1

Rinichi sunt organe simetrice, de formă caracteristică (adesea folosită

ca și reper -v. ”reniform”), situați în cavitatea abdominală, de-o parte și
de alta a coloanei verterbrale.
Fiecare rinichi cântăește aproximativ 150 g.

2
Pe secțiune, fiecare rinichi este format din două zone distincte:
-Zona corticală: la exterior, de culoare roșie-brună
-Zona medulară: la interior, mai palidă, formată din 5-15 formațiuni
piramidale, cu baza orientată spere corticală și vârful spre papila renală,
numite piramidele renale ale lui Malphighi

3
Nefronul.
La nivel ultrastructural, fiecare rinichi este format din 1-1.5 milioane de
nefroni
Fiecare dintre acești nefroni are capacitatea de a forma independent
urina, motiv pentru care se considară că nefronul constituie unitatea
morfo-funcțională a rinichiului.
Cu toate acestea, nu toți nefronii sunt activi simultan, motiv pentru care
rinchiul are o foarte mare rezervă funcțională (ilustrată de faptul că
nefrectomia unilaterală ete bine tolerată atât timp cât rinichiul
contralateral are funcția păstrată)

Un nefron cuprinde două părți distincte funcțional: capsula Bowman și

tubii uriniferi.
• Capsula Bowman: este porțiunea inițială, mai dilatată a nefronului
formată dintr-un epiteliu care se continuă cu epiteliul tubular.
În interiorul ei există un ghem de capilare glomerulare dispuse în jurul
unor ”tije” de țesut conjunctiv, formând glomerulul renal Malphighi

• Tubul urinifer: continuă capsula Bowman, fiind împărțit în trei

segmente cu funcție distincte – proximal, distal, unite între ele prin

4
ansa Henle.

4
Deși nefronul cosntituie unitatea morfo-funcțională a rinchiului, ei nu
sunt identici nici din punct de vedere structural, nici funcțional.

În funcție de dispoziția glomerulului renal și respectiv a ansei Henle, se

disting două tipuri distincte de nefroni:

• Nefronii corticali: (80-85%)

-au glomerulul situat în 2/3 externe a corticalei
-ansă Henle scurtă (aprox.15 mm) care pătrunde numai în porțiunea
externă a medularei

• Nefronii juxtamedulari: (15-20%)

-au glomerulul situatla limita dintre corticală și medulară
-ansă Henle lungă (aprox.25 mm) care pătrunde în profunzimea
medularei, până în zona papilei renale

5
Vascularizatia renală

Este extrem de importantă pentru înțelegerea funcționalității renale,

aceasta fiind centrată pe distribuția vascularizației.

Din punct de vedere cantitativ este o vascularizație extrem de

abundentă, rinichiul primind 25% din debitul cardiac (în condițiile în care
rinchiul are 0.5% din greutatea organismului).
Aceasta înseamnă un flux sanguin renal de 1-2 litri/min, sau un flux
plasmatic renal de 650 ml/min.

Acestă vascularizație extrem de abundentă are în principal rol

funcțional, sângele total al organismului traversând rinchii de aprox.
300 de ori/ 24 ore pentru a fi epurat.

Coeficientul de extracție al oxigenului la nivel renal este redus, de

aproximativ 1.5 l O2/100 ml sânge (media organismului este de 4 ml
O/100 ml sânge).
Cu toate acestea, datorită fluxului sanguin extrem de ridicat, consumul
de oxigen al rinichiului este relativ ridicat, aproximativ 7% din consumul

6
de oxigen al organismului.

Anatomic, vascularizația rinichiului este asigurată de Aa renale care se

desprind în unghi drept la nivelul aortei abdominale.
→ se divid în Aa segmentare → Aa lobare: câte una pentru fiercare piramidă
renală → Aa interlobare: care urcă spre cortex de-o parte și de alta a fiecărei
piramide renale →Aa arcuate: rezultând din diviziunea Aa interlobare și care
merg la limita joncțiunii dintre corticală și medulară, la baza piramidelor renale.

Din Aa arcuate se desprind Aa interlobulare care urcă în corticală și din care

va proveni vasculraizația glomerulilor renali.

6
Vascularizatia glomerului renal

Este asigurată de arteriola aferentă care provine din Aa interlobulare.

Aceasta se capilarizează bogat în interiorul capsulei Bowman, formând
capilarele glomerulare, care apoi se adună formând arteriola
eferentă, care părăsește glomerulul renal.
(de remarcat aspectul particulare al vascularizației, în care o arterioloă
se capilarizează și apoi se adună tot într-o arteriolă)

7
Vascularizatia tubilor renali

Comportamentul arteriolei eferente este diferit la cele două tipuri de

nefroni descriși anterior:

• pentru nefronii corticali, arteriola eferentă se capilarizează bogat în

jurul tubilor renali și ansei Henle într-o bogată rețea de capilare
peritubulare
• pentru nefronii juxtamedulari, arteriola eferentă se continuă cu un
sistem de vase cu pereți foare subțiri care însoțesc ansa Henle până
în profunzimea acesteia, formând așa-numitele vasa recta

8
Venele renale

provin din capilarele peritubulare și au traiect asemănător arterrelor

omonime, părăsond rinchiul prin intermediul venei renale, care se varsă
în vena cavă inferioară.

9
10
Formarea urinei

are loc prin trei procese: filtrare glomerulară, reabsorbție și secreție

tubulară.

• Filtrarea glomerulară: reprezintă procesul prin care o parte din

plasma sanguină trece din capilarele glomerulare în spațiul
capsular al capsului Bowman, formându-se urina primară
• Reabsorbția tubulară: reperezintă procesul prin care o parte din
constituienții urinei primar trec din tubii renali în spațiul peritubular,
fiind apoi preluați de circulația sanguină din capilarele peritublare. În
acest mod sunt economisite substațele din urina pimară antrenate în
cantitate mult prea mare prin filtrarea glomerulară
• Secreția tubulară: reprezintă procesl prin care diverse substanțe
trec din sânge în lumenul tubular, fiind eliminate în cantitate mult mai
mare decât s-ar putea realiza prin filtrare glomerulară.

Prin aceste procese, urina primară suferă o serie de modificări

cantitative și calitative, rezultând urina finală.

11
12
13
CORPUSCULUL MALPIGHI
• este alcătuit din glomerulul renal și capsula Bowmann
• are o dimensiune de aproximativ 200 µm
• este localizat în corticala
• glomerulul renal este alcătuit din 50 de anse capilare ce se înfășoară
în jurul unor tije intercapilare ce formează țesutul mesangial
• capilarele pătrund în o porțiune dilatată și înfundată a tubului urinar
numită capsula Bowmann
• sângele capilarelor glomerulare provine dintr-o arteriolă aferenta și
părăsește glomerulul prin arteriola eferenta având un diametru de 1/2
din arteriola aferenta
• presiunea sângelui din glomerul produce filtrarea plasmei în capsula
Bowmann, și de aici ajunge în tubul proximal

Diagram of renal corpuscle structure: A – Renal corpuscle B – Proximal

tubule C – Distal convoluted tubule D – Juxtaglomerular apparatus 1.
Basement membrane (Basal lamina) 2. Bowman's capsule – parietal
layer 3. Bowman's capsule – visceral layer 3a. Pedicels (Foot
processes from podocytes) 3b. Podocyte 4. Bowman's space (urinary
space) 5a. Mesangium – Intraglomerular cell 5b. Mesangium –

14
Extraglomerular cell 6. Granular cells (Juxtaglomerular cells) 7. Macula densa
8. Myocytes (smooth muscle) 9. Afferent arteriole 10. Glomerulus Capillaries
11. Efferent arteriole

14
15
16
Procesul de filtrare glomerulară se realizează prin traversarea
membranei filtratnte glomerulare, o structură care prin caracteristicile
ei controlează cantitativ și calitativ procesul de filtrare glomerulară.

Aceasta este formată din alăturarea a trei structuri: endoteliul capilar,

membrana bazală capilară și celulele epiteliale capsulare (podocitele)

• Endoteliul capilar: este un endoteliu de tip fenestrat, cu distanțe

mari între celulele endoteliale, împiedicând prin aceasta doar
trecerea elementelor figurate sanguine

• Membrana bazală: are o structură complexă, fiind un gel

hiperhidratat de mucoproteine și mucopolizaharide, în care rolul
major revine sialoproteinelor (proteine conținând acid sialic, care
conferă acesteia o încărcătură electrică negativă). Prin dispoziția lor,
proteinele membranei bazale formează adevărate canale, pline cu
apă, de formă nstabilă, sinuoasă.

• Podocitele: sunt celulele epiteliului glomerular.

Citoplasma podocitelor prezintă numeroase prelungiri care merg paralel

17
cu membrana bazlă, din care se desprind pedicululi (pedicele), care merg
perpendicular pe acestea, fixandu-se pe membrana bazală. Acestea
delimitează între ele fante epiteliale acoperite cu un diafragm.

17
Nefrina este o proteină care intră în structura diafragmului podocitelor.

Deficieța acesteia dce la alterări ale permeabilității membranei filtrante

glomerulare în cadrul așa-numitelor sindroame nefrotice

18
Cea mai mare parte a proteinelor plasmatice (albumine, globuline) sunt
proteine cu GM mare, motiv pentru care în mod normal ele nu trec prin
filtrul glomerular și nu există în urină.
Din acest motiv se consideră (oarecum aproximativ) că urina primară
este o plasmă deproteinizată.

Cu toate acestea, în plasmă există și proteine cu GM mică (de ordinull

miilor de daltoni) care pot traversa filtrul glomerular, ajungând în urina
primară. În majoritate aceste molecule proteice sunt reabsorbite la nivel
tubular (v. funcția tubulară)

Atunci când permeabilitatea membranei filtrante glomerulare este

afectată (reacții inflamatorii, deficiența de nefrină), proyeinele cu GM
mare pot apare în urină (albuminurie), așa cum se întmplă în așa
numitele sindroame nefrotice.

O serie de constituienți plasmatici pot fi găsiți la acest nivel fixați pe

proteinele plasmatice cu rol transportor (lipide, hormoni, electroliți);
acesta este unul din mecanismele care împiedică pierderea accentuată
prin urină a acestor compuși importanți pentru organism.

19
20
21
Caracteristicile care țin de proprietățile membranei filtratnte glomerulare
sunt cuprinse în așa-numita constantă de filtrare.

• permeabilitatea capilarelor glomerulare este de ~50x mai mare

decât acelor din mușchiul scheletic, datorită structurii lor diferite.
În anumite situații patologice (diabet complicat, inflamație), există însă
posibilitatea ca prin alterarea structurii membranei filtrante glomerulare,
această permeabilitate să scadă mult, cu reducerea filtrării glomerulare.

• suprafața efectivă de filtrare poate fi modificată prin efectul

anumitor factori reglatori asupra celulelor mezangiale

22
Din punct de vedere fizic, filtrarea glomerulară este un proces pasiv,
desfășurându-se pe baza gradientelor de presiune și concentrație și
supnându-se legilor difuziunii și osmozei.

Forța care determină filtrarea glomerulară este presiunea efectvă de

filtrare (PEF) care este rezultanta dintre presiunile de tip hidrostatic și
cele de tip coloidosmotic, conform forțelor descrise de Starling.

• Presiunea coloid-osmotică din capilarele glomerulare (πcg)

-principala forță care se opune filtrării
-realizată de proteinele plasmatice (predominant albumine – 80%)
-se modifică de-a lungul capilarului glomerular, datorită filtrării lichidelor
și electroliților, ceea ce face ca concentrația proteinelor din capilar să
crească de la ~5-6 g/l în spre capătul aferent al capilarelor la ~8-9 g/l în
spre cel eferent.

Ca urmare πcg crește:

-de la ~25 mm Hg în spre arteriola aferentă
-la ~35 mm Hg în spre arteriola eferentă

23
• Presiunea coloid-osmotică din capsula Bowman (πcb)
-este practic neglijabilă, deoarece cantitatea de proteine care străbate în
condiții fiziologice membrana glomerulară este minimă

• Presiunea hidrostatică din capsula Bowman (Pcb)

-prezența la exteriorul rinichiului a unei capsule conjunctivo-fibroase
inextensibile, crează în parenchimul renal datorită unei hidro-hemodinamici
intense, o presiune intracapsulară estimată la ~10 mm Hg, care se opune
filtrării glomerulare

• Presiunea hidrostatică din capilarul glomerular (Pcg)

-este practic unica forță care stimulează filtrarea glomerulară
-nu există o unitate de păreri asupra valorii acestei presiuni; determinările
experimentale au arătat valori de ~70 mm Hg, dar există și tehnici care arată
valori mai mici, de ordinul a ~45 mm Hg (oricum mult mai mari de cât cele din
alte capilare ale organismului -25 mm Hg, datorită condițiilor circulatorii
particulare din capilarul glomerular)
-tot condițiile circulatorii particulare (arteriolă-capilar-arteriolă) fac ca presiunea
capilarului glomerular să se mențină relativ constantă pe întreaga lungime a
acestuia.

Ca urmare, presiunea efectivă de filtrare este diferența dintre forțele are

favorizează filtarea și cee care se opun filtrării

PEF =Pcg – (Pcb + πcg)

23
Ca urmare, presiunea efectivă de filtrare variază de-a lungul capilarului
glomerular:
-de la aprox. 10 mm Hg în spre arteriola aferentă
-apropiindu-se de 0 mm Hg în spre arterioloa eferentă, datorită creșterii
presiunii coloid-osmotice din capilarul glomerular care se opune filtrării
glomerulare.
-stabilindu-se ceea ce se numește echilibrul de filtrare

24
Aspectul este diferit de ceea ce se întâmplă în capilarele sistemice,
în care presiunea hidrostatică scade prin filtrare și extravazarea
lichidelor, astfel încât în spre capătul venos predomină reabosrbția.

25
Rata de filtrare glomerulară este produsul dintre constanta de filtrare
și presiunea efectivă de filtrare.

Deși constanta de filtrare se modifică în anumite situații patologice, sau

chiar sub acțiunea diferitelor mecanisme de reglare (prin influențarea
celulelor mezangiale), aceasta este puțin importantă ca și mecanism de
reglare în vederea adaptării filtrării glomerulare la necesitățile imediate
ale organsimului.

Ca urmare, reglarea ratei de filtrare glomerulare se face în principal prin

modificarea presiunii efectve de filtrare.
Două dintre componentele acestea pot fi reglate de către organsim prin
modificarea fluxului plasmatic renal:
-presiunea hidrostatică din capilarul glomerular: creșterea fluxului
plasmatic renal crescând valoarea a acesteia
-presiunea coloid-osmotică din capilarul glomerular: creșterea fluxului
plasmatic renal scăzând valoarea acestia prin diluția proteinelor

26
Teritoriile circulatorii renale se comportă ca un sistem de rezistențe
plasate în serie

Două teritorii pot fi controlate de organism prin constricția mușchiului

neted vasclar, influențând presiunea din capilarul glomerular:
-arteriola aferentă
-arteriola eferentă

27
28
29
30
Reglarea nervoasă a filtrării glomerulare

Se face prin fibre simpatice vasoconstrictoare care acționează la nivelul

arteriolei aferente și eferente.
În plus, simpaticul determină eliberare de renină la nivelul aparatului
juxtaglomerular.

Vasoconstricția simpatică adaptează filtrarea glomerulară în cadrul

mecanismelor generale de reglare a sistemului circulator prin reflexe
baroreceptoare (efort, hemoragie, modificări posturale)

Nu pare să aibă rol important, rinichiul denervat (v. transplant renal)

putând funcționa adecvat.

31
Aparatul juxtaglomerular

Structură complexă, neuro-mio-epitelială localizată la nivelul hilului

glomerular.

Cuprinde trei componente:

Celulele juxtaglomerulare:
sunt celule modificate secretor în media arteriolei aferente.
Rol – secretor, sintetizând renina în condițiile scăderii presiunii de
perfuzie din arteriola aferentă

Macula densa:
-este reprezentaă de o porțiune din circumferința tubului contrt distal
situată în apropierea hililui glomerular
-celule epiteliale înalte, intim legate de aparatul juxta-glomerular
Rol – osmoreceptor, sensibil la modificările compoziției ionice a
lichidului tubular

32
Lacis:
-extinderea extraglomerulară a celulelor mezangiale

32
33
34
35
Angiotensina II are un puternic efect vasoconstrictor, atât pe arteriola
aferentă, cât și arteriola eferenta.

Vasoconstricția arteriolei eferente este însă mai intensă, ca urmare

Angiotensina II crește presiunea intraglomerulară și rata de filtrare
glomerulară.

36
37
38
39
40
41
42
43
44
45
46
47
48
Tubii renali sunt căptușiți cu un epiteliu unistratificat cu aspect diferit
în funcție de nivelul tubului.

Atunci când se analizează structura funcțională a acestui epiteliu

interesează următoarele aspecte:
-aspectul suprafeței luminale a tubului
-aranjamentul mitocondriilor celulare
-diferențieri ale suprafeței bazale a celulei
-joncțiuniile intercelulare

Tubul proximal:
-componenta majoră a masei tubulare a parenchimului renal, realizând
cantitativ cele mai importante funcții tubulare

-prima partea a tubului are un traiect sinuos, contorsionat în imediat

apropiere a glomerului, motiv pentru care poartă numele de pars
convulta (tub conort proximal)
-porțiunea terminală are un traiect rectiliniu (pars recta)

49
Cu mici deosebiri, epiteliul acestei porțiuni are caracteristici structurale
comune:
-epiteliu înalt, poligonal
-polul apical prezintă numeroase invaginații ale membranei (microvili) formând
la acest nivel marginea în perie, adaptată pentru funcția de endocitoză
(foarte intensă la acest nivel)
-polul bazal prezintă invaginații, mărind suprafața de schimb. La nivelul acestor
invaginații se găsesc mitocondrii care furnizează energia pentru pompele
ionice care funcționează aici, existând o intensă activitate ATP-azică
-joncțiunile intercelulare mai puțin etanșe, rezultând o conductanță hidrică
mare
Ca și consecințe funcționale:

49
50
51
52
53
54
55
56
57
58