Conţinutul raportului juridic

Conținutul raportului juridic este format din drepturile subiective şi obligaţiile subiectelor
raportului juridic. Drepturile subiective formează latura activă a conţinutului raportului juridic,
iar obligaţiile alcătuiesc latura pasivă a acestuia. Cele două laturi ale conţinutului raportului
juridic se află într-o strânsă corelaţie deoarece nu există drept subiectiv fără o obligaţie
corelativă şi, invers, nu există obligaţie căreia să nu îi corespundă un drept subiectiv.
Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea (facultatea, prerogativa) unei persoane,
recunoscută şi ocrotită de dreptul obiectiv (de lege) de a avea o anumită conduită şi de a pretinde
persoanei(lor) obligate să aibă o comportare (conduită) corespunzătoare dreptului său,
comportare care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Obligaţia juridică reprezintă îndatorirea subiectului raportului juridic de a avea o anumită
conduită, de a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat. Potrivit art.
1164 C. civ. obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o
prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.

1. Clasificarea drepturilor subiective

- Drepturi absolute şi relative

Dreptul absolut este acel drept care conferă titularului posibilitatea de a-l exercita
singur, fără ajutorul altei persoane (exemplu - dreptul de proprietate).
Caracteristicile dreptului absolut:
- are cunoscut numai titularul său (subiectul activ);
- este opozabil tuturor (erga omnes). Toate celelalte persoane au obligaţia generală de a
respecta dreptul titularului;
- îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-i aduce
atingere;
- drepturile absolute pot fi drepturi patrimoniale (exemplu - dreptul de proprietate) sau
drepturi personale nepatrimoniale (dreptul la nume).
Dreptul relativ este acel drept care conferă titularului posibilitatea de a pretinde
subiectului pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate realiza (exemplu –
dreptul vânzătorului de a cere plata prețului într-un contract de vânzare-cumpărare).
Caracteristicile dreptului relativ:
- are cunoscut atât titularul (subiectul activ - creditorul) cât şi subiectul pasiv (debitorul);
- îi corespunde obligaţia subiectului pasiv de: a da, a face sau a nu face;
- este opozabil numai subiectului pasiv determinat (erga certa personam);
- drepturile relative pot fi doar drepturi patrimoniale.

- Drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale

Dreptul patrimonial este acel drept al cărui conţinut poate fi exprimat în bani. Dreptul
nepatrimonial este acel drept al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.
Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi de creanţă:
 Dreptul real (jus in re) este acel drept care conferă titularului său anumite prerogative
recunoscute de lege asupra unui bun pe care acesta le exercită direct şi nemijlocit, fără a fi
necesară intervenţia altei persoane.
Dreptul de creanţă (jus ad personam) este acel drept care conferă titularului sau
subiectului activ (numit creditor) posibilitatea juridică de a pretinde subiectului pasiv (numit
debitor), să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Caracteristicile drepturilor reale:
- sunt drepturi absolute;
- conferă titularului lor prerogativele de urmărire şi de preferinţă. Prerogativa de
urmărire constă în posibilitatea titularului dreptului real de pretinde restituirea bunului de la
orice persoană care l-ar deţine (ex. – proprietarul îşi poate revendica imobilul de la orice
persoană care îl deţine). Prerogativa preferinţei constă în posibilitatea titularului dreptului real
de a-şi realiza dreptul său cu prioritate faţă de titularii altor drepturi (ex. – din preţul imobilului
ipotecat care este scos la vânzare silită prin licitaţie, mai întâi îşi va satisface creanţa creditorul
ipotecar, în calitate de titular al dreptului real şi numai apoi eventualul rest va fi distribuit către
ceilalţi creditori).
- sunt limitativ prevăzute de lege. Legea prevede două categorii: drepturi reale principale
şi drepturi reale accesorii.
Caracteristicile drepturilor de creanţă:
- sunt drepturi relative;
- sunt nelimitate ca număr ele putând avea drept izvor orice acte juridice (contracte sau
acte juridice unilaterale) precum şi orice fapte juridice în sens restrâns.
Clasificarea drepturilor personale nepatrimoniale:
- drepturi cu privire la existenţa şi integritatea persoanei (dreptul la viaţă, dreptul la
demnitate, dreptul la sănătate etc.);
- drepturi cu privire la identificarea persoanei fizice (dreptul la nume, la domiciliu şi
reşedinţă, drepturile de stare civilă);
- drepturile nepatrimoniale de creaţie intelectuală (dreptul de a fi recunoscut ca autor al
unei opere sau invenţii).
Caracteristicile drepturilor personale nepatrimoniale:
- nu pot fi evaluate în bani;
- sunt strâns legate de persoana titularului;
- sunt drepturi absolute;
- de regulă nu pot fi înstrăinate sau cedate prin acte juridice.

- Drepturi principale şi accesorii.

Dreptul principal este acel drept care are o existenţă independentă, de sine stătătoare,
soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul accesoriu este acel drept care depinde de existenţa unui drept principal. Soarta
dreptului accesoriu depinde de cea a dreptului principal (accesorium sequitur principale).
Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale. Drepturile de creanţă sunt principale
şi accesorii (de exemplu dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei
principale). Drepturile reale sunt principale şi accesorii.
Drepturile reale principale sunt:
-dreptul de proprietate cu cele două forme ale sale:
a) dreptul de proprietate publică având ca obiect bunurile statului și ale unităților administrativ-
teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public, însă
numai dacă au fost legal dobândite de către acestea (art. 554(1) C. civ.).
 b) dreptul de proprietate privată având ca obiect toate bunurile de uz sau de interes privat
aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv
bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale (art.
553(1) C. civ.).
- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată (dezmembrămintele
dreptului de proprietate) - sunt drepturi reale principale asupra bunurilor proprietate a altei
persoane:
a) dreptul de uzufruct. Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de
a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa
(art. 703 C. civ.).
b) dreptul de uz. Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i
culege fructele naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale (art. 749 C.
civ.).
c) dreptul de abitaţie. Titularul dreptului de abitaţie are dreptul de a locui în locuinţa
nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii
la data la care s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinere
(art. 750 C. civ.).
d) dreptul de superficie. Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o
construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul
dobândeşte un drept de folosinţă (art. 693(1) C. civ.).
e) dreptul de servitute. Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul
sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (art. 755(1) C. civ.). De exemplu, dreptul
proprietarului unui teren înfundat de a trece peste terenurile învecinate pentru a ajunge la o cale
publică reprezintă o servitute.
f) dreptul de administrare. Titularul dreptului de administrate este persoana
împuternicită prin dispoziție testamentară sau contract cu administrarea unuia sau mai multor
bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu al altei persoane.
Administrarea poate fi simplă sau deplină.
Persoana împuternicită cu administrarea simplă este ţinută să efectueze toate actele
necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite
conform destinaţiei lor obişnuite (art. 795 C. civ.). Persoana împuternicită cu administrarea
deplină este ţinută să conserve şi să exploateze în mod profitabil bunurile, să sporească
patrimoniul sau să realizeze afectaţiunea masei patrimoniale, în măsura în care aceasta este în
interesul beneficiarului (art. 800 C. civ.).
Dreptul de proprietate publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.
Exercitarea dreptului de proprietate publică se înfăptuieşte prin administrarea generală a
domeniului public de către Guvern cu privire la bunurile din domeniul public de interes naţional,
de către consiliul judeţean cu privire la bunurile din domeniul public judeţean şi consiliile locale
sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti cu privire la bunurile din domeniul public de
interes local în baza capacităţii de drept administrativ şi în limitele competenţelor acordate de
lege. În condiţiile art. 136 alin. (4) din Constituţia revizuită şi ale art. 867-870 C.civ., titularul
dreptului de administrare generală poate da bunurile din domeniul public în administrare
concretă regiilor autonome sau instituţiilor publice.
g) dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică. Acest drept ia
naștere din contractul de concesiune prin care o autoritate publică, denumită concedent,
transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumită concesionar, care acționează pe
riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun proprietate publică în
schimbul unei redevențe (o sumă de bani plătită periodic care se face venit la bugetul de stat sau
la bugetele locale, după caz).
Dreptul de concesiune este reglementat de art. 136 alin. (4) din Constituţie, de O.U.G. nr.
34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de
lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii şi de O.U.G. nr. 54/2006 privind
regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică etc.;
h) dreptul de folosință. Exemple: în contractul de închiriere chiriașul are dreptul de
folosință asupra imobilului în schimbul unui preț denumit chirie; în contractul de comodat
(împrumut de folosință) comodatarul are drept de folosință gratuită asupra bunului mobil sau
imobil, cu obligația de a-l restitui proprietrarului (comodantului) la expirarea termenului
prevăzut în contract. În condițiile prevăzute de art. 136(4) din Constituție și de art. 874 C. civ.
dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică se poate acorda, cu titlu gratuit, pe
termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică (asociații și fundații declarate prin
hotărâre de Guvern ca fiind de utilitate pubică).
- alte drepturi reale prevăzute de acte normative.

- Drepturile reale accesorii (drepturile reale de garanție) sunt:

- dreptul de ipotecă. Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile
afectate executării unei obligaţii (art. 2343 C.civ.). Exemplu - garantarea unui împrumut bancar
cu o ipotecă asupra unui apartament.
- dreptul de gaj. Prin "gaj" se desemnează toate garanţiile reale mobiliare care necesită
deposedarea debitorului de bunul afectat garanţiei, indiferent de momentul şi de temeiul juridic
al constituirii lor. Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale (ex. amanetarea unui ceas)
sau titluri negociabile emise în formă materializată [(ex. – acțiuni emise de societățile pe acțiuni)
- art. 2480 C. civ.].
- privilegiile. Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea
creanţei sale (art. 2333(1) C. civ.).
- dreptul de retenţie. În virtutea acestui drept cel care este dator să remită sau să restituie
un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport
de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi
utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat (art.
2495(1) C. civ.).
Drepturile reale accesorii au ca drept principal un drept de creanţă.

2. Clasificarea obligaţiilor civile.

- Obligaţiile de a da, a face şi a nu face
Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real (exemplu
- obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului
vândut).
Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu ori de a
preda un lucru (exemplu - obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut cumpărătorului).
Obligaţia de a nu face are ca obiect îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o
acţiune sau de la anumite acţiuni. Obligaţia de a nu face, corelativă unui drept absolut, înseamnă
îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept (exemplu –
obligaţia generală pe care o au celelalte persoane de a nu face nimic de natură a aduce atingere
dreptului de proprietate al titularului). Obligaţia de a nu face, corelativă unui drept relativ,
reprezintă îndatorirea subiectului pasiv (debitorului) de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă
nu s-ar fi obligat la abţinere (exemplu – obligaţia asumată de un comerciant prin contract faţă de
un alt comerciant de a nu exercita un comerţ concurent).
- Obligaţii civile pozitive (a da şi a face) şi negative (a nu face ceva).
- Obligaţii de rezultat (determinate) şi obligaţii de diligenţă (de mijloace).
Obligaţia de rezultat este aceea care constă în îndatorirea debitorului de a obţine un
rezultat determinat (exemplu – obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul vândut).
Obligaţia de diligenţă este aceea care constă în îndatorirea debitorului de a depune
toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul (exemplu
– obligaţia medicului de a-l vindeca pe pacient).
- Obligaţii civile perfecte și imperfecte.
Obligația perfectă este acea obligație care permite creditorului să obțină executarea
acesteia, în caz de refuz al debitorului, prin promovarea unei acțiuni în justiție în vederea
obținerii unui titlu executor în baza căruia se va realiza executare silită.
Obligația imperfectă (naturală) este acea obligație caracterizată prin faptul că, în cazul
refuzului debitorului de executare a obligației, aceasta nu se poate obține pe cale silită. Însă în
situația în care debitorul își execută voluntar obligația, acesta nu mai poate cere restituirea
prestației sale. Exemple: - potrivit art. 2506 (3) C. civ. „cel care a executat de bunăvoie obligaţia
după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar
dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”. Art. 2264(1) C. civ. prevede
că „pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la
acţiune”.