“Puşculiţa” cu premii Nobel

IOAN GRIGORESCU

Cunoscut încă de pe vremea romanilor, Cambridge poartă “pecetea de universitar”, din

1209, când o bună parte a studenţimii Oxfordului s-a transferat aici. Oraşul înfiripat la
răscrucea marilor drumuri în jurul podului de piatră de pe râul Cam – de unde şi numele de
Cambridge – a prosperat, ca şi fratele său geamăn, Oxford, din cărăuşie şi negoţ.
Îmbogăţindu-se impetuos, el a atras şi paznicii moralei creştine, care au ctitorit biserici
mândre şi primitoare, cum nu se mai văzuseră pe pământul Albionului. Iar sfintele lăcaşuri de
cult au chemat cartea cea plină de virtuţi. Atunci ar fi fost posibil ca Anglia să devină ţara cea
mai liberă din lume, dacă n-ar fi existat frica de erezie…
Deci, tinerii iconoclaşti veniţi din Oxford erau obligaţi să cunoască bine Codul penal
medieval, intitulat De heretico carburendo adică «Despre arderea ereticilor«. Oricum, tehnica
epocii nu cunoştea alt mod de combustie a păcatelor decât rugul!
Dar oraşul de pe râul Cam a fost cruţat de mânia Atotputernicului. Pojarul rugurilor nu
i-a luminat nopţile. Preoţii nu aveau răspunsuri la toate întrebările, iar timpul Renaşterii venea
tot de la Domnul, spre a inspira zidiri precum măreaţa capelă Sfântul Ioan – emblema
Cambridge-ului.
Unii dintre noi, ajunşi în faţa minunilor lumii la vârsta senectuţii, se întreabă: cum de
am trăit atât, fără să văd acest miracol?
O simfonie în cărămidă şi mortar, în calcar, gresie şi marmură! Ca muzica lui Bach,
cântată în Cosmos, spre a dovedi că Pământul nu s-a născut din haos, ci din armonie. O
pădure de clopote bate la ore fixe, înălţând spre cer vibranta chemare a bronzului. Stilul
clasic, în arhitectură, convieţuieşte aici alături de goticul britanic, remarcabil prin exuberanţa
sa.
În afară de “Colegiul Regal” în Cambridge mai sunt alte 30 de colegii. Fiecare cu
capela sau biserica sa. Unele crescând zid în zid, altele, dispersate în lungul râului, însă cele
mai multe, concentrate în inima oraşului.

***

Nava centrală a capelei de la “King’s College” îşi întinde pe boltă ogivele în evantai,
cuprinzând în îmbrăţişarea lor marea orgă. De aici, răzbate adeseori viersul corului
stundenţesc de la “Colegiul St.John”, celebru prin repertoriul închinat sărbătorilor de iarnă.
Clopotniţa capelei “Sfânta Maria-Mare” se distinge prin traforajul pietrei, care îi dă nu
numai eleganţă, ci şi o lejeritate aproape aeriană. Parcă nicăieri gresia nu a fost atât de fin
împletită.
Câte o piaţetă cu flori şi arbuşti întrerupe poemul zidirilor, dar numai pentru câţiva
paşi.
Turnul cu patru bastioane străjuieşte strada centrală, unde se desfăşoară paradele
studenţeşti ce încheie fiecare an universitar. Atunci defilează profesorii în lungile lor togi,
urmaţi de toţi emulii – fiecare respectând tradiţia vestimentară.
De pe turnul alb răzbate sunetul trompetelor.
Cum să nu vrei să mai fii, măcar o zi, student?

***
Parada are loc după ceremonia decernării diplomelor, găzduită cu tot fastul de Senatul
Universităţii – o clădire renascentistă terminată de arhitectul James Gibbs în 1730.
 Auzind când s-a fondat un colegiu sau altul, ori când s-au sfinţit capelele, parcă nu-ţi
vine să crezi că datele sunt reale. Senatul numără aproape 300 de ani dar, în comparaţie cu
primele colegii, care împlinesc 700, ori 750 de ani, el e tânăr!
“Tortul de nuntă” – aşa a fost supranumită de studenţi faţada prea decorată a unuia
dintre edificii.
La Cambridge există şi o “Casă a Breslelor”, reunind meseriaşi ai unor profesiuni pe
cale de dispariţie: feronieri, ebenişti, creatori de steme şi blazoane, fără de care un oraş
medieval şi-ar pierde şansele de a dăinui în lumea contemporană. Ei sunt experţi în stilul
“ornat”, o varietate “înflorită” a goticului, apărută în secolul al XIV-lea.
Cartea se naşte din cărţi. Imaginea unui prelat în nişa unei capele este poate cea mai
sugestivă ipostază a omului frământat de întrebările existenţiale. Anonim, el evocă figurile
nenumăraţilor înţelepţi care au dat tinerilor lumină din lumina lor...
M-am oprit în punctul cu cea mai mare densitate de ornamente pe metrul pătrat:
“Colegiul Trinity”. Blazonul său e dominat de figura regelui Henric al VIII-lea, căruia
studenţii, mereu puşi pe şotii, i-au înlocuit sceptrul cu un...picior de scaun! Gluma, primită cu
neplăcere de Senat, a fost în cele din urmă acceptată, altfel toate scaunele din colegiu ar fi
rămas fără picioare!
Curtea, întinsă pe un hectar, incită la o originală întrecere sportivă: concurenţii trebuie
să străbată în fugă o latură a perimetrului, în răstimpul celor 12 lovituri ale orologiului de la
miezul nopţii.
Aici, la “Trinity”, unde a fost student din 1661, şi apoi profesor în următorii 33 de ani,
Newton a făcut faimoasa experienţă cu mărul lăsat să cadă din turnul colegiului, care i-a
inspirat formularea legii gravitaţiei...
“Corpus Christi”, datând din 1352, rămâne unicul colegiu întemeiat de confreriile
breslaşilor din oraş.
Clădirile universitare cu blazoane nobiliare arată că ele au fost ridicate din iniţiativa
unor mari aristrocaţi, sau prin grija regilor Angliei din ultimele patru dinastii. Aşa ne apare
blazonul de pe poarta “Colegiului St. John”, ctitorit în 1511 de Lady Margaret Beaufort,
mama regelui Henric al VII-lea: două antilope cu coarnele răsucite paradoxal, pe un scut
presărat cu margarete – flori care evocă numele binefăcătoarei.

***

De-a lungul secolelor, bătrânelor clădiri li s-au adăugat contraforturi, penru susţinerea
zidurilor gârbovite de întrecerea lor – întotdeauna pierdută – cu timpul ce nu cunoaşte răgaz.
Prelaţi de piatră, în firide de piatră, dau oraşului un aer arhaic netrucat, accentuat de străzile
strâmte şi întortocheate, pe care autobuzele abia încap, părând gata în orice moment să şteargă
zidurile caselor... Centrul comercial, obţinut prin restructurări urbanistice aprobate de edili
după lungi tocmeli, aminteşte că, totuşi, Cambridge trăieşte în societatea de consum...
Vechea “Uliţă a Morii” şi-a păstrat nu doar numele, ci şi casele cu hornuri aliniate, ca
nişte bastioane. Ele sunt înregistrate în inventarul zestrei locale printre edificiile-monument,
cărora li se aplică, frecvent, tratamente geriatrice.
Un panou rutier indică drumurile cele mai scurte către muzeele, laboratoarele şi cele
60 de biblioteci risipite prin tot oraşul.
Vacanţa de vară i-a retras temporar cetăţii universitare prezenţa studenţilor. Însă,
laboratoarele cu faimă ştiinţifică, în care, sub îndrumarea unor profesori renumiţi, se
efectuează cercetări fundamentale, îşi continuă parţial activitatea.
Şi aici, ca în atâtea alte locuri, cinstirea înaintaşilor e înscrisă pe plăci comemorative,
ce pot fi citite ca filele unei cărţi de marmură. În laboratorul Cavendish, Sir Joseph Thomson
a descoperit, în 1897, electronul, după care a inventat oscilograful, fiind distins, în 1906, cu
Premiul Nobel.
Ajungem astfel şi la necesara explicaţie a “puşculiţei”, din titlul acestui capitol. În
ultimul secol, Cambridge-ul a dat lumii 60 de laureaţi ai celui mai preţios şi mai jinduit
premiu internaţional!
Număr de-a dreptul incredibil pentru o singură universitate, cu circa 16.000 de
studenţi şi 1.700 de profesori, situată într-un oraş de provincie, cu doar 110.000 de locuitori
şi, mai ales, lipsit de industrii de vârf, care, prin comenzile lor, să impună tematica, scopul,
nivelul şi ierarhizarea cercetărilor ştiinţifice.
Nu mai puţin senzaţională apare, pe acest fond, performanţa lui “Trinity College”: lui
îi aparţine aproape jumătate din totalul celor 60 de laureaţi ai Premiului Nobel, care au învăţat
sau au predat la Cambridge!
Acestă statistică relevă, deopotrivă, calitatea corpului profesoral şi reala substanţă a
învăţământului superior din Marea Britanie. Poate că nu vom mai fi tentaţi să reţinem doar
ceremoniile tradiţionale, întrecerile sportive şi rivalităţile de paradă dintre studenţii de la
Oxford şi cei de la Cambridge!
Chiar şi o sumară trecere în revistă a valorilor umane care au contribuit la gloria
Cambridge-ului justifică investiţia.
Aici au fost “dascăli” proeminente figuri ale Renaşterii, precum Erasmus din
Rotterdam şi Thomas Morus, savanţi ca Newton şi William Harvey, apoi Charles Darwin,
Ernest Rutherford, Paul Dirac şi Bertrand Russel. Enumerarea ar putea continua, dar mă
opresc aici, deoarece am ajuns la “Biserica Rotundă”, care merită o vizită, oricât de scurtă,
pentru originalitatea arhitecturii şi extraordinara sa acustică.
Ne întâmpină imaginea lui Iisus Hristos, triumfând asupra morţii ca Pantocrator.
Fineţea desenului nu poate fi comparată decât cu aceea din vitraliile abaţiei Westminster,
unde îşi dorm somnul de veci suveranii Marii Britanii.
Frapant este şi ultramarinul icoanelor pe sticlă. Meşterii locali sunt singurii care obţin,
prin procedee doar de ei cunoscute, “albastrul de Cambridge”, aşa cum la noi, tot în taină, se
prepara cândva inegalabilul “albastru de Voroneţ”!
Construită pe la 1330, biserica a primit hramul Sfântului Mormânt din Ierusalim.
Acoperişul conic i-a fost adăugat în secolul al XIX-lea. Cupola, susţinută de opt nervuri
terminate prin capetele unor Stâlpi ai creştinătăţii, se sprijină pe tot atâţia pivoţi masivi, din
care se deschid arcadele ce dau roată balconului.
Prin armonia şi soliditatea sa, biserica rotundă aminteşte de lăcaşurile bizantine,
dovadă că, în drumurile lor către Sfântul Mormânt, cruciaţii au ştiut să preia modele şi
experienţe.
În vecinătate se află “Camera Unională” – unde numeroşi politicieni, emuli ai
Cambridge-ului, şi-au făcut stagiul de pregătire, deprinzând practica dialogului şi a
negocierilor subtile.
Până în 1950, cele două mari universităţi, Oxford şi Cambridge, s-au bucurat de
privilegiul de a trimite câte doi reprezentanţi în Parlamentul de la Londra. În 1640, de pildă,
Oliver Cromwell, din “Colegiul Sydney-Sussex”, a fost alesul Universităţii Cambridge printre
membrii forului legislativ englez.
Acum, a venit timpul să vă fac o destăinuire: în Cambridge, unde m-am dovedit –
sper! – destul de bine informat, am fost ghidat de doi români: doctorul Dimitrie Grama şi
arhitectul Barbu Călinescu, fiul fostului prim-ministru Armand Călinescu, asasinat la
Bucureşti, în septembrie 1939, de un comando instruit la Berlin. Barbu Călinescu a părăsit
România şi s-a stabilit la Cambridge, unde timp de 28 de ani a predat arhitectura. Acum este
pensionar şi încă destul de verde – deci nu îi mai pomenesc vârsta!... Medicul român, detaşat
temporar la Spitalul Universitar, este şi poet, autor a opt plachete de versuri, din care a
plămădit un splendid volum antologic, intitulat “Dă-mi mâna ta, străine!”, editat de
“Carpathia Press”, din Piatra Neamţ.
După ce am cutreierat în lung şi-n lat oraşul universitar, Barbu Călinescu a vrut să-mi
arate şi Facultatea e arhitectură unde a ţinut cursuri peste 25 de ani.
M-am bucurat să-l văd mulţumit de sine, ca omul care ştie că n-a trăit în zadar. Apoi,
ne-a invitat la casa lui de pe valea râului Cam, din apropiere de Cambridge.
Casă de român cu dor de ţară. Casă de artist, înstrăinat vreme de peste 60 de ani.
Arătând fotografii de familie, îmi povesteşte: “Am văzut filmul “Trenul de aur”, turnat pe
scenariul dumitale, împreună cu polonezii. Mi-a plăcut interpretarea rolului lui Armand
Călinescu, tatăl meu, dată de actorul Cozorici...Am primit şi copia pe casetă video, aşa că pot
spune că v-am analizat filmul “sub lupă’. Te rog să transmiţi felicitările mele întregii echipe,
regizorului, actorilor români şi polonezi...O coproducţie reuşită. Pentru mine, o evocare mai
mult decât emoţionantă, mai ales că locul în care aţi filmat atentatul comis asupra tatălui
meu era exact cel din realitate. Am recunoscut fiecare stradă, fiecare casă, şi am apreciat
atmosfera reconstituită cu exactitate. Pot spune că am retrăit un moment cumplit, dar
adevărat, din tinereţea mea...”

***

Barbu Călinescu are un suflet tânăr. Când evoca patria regăsită, o face cu un amestec
de duioşie, de înţelegere, de smerenie şi de speranţă. Să nu uităm că el a petrecut trei sferturi
de viaţă printre străini. În sufletul lui, niciun resentiment, numai iubire...
Rememorând amănuntele zilei petrecute împreună, am înţeles că bătrânul arhitect mi-a
transmis starea lui de spirit, stimulându-mi dragostea faţă de Cambridge, încă din clipa când
am făcut primul pas pe pământul lui, unde vechiul se contopeşte cu noul, într-un tot omogen,
iar gazonul se tunde de şapte secole!...