NORMA JURIDICĂ

1. Terminologie. In doctrina juridică se foloseşte deopotrivă dar cu acelaşi înţeles formula

«reguli de drept» şi «norme de drept» sau «reguli juridice» şi «norme juridice». Şi literatura
franceză, fără să înlăture cuvântul «normă» 1-a consacrat pe cel de «regulă»1. Din contra, în
doctrina română este consacrată denumirea de «normă juridică» 2. Cu precizarea că cele două
formule desemnează una şi aceeaşi noţiune, a cărei dezvoltare formează obiectul capitolului de
faţă, preferăm titlul de «normă juridică». Aşadar, nu există îndoială asupra echivalenţei celor
două denumiri, pe care le vom folosi, de câte ori este nevoie, în chip egal.

Secţiunea 1. NOŢIUNEA NORMEI JURIDICE Şl TRĂSĂTURILE El

CARACTERISTICE

2. Norma de drept este elementul primar al oricărui sistem de drept. Ultima'«cărămidă» din
care este alcătuit un edificiu juridic este regula de drept. Pe baza ei se alcătuieşte întregul
labirint juridic. La rândul lor, normele se grupează în instituţii de drept, instituţiile în ramuri,
ramurile in părţi ale sistemului (drept public şi drept privat), iar părţile în sisteme. Aşadar,
norma juridică este una din categoriile centrale ale dreptului, atât ca părticică fundamentală a
sistemului de drept pozitiv cât şi ca obiect de cercetare a ştiinţei dreptului în general şi a teoriei
şi filosofici dreptului în special. De aici importanţa cercetării ei cu atenţie. Prin studiul normei
pătrundem In inima şi spiritul dreptului. întregul nu poate fi înţeles decât prin analiza părţilor
sale componente şi, mai precis, a ultimelor elemente din care este compus.

3. În termenii cei mai generali norma de drept este o «regulă socială obligatorie». In concepţia
lui J. Masquelin, «potrivit cu definiţia cea mai generală şi cea mai obiectivă, regula de drept este
orice precept investit cu forţă obligatorie şi care are ca obiect — şi nu numai ca rezultat — de a
crea drepturi şi, corelativ, obligaţii, care sunt modurile de creare a acestui precept, puterea sa şi
destinatarii săi»4. Acelaşi autor consideră că regula de drept este un fenomen natural şi
obligatoriu în orice grup uman organizat în comunitate, fie că este vorba de comunităţi naţionale
sau internaţionale, sau de comunităţi mai restrânse ca asociaţiile de drept privat, comunităţile
familiale sau profesionale5. Şi mai profund, regulile de drept nu iau naştere decât cu condiţia ca
oamenii să formeze un grup, nu numai printr-o participare cu anumite trăsături comune de ordin
fizic, psihologic sau social care zămisleşte o simplă solidaritate (ca membrii unei naţiuni sau
unei clase sociale) ci pe «baza unei societăţi veritabile care implică scop social specific,
organizare şi ierarhie», explică Jean Dabin. Este necesară gradaţia: alteritatea (plan inter-
individual), solidaritatea (plan comunitar), societatea (plan asociaţional). Mai bine decât termenul
«social», care este general şi vag, termenul «societar», cu tot barbarismul, redă sensibil genul
grupării înfăţişate. Şi Dabin conchide că «regula de drept este regula care guvernează raporturile
între oameni astfel grupaţi prin legături în exclusivitate «societare».

De reţinut ideea demonstrată pe o bogată informaţie ştiinţifică, de acelaşi autor, privind

conexiunea dintre relaţia «societară» şi regula de drept. Unde este drept acolo este societate (ubi
jus ibi societas). Cine spune relaţie juridică spune deci relaţie societară: nu există drept, în sensul
specific de regulă distinctă de morală sau de convenienţă, decât acolo unde există societate
organizată. Dar la fel de adevărată este şi reciproca: unde este societate acolo este drept (ubi
societas ibi Jus). Orice societate organizată reclamă o regulă de drept. In primul rând, pentru a se
constitui, subsista şi funcţiona. Fiindcă societatea nu există decât prin indivizii umani care o
compun. Aceştia trebuie, prin consecinţă, să fie menţinuţi în obligaţiile inerente stării sociale
printr-o regulă care determină şi sancţionează statutul lor de membri . Pe de altă parte, societatea
nu operează decât prin acţiunea indivizilor care sunt «funcţionarii săi», de toate ocupaţiile şi de
toate gradele până la personalul de decizie, indivizi supuşi şi eiHnei norme care este
fundamentală, aceea a serviciului social. In sfârşit, cum orice societate trebuie să obţină de la
membrii săi nu numai contribuţia la existenţa sa prin obligaţiile exclusiv sociale, dar, într-o
măsură şi sub modalităţi diverse, colaborarea la scopurile sale, este important să fie elaborată o
regulă care defineşte şi asigură această colaborare. De aici o disciplină dublă: una constituantă
sau constituţională, prin care grupul dobândeşte corp şi viaţă, alta — directoare şi ordonatoare,
prin care grupul pune pe membrii săi sensul scopurilor sociale. Astfel regula de drept nu mai este
o simplă regulă a raporturilor dintre oameni luaţi ca atare, ut singuli, în afară de orice calificare
sau apartenenţă socială. Regula formează legea unui grup şi stabileşte condiţiile de existenţă şi
exigenţele pe dublul plan al constituirii grupului şi direcţia membrilor săi.

Într-o altă formulă, regula de drept conotează «instituţia» în sensul de societate, de corporaţie.
Instituţia socială este raţiunea şi fundamentul său; «instituţia» o edictează şi veghează la
respectarea ei. Instituţională prin'natura sa, regula de drept este, de altfel, ea însăşi instituită în
măsura în care rezultă dintr-o operaţie de fundamentare supusă procedurii; odată instituită, ea
devine la rândul său «instituţie», în sensul de instituţie-regulă, emanaţie a instituţiei sociale.

4. In concepţia cunoscuţilor autori Mazeaud, pentru a înţelege ce este regula de drept, este
necesar a se cunoaşte scopul pe care ea îl urmăreşte. Acest scop este de a permite viaţa în
societate. Din moment ce oamenii trăiesc unii lângă alţii, au nevoie de reguli de conduită. Starea
de anarhie, adică aceea în care nu există altă regulă decât bunul plac al fiecăruia, este propriu
vorbind imposibilă pentru viaţă. Cine ar pretinde că nu cunoaşte nici o regulă s-ar exclude prin
aceasta el însuşi din orice grup uman. Această ordine necesară se asigură prin regula de drept".

Evident, nu este vorba de un alt punct de vedere. Specific este în concepţia analizată
fundamentarea regulii de drept pe nevoia umană de securitate şi justiţie. In viaţa socială este
necesară o ordine. Această ordine satisface nevoia omului de securitate, nevoia de a şti ce poate
face el şi ce pot face alţii, ceea ce trebuie să suporte din partea lor. Din moment ce o regulă
există, oamenii pot acţiona în prezent şi pot cunoaşteîn viitor consecinţele actelor lor. Fără regulă
oamenii sunt paralizaţi.

Originea divină a omului i-a conferit acest sentiment puternic care-i stăpâneşte întreaga
conştiinţă: sentimentul de justiţie. Omului «îi este sete de justiţie». El îşi înfrânează uşor dorinţa
de libertate, din moment ce o regulă este justă şi el înţelege că regula de drept satisface nu
numai nevoia lui de securitate, ci, în acelaşi timp, nevoia sa de justiţie.

La întrebarea ce este justiţia, se răspunde că nu este vorba de justiţia lui Dumnezeu, prea
perfectă, pentru ca infirmitatea logicii umane să-i descopere conceptul, ci numai de ceea ce
oamenii în devenirea şi tentativele lor încearcă să se apropie de ideal. Această justiţie imperfectă
a oamenilor se simbolizează printr-o balanţă ale cărei talgere sunt în echilibru.
 5. In literatura juridică din ţara noastră, conceptul este conturat în termeni clari în lucrări
relativ mai vechi (dinaintea Revoluţiei)17, precum şi în lucrări foarte recente de certă valoare
ştiinţifică18.

Vom evoca unele definiţii formulate expres, ca de exemplu «J^orma juridică ca element
constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută
de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului» 19.
Definiţia se completează cu explicarea scopului «şi anume de a asigura convieţuirea socială
orientând comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit
idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă» 20. Sau, după alt autor, «norma
juridică poate fi definită ca o regulă generală şi obligatorie de conduită al cărei scop este acela
de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de
nevoie prin constrângere».

6. A defini o noţiune înseamnă a-i dezvălui conţinutul. Este o operaţie logică care se
realizează cu ajutorul genului proxim şi al diferenţei specifice. Cert este că genul proxim rezidă
în «regulă de conduită socială», care înglobează reguli morale, politice şi religioase. Alt gen mai
apropiat nu există. Urmează diferenţa specifică, alcătuită tocmai din însuşirile care deosebesc
normele juridice de celelalte reguli care epuizează sfera genului proxim. Este vorba de
caracterul general şi obligatoriu, de natura statală a regulii cu corolarul său imediat: impunerea
ei dacă este cazul prin forţa coercitivă a statului. Aşadar, considerăm că norma juridică poate fi
definită ca fiind regula socială de conduită generală şi obligatorie, elaborată, recunoscută sau
acceptată de către stat şi impusă, dacă este cazul, prin forţa coercitivă a statului. Desprinderea
trăsăturilor caracteristice va pune mai mult în lumină conţinutul regulii de drept.

7. Caracteristicile normelor juridice, tn literatura juridică nu există o consecvenţă cu privire

la trăsăturile caracteristice ale regulii de drept. Avem în vedere atât doctrina străină, cea
franceză în special, cât şi lucrările de referinţă din ţara noastră. Elementul constant este acela de
«regulă de conduită umană». Aceasta însă nu-i o caracteristică. Este genul proxim, după cum
am arătat mai sus, care cuprinde şi alte asemenea reguli, precum cele de morală, politice,
religioase, etc. Caracteristicile privesc diferenţa specifică, conţinutul propriu al conceptului de
normă juridică. Sub acest aspect de la autor la autor întâlnim opinii deosebite sau nuanţat
deosebite. Domină opinia potrivit căreia aceste trăsături ar fi generalitatea, obligativitatea şi
caracterul coercitiv.

Giorgio del Vecchio consideră că trăsăturile normei juridice sunt bilaterali tatea şi
generalitatea. Alex Weill reţine caracterul,coercitiv, statal şi abstract al normei de drept, cel din
urmă implicând generalitatea, permanenţa şi impersonalitatea.

In literatura recentă din ţara noastră se are în vedere caracterul general, care include pe cel tipic
şi impersonal, şi caracterul volitiv al regulii de drept. Sau într-o redare sistematică N. Popa
dezvoltă patru caractere ale normei juridice: general şi impersonal (A), tipic (B), implicaţia unui
raport intersubiectiv (C) şi caracterul obligatoriu (D).

8. Fiecare opinie are temeiul său ştiinţific. In ce ne priveşte, considerăm că normei juridice îi
sunt absolut inerente următoarele trăsături caracteristice, fără de care ea nu poate fi concepută:
caracterul statal, caracterul coercitiv, generalitatea şi obligativitatea. Sigur, se pot desprinde şi
alte trăsături ce pot fi implicate în cele de mai sus, ca de exemplu caracterul prescriptiv sau
prospectiv al normei de drept. Sau, trăsături care ar trebui să caracterizeze norma, dar care, din
păcate, s-ar putea să lipsească, cum sunt claritatea şi precizia.

A. Caracterul statal. Am arătat deja în alt capitol că fenomenul juridic nu poate fi separat de
cel statal, şi invers. O regulă de conduită devine regulă de drept numai în măsura în care
substanţa ei este voinţă statală, adică poartă pecetea autorităţii publice. De aici izvorăşte
juridicitatea regulii sociale şi o distinge net de celelalte reguli sociale de conduită. Cum se
exprimă Alex Weill, regula de drept «se reduce întotdeauna la un comandament edictat de
autoritatea competentă»27. Acest comandament apare sub o formă dublă. In primul rând, el poate
constitui un ordin pozitiv, prin care dreptul obligă pe indivizi să îndeplinească anumite acte
determinate, să efectueze anumite prestaţii: satisfacerea serviciului militar, plata impozitului,
obligaţia de întreţinere, etc. Acest comandament al legii se poate prezenta de asemenea sub o formă
negativă, când interzice anumite acţiuni sau acte, cum ar fi de exemplu în domeniul dreptului penal:
nu fura, nu viola, nu înşela, etc, etc. Intre aceste două extreme, între a ordona şi a interzice,
considerăm că există un câmp mult mai larg, când .prin comandamentul autorităţii publice se
permite. In acest câmp se desfăşoară partea cea mai importantă a activităţii umane. Este vorba de
un cadru creai şi asigurat în acelaşi timp tot printr-un comandament al statului.

Caracterul statal al regulilor de drept rezultă in primul rând din elaborarea lor de către stat,
prin procesul de legiferare în special. In acest caz substanţa lor o constituie voinţa organului
competent a le_ elabora. Şi, evident, sunt opera acestuia. Dar unele reguli sociale pot fi
recunoscute şi validate de către stat, cum s-a întâmplat pretutindeni cu anumite uzanţe,
obiceiuri. Nu vorbim de normele cutumiare, întrucât acestea deja sunt reguli de drept. Cu alte
cuvinte, ele nu sunt create de organele competente ci numai recunoscute, act care le schimbă
substanţa. In sfârşit, chestiune deosebit de actuală în dreptul internaţional contemporan este
acceptarea de către stat a unor dispoziţii externe, fie ele norme de drept internaţional sau simple
recomandări, acte cu caracter politicAşadar, o regulă de conduită socială poate deveni voinţă de
stat, prin elaborarea ei de către organul competent, prin recunoaştere şi validare sau prin
acceptarea ei, ceea ce implică şi validarea.

B. Caracterul coercitiv. Se merită a reaminti aici mai mult ca oriunde reflecţia lui Blaise
Pascal: «Justiţia fără forţă este neputincioasă... Prin urmare trebuie să punem la un Ioc justiţia şi
forţa şi... să facem ca ce-i drept să fie puternic şi ce-i puternic să fie drept. Preceptele, legile,
regulile elaborate de stat, care guvernează activitatea umană în societate sunt impuse, la nevoie,
prin constrângere socială, altfel spus prin forţa publică2'. Louis Josserand observă, pe drept
cuvânt, că «într-o ţară unde puterile publice nu ar fi destul de solid stabilite pentru a se achita de
această misiune esenţială, preceptele juridice ar fi in stare de literă moartă, dreptul ar fi ca şi
cum n-ar exista...»3?. Ihering în a sa «Lupta pentru drept» (Zweek in Recht) înclină a crede că
constrângerea exercitată de către stat este caracteristica dreptului şi criteriul său uniCşi
infailibil.

Fără îndoială că pe ansamblu, dreptul se realizează în chip liber. Aceasta este regula.
Constrângerea rămâne o excepţie. Ea îmbracă haina răspunderii juridice. în statul de drept —
unde el există — ea se realizează numai pe baza regulii de drept şi în limitele ei. Altfel spus,
constrângerea înseamnă afirmarea dreptului. Din contra, în statul totalitar, fascist sau comunist,
constrângerea, forţa coercitivă a puterii publice foloseşte negării dreptului.
 Mijloacele de realizare a constrângerii sunt multiple şi aparţin administraţiei şi justiţiei în
special: judecătorul, procurorul, poliţistul, închisoarea. Sunt simbolurile. In statul de drept ei
reprezintă speranţa şi siguranţa cetăţeanului. Sunt stâlpii democraţiei. In regimurile despotice
sunt figuri demonice.

Este posibil ca o regulă de drept să nu fie însoţită de sancţiunea constrângerii, cum este cazul
obligaţiilor naturale. In acest caz este vorba de o excepţie, care întăreşte regula. Caracterul
coercitiv este inerent normei juridice. împreună cu substanţa statală a normei juridice, caracterul
ei coercitiv o individualizează cel mai bine în câmpul social normativ şi o fac să se deosebească
mai ales de norma morală.

C. Generalitatea normei juridice. Este trăsătura necontestată, dar tratată adesea diferit, mai ales
prin separarea ei de unele aspecte, sau mai precis elemente, care o compun. Generalitatea normei
de drept rezultă din caracterul său abstract, tipic, impersonal şi permanent. Norma juridică nu
reglementează situaţii concrete. Ea creează tipare, în care intră un număr nelimitat de cazuri
concrete, repetabile în timp şi spaţiu. Creând tiparul, nu se are în vedere un anume caz
concrejjsau o persoană determinată. Aplicarea normei juridice rămâne deschisă tuturor per-
soanelor care se găsesc in situaţia deferită in prealabil de lege. Impersonalitatea regulii de drept
este o garanţie împotriva arbitrariului. Ea nu lasă loc îndoielii că o lege a fost dată în favoarea
sau defavoarea unui individ33. Regula are un caracter permanent care ii asigură generalitatea. Ea
subzistă până când este abrogată şi posedă o virtualitate de aplicare la un număr indeterminat de
ipoteze viitoare34. Regulamentul încheierii căsătoriei, stabilind condiţiile de fond şi de formă,
procedura de urmat în acest caz, regula de drept creează un cadru tipic, repetabil nelimitat,
acelaşi pentru toate perechile care vin în faţa delegatului de stare civilă (art. 3—18, Codul
familiei). După cum definind furtul sau oricare altă infracţiune (toată partea specială a Codului
penal este un model de asemenea tipare) şi stabilind pedeapsa corespunzătoare, tiparul in-
fracţiunii respective se aplică in spaţiul ce cade sub puterea legii şi nelimitat în timp, cât legea
este în vigoare, oricărei persoane a cărei activitate coincide perfect cu acest tipar.

Restrângerea sferei persoanelor la care se aplică regula de drept, chiar până la o instituţie
impersonală, cum ar fi «Preşedinţia Republicii» sau «Tronul Spaniei», nu schimbă caracterul
general al normei .

D. Caracterul obligatoriu. Se traduce simplu în ideea că regula de drept trebuie respectată.

Elaborată în vederea unui scop determinat: organizarea comunităţii, funcţionarea sau
direcţionarea ei, etc, încălcarea ei ar contraveni finalităţii sale. întreaga activitate umană se des-
făşoară sub semnul unui ţel, care dă sens vieţii individuale ca şi vieţii colective. Aspectele
esenţiale ale acestui sens sunt înarmate prin reguli de drept. Nu trebuie confundat caracterul
coercitiv al regulii de drept cu cel obligatoriu. Ele sunt, într-un fel, complementare. Caracterul
obligatoriu se asigură, dacă este cazul, prin constrângerea statală. Natura obligatorie a normei de
drept asigură finalitatea ei.

9. In doctrina juridică sunt reţinute şi alte trăsături ale normei juridice, cum ar fi caracterul
«intersubiectiv», «prescriptiv», «clar şi precis». Considerăm că ele sunt cuprinse in caracterele
expuse, sau deşisunt necesare normei, precum claritatea şi precizia, ele se întâmplă să lipsească.
 Din moment ce-am recunoscut caracterul social al normei, ca gen proxim, deci ca axiomă,
implicit i-am recunoscut intersubiectivitatea. Caracterul general şi obligatoriu îl implică pe cel
«prescriptiv».

Secţiunea II. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

10. La orice normă juridică se distinge o construcţie externă dată de modul de exprimare în
cadrul actului normativ ori al altui izvor de drept numită şi structură tehnico-legislativă a normei
şi o structură internă, logica juridică, care alcătuieşte substanţa normei juridice, elementele care
compun norma şi legătura reciprocă dintre ele.

11. Structura tehnico-legislativă înseamnă dispunerea normelor juridice pe articole, aliniate,

subaliniate şi gruparea acestora în secţiuni, capitole, titluri, până la constituirea unor coduri cum
sunt cel penal, civil, comercial, etc, care de regulă alcătuiesc sediul principal al materiei pentru o
ramură de drept. Sunt domenii legislative care din cauza vastităţii şi complexităţii
reglementărilor nu s-au constituit încă într-un cod. Este cazul dreptului administrativ, ceea ce nu
înseamnă lipsa unei tendinţe de codificare. Codificarea şi sistematizarea normelor juridice con-
stituie un domeniu deosebit de important al practicii legislative, care priveşte tehnica elaborării
actelor normative.

12. Structura logică internă. Orice normă are o structură logică, care alcătuieşte partea statică,
internă şi stabilă a normei41. Indiferent de formularea ei textuală, norma de drept are o structură
trihotomică: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Această structură corespunde situaţiei logice, potrivit
căreia orice prescripţie, pentru a avea semnificaţia şi autoritatea unei norme de drept, trebuie să
prevadă condiţiile în care unele categorii de subiecţi vor avea o anumită conduită, care este
această conduită şi care sunt urmările nerespectării sau încălcării ei.
Schema logică a structurii interne a normei de drept se reduce la formula: «această situaţie fiind
dată — această consecinţă trebuie să urmeze, sau mai simplu: dacă-atunci». Spre exemplu, dacă a
furat va fi pedepsit.

A. Ipoteza. Partea normei juridice care descrie, conturează împrejurările în care se aplică
dispoziţia ei o reprezintă ipoteza. Ea prefigurează, în abstract, faptele sau actele juridice, adică
acele activităţi umane sau naturale care intrând în tiparul ei devin fapte sau acte juridice. Numai
în măsura în care conduita umană sau un fapt natural este avut în vedere de norma de drept, ele
dobândesc semnificaţie juridică. Astfel toate infracţiunile prevăzute în partea specială a dreptului
penal sunt ipoteze puse de legiuitor. Codul familiei pune în regula înscrisă în articolul respectiv
ipoteza copilului născut în timpul căsătoriei şi dispune: «are ca tată pe soţul mamei». Sau în
aceeaşi ipoteză el «ia numele de familie comun al părinţilor». Acelaşi cod pune în norma
formulată în art. 63 ipoteza copilului «din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin
recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească» şi dispune că «are, faţă de părinte şi rudele
acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie».

In unele cazuri legiuitorul descrie în mod precis împrejurările în care se aplică norma, cum se
întâmplă cu cele mai multe infracţiuni din codul penal. Un asemenea exemplu îl constituie
infracţiunea de furt: «Luarea unui bun mobil, din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-1 însuşi pe nedrept, se pedepseşte... (art. 208). Lipsa
unui singur element din cele reţinute mai sus înlătură consecinţele juridice. Aceste ipoteze se
numesc ipoteze strict determinate. In alte cazuri ipoteza numai enunţă faptul fără a-1 descrie, ca
de exemplu in regula formulată de art. 174 al codului penal unde se precizează: «Uciderea unei
persoane se pedepseşte...». In acest caz este vorba de o ipoteză relativ determinată sau
subînţeleasă.

O.altă clasificare a ipotezelor este cea în simple şi complexe. O ipoteză este simplă când se are
in vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziţia şi este complexă atunci când se are in
vedere o multitudine de împrejurări in care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea
dispoziţiei41. Spre exemplu, infracţiunea de «falsificare a instrumentelor oficiale». «Falsificarea
unui sigiliu, unei ştampile sau unui instrument de marcare...»(art. 286, Cod penal). Este o ipoteză
simplă. In schimb, infracţiunea de insultă (art. 205, Cod penal) are în vedere două ipoteze.
Prima: «Atingerea adusă onoarei sau reputaţiei unei persoane, prin cuvinte, prin gesturi sau prin
alte mijloace, ori prin expunere la batjocură, se pedepseşte...». A doua ipoteză: «Aceeaşi
pedeapsă se aplică şi în cazul când se atribuie unei persoane un defect, boală sau infirmitate care,
reale de-ar fi, nu ar trebui relevate».

B. Dispoziţia. Partea cea mai importantă a normei juridice, insăşi inima normei, care nu
poate lipsi din structura acesteia este dispoziţia. Ea reprezintă acel element al normei juridice
care prevede conduita ce trebuie urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile
şi obligaţiile corespunzătoare ale subiecţilor vizaţi de norma juridică 46. Ea cuprinde
comandamentul, imperativul normei sau elementul său raţional.

Dispoziţia poate ordona o anumită conduită, adică conţine obligaţia de a săvârşi anumite
acţiuni. în acest sens cităm regula înscrisă in art. 54 din Constituţie: «Cetăţenii români, cetăţenii
străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă,
fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi». Sau regula din codul familiei: «Soţul care a
contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să continue a da întreţinere copilului
cât timp acesta este minor...» (art. 87).

Dispoziţia poate cuprinde dimpotrivă o prohibiţie, adică interzicerea unei anumite conduite
sau, altfel spus, obligaţia abţinerii de la săvârşirea unor acţiuni. O astfel de regulă este aceea din
art. 4, Cod civil potrivit căreia «este oprit judecătorului de a se pronunţa în hotărârile ce dă, prin
cale de dispoziţii generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse». La fel normele din
partea specială a codului penal, incriminând prin ipoteza lor faptele care prezintă pericol social,
săvârşite cu vinovăţie, ca infracţiuni şi prevăzând sancţiunile corespunzătoare, implicit interzic
comiterea lor. Asemenea dispoziţii cuprind unele norme din codul familiei. Ele sunt formulate
expres: «Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită»
(art. 5); «Este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă precum şi între cele în linie colaterală
până la al patrulea grad inclusiv...» (art. 6). Dispoziţii similare cuprind regulile din art. 7, 8, 9 şi
10 din acelaşi cod.

Aşadar, dispoziţia normei juridice poate ordona o anumită conduită umană, adică poate
obliga subiectul la o anumită acţiune sau din contra interzice o anumită conduită umană, adică
obligă subiectul la o inacţiune. Cum am arătat în alt paragraf, comandamentul exprimat de
dispoziţia normei poate constitui un ordin pozitiv prin care subiectul este obligat să
îndeplinească anumite acte determinate, să efectueze anumite pres-taţiuni. Din contra, el se-
poate prezenta sub formă negativă când nu mai constituie un ordin ci o prohibiţie, o interzicere ca
în exemplele date mai Dispoziţia normei juridice, în afară de aceste două sensuri opuse, poate
numai să permită, să recomande sau să stimuleze o gamă largă de acţiuni umane49.

Cadrul larg juridic al societăţii civile este asigurat de normele juridice care conţin dispoziţii
pennisive. Acestea nici nu impun nici nu interzic săvârşirea unor acţiuni, ci lasă la latitudinea
subiecţilor să aleagă conduita pe care doresc s-o urmeze. într-o societate, cu cât mai multe norme
pennisive există, cu atât indivizii sunt mai liberi şi implicit democratismul este mai dezvoltat.
Majoritatea regulilor din dreptul privat (civil, comercial) cuprind dispoziţii pennisive. Ele nu
lipsesc nici din dreptul constituţional sau din dreptul familiei. Bunăoară norma de drept care
asigură dreptul la asociere dispune: «(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, in
sindicate şi în alte forme de asociere» (art. 37). Art. 14 din Codul familiei conţine o dispoziţie
permisivă când dispune: «Orice persoană poate face opunere la căsătorie...».

O altă manifestare a dispoziţiilor pennisive o constituie dispoziţiile supletive. Acestea lasă la

latitudinea subiecţilor interesaţi conduita de urmat, dar în lipsa opţiunii acestora dispoziţia normei
le suplineşte voinţa. Este exemplul normei juridice din art. 40 al. 3 din codul familiei. După ce în
al. 1 şi 2 se precizează că soţii se pot învoi ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de
familie al celuilalt soţ să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei, aliniatul final dispune:
«Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi
va purta numele ce avea înainte de căsătorie».În raport cu modul în care este precizată conduita
părţilor dispoziţiile pot fi determinate sau relativ determinate, întrucât vocabularul juridic
exprimă în termeni diferiţi modul de adresare a comandamentului in cadrul dispoziţiei.

Un sistem normativ legal conţine nu numai norme care prescriu, interzic sau permit o
conduită umană ci şi norme cu dispoziţii în care se stabilesc organizarea şi competenţa unor
organe de stat, se descrie capacitatea juridică a subiecţilor51, sau pur şi simplu declararea unor
principii, cum sunt unele norme constituţionale.

C. Sancţiunea. Al treilea element care întregeşte structura logică a normei juridice este
sancţiunea. Ea cuprinde consecinţele, urmările ne-resgectării dispoziţiei. Dacă ipoteza şi
dispoziţia prescriu acţiuni, sancţiunea reprezintă modul de reacţie, răspunsul social-statal faţă de
conduita neconformă cu conţinutul şi finalitatea dispoziţiei 5Dreptul violat se exercită pe calea
specială a acţiunii în justiţie, care nu este altceva decât recursul la autoritatea competentă,
potrivit unor proceduri determinate, în vederea pronunţării sancţiunilor care duc la respectarea
lui53. Fiindcă dreptul, prin natura sa, implică, în principiu, o sancţiune. Regula de drept nu poate
să rămână în stare de principiu moral, ideal. Oamenii trebuie să aibă o conduită conformă cu
regulile de drept. în caz contrar ei pot şi trebuie să fie constrânşi, prin aplicarea de sancţiuni, de
către organele competente, care reprezintă forţa de constrângere a statului.

De altfel, ca regulă generală, în afară de perioadele de criză morală, cea mai mare parte a
indivizilor respectă de bunăvoie, din proprie iniţiativă regulile de drept, chiar dacă nu le înţeleg
sau nu le aprobă. Ei le respectă fie din virtute, din disciplină, din obicei sau de frica de san-
cţiune, care rămâne totuşi excepţia. Aceste sancţiuni apar sub diverse forme, în funcţie de
ramura de drept şi de natura încălcării dispoziţiei legale. Sancţiunea poate consta în anularea
unui act (art. 19, Codul familiei), plata unei sume de bani (art. 10, al. 3 din Legea contenciosului
administrativ nr. 29/1990), decăderea din puterea părintească (art. 109, Codul familiei),
condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate (art. 208, Cod penal), etc. Astfel sancţiunea
apare ca o măsură de ordin juridic care atinge o persoană în drepturile şi libertăţile sale sau un
act eficace pronunţat de autoritatea competentă în vederea restabilirii ordinii juridice care a fost
tulburată.

Odată aplicată sancţiunea, ca rezultat juridic al exercitării unei acţiuni (civile, penale, etc),
efectul ei se asigură prin executare, care de cele mai multe ori se realizează pe cale silită, fie
asupra patrimoniului unei persoane, fie chiar asupra libertăţii ei. Se întâmplă uneori ca cel care
trebuie să fie supus unei sancţiuni pentru executarea regulii de drept să scape de constrângere şi
să persiste în violarea dreptului. Este cazul unui debitor devenit solvabil, a unui infractor care se
ascunde sau a unui stat care violează tratatele dar care este atât de puternic încât nu poate fi
constrâns. Acest fenomen poate surprinde şi nemulţumi. El nu slăbeşte însă forţa morală a
dreptului. Regula de drept îşi păstrează valoarea sa, cu toate că nu poate fi riguros
respectată5Sancţiunile se clasifică după natura lor juridică şi după gradul lor de determinare.

După natura lor juridică, determinată de regula încălcată, sancţiunile se împart în

constituţionale, administrative, penale, fiscale, civile. Fiecare ramură de drept conţine sancţiuni
specifice. Declararea necon-stituţionalităţii unei legi, ridicarea imunităţii unui deputat sunt
sancţiuni de drept constituţional. Amenda pentru o contravenţie este o sancţiune de drept
administrativ. Nulitatea unui act juridic sau obligarea la daune-interese este o sancţiune de drept
civil. Decăderea din drepturile părinteşti este o sancţiune de dreptul familiei. Şi exemplele pot
continua. După gradul de determinare sancţiunile se împart după cum urmează: absolut
determinate, relativ determinate, alternative şi cumulative. Sancţiunile determinate sunt
formulate precis şi nu pot fi micşorate sau mărite. Ele se aplică întocmai, în măsura exactă
prevăzută de lege. De exemplu, in materia contractului de vânzare: «Dacă în momentul vânzării,
lucrul vândut era pierdut în tot, vinderea este nulă...» art. 1311, Cod civil. Sancţiunea este strict
conturată. Sancţiunile relativ determinate sunt acelea care se stabilesc între o limită inferioară şi
una superioară, precum în partea specială a codului penal. Astfel, «uciderea unei persoane se
pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani...» (art. 174. Omorul) Sancţiunile alternative sunt
acelea lăsate la opţiunea organului competent să aplice una sau alta. în exemplul art. 1311, dat
mai sus, din materia vânzării, textul enunţat continuă cu ipoteza lucrului pierit în parte, când
«cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract, sau a pretinde reducerea preţului». Surit de
asemenea alternative între pedeapsa cu închisoarea şi amendă, sancţiunile pentru unele
infracţiuni din codul penal, precum lovirea (art. 180), insulta (art. 205), calomnia (art. 206) ş. a.

Sancţiunile cumulative sunt în cazul în care regula de drept stabileşte pentru unul şi acelaşi
fapt juridic mai multe sancţiuni obligatorii. Exemplele sunt multiple în cadrul penal: închisoare
şi interzicerea unor drepturi (art. 174), închisoare, interzicerea unor drepturi şi confiscarea
parţială a averii (art. 155 — Trădarea), închisoare, interzicerea unor drepturi şi confiscarea totală
a averii (art. 156 — Trădare prin ajutarea inamicului) etc.

13. Structura trihotomică a regulii de drept conturează în abstract alte instituţii ale teoriei
generale, precum faptul juridic, raportul juridic cu elementele sale structurale, răspunderea
juridică. Analiza acestora in capitolele următoare va pune mai mult în lumină conexiunea lor cu
norma juridică, precum şi rolul regulii de drept în viaţa socială
 Secţiunea III. CLASIFICAREA NORMELOR DE DREPT

14. Operaţie logică prin care se grupează obiectele în clase pe baza caracterelor comune,
clasificarea este indispensabilă oricărei ştiinţe, pentru o mai bună şi sistematică cunoaştere a
domeniului cercetat. Cu atât mai mult ea se impune in domeniul dreptului alcătuit dintr-un vast
labirint de reguli pe cât de variate şi deosebite unele de altele, pe atât de asemănătoare uneori.

Din punct de vedere teoretic clasificarea înlesneşte cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor

studiate, ordonarea noţiunilor pe clase, genuri, în consecinţă dezvăluirea conţinutului lor şi
reţinerea ca atare. Fiindcă «claritatea unui concept cere... ca el nu numai să fie definit ci şi clasat».

Din punct de vedere practic cunoaşterea regulilor de drept, prin clasificarea lor, ajută la
clarificări juridice corecte ale faptelor, la înţelegerea consecinţelor în planul relaţiilor juridice şi a
procedurilor de urmat. Şi nu numai atât. Orice clasificare se supune, în general, următoarelor
două reguli: a) ea nu trebuie să lase reziduuri (rămăşiţe) şi b) trebuie să existe o mai mare
asemănare între doi subiecţi reuniţi in aceeaşi clasă decât între doi subiecţi în clase diferite.
Ambele condiţii sunt greu de realizat. Ceea ce nu înseamnă că o clasificare nu trebuie încercată,
urmărind satisfacerea acestor cerinţe şi luând drept criteriu însuşirile esenţiale ale obiectelor.

Principalele criterii de clasificare avute în vedere de literatura juridică şi care corespund —

socotim noi — însuşirilor importante ale regulilor de drept sunt: forţa juridică, apartenenţa la o
ramură de drept, caracterul dispoziţiei normei, sfera de aplicare a normei şi structura ei logică.
Evident, unii autori reţin şi alte criterii, cum ar fi gradul şi intensitatea incidenţei, sancţiunea
negativă şi pozitivă, etc.

A. Criteriul forţei juridice a actului normativ. Ordinea juridică nu este un sistem de norme de
drept plasate toate la acelaşi rang, ci un edificiu, cu multe etaje suprapuse, o piramidă sau o
ierarhie formată dintr-un anumit număr de etaje sau straturi de norme juridice. Unitatea acestui
sistem rezultă din conexiunea dintre elementele ce decurg din faptul că validitatea unei norme
care este creată conform altei norme este clădită pe aceasta; la rândul său, crearea acesteia din
urmă este

reglementată de asemenea de alte reguli care constituie, la rândul lor, fundamentul validităţii
sale; şi acest demers regresiv se bazează în final pe o normă fundamentală. Norma fundamentală
este prin consecinţă fundamentul validităţii, care pune bazele şi pecetluieşte unitatea acestui
sistem de creaţie65. Aceasta este ierarhizarea normelor de drept după forţa lor juridică 66. La
rândul său, forţa juridică este determinată de izvorul de drept în care găsim norma. Forţa juridică
a izvorului este determinată de poziţia în stat, de competenţa organului de la care emană, de
procedura în care a fost elaborat şi de conţinutul său.

Sigur că în acest domeniu forţă juridică superioară au legile elaborate de către parlament. Dar
cum precizează însăşi Constituţia României in vigoare, «Parlamentul adoptă legi constituţionale,
legi organice şi legi ordinare» (art. 72). Şi mai mult, Constituţia însăşi a fost adoptată de către o
Adunare Constituţională creată în baza Decretului-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind
alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.

Ierarhia diferitelor categorii de reguli are o importanţă considerabilă, fiindcă un text dintr-o
categorie este subordonat textelor din categoria superioară de la care nu poate deroga. Prin
diverse mijloace juridice, până la controlul constituţionalităţii legilor se tinde a se asigura această
ierarhie.

Clasificarea normelor de drept după forţa lor juridică urmează ierarhizarea şi împărţirea
izvoarelor juridice în: reguli constituţionale, reguli care decurg din legi organice, etc.

B. Criteriul apartenenţei la ramura de drept. Sistemul nostru de drept, ca şi Marele sistem

Romano-germanic, din care face parte, este alcătuit din ramuri de drept. Acestea, la rândul lor, se
constituie pe baza obiectului reglementării şi a metodei de reglementare în drept constituţional,
administrativ, penal, civil, etc. Din acest punct de vedere normele de drept pot fi constituţionale,
administrative, etc, împărţindu-se în atâtea categorii câte ramuri de drept există în sistem. Natura
lor va fi studiată aprofundat în disciplinele de ramură.

C. Criteriul naturii dispoziţiei normei. Este una din cele mai importante clasificări, mai ales
pentru consecinţele sale practice. Prin prisma acestei clasificări este cunoscut ce ordonă legea,
ce interzice sau ce permite, pe scurt, este cunoscută conduita de urmat In limitele prevăzute de
regula de drept. După acest criteriu normele de drept se împart în norme imperative şi norme
dispozitive. Nonnele imperative sunt categorice, ele nu permit nici o abatere de la dispoziţia lor,
pe când normele dispozitive lasă subiecţilor de drept posibilitatea de a opta între o conduită sau
alta permisă de lege.

In general, domeniul dreptului public (constituţional, administrativ, penal, fiscal) este

reglementat de norme imperative. Din contra, în dreptul privat (civil şi comercial) guvernează
norma dispozitivă.

Normele imperative, la rândul lor, se împart în onerative şi prohibitive. Cele onerative ordonă,
prescriu în mod expres o conduită obligatorie, o obligaţie de la care subiectul nu se poate sustrage
sau n-o poate ocoli, cum ar fi satisfacerea stagiului militar, plata impozitului, urmarea unei
anumite proceduri pentru validitatea unui act. De exemplu, dispoziţia potrivit căreia «numai
căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţ
prevăzute în prezentul cod» (art. 3, Codul familiei). Normele prohibitive, prin dispoziţia lor,
interzic săvârşirea unor acţiuni sau constituirea unor acte, de exemplu regula din art. 5 codul
familiei: «Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este
căsătorită».

Normele dispozitive, la rândul lor, se împart în norme permisive şi norme supletive. Normele
permisive lasă subiecţilor libertatea de a se folosi sau nu de un drept, cum ar fi de exemplu
exercitarea căilor de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Normele supletive sunt acelea a
căror dispoziţii înlocuiesc voinţa subiecţilor de drept, când aceasta n-a fost exprimată. Un
exemplu pe care l-am mai dat este cel oferit de art. 40 din codul familiei, care în aliniatul 1
conţine o normă permisivă, iar în aliniatul 3, o normă supletivă.

D. Criteriul sferei de aplicare. După sfera aplicării lor, mai largă sau mai restrânsă, sau după
abaterea de la regulă, normele juridice se împart în generale, speciale şi de excepţie.

Normele generale au sfera cea mai largă de aplicare, cu tendinţa de a epuiza întreaga sferă a
sistemului de drept. Un asemenea exeiriplu este regula din art. 15 din Constituţia României,
potrivit căreia «Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi
prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea». Deci toţi cetăţenii au acest regim juridic.
După cum ramurile de drept au o parte generală şi una specială, reglementată expres, ca în codul
penal. Sau dreptul civil constituie în cadrul dreptului privat dreptul comun.

Normele speciale se aplică numai anumitor categorii de subiecţi sau raporturi sociale care
privesc instituţii unipersonale, fără ca regula în sine să-şi piardă caracterul de generalitate. Sunt
norme care se aplică numai bărbaţilor sau norme care se aplică numai femeilor, ca in
cazulinfracţiunilor de viol şi pruncucidere (art. 197 şi respectiv 177, Codul penal).

Norma de excepţie se abate de la regula generală. In acest sens în art. 1191, Cod civil, sunt
excepţiile în materia probei cu martori. Aici se întâlnesc şi excepţii la excepţii care duc la regula
generală. în dreptul familiei, după ce în aliniatul 1 din art. 6 regula opreşte căsătoria «între
rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv»,
în aliniatul următor admite excepţia că «pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie
colaterală de gradul al patrulea poate fi încuviinţată...»

E. Criteriul structurii logice. O normă poate avea toate elementele componente, pe care le-am
analizat la structura ei: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Aceasta se numeşte normă completă.

Dintr-o normă poate lipsi ipoteza sau sancţiunea dar niciodată nu poate lipsi dispoziţia. Când
lipseşte ipoteza, norma se numeşte normă în alb. Când lipseşte sancţiunea, este o normă de
trimitere