REALIZAREA DREPTULUI

CONCEPTUL REALIZĂRII DREPTULUI

Într-o societate democratică, oamenii ca membri ai unor organizaţii sociale sau organe de stat
sau ca simpli cetăţeni prin activitatea lor de zi cu zi îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc
obligaţiile. într-un cuvânt, toţi subiecţii de drept îşi iau obligaţia de-a urma prevederilor
normelor juridice, adică dreptului. Această activitate reprezintă ceea ce se numeşte realizarea
dreptului.În opinia unor autori (Genoveva Vrabie şi Sofia Popescu ş. a.), normele juridice sunt
create în vederea realizării unor sarcini ale societăţii, sarcini complexe orientate în direcţia
asigurării unei conduceri eficiente a acesteia. Privite prin prisma rolului statului, normele
juridice apar ca mijloace fundamentale de realizare a acestuia. Ele constituie cadrul juridic al
înfăptuirii sarcinilor statului. Garantarea suveranităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale,
asigurarea ordinii constituţionale, consfinţirea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,
exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional, valorificarea potenţialului
creator şi productiv al tuturor forţelor sociale, dezvoltarea culturii şi ştiinţei, protejarea
patrimoniului cultural naţional, ocrotirea mediului înconjurător şi asigurarea echilibrului
ecologic, crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii şi pentru protecţia socială a
cetăţenilor, atragerea tuturor cetăţenilor la viaţa politică a societăţii, organizarea cooperării cu
alte state, apărarea păcii şi promovarea înţelegerii între popoare, înfăptuirea cerinţelor
principiului echităţii, etc, într-un cuvânt, toate sarcinile statului sunt realizate prioritar prin
mijloace juridice, prin crearea de norme care reglementează relaţiile din domeniile amintite1.
Totuşi, crearea de norme, oricât ar fi de corectă şi de bine reglementată, nu constituie decât
primul pas în realizarea sarcinilor amintite. Al doilea pas, la fel de important, este cel al realizării
normelor, al înfăptuirii scopurilor prin reglementare. De altfel, aceste două procese — de creare
şi de realizare a dreptului — se interpătrund, deosebirea dintre ele putând şi trebuind a fi făcută
din punct de vedere teoretic, dar greu de realizat, uneori, în practică. Prin urmare, elaborarea
dreptului este prima treaptă obligatorie a procesului de reglementare juridică a relaţiilor sociale
de către organele statului, şi a doua treaptă este traducerea în viaţă a conţinutului normelor
juridice, determinarea comportamentului subiecţilor de drept. Această activitate creatoare este
îndreptată spre atingerea scopurilor urmărite de reglementarea juridică.

Activitatea de realizare a dreptului reprezintă un proces complex destul de important. Ea se

desfăşoară pe două căi: în primul rând, prin respectarea şi executarea normelor juridice de către
cetăţeni şi alţi subiecţi de drept şi, în al doilea rând, prin aplicarea normelor juridice de către
organele competente ale statului. Conţinutul noţiunii de realizare a dreptului cuprinde toate
acţiunile necesare pentru traducerea în viaţă a reglementărilor juridice, iar obiectul acestor acţiuni
este comportarea, conduita subiecţilor de drept. Obiectul reglementării juridice este determinat
de politica legislativă şi normativă în general. Din uriaşa varietate de relaţii sociale, statul le
reglementează juridiceşte numai pe cele mai importante, în care comportarea şi acţiunea
subiecţilor privesc interesele sale majore. Cercetând problematica realizării dreptului putem
menţiona că ea se sprijină şi pe mijloace nejuridice (economice, politice, culturale, ideologice),
în măsură să creeze condiţii normale pentru cunoaşterea şi respectarea normelor de drept. în cea
mai mare parte ele se îndeplinesc Benevol, prin convingerea subiecţilor de drept de a respecta
prevederile normelor juridice. în cazul violării normelor de drept, respectarea lor este şi trebuie
susţinută prin activitatea de organizare a executării lor de către organele de stat. În continuare ne
1
vom referi la unele definiţii existente în literatura de specialitate referitoare la realizarea
dreptului. Realizarea dreptului poate fi definită ca: procesul transpunerii în viaţă a conţinutului
normelor juridice, în cadrul căruia oamenii ca subiecţi de drept, respectă şi execută dispoziţiile
normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul competenţei lor.

Realizarea dreptului constituie un proces de mare complexitate care se desfăşoară în funcţie

de o serie de factori: tipul sistemului social, natura relaţiilor politice, a organizării statale, tipul
de relaţii economice, gradul de civilizaţie şi cultură, condiţiile naţionale şi internaţionale, con-
ştiinţa juridică a societăţii, etc. Realizarea dreptului este dependentă de factorii macrosociali, de
felul celor enumeraţi, dar în acelaşi timp, ea implică în cel mai înalt grad personalitatea fiecărui
individ al cărui comportament este reglementat de normele juridice, libertatea individului care
poate să respecte sau nu prevederile legale .Realizarea dreptului, a prevederilor actelor normative
înseamnă traducerea in viaţă a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de normele juridice, respectarea
prescripţiilor de către destinatarii normelor juridice.

S. S. Alexeev, prin realizarea dreptului subînţelege procesul transpunerii în viaţă a

conţinutului normelor juridice, in cadrul căruia oamenii ca subiecţi de drept, respectă şi execută
dispoziţii normative, iar organele de stat aplică dreptul în limitele competenţei lor.

Luând în considerare cele expuse, in concluzie putem menţiona că marea majoritate a

normelor juridice se realizează, respectiv îşi ating scopul pentru care au fost elaborate, printr-o
conduită conformă cu prevederile normelor juridice de către toţi subiecţii cărora li se adresează:
cetăţeni, persoane juridice, organe de stat, etc. De exemplu: respectarea regulilor circulaţiei
rutiere, obligaţiilor de serviciu, obligaţiilor contractuale, abţinerea de la săvârşirea infracţiunilor,
etc. Realizarea dreptului rămâne, în orice societate, mai mult sau mai puţin vulnerabilă, numeroşi
autori ai unor fapte antisociale rămân nedescoperiţi 8 de către organele competente ale statului.
Alteori dreptul însuşi, instituţiile acestuia intervin şi validează o nerespectare a dreptului. De
exemplu, după trecerea unei perioade îndelungate de timp din momentul săvârşirii infracţiunii.
Specific procesului de realizare a dreptului este principiul legalităţii, care cere din partea tuturor
subiecţilor de drept ca în comportarea şi activitatea lor supusă reglementării juridice să respecte
în mod strict prevederile legale.

FORMELE REALIZĂRII DREPTULUI

Problematica formelor realizării dreptului a fost abordată în literatura juridică în diverse

moduri. Ne vom referi la unele din ele. în funcţie de tipul normelor juridice a căror respectare se
impune, precum şi de acţiune, subiecţii implicaţi în traducerea în viaţă a acestora se disting trei
forme ale realizării dreptului:

a) cea mai simplă formă o prezintă realizarea normelor prohibitive;

b) a doua formă de realizare a dreptului ţine de normele juridice permisive şi onerative;
a treia formă de realizare a dreptului constă în aplicarea normelor juridice de către organele
de stat competente9 Cea mai simplă situaţie o prezintă realizarea normelor prohibitive, categorie
de norme făcând parte din mai multe ramuri de drept (penal, civil, administrativ, financiar, etc).
Această categorie de norme conţine anumite interdicţii şi pentru realizarea lor este suficient ca
subiecţii de drept respectivi să se abţină de la săvârşirea faptelor interzise. în aşa mod, interdicţia
stabilită de stat a fost realizată, şi-a atins scopul. Această activitate nu presupune, prin urmare,
2
operaţiuni juridice, întocmirea unor acte juridice şi nici nu necesită neapărat crearea şi
desfăşurarea de raporturi juridice. Normele prohibitive dau naştere unor raporturi numai în cazul
încălcării prevederilor lor şi, deci, a aplicării sancţiunii juridice stabilite de aceste norme.

Procesul de realizare a normelor permisive şi onerative este mult mai complex. El necesită din
partea tuturor subiecţilor de drept (persoane fizice şi persoane juridice) să desfăşoare unele
activităţi care se concretizează în elaborarea de acte individuale. Această formă de realizare nu
este altceva decât traducerea în viaţă a prevederilor juridice. în diferite relaţii şi în activitatea lor
socială în general, aceşti subiecţi execută şi îndeplinesc prevederile actelor normative şi pe
această bază intră în cele mai diferite raporturi juridice de drept constituţional, civil, de drept al
familiei, de drept al muncii etc." Deşi această formă de realizare a dreptului cuprinde cele mai
multe situaţii juridice, din punct de vedere al tehnicii juridice, activităţile juridice, în cadrul
acestei forme, sunt relativ mai simple, deseori nu necesită încheierea unui act scris, într-o formă
oficială şi nici participarea organelor de stat, deşi aceste organe creează condiţiile necesare, atât
generale cât şi juridice, pentru ca cetăţenii şi organizaţiile obşteşti să-şi realizeze drepturile şi să-
şi satisfacă interesele lor legale.

În sfârşit, a treia formă de realizare a dreptului, este aplicarea normelor juridice de către
organele competente ale statului. în situaţia dată activitatea respectivă îmbracă forme oficiale şi
se concretizează în elaborarea de acte de aplicare care constituie temeiul apariţiei unor raporturi
juridice. Majoritatea specialiştilor în domeniu, printre care profesorii Nicolae Popa, Radu I.
Motica, Gheorghe Mihai, Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, loan Humă, Gheorghe Boboş, V. V.
Lazarev, S. S. Alexeev şi alţii susţin că realizarea dreptului cunoaşte două forme, părere pe care o
susţinem, şi anume:

a) realizarea dreptului prin executarea dispoziţiilor legale sau respectarea acestora de către
cetăţeni;
b) realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat şi alte
organisme sociale.

Realizarea dreptului prin activitatea de

executare şi respectare a legilor

Realizarea dreptului nicidecum nu reprezintă un proces, însemnătatea căruia se termină cu

transferarea la aceea, ce legiuitorul a pus în normele din sfera relaţiilor sociale. Coraportul dintre
cuvenit (conţinutul normelor juridice) şi existent (rezultatul realizării lor) poartă un caracter mult
mai complicat. în realizarea dreptului se descoperă nu numai aceea ce a dorit, la ce a tins
legiuitorul, dar şi aceea ce este inclus în realizarea de către înşişi subiecţii ei, acţiunile lor
volitive. Dreptul, fiind factor de programare a libertăţii de acţiune a omului, constituie un mijloc
deosebit de eficace în realizarea obiectivelor majore ale organizării sociale. Convieţuirea socială
şi coexistenţa libertăţilor implică modificări in natura relaţiilor sociale. Aceste modificări se
reflectă în logica specifică a relaţiilor interumane, ca puncte de intersecţie dintre societate şi
individ. în procesul schimbărilor sociale, a comerţului juridic, omul îşi modifică propria sa natură.
Dreptul oferă posibilitatea comportării în temeiul celei mai mari libertăţi, a acelei libertăţi
concepută ca o folosinţă nelimitată a posibilului. în acelaşi timp cea mai mare libertate nu poate
proveni decât din cea mai mare rigoare, fapt de natură să imprime o traiectorie specifică
atitudinii individului faţă de lege.
3
 Pentru ca indivizii să execute şi să respecte cerinţele legale, o condiţie importantă este
posibilitatea ca aceştia să cunoască normele juridice, iar statul are obligaţia de a lua toate
măsurile necesare de popularizare a acestor acte normative. «Obligaţia supunerii faţă de lege
implică, în virtutea dreptului conştiinţei-de-sine, necesitatea ca legile să fie aduse la cunoştinţa
generală»14. Un rol semnificativ are, de asemenea, cultura juridică, «privită ca un complex de
manifestări ale fenomenului juridic din societate»şi care este parte integrantă a culturii unui
popor. Din cultura juridică fac parte: concepţiile juridice, reglementările juridice, climatul de
legalitate, atitudinea faţă de lege, educaţia juridică.

Nicolae Popa evidenţiază următoarele trăsături ale realizării dreptului prin activitatea de
executare şi respectare a normelor juridice:

a) Această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea comandamentelor cuprinse în

normele juridice, prin conformarea faţă de

dispoziţiile normative (fie că este vorba de dispoziţii cu caracter imperativ sau permisiv).
Traducerea în viaţă a conţinutului dreptului pe această cale are o importanţă deosebită, ea
înscriindu-se ca o componentă de bază a climatului de ordine şi legalitate.

b) Conformarea faţă de conduita fixată prin normele de drept este rezultatul direct al acţiunii
mai multor factori, cum ar fi: conţinutul dreptului, acceptarea legii de către societate, ca expresie
a unor necesităţi, ridicarea gradului vieţii materiale şi spirituale a oamenilor, sporirea nivelului
de cunoştinţe şi perfecţionarea instrucţiei şcolare etc.
c) Ca volum şi intensitate această formă de realizare a dreptului este mult mai bogată decât
cealaltă formă — aplicarea dreptului — ea declanşând un număr imens de situaţii juridice la care
participă categoria cea mai mare de subiecţi — cetăţenii — precum şi diferite organizaţii sociale.
d) Din punctul de vedere al tehnicii juridice, activităţile implicate in realizarea acestei forme
sunt relativ mai simple; ele se pot desfăşura şi în fapt, fără încheierea unui act scris, fără
îndeplinirea unor condiţii de formă sau de fond speciale.
e) Ele sunt, bineînţeles, compatibile şi cu realizarea prin crearea şi desfăşurarea unor
raporturi juridice, în care drepturile şi îndatoririle participanţilor se concretizează în legături
juridice statornicite prin normele de drept din cele mai diferite ramuri ale sistemului juridic.
f) Respectând şi aducând la îndeplinire (executând) normele dreptului, cetăţenii îşi valorifică
drepturile subiective, cu luarea în consideraţie şi a obligaţiilor ce le incumbă în procesul
interacţiunii sociale.
în concluzie putem menţiona că această formă este necesară şi utilă atât pentru întreaga
societate cât şi pentru fiecare subiect în parte, în măsura în care este acceptabilă.

Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către

organele statului

Această formă de realizare a dreptului în literatura juridică poartă denumirea de aplicare a

dreptului. Conceptul de aplicare a dreptului desemnează o anumită modalitate a realizării
dreptului, aceea care presupune intervenţia unui organ competent al statului ce elaborează, după
o anumită procedură, un act juridic în anumite forme specifice, actul de aplicare.

4
Clasificarea noţiunii de aplicare a dreptului a suscitat discuţii şi schimburi de opinii între jurişti,
ajungându-se la concluzia că există o deosebire calitativă între activitatea depusă de organele de
stat în realizarea dreptului, pe de o parte, şi activitatea cetăţenilor şi organizaţiilor sociale, pe de
altă parte şi, de aceea, această distincţie trebuie marcatăşi prin termeni diferiţi, folosiţi pentru
aceste activităţi: respectare, îndeplinire, aplicare a dreptului. Aplicarea dreptului o putem
caracteriza ca fiind activitatea practică în cursul căreia organele de stat înfăptuiesc prevederile
normelor juridice, acţionând ca titulari ai autorităţii de stat, constituie un aspect, o formă a
activităţii statale, care se desfăşoară în forme juridice oficiale, stabilite prin acte normative. De
aceea, desfăşurarea acestei activităţi necesită respectarea unor cerinţe procedurale, formale,
parcurgerea unor faze obligatorii, iar toate acestea, la rândul lor, reclamă o pregătire juridică
calificată din partea cadrelor. Aplicând dreptul, organele de stat se manifestă ca titulari ai
autorităţii de stat, dar actele lor de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, concret. Ele
produc anumite efecte juridice ca rezultat al cărora iau naştere, se modifică sau se sting raporturi
juridice concrete. De asemenea trebuie menţionat faptul că în aceste raporturi juridice are lor
doar constatarea drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor respectivi de către un organ competent de
stat, dar nu stabilirea acestora din nou.

Actele de aplicare pot fi emise de toate trei grupele de organe ale statului: legislative,
executive şi judiciare, dar cu o pondere diferită. Cele mai multe din actele de aplicare sunt emise
de către organele judecătoreşti, care prin natura lor nu adoptă acte normative, dar numai acte de
aplicare, hotărârile judecătoreşti. Cu toate că între actele normative şi cele de aplicare există
multe trăsături comune, ele se deosebesc esenţial prin următoarele:

—actul de aplicare a dreptului este temeiul juridic al apariţiei, modificării sau stingerii unui
raport juridic, în timp ce publicarea de norme juridice nu creează, de regulă, în mod automat,
raporturi juridice;
—spre deosebire de normele juridice, care au caracter general, impersonal, tipic, injonctiv şi
irefragabil, actele de aplicare au caracter concret, individual, referindu-se la o situaţie de fapt;
—actul normativ acţionează în mod repetat, în măsura în care se produce ipoteza prevăzută
de normă, producându-şi efectele impersonal şi difuz până la ieşirea sa din vigoare, actul de
aplicare a dreptului îşi consumă efectele odată cu soluţionarea speţei respective;
—activitatea normei juridice este precis determinată în timp, momentul intrării ei în vigoare
fiind acela al publicării ei în Monitorul Oficial, dacă textul normei nu prevede o altă dată
ulterioară, pe când în cazul actelor de aplicare acestea devin, în principiu, obligatorii în
momentul aducerii lor la cunoştinţa părţii interesate;
— activitatea de elaborare legislativă este supusă unor reguli metodologice de tehnică
legislativă, a căror respectare condiţionează validitatea actelor, în timp ce actele de aplicare a
dreptului nu presupun, în principiu, respectarea unei proceduri prestabilite, cu excepţia
hotărârilor judecătoreşti, a proceselor verbale de contravenţie;
— actele de aplicare a dreptului se deosebesc de actele normative şi după principiile care
stau la baza căilor de atac împotriva lor.
Astfel, legile pot fi modificate sau abrogate doar de către Parlament, iar controlul
constituţionalităţii legilor se realizează de Curtea Constituţională.

Controlul legalităţii actelor de aplicare poate fi un control ierarhic sau un control

judecătoresc fiind realizat prin modalităţi aflate la dispoziţia părţilor participante la raportul

5
juridic respectiv, pe când controlul legalităţii actelor normative cunoaşte un sistem de garanţii
specifice (controlul parlamentar sau controlul judecătoresc);

— spre deosebire de activitatea de executare şi respectare a normelor de drept de către

cetăţeni, în cursul căreia ei pot să încheie, prin acord de voinţă, raporturi juridice în temeiul
normelor dispozitive, actele de aplicare, săvârşite în baza legii, apar întotdeauna prin voinţa
unilaterală a unui organ de stat;
— activitatea de elaborare a normelor juridice este rezervată doar unor categorii de organe
ale statului, pe când activitatea de aplicare a dreptului poate fi realizată de orice organ al
statului, şi, în limite determinate, chiar şi de organisme cu caracter nestatal;
— subordonarea actelor de aplicare a dreptului faţă de actele normative este o expresie a
principiului legalităţii".
Aceste trăsături care deosebesc actele normative de cele de aplicare atât după conţinutul lor
cât şi după formă au fost selectate de către autorii menţionaţi destul de reuşit, după părerea
noastră, practic în toată literatura juridică românească. Referitor la fazele (etapele) procesului
de aplicare a dreptului majoritatea savanţilor jurişti evidenţiază patru etape principale, şi
anume:

a) stabilirea stării de fapt;

b) alegerea normei de drept;
c) interpretarea normelor juridice;
d) elaborarea şi emiterea actului de aplicare.
Stabilirea stării de fapt presupune descifrarea situaţiei concrete, a faptelor şi împrejurărilor în
care acestea s-au produs. Constatările finale . depind de măsura în care ele corespund faptelor,
aşa cum s-au petrecut ele în realitate. Organele de aplicare, cercetând starea de fapt, va trebui să
cunoască situaţia reală, sub toate aspectele ei, adevărul material. Ele vor cercetaatât împrejurările
concrete legate de acţiunea oamenilor, cât şi consecinţele unor evenimente de a căror producere
legea leagă efecte juridice. Pentru aceasta trebuie să consulte documente oficiale, să adune
probele corespunzătoare. Alegerea normei juridice este următoarea fază a procesului de aplicare.
Atunci când cunoaştem starea de fapt şi alegem corect norma juridică care se referă la această
situaţie putem vorbi de o calificare juridică corectă şi temeinică. în această situaţie organul de
aplicare îndeplineşte o serie de operaţiuni prealabile: nominalizează norma juridică, verifică
autenticitatea normei, determină conţinutul exact al normei, dacă se aplică la cauza dată sub
aspectul acţiunii ei în spaţiu şi după persoană, etc. Interpretarea normelor juridice reprezintă un
moment important al aplicării dreptului la care organul de aplicare recurge pentru a stabili
înţelesul adevărat şi deplin al normei juridice. Problema interpretării dreptului o abordăm
amănunţit într-un capitol aparte. In sfârşit, ultima fază a procesului de aplicare este elaborarea şi
emiterea actului de aplicare a dreptului. Această fază presupune elaborarea unei decizii juridice,
care va atrage după sine stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete.
Varietatea actelor de aplicare determină şi o varietate de forme ale actelor de aplicare,
valabilitatea acestora fiind determinată de respectarea anumitor cerinţe de formă şi conţinut (în
dependenţă de ramurile de drept).

Actele de aplicare, după obiectul lor, sunt de două feluri:

a) dispoziţii în care se indică în mod concret, nominal unei persoane acţiunea licită pe care
trebuie să o facă;
6
 b) dispoziţii prin care se indică sancţiunea pe care trebuie să o suporte o anumită persoană ca
rezultat al săvârşirii unei fapte ilicite.

Secţiunea III. LACUNELE ÎN DREPT. ANALOGIA LEGII Şl

ANALOGIA DREPTULUI

Cuvântul «lacună» provine de la latinescul lacuna care în traducere are mai multe
semnificaţii, şi anume: spaţiu gol în interiorul unui corp; gol, lipsă în continuitatea, în
integritatea unui lucru; întrerupere involuntară şi penibilă într-un text, în înlănţuirea unor fapte, a
unor idei; la figurat, ceea ce lipseşte pentru ca un lucru să fie bun, desăvârşit 21. . Prin urmare,
despre lacune putem vorbi şi în cazul când există un gol, o lipsă în reglementarea juridică,
precum şi în cazul unor neajunsuri, greşeli în formularea normelor juridice. In literatura de
specialitate există mai multe noţiuni în această privinţă, aşa bunăoară: lacunele în dreptul
pozitiv; lacunele în reglementarea juridică, lacunele in legislaţie, etc. Prin lacună in dreptul
pozitiv se are în vedere acel caz când nu există nici lege, nici alt act normativ subordonat legii,
nici obicei, nici precedent. Prin lacună în reglementarea normativă se subînţelege lipsa unor
norme în lege sau alte acte normative. Lacuna în legislaţie presupune absenţa legii în general.
Lacuna în lege ne vorbeşte despre o reglementare necompletă a problemei într-o lege concretă.
Din cele menţionate rezultă că lacune în drept există in două forme:

1) o lipsă totală în reglementarea juridică a unei probleme;

2) o reglementare necompletă a unei relaţii date.
Lacunele în drept au loc atunci când organul de elaborare a normelor juridice:

1) greşit consideră că unele relaţii nu pot fi reglementate juridic;

1) greşit presupune că vor fi ocolite lacunele prin concretizarea dreptului in timpul aplicării
lui;
2) elaborează norme, în care nu există nici o necesitate;
2) rezolvă problema nu aşa, cum ar fi trebuit rezolvată într-o normă stabilită (concretă).
In toate situaţiile enumerate mai sus dreptul se aplică prin analogie. Aceasta înseamnă că
atunci când organul de aplicare, fiind sesizat cu soluţionarea unei cauze, nu găseşte o normă
corespunzătoare, el face apel fie la o normă asemănătoare, care în literatura juridică se numeşte
analogia legii (analogia legis), fie la principiile generale ale dreptului care se numeşte analogia
dreptului (analogia juris). In dreptul roman situaţia judecătorului era mai favorabilă. Atunci
când el nu găsea soluţia în normă pronunţa sub jurământ o formulă: rem sibi non liquere
(afacerea nu e lămurită) şi se retrăgea. In dreptul modern judecătorul nu mai poate proceda astfel.
Conform legislaţiei in vigoare, judecătorul trebuie să se pronunţe şi atunci când legea este
neclară sau tace. Această regulă este dictată de interesele ordinii publice şi de autoritatea
justiţiei. Atunci când reglementarea este neclară sau lipseşte, judecătorul va căuta în alte norme
pentru a găsi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispoziţie asemănătoare). Mai complicată
este situaţia când el nu găseşte o asemenea reglementare în nici O normă. El va soluţiona
problema pe baza principiilor de drept, care reprezintă acel ideal de raţiune şi justiţie care stă la
baza dreptului pozitiv. în acest caz analogia se înalţă la principiul general pe care-1 implică, spre
a-1 putea aplica unei ipoteze pe care legea nu a prevăzut-o.