ritualul a început.
- Vă rog, nu faceţi asta! E o întreagă lume acolo. Veţi distruge mii de vieţi!
Vocea lui Mitruţ suna speriată, înfricoşată de cele ce urmau să se întâmple.
- Care lume, mă băiete? Spuse mama. E doar imaginaţia ta de copil.
Între timp, cei din fulg se chinuiau să zbiere:
- Suntem aici! Suntem aici! Dar, lipsiţi de trompetă, vocile lor nu ajungeau în
afară. Un meşter de-al lor, dând dovadă de multă stăpânire de sine, a fabricat rapid o
trompetă din nişte resturi.
- Hai, ce mai pierdem vremea, să-l aruncăm! Spuse tata.
- Aşa e, hai să începem, spuse şi mama.
- Vă rog, nu faceţi asta, se auzea vocea lui Mitruţ.
Fulgul era în mâna părinţilor, care se îndreptau spre vasul cu lavă. Între timp,
trompeta lumii de mici dimensiuni era gata.
- Am ajuns, să-i dăm drumul! spuse mama.
- Bun… unu, doi, trei!
Şi i-au dat drumul în vasul cu lavă. În timp ce fulgul plutea, s-a auzit clar o voce
din interiorul său:
- Suntem aici! Suntem aici! Nu ne aruncaţi!
Strigătul a fost auzit la timp. Tatăl lui Mitruţ a reuşit să-l prindă la timp.
- Scuză-ne, Mitruţ! Au zis în cor părinţii.
Mitruţ i-a iertat rapid pe părinţi, dându-şi seama că aceştia chiar nu l-au crezut.
Şi de atunci încolo, toţi trei au îngrijit fulgul şi s-au împrietenit cu locuitorii săi, trăind
fericiţi până la adânci bătrâneţi.
 Dragonul roşu
de  Peter Sarah

      A fost odată ca niciodată un dragon roşu. Acesta  trăia într-o peşteră, singur, cât
era ziua de lungă. Dar, într-o zi cu soare, a ieşit din peşteră şi s-a dus în pădure, unde a
transformat totul în culoarea roşie, suflând de trei ori peste întinderea pădurii
Dimineaţa când  animalele se treziră, toate erau speriate de ce au văzut. Animalele s-au
dus să întrebe ce s-a întâmplat Prima dată au întrebat bufniţa, care era atotştiutoare şi
destul de bătrână ca să poată răspunde la întrebare.
-Ce s-a intamplat ? strigară animalele în cor.
-Nu ştiu, răspunse bufniţa,  şi în plus  m-am speriat şi eu de-a binelea! În schimb o
să mă alătur şi eu vouă, în căutarea răspunsului!
Asadar, animalele porniră în căutarea unui răspuns. În drumul lor se întâlniră cu
un iepuraş speriat, dar simpatic, ale cărui urechi stăteau ciulite de frica ce-l cuprinse.
Atunci animalele zisera:
-Stii cumva ce s-a întâmplat, iepuraşule?
-Nu ştiu şi chiar mă întrebam cine este vinovat pentru atâta roşu în jurul nostru?
spuse iepuraşul. Mă dor ochii de  atâta roşeaţă. Copacii sunt roşii , iarba e roşie, frunzele
sunt roşii, până şi salata mea preferată e roşie dintr-odată.
Nimeni nu ştia ce să mai creadă şi împreună cu iepuraşul se porniră la drum, cu
toate că nu ştiau ce să caute.
Merseră cât merseră, până dăduseră peste un lup, cam amărât de fel, dar mai ales
supărat că blana îi devenise cam roşiatică de la o vreme.  
-Stii cumva ce s-a întâmplat? întrebară animalele.
-Da , ştiu pentru că am  şi eu blana roşie.
-Atunci, dacă vrei, poţi şi tu să ne ajuţi în dezlegarea misterului? îl rugară
animalele în cor.
-Bine, haideţi să plecăm la drum, prieteni în căutarea dragonului ce scuipă foc!
spuse lupul cel amărât.
Merseră ei ce merseră cale de vreo trei zile, până ce dădură de peştera dragonului.
Dragonul, uimit de atâta popor care-i cerea socoteală, se speriase la început, dar după o
vreme zise:
-O să vă devorez într-o clipită, pe toţi, dacă nu mă ascultaţi.
Animalele nu spuseră nimic şi aproape că inimile le îngheţaseră de teamă să nu fie
înghiţite.
    Dragonul cel fioros, trase adânc aer în piept şi se înalţă spre cer, cu mult elan. După un
zbor cam agitat în înaltul cerului, coborî în faţa animalelor uimite. Acestea doreau un
răspuns la misterioasa culoare roşie, ce învăluise lumea lor, dar acum stăteau cuminţi şi
cu mare băgare de seamă de teama dragonului fioros.
Dragonul roşu, la culoare şi cu privirea strălucitoare ca rubinul dorea să le
vorbească animalelor, dar nu ştia cum să înceapă pentru că de fiecare dată când deschidea
gura, scuipa foc,foc şi iarăşi foc. De îndată ce focul ajungea pe pământ, totul se prefăcea
în scrum. Doar atunci,  când dragonul era fericit şi începea să  zâmbească flăcările păleau
până ce nu mai aveau putere să ardă. Şi uite aşa, secretul dragonului roşu fu descoperit de
întreaga lume.
Dragonul când era cuprins de fericire înroşea totul în jurul său, pentru că inima lui
era şi ea de foc.
Animalele trăiau secretul dragonului roşu cu multă uimire.
 Dragonul era tare necăjit că bucuria lui transformase  lumea în roşu şi începu să
plângă de necaz. Tare i-ar fi plăcut să fie şi el o fiinţă ca şi celelalte, să se bucure şi el
asemeni celorlalţi şi mai ales să nu fie considerat o fiinţă cu suflet rău. Inima îi era caldă
şi bună, privirea blândă şi prietenoasă dar, pe gură îi ieşeau flăcări iar fericirea lui putea
transforma totul în roşu într-o clipă.   Animalele, liniştite că au întâlnit vinovatul, s-au
bucurat, dar acum aveau un alt mister de rezolvat. Cum să-l facă pe dragon să nu mai
scuipe foc şi nici măcar să nu mai coloreze lumea în vreo altă culoare. Atunci, s-au
gândit şi s-au gândit, vreo trei zile la rând, până când bufniţa înţeleaptă spuse:
  -Să ne rugăm mai bine, cu totii, la bunul Dumnezeu să ne ajute cu idei.
Şi nici nu termina bine de rostit vorbele că dintr-odată răspunsul veni din partea
elefantului, care recunoscu  că un animal atât de deosebit nu poate să trăiască pe pământ
şi că cel mai bine pentru dragon ar fi să trăiască într-o altă lume, de exemplu, în lumea
norilor. Acolo va putea să sufle puternic ori de câte ori va dori, şi tot acolo va putea
scuipa foc fără să ardă nimic în jurul său, dar mai ales, acolo va putea fi fericit, după voia
inimii.
    Animalele au ascultat cu mare băgare de seamă, l-au aprobat pe isteţul elefant şi cu
toţii, au început să-l sărute de bun rămas pe dragonul prea prietenos.
Dragonul şi-a cerut scuze încă o dată pentru întâmplarea nefericită dar acum era
mai mulţumit ca niciodată. În sfârşit, va avea o casă a lui fără să deranjeze lumea
animalelor. Va putea avea mulţi prieteni şi va putea fi chiar şi fericit.
Cu ochii plini de lacrimi după prietenii lui, îşi luă zborul sus, sus, cât de sus putu,
până ajunse în împărăţia norilor, unde era atât de frig căci  flăcările care-i ieşeau pe nări
şi gură îl încălzeau acum de minune.
Şi uite aşa, de atunci şi până azi, ori de câte ori veţi vedea cerul la asfinţit în toate
culorile de roşu sau portocaliu, să vă amintiţi cu drag  că dragonul cel roşu e tare bucuros
şi că el trăieşte liniştit în lumea lui, fericit.
Ş-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa, şi- am alunecat pe-un fus, să
traiască cel ce-a spus...
 Cavalerul zăpezilor
de Coman Claudiu

A fost odată o iarnă foarte friguroasă. Într-o poiană, în mijlocul unei păduri
întunecoase, trăia un cavaler al iernii. Era Cavalerul Crăiesei Zăpezii. El era cam
singuratic dar era foarte curajos.
Într-una din zile Crăiasa Zăpezii l-a chemat la ea şi i-a spus:
- Trebuie să mă ajuţi să-mi recapăt castelul de gheaţă ocupat de Spiriduşul verde!
– Bine , frumoasă prinţesă! Te poţi baza pe sprijinul meu. Dar să ştii că eu nu
cunosc drumul spre castel. Aşa că te rog să vii cu mine pentru a-mi arăta calea.
Crăiasa şi Cavalerul au pornit la drum. Pe drum au dat peste de tot felul de
obstacole, care de care mai ciudate. S-au întâlnit cu balauri, spiriduşi, pinguini şi alte
creaturi ale naturii. Dar au trecut repede prin acele ţinuturi şi nu s-au speriat pentru că
toate creaturile erau îngheţate din cauza unei vrăjitoare de gheaţă, care trecea o dată pe an
prin acele locuri şi după ea totul rămânea îngheţat.
Până la urmă au ajuns şi la castel, dar acesta era păzit de câţiva spiriduşi. Pe
deasupra mai erau şi şase lacăte pe poartă. Cavalerul cel viteaz a reuşit să le deschidă pe
rând. Crăiasa Zăpezii avea şi ea ceva secret, ascuns cu grijă într-un fulg mare de nea. Era
o sticlă în care şi-a ascuns ajutoarele: Crivăţul cel neastâmpărat, Viscolul cel hoinar şi
Vântul cel rece. Prinţesa deschide sticla şi prietenii ei cei reci se năpustec asupra
sipiduşilor care păzeau castelul. Într-o clipă i-a ameţit. Astfel, Cavalerul şi Crăiasa au
putut intra în curtea castelului. Însă, pe cărarea spre castel au dat de Spiriduşul Verde cu
puteri supranaturale, care aduce haos peste tot. Acest lucru nu era bun pentru ei. Dar şi
Craiasa Zăpezii avea în plus puterea gheţii. A încercat să-l transforme pe Spiriduşul
Verde într-un sloi de gheaţă. Acesta, chiar şi în timp ce era tot mai îngheţat, se lupta din
răsputeri cu Cavalerul şi Crăiasa Zăpezii. A fost o luptă lungă şi dureroasă. Însă cei buni
au învins. Crăiasa Zăpezii şi-a ocupat castelul şi tronul cel strălucitor de gheaţă.
Cavalerul cel viteaz a rămas alături de prinţesă să o mai ajute şi altă dată.
Şi în zile noastre, Crăiasa Zăpezii trimite uneori Crivăţul şi Vântul cel rece pentru
a-i descuraja pe cei care ar îndrăzni să-i fure din nou castelul. Le aminteşte mereu că ea e
stăpâna castelului. Şi aşa s-a sfârşit povestea.
 Aventura zânelor
de Rusu Andreea

A fost odată ca niciodată un minunat tărâm al zânelor. Acel tărâm era condus de
patru regine. Pe cea mai mare regină o chema Liana. Ea era zâna florilor. Liana se
îngrijea ca pe toată perioada primăverii, tărâmul să aibă în permanenţă multe flori
minunate.
Pe a doua regină o chema Mira. Ea avea grijă ca tărâmul să aibă izvoare limpezi şi
râuri pline cu peşti şi apă cristalină .Ea mai avea grijă ca zânele să aiba apă de băut.
Cea de a treia regină purta numele Crista .Ea avea grijă ca pe tărâmul ei să nu
plouă decât când este nevoie de apă pentru plante sau când era pericol de secetă .
Pe cea de a patra regină o chema Asira. Ea avea grijă ca toate zburătoarele ce
vieţuiau pe acel tărâm să înveţe să zboare şi să ciripească în triluri.
Într-una din zile cerul s-a-negrit,vântul s-a-nteţit iar păsărelele ciripeau din ce în ce
mai speriate.
-Acesta este un semn rău! spuse Dida, una dintre zânele apei.
-Eu cred că ştiu de ce se întâmplă asta! Cred că este Rivorna, zâna cea rea!
-Cred că ai dreptate, Dindalion!
Însfârşit Rivorna şi-a făcut apariţia.
-M-am gândit la o propunere, Liana.
-Despre ce e vorba?
-Vreau să facem un concurs. Dacă voi câştiga eu, voi primi una dintre cele patru
coroane. Dacă câştigi tu, eu mă voi închide în cabina veşniciei. Accepţi provocarea?
-Da, dacă te vei ţine de promisiune!Dar, Rivorna, nu ai menţionat despre ce
concurs este vorba.
-Oh, da! Vom planta câte o lalea. Cea a cărei lalea va creşte mai repede, aceea va
câştiga.
A sosit ziua concursului. Mira încă dormea.
-Mira, trezeşte-te! Azi e ziua concursului!strigă Liana.
În acel moment intră în camera Mirei un micuţ melc. Melcul merge pe fusta
Lianei. Melcul strigă:
-Nu vă veţi putea crede ochilor ce se va putea întâmpla astăzi!
Chiar înainte să-şi termine melcul vorbele, Liana şi Mira s-au pomenit într-un
tunel gol şi întunecat. Acolo se vedea numai o pată mică de lumină albastră.
-Ce-i acolo? se miră Mira.
-Nu putem şti până nu vedem .Hai să intrăm!
Liana şi Mira se apropie de luminiţă.
-Este o poartă! spune Liana.
-Şi intrăm? întreabă Mira cu o jumătate de gură .
-Este mai rău decât să stăm aici în întunericul ăsta?o convinge Liana.
-Păi...Nu chiar! Dar ambele alegeri sunt rele. Hai să intrăm!
Mira şi Liana intră prin portiţă .Ele se pomenesc acum la Polul Nord. Nu foarte
departe se zărea un iglu. Lângă acel iglu se vedeau celelalte două regine.
-Ce căutaţi la Polul Nord? se miră Mira.
-Ne-am trezit aici, spuse Crista. Eu dormeam pe o grămadă de gheaţă, iar Asira
dormea în igluul acesta .Voi ce căutaţi aici?
-A venit un melc în camera mea! spuse Mira. El a spus că nu ne vom putea crede
ochilor ce se va întâmpla iar după aceea ne-am pomenit aici.
 -Ei bine...Cum vei ajunge la concurs,Liana?
-Ne dăm silinţa! Acum haideţi să nu mai stăm aici degeaba! Hai să mergem şi să
vedem ce se va întâmpla!
Cele patru regine au plecat la drum. Nu după mult timp se vede o luminiţă verde.
-Cred că ştiu ce este! spuse Liana. Prin aceeaşi poartă am trecut şi din tunel aici la
Polul Nord! Pe aici este ieşirea!
Reginele intră prin poarta cea verde şi ajung în junglă. Nu departe se vede o
colibă. Din colibă ieşi o zână care era îmbrăcată în zdrenţe şi avea aripi maro şi rupte.
-Ce vă aduce pe aici? întreabă acea zână.
-Nu ştiu! Acum câteva secunde eram la Polul Nord! Ce se întâmplă aici? Iar pe
tine cum te cheamă?
-Eu mă numesc Tina. Vreţi să intraţi în coliba mea?
-Da! Dar nu stăm mult pentru că avem de rezolvat ceva important!
-Şi ce e aşa de important? întreabă Tina.
-Este o poveste lungă. Acum trebuie să plecăm. Ne pare rău! Pe curând!
În depărtare se vede din nou o portiţă mică, roşie. Reginele, fără să fie mirate de ce
văd, intră prin portiţă. Au ajuns în iad. Nu departe se vede un ceaun roşu. Nu departe de
el se vedea un drac.
-Ia stai aşa!La Polul Nord am văzut un iglu ,în junglă am văzut o colibă şi am
văzut-o pe Tina, iar acum vedem asta! Nu se leagă ceva?
-Da! Ai dreptate, Mira!
-Dar orice ar fi să nu ne apropiem de dracul acela! Mi-e cam frică! exclamă Liana.
Fetele au rămas pe loc nemişcate. Atunci, dracul, văzând că fetele acelea ciudate
cu aripi nu se mişcă, se duse el încet la ele. Reginele au început să ţipe.
-Nu ţipaţi! Nu vreau să vă fac nimic!
-Atunci de ce ne urmăreşti?
Dracul nu mai stă pe gânduri şi se repede la Crista şi la Asira. Acestora le veni o
idee. Să fie una dintre ele două momeala iar când se va repezi la momeală, dracul va
cădea în ceaun pentru că momeala va alerga până la ceaun, iar dracul după momeală.
Clar!
Asira şi Crista au hotărât să fie Asira momeala.
-Aici, drăcuşor micuţ! Aici! strigă Asira.
Dracul se repezi repede la Asira. Acesta cade în ceaun. Atunci, dracul se preface în
spumă. În ceaun se vede o luminiţă albă.
-Acum oare unde ne mai ducem? se întreabă Crista.Vreau acasă!
Cele patru regine intră în luminiţă. Este tot o poartă.
-Surpriză! strigă Rivorna.
-Ce cauţi aici, Rivorna? Întreabă mirată Liana.
-Viaţa este plină de surprize! Acum hai să începem concursul şi să nu ne mai
lălăim atâta!
Rivorna şi Liana încep concursul. Bineînţeles că Rivorna avea un as în mânecă.
După ce a început concursul a făcut o vrajă ca în două minute să înflorească laleaua.
-Am câştigat! exclamă entuziasmată Rivorna.
-Te-am văzut! Ai făcut o vrajă! Deci nu ai câştigat, Trişoareo! a strigat Liana.
Când Rivorna a auzit că a fost descoperită a deschis o portiţă mică maro.
-De unde a apărut portiţa asta? se întreabă Liana.
-De unde să ştiu eu? Dar în gândul meu numai eu ştiam!
-Revenim la concurs. Nu ai câştigat! Ai trişat, trişoareo!
-Când am zis de concurs nu am impus nicio regulă!
 Atunci Rivorna a luat coroana Asirei şi a vrăjit-o ca să nu mai accepte altă regină.
-Liana, vreau să mai ştii ceva. Eu am deschis toate porţile către Polul Nord, junglă
şi iad. Şi toate casele acelea, am trişat! Vroiam să rămâi acolo şi să nu mai vii la concurs!
Bineînţeles că au falsificat coroanele tuturor reginelor şi le-au şi otrăvit.
Bineînţeles că Rivorna a murit şi reginele au recuperat coroana Asirei.
Acum toate zânele sunt fericite şi liniştite.
 Băiatul Furnică
de Frigură Paul

Era odată ca niciodată un băiat foarte mic. Într-o zi băiatul a ieşit din casă şi a
început să se plimbe prin iarba deasă din curte. Tot plimbându-se prin iarbă s-a rătăcit şi
a ajuns la muşuroiul unor furnici.
Furnicile erau tare mirate pentru că ele nu mai văzuseră un om atât de mic. După
ce s-au convins că băiatul nu le face nici un rău, s-au împrietenit cu el şi i-au dat numele
de ,,băiatul furnică”.
În acea vreme la muşuroi urma să aibă loc un concurs important între două
echipe. Furnicile s-au hotărât să-l ia în una dintre echipele lor de antrenament şi pe băiat.
Pentru aceasta trebuiau să-l înveţe pe băiat să se caţere, să care şi să zboare asemenea
lor.
Oricât s-a străduit băiatul, nu reuşea nicicum să facă ceea ce făceau furnicile.
Dacă ceva nu-i reuşea, decât să mai încerce odată, el prefera să se plângă şi să fie supărat.
Furnicuţa care îl antrena, l-a văzut că e supărat şi îi spuse:
- Va trebui să faci mai mult antrenament pntru a deveni foarte rapid în mişcări,
pentru ca împreună cu celelalte furnici din echipa ta să câştigaţi concursul.
- Nu pot să fac asta, deşi mă străduiesc foarte mult.
- De ce nu poţi?
- Pentru că eu am numai două mâini şi două picioare şi nu sunt învăţat să mă
caţăr atât de sus şi să car asemenea greutăţi.
- Deşi pari firav, să ştii că doar prin muncă şi efort vei reuşi să cari boabe
dintr-un muşuroi în altul, să te caţeri pe lujerii înalţi pentru a culege seminţele şi apoi să
le transporţi la muşuroi.
- Bine, aşa am să fac, furnică şefă.
Băiatul începu să se antreneze mai mult, a lăsat joaca şi distracţia, făcând zilnic
zeci de kilometri împreună cu echipa lui. El se antrena zi şi noapte ca să poată să câştige
concursul şi să nu se facă de râs faţă de celelalte furnici care l-au primit în echipa lor.
Furnicile din cealaltă grupă râdeau când îl vedeau ce stângaci este şi cum se
chinuie să se caţere.
- Un băiat care se crede furnică! Cine a mai văzut aşa ceva?
Băiatul nu le-a băgat în seamă şi s-a ambiţionat şi mai mult să reuşească. În cele
din urmă, după multă trudă, băiatul a reuşit să se caţere şi chiar să poată să facă ceea ce
făceau furnicile.
În sfârşit a venit şi ziua concursului. Băiatul era alături de furnicile din echipa lui.
Deşi concursul era foarte greu, nu s-a lăsat mai prejos decât colegii lui. A alergat, s-a
căţărat, a cărat grăunţe, ba chiar a şi ajutat pe alte furnici când acestea, istovite, nu mai
puteau continua. Le-a arătat astfel furnicilor că şi el poate să facă ceea ce făceau ele.
În final echipa lui a câştigat concursul şi el a primit premiul pentru cea mai
curajoasă „furnică”. Toate furnicile au văzut că dacă îţi doreşti ceva şi munceşti mult poţi
reuşi.
Furnicile din echipa adversă fiind foarte invidioase pe echipa câştigătoare, au ţinut
sfat şi au hotarât să îl dea afară din muşuroi pe micul băiat furnică.
- Ce ne facem acum? întreabă speriate furnicile din echipa lui.
Băiatul furnică pentru a nu le face probleme furnicilor s-a hotărât să plece în
căutarea familiei lui. Ajuns acasă le-a arătat părinţilor premiul primit de la furnici.
Dar cum fiecare poveste are un final şi povestea noastră se sfârşi.
 Feciorul de negustor
de Costea Maria

A fost odată un negustor sărac care îşi ducea viaţa liniştit împreună cu soţia lui şi
cu fiul său Alexandru, la marginea unei împărăţii. În acea împărăţie domnea un împărat
bogat împreună cu soţia sa şi cu fiica lui Elina. Împăratul şi împărăteasa doreau ca fiica
lor să se căsătorească. Au chemat la palat toţi feciorii de împărat din toate împărăţiile. La
palat au venit sute de feciori de împărat, dar nici unul dintre ei nu erau pe placul prinţesei.
Prinţesa îi spuse tatălui ei că va deveni soţia celui care va reuşi să îi îndeplinească trei
dorinţe. Împăratul fuse foarte mirat când auzi că dorinţele prinţesei sunt : un fir de păr din
blana lupului argintiu din pădurea pustie, cel mai preţios diamant care se află în fântâna
din curtea castelului împăratului Roşu, despre care se spune că cine intră nu mai poate
ieşi niciodată din ea şi ultima dorinţă era floarea din castelul păzit de cei doi zmei cu şase
capete, iar curtea castelului sute de lupi care păzesc floarea cu petalele de aur, cu tulpina
şi rădăcina din argint şi care înfloreşte o dată la o mie de ani. Mulţi feciori de împărat au
încercat să împlinească dorinţele prinţesei, dar aceştia nu s-au mai întors. Într-o zi a sosit
la castel un tânăr care a spus :
- Măria ta, am venit pentru a îndeplini dorinţele prinţesei şi pentru a mă căsători
cu ea .
- Dragul meu, mulţi feciori au încercat să îndeplinească cele trei dorinţe ale fiicei
mele, dar nici unul dintre ei nu a reuşit.
- Dar, Măria ta, dragostea mea pentru ea e mai presus decât viaţa mea !
- Cum doreşti, dar nu poţi pleca aşa, fără nici o armă. Spune-mi ce doreşti pentru
luptă şi eu iţi voi da.
- Eu doresc doar o sabie.
- Cum doreşti. Poftim sabia !
-Îţi mulţumesc, Măria ta !
Alexandru porni la drum, iar când ajunse în pădurea pustie unde trăia lupul cu
blană argintie se apropie de el, dar lupul se întoarse brusc şi îl întrebă :
- Ce cauţi în pădurea mea, străine ?
- Am venit pentru aţi cere un fir de păr din blana ta.
-Dar la ce ţi-ar folosi dacă ţi-aş da un fir de păr?
- Eu sunt îndrăgostit de o prinţesă care se va căsători doar cu cel care îi va
îndeplini trei dorinţe, iar prima dorinţă este un fir de păr din blana ta.
- Vreau să îţi spun că mulţi alţi feciori au încercat să îmi ia un fir de păr din blana
mea, dar aceştia au pierit pentru că au vrut să se căsătorească cu prinţesa doar pentru a
lua tronul împăratului. Ei nu au iubit-o pe prinţesă cu adevărat, aşa cum o iubeşti tu. Iar
pentru că tu ai fost sincer, nu iţi voi da doar un fir de păr ci două. Unul îl vei duce
prinţesei pentru a-i îndeplini dorinţa, iar celălalt îl vei păstra şi când vei avea nevoie de
ajutorul meu va trebui să spui :
- Firicel, firicel
Vino-n ajutorul meu !
-Iar eu voi veni ca să te ajut.
- Îţi mulţumesc foarte mult !
Alexandru porni spre castelul împăratului. Când intră în sala unde se află prinţesa
îi dădu firul de păr argintiu, făcu o plecăciune şi apoi ieşi pe uşă şi porni înspre castelul
împăratului Roşu. Ajuns la castel acesta bătu în poartă şi spuse :
- Bună ziua ! Eu am venit pentru piatra fermecată din fântână!
 - Dacă doreşti piatra fermecată, atunci trebuie să o iei din fântâna aceasta, în care
cine intră nu mai poate ieşi. Dar dacă doreşti să încerci, eu iţi dau voie.
- Ce adâncă este fântâna ! Va trebui să îi cer ajutor lupului, gândi feciorul.
Acesta îşi scoase firul de păr al lupului şi spuse :
- Fircel, firicel
Vino-n ajutorul meu !
Lupul apăru dintr-o dată şi îl întrebă pe Alexandru :
- Cu ce te pot ajuta ?
- Am nevoie de tine pentru a scoate piatra fermecată din această fântână, despre
care se spune că oricine intră nu mai poate ieşi, şi speram că tu mă poţi ajuta.
- Sigur că te pot ajuta !
Lupul intră în fântână şi nu după mult timp ieşi la suprafaţă cu piatra fermecată.
- Îţi mulţumesc foarte mult !
- Cu plăcere ! Să ai noroc!
Împăratul Roşu fuse foarte surprins când a văzut că Alexandru a reuşit să ia piatra
fermecată. Acesta îi mulţumi împăratului Roşu şi porni din nou la drum. Ajunse la
castelul unde se afla prinţesa Elina şi îi duse piatra fermecată. Toţi oamenii din castel au
fost foarte surprinşi când au auzit că Alexandru reuşise să îndeplinească două dorinţe ale
prinţesei şi se întrebau dacă va reuşi să o îndeplinească şi pe a treia.
Porni la drum spre castelul păzit de zmeii cu şase capete. După o luptă zdravănă,
Alexandru tăie şi ultimul cap al zmeului şi când deschise poarta, văzu în faţa lui sute de
lupi. Acesta însă nu se sperie şi tăie toate capetele lupilor. După aceea luă floarea şi porni
cu ea la castel. Când intră în castel toata lumea se uita la el cu mirare cum putuse să
îndeplinească toate cele trei dorinţe ale prinţesei. El îi dăduse floarea prinţesei şi spuse:
- Măria ta, eu ţi-am îndeplinit toate cele trei dorinţe ale tale, dar acum doresc să te
căsătoreşti cu mine.
- Sigur că mă voi căsători cu tine. Eşti cel mai curajos fecior de negustor din toate
împărăţiile.
- Măria ta, aş putea să îmi invit la nuntă şi pe prietenul meu lupul?
- Tu eşti prieten cu lupul argintiu?
- Da !
- Bineînţeles că poţi să îl inviţi şi pe el!
- Ai fost foarte curajos, pentru că ai reuşit să îmi îndeplineşti toate cele trei dorinţe
si pentru că ai ajuns teafăr şi nu ai nici o zgârietură.
- Dar am reuşit doar cu ajutorul lupului argintiu. Altfel nu aş fi putut reuşi!
Împăratul făcuse o nuntă mare ca în poveşti şi toţi oamenii, mai ales împăratul şi
împărăteasa erau foarte fericiţi fiindcă prinţesa şi-a găsit un soţ foarte curajos şi foarte
cinstit. Au trăit toţi chiar şi lupul până la adânci bătrâneţi.
 Aventurile cavalerului neînfricat
de Natea Iris

A fost o data o iarnă care nu mai trecea. Oamenii din “Tara de Nicăieri” erau
foarte îngrijoraţi din această cauză. Frigul devenea din ce în ce mai puternic. Deodată a
început să ningă cu fulgi albi şi uşori ca mătasea.
O dată, un cavaler neînfricat a auzit de la un bătrân că pentru a aduce primăvara,
trebuie să culeaga două flori albe de iris de la apus şi două flori portocalii de iris de la
răsărit. Bătrânul îi mai spuse:
- Trebuie să o învingi pe vrăjitoarea de foc de la apus şi pe vrăjitoarea de gheaţă
de la răsărit.
- Aşa am să fac! Spuse cavalerul plin de curaj. Porni la drum. Pe drum se întâlni
cu o piatră fermecată pe care o întrebă:
-Piatră, pietricică! Îmi poţi spune încotro trebuie să merg pentru a ajunge la apus?
-Desigur! Apusul se afla în partea dreaptă, chiar acolo după acel castel care se
vede în depărtare.
-O, dar este mult de mers până acolo! spuse cavalerul mirat.
-Nu te speria, te poate duce norul de deasupra ta. Haide norişor, du-l pe acest cavaler la
apus !
-Bine prietene! spuse acesta.
”Hopa sus pe spinarea mea,
Ca vântul noi doi vom zbura!”
-Băiete, spuse norul, ai nevoie de o sabie puternică pentru a le învinge pe vrăjitoare. Ele
au trei vieţi şi cu greu le poţi face faţă.
-Nu e adevărat!Eu le voi învinge pentru că sunt cavalerul neînfricat.Am un buzdugan
fermecat cu care le voi ucide.
-Bine. Am ajuns. Eu te voi astepta aici.
-O............ s-a deschis uşa castelului! spuse cavalerul.
-Cine sunteţi voi? întreba vrajitoarea de foc, având flăcări în ochi.
-Eu sunt cavalerul neînfricat, iar el este tovarăşul meu de drum. Îmi poţi spune unde o
găsesc pe vrăjitoarea de la apus?
-Da, este aici, chiar în faţa ta !
Aşa se luptară ei zi şi noapte, până când în cele din urmă cavalerul învinse şi luase
cele două flori albe de iris. Ajunse şi la vrăjitoarea de gheaţă de la răsărit. La fel s-au
întâmplat lucrurile şi aici. Cavlerul a ieşit învingător şi a reuşit să ia şi cele două flori
portocalii de iris.
Când s-a întors în “Tara de Nicăieri”era veselie mare. Primăvara a sosit şi toţi
oamenii au fost foarte fericiţi. Şi dacă mai trăiesc se bucură şi azi de binele Cavalerului
neînfricat.
 Balaurul cu şapte capete
de Luţaş Razvan

A fost odată o împărăteasă care avea o împărăţieie mare şi frumoasă. Ea avea trei
fii. Pe fiii ei îi chema: Radu, cel mai mare dintre fraţi, Mircea, mijlociul, iar pe mezin îl
chema Ştefan.
Într-o zi, pe când ei erau la plimbare cu mama lor, prin pădurea din spatele
castelului, pe deasupra lor s-a simţit un vânt puternic, care sufla întrerupt. Când cei
patru au privit în sus au zărit un balaur cu şapte capete şi cu aripile cât două împărăţii. El
a început să cobare încet din văzduh. Când a ajuns pe sol, a înşfăcat-o pe împărăteasă şi
s-a ridicat în aer, apoi a pornit înspre soare-apune, iar cei trei fraţi au pornit după el.
Tot mergând după balaur, au dat peste un munte uriaş pe care ei au început să îl
urce. Când au ajuns în vârf au zărit o peşteră. În peşteră au văzut trei găuri săpate în
stâncă.
Radu a spus:
-Aici ne vom despărţi, fratii mei! Fiecare o ia pe altă cale.
-O să pun sabia mea în pământ şi aici o să ne reîntâlnim. Dacă sabia se va rupe
atunci unul dintre noi a pierit. Acum haideţi să ne salvăm mama, spuse Mircea.
- Să ne grăbim fraţilor! spune Ştefan.
Cei trei fraţi au pornit pe cele trei căi diferite.
În acel timp, balaurul se aşezase pe nişte pietre să se odihnească. Ştefan a intrat
şi când l-a văzut pe balaur s-a speriat atât de tare că îndată a fugit înapoi. Când s-a întors
l-a văzut şi pe Radu, dar Mircea nu era acolo.Radu zise:
-Dragul meu frate, vezi vreo ruptură pe sabie?
-Din păcate o văd...Dar de ce?
-Eu şi Mircea ne-am întâlnit . Peşterile erau împreunate şi chiar atunci a venit
balaurul înspre noi şi ne-am luptat cu el, iar Mircea cred că nu a supravieţuit sau este
grav rănit.
-Vai doamne!Acum ce o să facem?
-O să ne salvăm mama şi o să îl răzbunăm pe Mircea.
Cei doi fraţi se duc tiptil în peştera balaurului cu şapte capete. Dintr-o groapă au
auzit un strigăt de ajutor. Era mama lor . Ştefan zise:
-Mamă, mamă, stai liniştită! Suntem aici să te ajutăm!
-Fiii mei, luaţi liana de pe peretele acela de piatră!
-Bine,mamă!
Cei doi merg lângă perete, rup liana şi merg repede la mama lor.
Ei aruncară spre mama lor liana, cu toată puterea. Aceasta s-a prins repede de
liană. Fiii ei iubiţi trăgeau cu toată forţa. Tocmai atunci balaurul s-a trezit şi el şi a
început să sufle foc în toate părţile. Mama lor a reuşit să se caţere pe liană. Radu şi mama
au fugit, iar Ştefan se lupta cu balaurul. Balaurul vroia să-l muşte pe Ştefan cu toate cele
sapte capete, dar el, era isteţ şi când venea un cap, repede il reteza cu sabia lui. Aşa a
luptat până a ajuns la ultimul cap al balaurului. Ştefan îşi folosi ultimele puteri şi reuşi
să îi scoată şi un ochi. Balaurul a scos un ţipăt puternic de se cutremura muntele. În acel
moment Ştefan profitând şi de dezechilibrul balaurului reuşi să–i reteze şi ultimul cap.
Ştefan a luat cu el ochiul balaurului şi merse cu el acasă ca dovadă că balaurul este mort.
În acea zi împărăteasa a dat un festin, în cinstea lui Ştefan şi a lui Radu , cum nu a
mai dat niciodată deşi sufletul ei era trist pentru pierderea lui Mircea. Tocmai când se
pregăteau de sărbătoare a sosit o veste neaşteptată. Mircea a apărut la poartă obosit şi
rănit. Dar bucuria lor a fost foarte mare!
 De atunci steagul lor a fost cu un ochi de balaur, iar cei trei fraţi au trăit fericiţi,
până la adânci bătrâneţi, împreună cu mama lor.
 Magia
de Alecu Alexandru
A fost o dată ca nici odată un magician pe nume Maximus. O dată când mergea pe
stradă, a găsit o piatră fermecată, dar el nu ştia că acea piatră era a unui dragon cu şapte
capete. După ce a luat piatra, s-a întors repede către casă pentru a o pune lângă colecţia
lui de pietre fermecate. Când a ajuns în faţa porţii dragonul i-a sărit în cale. Atunci,
Maximus a făcut o sabie magică. În clipa aceea a început marea bătălie, care a durat trei
zile si trei nopţi, ba chiar patru nopţi. Chiar în ultima noapte, Maximus i-a tăiat un cap. În
ziua următoare , spre dimineaţă, Maximus a aruncat din lateral cu sabia şi i-a tăiat
celelalte şase capete. Când l-a omorât pe dragon, soţia lui i-a sărit în ajutor. A adus cu ea
o trusă medicală şi i-a pansat toate rănile. L-a dus la spital şi acolo i-au dat un scaun cu
rotile. Soţia l-a împins până acasă.
Pe drum şi-a scăpat sabia din mână. Când au ajuns acasă, Maximus a observat că
şi-a pierdut-o. A dat telefon la poliţie să-i caute sabia dar Maximus a uitat că toţi cei care
pun mâna pe ea se transformă în broaşte în două minute. Un poliţist a găsit sabia şi fugind
spre casa lui Maximus, încet-încet se transforma în broască. Când a ajuns în faţa uşii, s-a
transformat de tot. Soţia lui a fugit să deschidă uşa şi când a deschis uşa a văzut un
broscoi cu sabia pe limbă. L-a chemat pe Maximus ca să vadă ce s-a întâmplat. Atunci
Maximus şi-a amintit de magie.
Între timp, capetele dragonului se transformau în broaşte şi începură să sară pe
câmpii. Maximus făcu o magie ca poliţistul să revină la normal. Atunci poliţistul zise:
- Mulţumesc frumos!
- Cu plăcere! i-a răspuns Maximus.
Soţia spuse:
-Promite-mi că nu se va mai întâmpla!
De atunci Maximus nu a mai scăpat sabia niciodată.
Când Maximus a îmbătrânit, vrând să se facă cu cinci ani mai tânăr, din greşeală
se făcu de zece ani şi jumătate. Când soţia văzu una ca asta, a crezut că Maximus a adus
un copil de pe stradă, dar Maximus a spus
-Eu sunt, Maximus!
-Cum de te-ai făcut aşa de mic?
-Din greşeală, vrând să mă fac mai tânăr cu cinci ani, m-am făcut de zece ani şi
jumătate.
-Ce o să mă fac cu tine? Cum te transformi la loc cum erai înainte de a face vraja?
-Nu ştiu. Uită-te în cartea de vrăji, poate găseşti o vrajă care mă poate face la loc.
- Bine, am să caut. Şi dacă nu găsesc?
- Mai aşteptăm încă şaptezeci de ani.
- Nu putem aştepta atât de mult! spuse răsfoind filele cărţii. „Alacazum,
alacazum, Maximus să se facă la loc acum!” După ce spuse această vrajă,
Maximus se făcuse într-adevăr la loc. El spune:
- Mulţumesc frumos că m-ai adus la normal.
- Cu plăcere, dar promite că nu se va mai întâmpla niciodată. Mulţumeşte-te cu
vârsta pe care o ai. Fiecare etapă a vieţii ne este dată pentru a învăţa ceva din ea.
-Dar eu vreau să trăiesc veşnic!
-Dacă toţi oamenii ar trăi veşnic nu am mai încăpea în lume.
-Dar numai eu pot rămâne veşnic tânăr!
-Dacă copacii nu şi-ar pierde frunzele în fiecare toamnă, nu ne-am mai putea
bucura de florile lor primăvara.
 În curând veni primăvara. Maximus şi-a dat seama admirând copacii înfloriţi că
soţia sa avusese dreptate. Anii următori Maximus se bucura de fiecare primăvară şi de
copacii frumos înfloriţi. El învaţă apoi toţi copiii să facă vrăji prin care să poată ajuta şi
alţi oameni săraci. Bucuria de a-i putea învăţa multe lucruri minunate despre natură şi alte
lucruri interesante te poate ajuta sa ajungi mai departe în viaţă, aşa cum pe Maximus l-a
menţinut tânăr, deşi era din ce în ce mai bătrân.
Anii treceau şi Maximus învăţa din ce în ce mai multe lucruri. Era bucuros că
toată lumea îl iubea şi toţi îl considerau un mare înţelept. Dar el ştia că de fapt adevărata
înţelepciune o avea doar soţia sa. Ea a fost cea care l-a învăţat să iubească Pământul, cu
tot ce este pe el.
 Orăşelul de ciocolată
de Vultur Ilinca

În incredibilul orăşel de ciocolată se putea întâmpla orice… Acolo existau

spiriduşi de ciocolată, zâne şi elfi. Tot în acel orăşel trăiau doi copii, un băiat şi o fetiţă,
care erau foarte buni prieteni. Copiii mâncau tot timpul ciocolată, parcă nu se mai
săturau.
La un moment dat băiatul a îceput să-i spună fetiţei:
- Ana, peste tot miroase a ciocolată!
- Mie mi se pare că mă topesc! spune Ana.
- Ce ne facem? întreabă băiatul.
- O să mergem la vrăjitoare! Poate ne spune ea ce trebuie să facem.
- Sper că o să ştie ce să facă să nu ne mai simţim aşa de rău.
Copiii s-au grăbit spre casa vrăjitoarei.
- Bună ziua, doamnă Hocus-Pocus!
- Bună ziua copii! Ce vânt vă aduce pe aici?
- Am venit aici, spune Ana , pentru că mie mi se pare că mă topesc, iar lui
Bogdan i se pare că peste tot miroase a ciocolată. Nu ştim ce să facem. Am găsit şi nişte
semne ciudate. Nu ştiţi ce reprezintă semnele acestea ciudate?
- Eu cred că însemnă că aţi început să vă transformaţi în ciocolată!
- Dar de ce ? întreabă speriaţi copiii.
- Pentru că mâncaţi foarte multă ciocolată şi nu vă gândiţi la efecte.
- În cât timp îşi face efectul?
- În două ore.
- Şi cum putem scăpa de acest lucru?, întreabă Bogdan.
- Trebuie să mergeţi urgent la castelul de ciocolată al prinţesei de ciocolată şi să
gustaţi din poţiunea fermecată, numai aşa veţi putea scăpa de efecte.
- Îţi mulţumim din suflet pentru sfat!
- Nu aveţi pentru ce!
- Să mergem, Bogdane!
- La revedere, Hocus-Pocus!
- Bogdan, tu ştii cumva unde este palatul? Vrăjitoarea nu ne-a spus.
- Poate găsim un indicator!
Tot mergând au ajuns în faţa palatului prinţesei de ciocolată.
- Uite, Bogdane, castelul! Uau... E plin de ciocolată!
- Uite şi tronul prinţesei!
- Să luăm poţiunea şi să plecăm cât mai repede. Mai avem doar câteva minute şi
vom fi ciocolată topită.!
- Am lut-o!
- Bea, repede, repede!
- Gat, bea şi tu!
- Hai să plecăm spre casă să le povestim părinţilor ce am păţit!
Copiii au ajuns într-o clipă acasă.
- Mamă, tată, ne bucurăm să vă vedem!
- Şi noi dragii mei! Dar unde aţi fost?
- Am mâncat foarte multă cicolată şi era gata să ne transformăm în ciocolată.
Noroc cu Hocus- Pocus care ne sfătuit cum să scăpăm. De acum încolo nu vom mai
mânca atâta ciocolată pentru că efectul ei e dăunător câte o dată.
 - Bravo copii! Ciocolata se consumă cu măsură şi trebuie să ştii să-i porunceşti la
gură!
 Cuvinte...puişori

Puişorul cel naiv

de Iris Andra Natea

Într-o zi cu soare luminos, un puişor mititel şi gălbior se plimba cu mama lui pe o

pajişte. Dintr-o dată se zăresc ochii luminoşi ai unei vulpi. Puişorul neştiind ce
străluceste, a crezut că sunt două lumânări şi s-a dus mai departe. Vulpea tot urmărind
puişorul, văzu dintr-o dată o pradă mai mare, care era closca.
- Puişorul meu, strigă mama, de ce nu te uiţi la drum?
- Mamă, am văzut două lumânări care se mişcă!
- Auleu, vulpea ! E vulpea!
Dar a fost prea târziu…Cei doi au pierit în colţii lacomi ai vulpii.
Învăţătura: Întotdeauna să îţi întrebi părinţii când nu ştii ceva.
 Puiul de vulpe si puiul de găină
de Chiujdea Lisa

Era odată o vulpe ce avea vizuina în apropierea unei gospodării. Ea avea un pui
roşcat şi jucăuş.
Pentru a-i procura hrană mama lui mergea în fiecare zi la vânătoare. Într-o seară se
gândi să meargă la furat în gospodăria unor ţărani. Se furişă pâş-pâş până la coteţul de
găini şi înşfăcă un puişor de găină. Îl duse mândră la vulpişorul ei.
- Uite ce ţi-am adus să mănânci! spuse mama vulpe lăsând puiul în vizuină . Plecă
din nou la vânătoare.
Puiul de vulpe se uită la puişorul speriat din colţul vizuinii şi îi spuse:
- Hai să ne jucăm!
- Mi-e frică de tine, răspunse puiul de găină tremurând.
- Nu te teme, doar suntem amândoi de aceeaşi vârstă.
Cei doi încinseră o joacă pe cinste.
Când mama- vulpe intră în bârlog, încremeni când îi văzu pe cei doi jucându-se.
În loc să-l mănânce, vulpişorul a început să se joace cu prada greu obţinută de mamă.
Degeaba îl dojeni vulpea pe puiul său, pentru că el continuase joaca cu puiul de găină.
 Puişorul singuratic
de Alecu Alexandru

Odată, o cloşcă făcu un ou. După douăzeci şi una de zile, acel ou se cloci şi ieşi
din el un pui de toată frumuseţea.
După o săptămână bună puiul începu să se plictisească.
Puiul spuse:
- Sunt singur la părinţi şi nu am cu cine să mă joc! Am să plec în căutarea unui
frăţior.
Cloşca observă că puiul a plecat şi apelă la cocoş. Când cocoşul auzi cele
întâmplate dădu un cucurigu de se auzi la o jumătate de kilometru.
- Cucuriguuuuu! Cucuriguuuuuu!
Însă puişorului nici că-i păsa! Puişorul găsi o curte de unde a luat un alt puişor.
Se duseră acasă şi se jucară până seara.
 Puişorul cel deştept
de Borşan Doru

Era odată un puişor mic şi drăguţ.El era mereu distrat, dar era prietenos.Avea un
loc a lui în care să se joace.Era un pâlc cu iarbă lângă o apă.Când alerga pe acolo a apărut
o vulpe dintr-un tufiş.Aceasta l-a studiat cu atenţie şi îl întreabă:
- De ce eşti singur aici?
- Aici îmi place să mă joc.Dar tu cine eşti?
- Eu sunt vulpiţa Auriţa, cea care apără puişorii de duşmani.
- Eu am auzit că eşti nemiloasă.
- Să nu crezi tot ce se spune despre mine.Hai să ne jucăm” de-a ascunsa”.
- Vreau să-i chem şi pe frăţiorii mei.
- Foarte bine.O să vă îmbrăţişez pe toţi.
Puişorul a chemat şi pe frăţiorii săi, dar şi pe Grivei.
Când vulpea l-a zărit pe Grivei a fugit în pădure.Puişorii au scăpat de vulpiţa
Auriţa.
 Prietenia
de Sarah Peter

Un puişor era trist că nu avea nici un prieten.

Într-o bună zi veni o vulpe care se împrietenise cu puişorul pufos şi micuţ.
Puişorul zise:
- Vrei să fim prieteni?
- Da, vreau, dar mi-e foame! Ştii tu un loc bun cu mâncare?
- Da, ştiu, hai cu mine! spuse puişorul.
Şi cei doi prieteni au mers împreună până ce au ajuns la casa şoricelui. Acolo şoricelul i-a
servit cu: peşte, pâine şi multe alte lucruri.
Întotdeauna trebuie să ne ajutăm unii pe ceilalţi.
 Lasy cea jucăuşă
de Andrei Pop

Acum trei ani unchiul meu ne-a dăruit o căţeluşă foarte frumoasă pe care o
cheamă Lasy şi este din rasa sharpei .
Nu mică ne-a fost mirarea când în carneţelul ei am descoperit că este născută în
aceeaşi zi cu mine, pe întâi iunie. Este tare jucăuşă dar mie, ce-i drept, îmi e cam frică de
ea.
Ştiţi cum am început să mă apropii de ea? Încet, încet am început să o îndrăgesc.
Am început să-i dau mâncare şi apă. Astfel, am început să-i câştig încrederea. De câte ori
mă apropii de cuşca ei, ea, dă iute din codiţă semn de mare bucurie.
- Ce faci Lasy? De ce te agiţi ?
- Pentru că pleci la şcoală ? Aş vrea să vin şi eu cu tine !
- Dar şcoala nu e pentru căţei ! La şcoală merg doar cei care doresc să înveţe să
se poarte frumos! Hai nu mai plânge! Doamne, nici nu ştiam că şi câinii vorbesc!
Dar ei nici că-i pasă:
- Ham! Ham! Ham!
Aş lua-o cu mine dar nu se poate. Poate am să o duc la o şcoală de dresaj poate
acolo va învăţa să nu îmi mai care lucrurile prin toată curtea şi să mi le roadă.Dar oricum
e prietana mea.
Am auzit că dintre animale, câinele este cel mai credincios prieten al omului.
Lasy mi-a dovedit din plin acest lucru.
Ea suferă atunci când plec şi este foarte fericită atunci când mă întorc, şi de
fiecare dată mă salută cu glasul ei piţigăiat şi vesel:
- Ham! Ham! Ham!
 Albinuţa galbenă

de Raluca Banu

Într-o sâmbătă de mai eram la ţară la bunici. Era o vreme foarte frumoasă. Am
plecat în grădină să văd salcâmii mai de aproape. Peste tot mirosea foarte frumos şi se
vedeau la aproape toate florile de salcâm albinuţe care zburau din floare în floare. La un
moment dat am auzit un bâzâit mai putenic.
- Bâz!...la stânga. Bâz!...la dreapta.
Era o albină care zbura drept spre mine şi am crezut că vrea să mă înţepe. De
frică am fugit repede după un tufiş pe care l-am găsit aproape.
După o vreme a plecat. Cred că doar adulmeca mirosul florilor de salcâmi care se
simţea peste tot. De fapt, s-a întors alături de celelalte albine să culeagă polen. Asta ştiu
ele cel mai bine să facă primăvara când sunt atâtea flori. Priveam spre salcâmul înflorit şi
mă gândeam la câtă muncă, cât efort trebuie pentru a prepara miraculoasa miere.
- Albinuţă galbenă, vreau şi eu să fiu harnică aşa cum eşti tu!
 Râma şi puişorul
de Ariana Aida Cheteleş
Era odată un puişor de găină neastâmpărat. El sărea prin curte şi făcea pozne
nenumărate. Râcâia cu labele prin toate colţurile din curte. Se băga prin toate tufele de
iarbă. Mereu căuta câte ceva şi nu găsea nimic. Nici el nu ştia bine ce caută!
Dintr-o gaură, din pământ, ieşi o râmă ciudată. Râma începu să alerge după
puişor. Şi... ce credeţi că a făcut puişorul? Alerga, ţipa, plângea şi era foarte speriat. Dar...
un glas subţire şi blând îi spuse:
- Nu mai alerga şi urla atâta! Nu îţi fac nici un rău!
Când puişorul auzise vocea aceea încetă să mai ţipe.
- Vrei să fii prietenul meu? îl întrebă râma.
Puiul nici nu ştia ce să-i răspundă şi nici nu ştia ce înseamnă “prieten” pentru că
era prea mic. Până să se
dezmeticească iată că o rândunică ageră ridică repede râma pentru puii ei de sub
streaşina casei. Puişorul a rămas surprins de ceea ce s-a întâmplat şi era şi mai
dezorientat. Îl trezeşte din derută vocea caldă a mamei:
- Cot! Cot! Cot! Unde eşti mititelul meu? Hai că am o surpriză pentru tine!
Auzind vocea mamei, puişorul fugi la ea şi uită de râmă. Dar când a ajuns lângă
mama sa aceasta îi dădu o râmă care semana cu cea care a luat-o rândunica.
De data aceasta puişorul a înghiţit-o cu poftă!
 Ursuleţul cel pofticios

de Ioana Tripon

Era odată un ursuleţ care se plimba prin pădure. El asculta cântecul păsărelelor şi
murmurul apei. După un timp îl apucă foamea că ar fi mâncat orice. Caută prin pădure
doar-doar o da peste ceva.
La un moment dat el zări un stup de albine şi pentru că îi era foame el a vrut să îşi
bage laba şi să scoată un fagure. Când să bage laba, a simţit o înţepătură puternică..
Săracul ursuleţ a început să plângă de necazul care i s-a întâmplat şi spunea:
- Mor! Mor! Mor!
O ciocănitoare care a văzut totul i-a spus:
- Nu cred că mori dintr-o înţepătură de albină!
Ursul supărat a plecat mai departe. Cum mergea el aşa, văzu o tufă de mure, dar nu a
văzut şi urzicile din jurul tufei. Si-a bagat laba cealaltă să prindă o crenguţă cu mure. Din
nou a început să ţipe. Vă închipuiţi de ce! Acum pe urs îl dor amândouă labele şi este şi
flămând .Cu labele lui n-ar putea prinde nici măcar un fir din iarba ursului.
El a stat supărat asteptând un ajutor.
Oare cine îl va ajuta?
 Excursia cu peripeţii
de Ilinca Vultur
Era odată un puişor care avea patru frăţiori mai mici. Lui îi plăcea să facă excursii
cu peripeţii...O dată, a plănuit o excursie la muntele Everest.
-Frăţiorii mei dragi, vreţi să veniţi cu mine în excursie la munte?
-Eu da! strigă primul puişor.
-Şi eu, dar va fi multă mâncare nu? întreabă cel de-al doilea puişor.
-Şi eu, dar trebuie să îmi iau cărţile şi caietele pentru şcoală pentru că am multe
teme! spune tocilarul familiei.
-Şi eu vin...spune cu voce retrasă ultimiul puişor.
-Atunci haideţi să ne facem bagajele!
-Bine! strigă în cor toţi cei patru puişori.
După o vreme, bagajele erau gata. A sosit timpul să meargă la munte...Au ajuns.
Acum trebuia să se cazeze la hotelul de găini şi pui.
Puiul cel mare a vrut să escaladeze muntele Everest. A escaladat...Dar a avut
puţin ghinion...A căzut de pe munte. Vai de el a fost!
-Aoleu! strigă puii. Ai păţit ceva?
-Piu, piu, piu!...
-Mai bine am pleca acasă! a spus tocilarul.
Puiul cel mare a învăţat că nu poate să facă ceva riscant dacă nu este în siguranţă.
 Puişorul şi învăţătoarea
de Rusu Andreea

Era odată un puişor care nu învăţa deloc. Nici măcar la pictură nu învăţa.
Într-o zi, când merse la şcoală,la începutul orei de engleză,doamna învăţătoare îl
întrebă:
-Puişorule, ce înseamnă “yoing”?
-Ăăăăă…Păi…Acela din desenele animate “YinYangYo”!
-Puişorule,suntem la ora de engleză, nu la TV! Ce înseamna “yoing”?
-Nu stiu!
-Aha! Deci nu ştii! Patru!!!
Când s-a întors acasă trebuia să dea carnetul mamei sale ca să semneze acel patru.
Nu a facut-o.
Mama îl întreabă:
-Dragule, ce ai făcut azi la şcoală? Ai luat vreo notă?
-Nuuu...Mamă...Nici una...
Iar atunci îşi aminti că nu a fost atent la sfârşitul orei şi nu ştia ce temă avea.Voia
să o sune pe prietena lui, Didyvi. Nu avea numărul ei de telefon.
-Ah!!!spuse el în gândul lui.
Se gândi ce să facă...Şi se gândi...Şi se gândi...Si după vreo două ceasuri...
-Asta e...Nu mai am de ales. Nu-mi fac tema!
Ziua următoare doamna învăţătoare îl întrebă:
-Ţi-ai făcut tema cu un pix invizibil sau ai vărsat vopsea albă peste caiet?
-Păi...Ştiţi...Ăăăăă...Am început un caiet mai mare şi l-am uitat acasă!
-Sigur că da! Si eu sunt Regina Angliei! Sun-o pe mama ta să ţi-l aducă!
-Ăăăăă...Nu pot pentru că...E în şedinţă!
-Recunoaste că nu ţi-ai făcut tema.
-Ba mi-am făcut-o!
-Dovedeşte!
-Ăăăăă...
-Ăăăăă...Patru!!!
Următoarea zi veni cu tema scrisă şi ştia ce înseamnă „yoing”.
-Doamna învăţătoare,ştiu ce înseamnă „yoing”!
-Ce înseamnă?
-Tânăr! Şi mi-am făcut şi tema de ieri!
-Să văd!
Doamna învăţătoare se uită în caiet. Tema era scrisă.
-Bravo, puişorule! În sfârşit, eşti un pui cuminte!
 Puişorul şi gaura din pământ

de  Blaga Şerban
               
Într-o noapte, cloşca cea deşteaptă, a făcut cinci ouă micuţe.Din ouă au ieşit cinci pui
dr[guţi şi  mititei. Unul dintr-e ei era cel mai neastâmpărat.
          El a întrebat :
         - Mămico, mă laşi  în crâng ?
         - Ştii că te iubesc şi nu te las în crâng pentru că acolo e vulpea cea şireată, răspunse
mama lui.
         Puişorul nu a luat în seamă vorbele  mamei şi a plecat fără nici o taină în crâng.
Merge el ce merge şi căzu  într-o gaură uriasă.
         - Cioc! Cioc! Cioc ! bătu el în uşă. E cineva acasă ?
    - Cine e ? întrebă vulpea cu glas domol.
         - Eu, un puişor pe nume Puiul Cichi.   
         - Ooo...dar intră, eşti bine venit, simte-te ca acasă!
         Stau ei şi vorbesc până vulpea îl întreabă :
         - Ai frăţiori ?
         - Sigur, răspunse Puiul Cichi. Am cinci frăţiori.
         - Mă conduci acasă la tine să fac cunoştinţă şi cu ei ?
         - Vai, da cum să nu ?
         Puiul o conduce pe vulpe acasă la el. Stau puii de vorbă cu vulpea până vulpea îi
mănâncă pe toţi puii, chiar şi pe cloşcă.
 Albinuţa nepricepută

de Alecu Alexandru

Era odată o albină nepricepută. Ea făcea miere albastră şi în loc să zumzăie făcea
ca un greier. Ea mergea la o şcoală numită “Albinoza’’ şi acolo a învăţat să înţepe, însă
ea nu a fost prea atentă.
Într-o zi veni un om şi încercă să omoare albina. Ea, în loc să înţepe acel om a
înţepat un ghiocel. De atâtea prostii sora ei o părăsi şi se mută în Bucureşti.
De atunci în Bucureşti au fost doar albine pricepute.
 Cei patru puișori

de Păltineanu Vlad

Într-o zi, ograda unor ţărani s-a îmbogăţit cu o cloşcă. După mult timp a făcut
patru pui. I-a îngrijit cu atenţie, dar, într-o zi de vară, unul dintre pui a dispărut. S-a dus în
pădurea din apropiere, s-a rătăcit. Vulpea pofticioasă îl urmărea.
Când a ajuns pe la mijlocul pădurii, puiul spuse:
- E cineva în spatele meu? Oare cum arată? Și e cumva... aaaaaaa!
- Te-am speriat? Îmi pare rău! Dar ce faci aici?
- Da, da, m-ai speriat! Am venit în pădure pentru că mama îmi spunea că aici e
vulpea, dar eu nu ştiu cum arată o vulpe.
- Serios, nu ştii? Haide să îţi arăt.
Se duseră la capătul pădurii unde se vedea ograda. Acolo, puiul spuse:
- Unde e vulpea?
- În faţa ta! Uite, vezi?
- Nu, dar...
Vulpea îl şi înhățase.
Între timp, în ogradă, cloşca se agita din ce în ce mai tare.
- Puii mei dragi, ce credeţi că s-a întâmplat cu fratele vostru?
- Cred că s-a rătăcit în pădure, spuse un pui.
- Eu cred că a căzut în fântână, spuse altul.
- A fost mâncat de vulpe, spuse ultimul.
Cloşca se sperie.
-Auăleu, dar toţi aveţi gânduri negre? Auăleu!
Vulpea veni noaptea în ogradă şi mâncă toţi puii.
De atunci vulpile şi găinile se duşmănesc atâta..
 Pintenosul cel viteaz

de Rus Rareş Adrian

În curtea bunicilor mei trăia un cocoş pintenat şi băţos. Căţelul Azorică nu îl

suporta deloc pe Pintenosul casei. Ori de câte ori îl vedea lătra furios la cocoş.
Într-una din zile Pintenatul s-a apropiat prea mult de mâncarea lui Azorică.
Căţelul s-a repezit după el. Dar cum era legat nu a putut să-l ajungă. Ce credeţi că a făcut
Pintenatul? Nu s-a potolit. Ba mai mult a început să se umfle în pene şi să strige cât îl
ţinea pliscul:
- Cucuriguuuu! Cu-cu-ri-guuu!
Acest lucru l-a înfuriat şi mai tare pe Azorică şi i-a pus gând rău.
Toate găinile din curte s-au adunat lângă. Ele l-au rugat să nu se mai apropie de
coteţul lui Azorică. Pintenatul a mai încercat odată să fure din mâncarea lui Azorică.
Căţelul nu stă pe gânduri şi se smuceşte cu toată forţa şi reuşeşte să pună laba pe cocoş.
Săracul cocoş a rămas aproape fără aer:
- Cuuu......gu! .....rri....u!
Noroc că, cocoşul vigilent a reuşit să scape teafăr şi nevătămat de sub laba lui
Azorică. De atunci nu se mai apropie de Azorică şi nici nu mai îndrăzneşte să-i fure
mâncarea.
 Cuvinte care râd...
Ciupercuţa Picpalac
de Peter Sarah

După o zi ploioasă de vară, a răsărit o ciupercuţă pe nume Picpalac. Ciupercuţa

era de culoarea cerului, cu buline violete.
Ciupercuţa era tare supărată pentru că vroia alte culori decât pe cele care le avea.
Alături de ea, era un sat de pitici. Unul dintre pitici era vrăjitor. I se spunea
Marele Pitico. Ştia să facă orice vrăjitorie şi mai ales ştia să schimbe culorile.
Picpalac merse morocănoasă prin sat şi dădu de Strumpel, vecinul Marelui Pitico.
Strumpel întrebă:
- Cum te numeşti?
- Picpalac mă numesc!
Între timp, Strumpel observă că Picpalac e tristă.
- De ce eşti tristă? întrebă Strumpel.
- Pentru că nu îmi plac culorile pe care le am! Ce aş putea să fac ca să mi le
schimb?
- Trebuie să mergi la Marele Pitico!
- Cine e Marele Pitico? întrebă Picpalac.
- E vrăjitorul satului.
- Îmi spui, te rog, unde locuieşte?
- Da, uite stă chiar lângă mine.
Atunci, Picpalac fu condus de Strumpel la casa Marelui Pitico. Marele Pitico avea
casa ca smaraldul, geamurile de diamant, iar uşa de rubin.
Picpalac bătu la uşă, însă Strumpel îi spuse:
- Nu bate la uşă!
- De ce?
- Pentru că îţi trebuie codul secret.
- Şi care e acela?
- Trebuie să baţi de şapte ori consecutiv şi vei vedea.
Picpalac nu vru să bată la uşă pentru că nu ştia să numere, dar bătu Strumpel.
Marele Pitico spuse:
- Prieten sau duşman?
- Prieten! spuse Strumpel.
- Intraţi!
Marele Pitico îi serviră cu un ceai îndulcit cu cubuleţe roşii şi cu prăjiturele dulci.
Marele Pitico spuse:
- De ce aţi venit?
- Eu, vecinul tău, Strumpel şi cu noua mea prietenă Picpalac, am venit să te
rugăm să-i schimbi culoarea!
- Ha! numai atâta?
- Da!
- Dar, am o singură problemă!
 - Care e aceea?
- Trebuie să ştiu ce culoare vrea Picpalac.
- Galben şi verde!
- Bine!
În următoarele secunde spuse nişte cuvinte magice şi, ca prin magie, Picpalac
se preschimbă în verde şi galben. Atunci, Picpalac plecase bucuros şi se întoarse înapoi la
pajiştea unde răsărise. El s-a aşezat pe iarbă şi deodată toate albinele numai ce au tăbărât
pe el. Ciupercuţa tare s-a mai supărat că toate albinele l-au pişcat şi s-a întors, din nou, la
Marele Pitico căruia i-a povestit toată întâmplarea. Atunci Picpalac l-a rugat pe Marele
Pitico să-i schimbe, din nou, culorile, de data aceasta în maro şi gri. Zis şi făcut. Acum
ciuperca avea culori noi. S-a aşezat lângă un copăcel şi cum stătea liniştită, au venit toate
gâzele pădurii la ea, crezând că era mama lor. Picpalac începu să ţipe:
- Nu sunt mama voastră, plecaţi de la mine!
Picpalac se enervase şi iarăşi se duse la Marele Pitico, spunându-i:
- Nu-mi plac nici culorile astea că m-au muşcat toate gâzele pădurii. Te rog,
schimbă-mi culorile, oricum vrei tu, numai să nu mai păţesc ciudăţenii!
- Bine, o să-ţi schimb culorile aşa cum le aveai înainte.
- Bine!!
Ciupercuţa merse acasă liniştită că, în sfârşit, are acum culorile potrivite şi cu
gândul la proverbul care se adevereşte, de multe ori, şi care spune că ’’nemulţumitului i
se ia darul ’’, nu numai în lumea oamenilor, ci şi în lumea vieţuitoarelor.
 Vaza zâmbitoare
de Pop Andrei

Ştiţi de ce zâmbeşte o vază de flori ? Ea zâmbeşte pentru că mereu este plină cu flori de toate
culorile sau pentru că nu ştie să fie tristă.
În vitrina unui magazin stătea o vază de lut decorată cu multe flori. Una dintre flori , care era
stăpâna vazei, a început să-i spună o glumă. Vaza a început să râdă cu hohote. Tocmai atunci
trecea pe acolo un clovn care a cumpărat vaza. Clovnul a dus-o cu el la circ. Scamatorul circului
o umplea cu flori galbene
De atunci vaza a râs tot timpul.
- Ei, aţi aflat de ce atunci când au flori în ele vazele zâmbesc !
 Căţeluşa Giubi
de Rusu Andreea

Giubi este o căţeluşă şchioapă.

Într-o zi, când Giubi stătea pe canapeaua din sufrageried, venise Kitty,
pisica vecinilor. .
Întotdeauna o batjocoreşte pe sărmana Giubi pentru că este şchioapă. Ba
chiar o porecleşte Trei- Picioare
- Ha, ha, ha! Căţeluşa Trei-Picioare! Ha,ha,ha! Nimeni nu se va juca cu
Trei-Picioare!
- Nu mă mai supăra! Doar pentru că sunt şchioapă, asta nu înseamnă că
trebuie să mă batjocoreşti!
Venise stăpâna lui Kitty. O luă în braţe pe pisicuţă, spunându-i:
- Kitty, pisicuţa mea, nu te juca cu această căţeluşă care are doar trei
picioare! S-ar putea să te molipseşti!
Kitty şi stăpâna sa au plecat acasă râzând.
Căţeluşa zise printre lacrimi:
- Sunt singură pe lume şi nimeni nu se va juca cu mine niciodată!
Căţeluşa plângea amarnic.
Deodată, Giubi văzuse la poartă o căţeluşă care, ca şi ea, era şchioapă. O
chemă în casă.
- Bună, eu mă numesc Giubi! Vrei să ne jucăm?
- Eu mă numesc Linda! Da, vreau să ne jucăm. Vrei să fim prietene?
- Desigur! Ne jucăm v-aţi ascunselea?
- Ador jocul ăsta!
S-au jucat v-aţi ascunsa pana la ora amiezii.
- Giubi, tu cum ai devenit şchioapă?
- Eram la o plimbare cu stăpânul meu şi, deodată, văd un copil cu o piatră
în mână. I-am simţit răutatea din priviri, văzând că se pregăteşte să arunce spre
mine. Am încercat să mă feresc dar era prea târziu. Mi-a nimerit piciorul. Am
plâns toată ziua. Şi acum mi-e şi groază să mă gândesc cum am ajuns aşa.Dar tu
cum ai ajuns şchioapă?
- Ei bine...Totul a început la un concurs de disc. Când eram la ultima
aruncare, stăpânul meu a aruncat prea tare discul şi m-a nimerit direct în picior.
Groaznică întâmplare!
Venise seara. Ora de culcare a Lindei era pe aproape.
- Trebuie să plec! Se face târziu! Pa pa!
- Pa pa!
Giubi spuse în gândul ei:
- Ce bine e să ai prieteni care îţi înţeleg suferinţa!
 Planeta Gumimoţi
de Blaga Şerban
 
Pe o planetă roz şi mare era doar un oraş mic. În oraş locuia familia Porcină şi
încă şase familii.
  Ei nu erau deloc moderni, şi totuşi  îşi doreau să fie moderni. Într-o zi s-au gândit
să îl cheme pe constructorul  Sporponos. Au făcut din oraşul acela mic un oraş cu pişcine
şi multe şi mai câte lucruri moderne. S-a terminat construcţia şi familile de porci nu ştiau
să folosească liftul, nu ştiau să facă baie si să conducă.
Într-o zi a venit domnul Banicanu şi le-a arătat cum să conducă, cum  să facă baie
şi cum să folosească  liftul.
      Se făcea testul de conducere. Toate familile au reuşit să îl treacă, numai familia
Porcină nu l-a trecut.
      -Guiţ,guiţ,guiţ! De ce nu l-am trecut? Of,doamne of ce mă fac? spune doamna
Guiţ. Nu am să-l trec niciodată.
      -Lasă, o linişteşte soţul ei, îl vei trece.
      -Când?
      -Odată şi odată.
      Doamna Guiţ se linişti. Se duse la şcoala de conducere şi ia permisul de
conducere.
De atunci a fost o planetă modernă şi a fost numită Planeta Gumimoţi.
 Prieteni buni
de Grama Alice

Într-o zi de toamnă, un băiat rău lovi un căţel drept în picior. Iar acuma căţelul
şchioptează . Acel căţel plânse o zi şi o noapte zăcând şi suferind.
Iarna venise iar căţelul nu era primit în casă de către stăpâni. Iar când veni timpul ca
stăpânii să plece în vacanţa de iarnă, nu s-au gândit să roage pe cineva să îl hrănească.
Căţelul neavând ce să facă a început a se duce la diferiţi oameni crezând că poate cineva
se îndură să îi dea şi lui măcar o bucată de pâine. Nu mulţi s-au îndurat, doar vecinii care
erau buni la suflet i-au dat multe oase si apă.
Căţelul se gândea că are culcuş, are mâncare dar ceva tot lipseşte.Căţelul se puse pe
gânduri.
Spuse cam aşa:
-Apă am, culcuş am, mâncare am …
Peste câteva minute căţelul spuse întristat :
-Nu am prieten! Nu am cu cine să mă joc şi să vorbesc!
Iar aşa, tot cu acelaşi gând rămase două zile. După două zile îi străfulgeră o idee
genială pentru el: adică să plece în căutare de prieteni.
Pentru a se pregăti de drum, el luă un batic pe care îl găsi pe pervazul casei, mai luă
nişte mâncare, coşul unde dormea şi încrederea în el. Cu toate acestea, purtate mai mult
în gură, el porni pe ascunse cărări.
După o oră găsi o cărare mică şi îngustă unde zăcea în praf un greiere. Se uită la el
cu ochi mari apoi închise ochii şi îi deschise iar. Făcând acest lucru de mai multe ori, îl
întrebă pe greieraş:
- Ce eşti tu?
- Eu sunt un greiere.
- Ce e acela un greiere? întreba căţelul mirat căci nu mai văzuse decât pureci.
- E un gândac care cântă cri-cri.
- Îmi cânţi şi mie cri-cri?
- Mai întrebi? zise greierele scărpinându-se in cap.
- Da, zise căţelul nerădbdător.
- Cri,cri,cri…continuă greierul.
- Vrei să fii prieten cu mine? întrebă căţelul.
- Da! Chiar căutam un prieten!
- Perfect! Mergem la mine acasă.
- Da, dar mi-e foame!
- Am eu nişte peşte şi un pic de pui!
- Îl împărţim? întrebă greierul mirat.
- Da! zise căţelul dar de fapt încă îl durea piciorul.
Cei doi mâncară pe săturate şi porniră spre casa căţelului şchiop. Cu dureri dar
fericit că şi-a găsit un tovarăş căţelul continua să meargă.
După o bucată de timp cei doi ajunseră. Greierul se ghemui lângă căţel şi spuse:
- Noapte bună!
- La fel şi ţie!zise căţelul cam somnoros.
Cei doi adormiră şi visară.
Următoarea zi ei se jucară dar nu în fugă. S-au jucat mima, ascunsea şi altele.
Chiar s-a prefăcut căţelul că era un tobogan iar greierul se dădea pe el.
A venit timpul să ajungă stăpânii. Seara la ora 9 au intrat părinţii cu bagaje şi
copiii gata să cadă de pe picioare. Toţi erau frânţi. Şi imediat s-au culcat.
 Dimineaţa şi-au amintit doar copiii de căţel. Şi-au fugit repede la el. Atunci
gândăcelul sări în iarbă dar rămase în preajma căţelului cântând cri-cri.
Copiii mângâiară căţelul, îl gâdilară şi se jucară cu el.
Şi cu toţii, prieteni şi familie au trăit până la adânci bătrâneţi.
Iar aşa s-a terminat o poveste cam tristă la început dar mai fericită la sfârşit.
Şi-am încălecat pe o roată şi v-am spus povestea toată.
 Un tată cam uituc
de Ilinca Vultur

Într-o zi, m-am dus la pescuit cu tatăl meu în Delta Dunării. Erau foarte puţini
peşti şi din acea cauză nu am putut prinde nici unul... Spre după-masă am reuşit să
prindem un peşte pentru că ne-am dat seama că ne trebuie momeală... Tata a început să
râdă în hohote văzând că până acuma nu ne-am dat seama că nu avem momeală. Se vede
că a îmbătrânit...
-Tată, hai spune-mi chiar nu ai observat că nu avem momeală?
-Da dragă fată, hi hi hi...
-Dar tată de ce te bucuri? Nu vezi că îmbătrâneşti?
-Dar mie îmi place când râdem împreună dragă, ţie nu?
-Da tată, dar... Îmi e cam ruşine văzând că îmbătrâneşti... Adică ştii... Nu vreau să
te superi pe mine!
-Draga mea fată... Eu ăăăăă... Nu ştiu ce vrei să spui, adică de ce îţi e ruşine cu
mine, alţi părinţi sunt mai tineri?
-Da tată şiiiii... Observă când lipseşte momeala!
-He, he, he... Bunicul tău uita şi el să pună momeala... Cred că seamăn cu el... Ar
trebui să îi dau un telefon...
-Hai să plecăm acasă!
-Ia uite! Un peştişor!!! Are 1 kg!
-Tată te rog!
-Bine, bine, hai...
Într-un sfârşit au ajuns acasă... Andreea dusă a fost... Unde credeţi? La „învăţat”...
 Împărăţia întâmplărilor ciudate

de Iris Andra Natea

A fost odată ca niciodată o împărăţie condusă de cel mai faimos rege al

timpurilor.
Acesta avea o fiică mică de statură, cu ochii mari, cu nasul lung, cu gura mică şi
veşnic murdară şi cu părul blond prins întotdeauna în şapte codiţe.
În această împărăţie se petreceau multe lucruri neobişnuite.
Intr-una din zile fetiţa acestui rege, pe nume Petală Galbenă a găsit un purice.
Uimită l-a luat în mână s-a uitat îndelung la el şi a fugit la tatăl ei, zicând:
- Tată, tată, am găsit în camera mea un purice tare chipeş şi m-am gândit să mă
mărit cu el!
- Bine, daaaaaaaaaar…
- Nici un dar. Vreau să mă mărit acum cu el. Să facem pregătirile de nuntă!
Nunta a avut loc şi a ţinut o lună întreagă ! Vă vine să credeţi?!
Intr-o altă zi, grăjdarul curţii, care era bătrân şi nu mai vedea aşa de bine, a
confundat hamurile cailor cu hainele prinţesei. A îmbrăcat unul din cai cu fustă roz,
bluziţă roz şi o pălărie albă cu flori albastre. Ce s-a mai distrat toată împărăţia! Ha ha !
Ce să vezi şi ce să nu crezi!...
Bucătăreasa curţii regale a confundat într-o după- amiază vasul în care a pregătit
supa cu vasul în care s-au spălat rufele.
”A fost cea mai bună supă!”a rostit regele încântat, care a mâncat cinci farfurii
pline şi tot nu s-a săturat.
Puricele, care era cel mai deştept din împărăţie, văzând toate câte se întâmplă, a
spus supărat, tuturor curtenilor:
- Dragii mei, ce e cu atâta prostie în această împărăţie??? De azi înainte să nu mai
văd că se petrece nici o ciudăţenie aici.
Nimeni nu a dat nici un răspuns. S-a aşternut o linişte deplină...
Eiii...din acea zi nu s-a mai auzit nimic despre acea împărăţie. Poate ca şi acum, în
zilele noastre mai există undeva acea împărăţie în care locuiesc o prinţesă cu şapte codiţe,
un purice vorbitor şi în care au loc o mulţime de întîmplări nemaiauzite şi nemaivăzute.
Jocul şi joaca de-a cuvintele...

Şi cuvintelor le place
Cîteodată să se joace.
Se adună-n graba mare,
După chip şi-asemănare,
Şi se fac perechi de rime
După vârstă şi mărime.

Se ţin scai după copii,

Pe ghiozdane puse-n cui,
Şi-i îndeamnă să se joace,
Dintr-o carte-n altă carte,
Jocul cel “pe căutate”,
Prin palate fermecate.

Poţi face grădini din ele,

Şi şiraguri de mărgele.
Poţi sări ca veveriţa
Şi poţi fi prinţesa Crista.
Scriu cu cozi şi cu lăbuţe,
Cu capete de crenguţe,
Cu cerneală de la mure,
Şi-i îndeamnă chiar acum:
- Hai la joc, că jocu-i buuun!

Inst. Leontina Boitoş

 Cuprins

Prof. Dr. Valentin Marica De ce râd cuvintele? 3

Grama Alice Oamenii de turtă dulce
Văsieşiu Victor Aventura lui Mitruţ
Peter Sarah Michelle Dragonul roşu
Coman Claudiu Cavalerul zăpezilor
Rusu Andreea Aventura zânelor
Frigură Paul Băiatul Furnică
Costea Maria Feciorul de negustor
Natea Iris Andra Aventurile cavalerului neînfricat
Luţaş Răzvan Balaurul cu şapte capete
Alecu Alexandru Magia
Vultur Ilinca Orăşelul de ciocolată
Natea Iris Andra Puişorul cel naiv
Chiujdea Lisa Puiul de vulpe şi puiul de găină
Alecu Alexandru Puişorul singuratic
Borşan Doru Junior Puiul cel deştept
Peter Sarah Michelle Prietenia
Pop Andrei Lasy cea jucăuşă
Banu Raluca Albinuţa galbenă
Cheteleş Ariana Aida Râma şi puişorul
Tripon Ioana Ursuleţul cel pofticios
Vultur Ilinca Excursia cu peripeţii
Rusu Andreea Puişorul şi învăţătoarea
Blaga Şerban Puişorul şi gaura din pământ
Alecu Alexandru Albina nepricepută
Păltineanu Vlad Alexandru Cei patru puişori
Rus Rareş Adrian Pintenosul cel viteaz
Peter Sarah Michelle Ciupercuţa Picpalac
Pop Andrei Vaza zâmbitoare
Rusu Andreea Căţeluşa Giubi
Blaga Şerban Planeta Gumimoţi
Grama Alice Prieteni buni
Vultur Ilinca Un tată cam uituc
Natea Iris Andra Împărăţia întâmplărilor ciudate
Boitoş Leontina Jocul şi joaca de-a cuvintele
ISBN