PETCU CĂTĂLIN EMIL

AMG 2 A

Diversitatea ș i libertatea religiei in Europa

versus

Diversitatea actului medical ș i libertatea în alegerea acestuia

Introducere

Contribu ț iile enorme ale ș tiin ț ei medicale au permis stabilizarea sau vindecarea
multor boli, dar, totu ș i continuă să existe mai multe boli pentru care, din păcate, nu se pot
face prea multe. Mul ț i medici nu sunt bine pregătiti pentru a întâmpina experien ț a
psihologică a bolii pacientului, în special în situa ț iile în care tratamentele medicale nu sunt
eficiente, iar medicul ș i pacientul se simt neajutora ț i împotriva înaintării perseverente a
bolii. În astfel de situa ț ii, religia este cea care a oferit mângâiere ș i speran ț ă timp de
milenii întregi, mai mult decât acest aspect psihologic ș i spiritual, religia s-a implicat în mod
direct în vindecarea, îngrijirea ș i oferirea unui cadru medical institu ț ional pentru era
cre ș tină
În acest context, religia ș i medicina au o lungă istorie interconectată ș i tumultoasă,
de mii de ani. Cu toate acestea, abia în ultimii 200-300 ani (deci, în mai pu ț in de 5% din
istoria inregistrată) perspectivele asupra vindecării au fost în mod clar separate.

1. Medicina antică ș i începuturile cre ș tinismului

Relaț ia dintre religie si medicină îș i are originea încă din timpurile preistorice ale
Greciei antice, continuând cu creș tinismul timpuriu al Evului Mediu, Renaș terea ș i epoca
Luminilor, atunci când s-a produs ș i adâncit ruptura dintre aceste două discipline.
În Grecia antică, religia era într-o continuă căutare ș i evoluț ie, de la politeism
antropomorfic la monoteism filosofic ș i pâna la monoteism creș tin etic. Noț iunea de
vindecare ca un proces natural îș i are originea în medicina greacă veche. Începând cu secolul
al VI-lea î.e.n., ș i probabil mai devreme, filosofii eleni au încercat să descrie lumea naturală
în termeni raț ionali ș i empirici. Extinzând noț iunea atribuită lui Thales (640-546 î.e.n.), că
apa este elementul esen ț ial al naturii, filosofii greci au dezvoltat teoria că organismul uman,

1
la fel ca restul naturii, este compus din patru elemente: apă, aer, foc ș i pămant. Aceste
elemente au ajuns să fie asociate cu patru umori ale căror calită ț i (umed, uscat, cald ș i rece)
coexistau în corpul uman într-un mod mai mult sau mai pu ț in echilibrat. Ș coala de medicină
asociată cu filozoful grec Hippocrate (c. 460-c. 370 i.e.n.) a subliniat importan ț a observării
pacien ț ilor pentru semne de dezechilibru umoral. În medicina Hipocratică, principala sarcină
a medicului era de a stimula ș i sprijinii echilibrul umoral implicat în procesul natural de
vindecare.
Medicul grec Galen (129-200) a suplimentat teoriile umorale ale medicinei
hipocratice cu cunostin ț e anatomice derivate din disec ț ia animalelor ș i a expertizei ca ș i
chirurg pentru gladiatori. Teoriile anatomice galene au durat 1500 de ani, până când chirurgul
flamand Andreas Vesalius (1514-1564) a folosit autopsiile umane pentru a demonstra multe
dintre teoriile incorecte ale lui Galen.
Ortodoxia ș i-a asumat o pozi ț ie pozitivă fa ț ă de medicină, tocmai datorită faptului
că aceasta a adoptat o gândire grecească. Învă ț ăturile lui Hipocrate ș i Galen cu privire la
medicină ș i religie nu contraziceau nicio doctrină de bază a cre ș tinismului ortodox.
Recunoa ș terea din partea lui Hipocrate că constitu ț ia unei persoane determină natura unor
anumite boli, iar accentuarea sacralită ț ii ș i a puterilor vindecătoare ale naturii a făcut să fie
văzut ca o sursă de referin ț ă în era bizantină. Hipocrate a reu ș it, astfel, să creeze o armonie
între investigările ra ț ionale grece ș ti ș i între credin ț a religioasă.
Legalizarea cre ș tinismului de către Constantin cel Mare în anul 313 a dus la
schimbări majore în administra ț ia filantropiei medicale de către Biserică. Rolul
congrega ț iilor individuale ș i a laicilor a scăzut, în timp ce cea a episcopilor care au
administrat programe de caritate a crescut. În 370 d. Hr., cre ș tinii au creat spitalul
(xenodochium), o institu ț ie specific cre ș tină, care a luat na ș tere din idealurile filantropice
ale Bisericii primare. Spitalul a inclus de multe ori un orfelinat ș i case pentru cei săraci ș i
bătrâni într-un singur complex. Una dintre cele mai vechi ș i mai era celebre era Basileias,
fondat de Sf. Vasile cel Mare, episcopul de Cezareea, în 372.

2. Medicii clerici ș i rolul lor în dezvoltarea medicinei moderne

Medicii-clerici au jucat un rol important în rândul preo ț ilor protestan ț i din secolele
XVI-XVIII. Într-o epocă în care medicii instrui ț i erau neobi șnui ț i în sate ș i zone rurale,
credin ț a protestantă într-un cler educat a asigurat un grup de persoane care au avut atât

2
plăcerea cât ș i cunostin ț ele pentru a citi căr ț i medicale. John Wesley (1703-1791) a urmat
un curs în medicină, astfel că, în calitate de preot ar putea fi de ajutor pentru cei care nu au
avut niciun medic regulat. În 1746, el deschide un dispensar ș i în anul următor publică un
ghid medical laic, Primitive Physick.
În secolul al XVII-lea, Fiicele Carită ț ii Sf. Vincent de Paul a mobilizat călugări ț e
catolice pentru a lucra în spitale(considerate a fi primele „asistente medicale”), atât în cele
religioase, cât ș i în cele laice . Pană la 1789 au existat 426 de spitale conduse de Fiicele
Carită ț ii numai în Fran ț a . Cu toate acestea, erodarea controlului bisericii asupra profesiei
medicale a escaladat în timpul perioadei Iluminismului cu spectaculoasele descoperiri
stiin ț ifice ale secolului al XVIII-lea. În unele medii, separarea medicinei de religie a fost
aproape completă în anul 1802, la sfâr ș itul Revolu ț iei Franceze.

3. Rela ț ia medicină-religie în epoca modernă ș i contemporană

Credin ț ele ș i invă ț ăturile religioase pot promova practici medicale pozitive într-un
număr de moduri. În primul rând, invă ț ăturile religioase sus ț in aten ț ia asupra sănătă ț ii
fizice ș i respectul pentru profesioni ș tii din domeniul sănătă ț ii. Doctrinele cre ș tine
prescriu grija fa ț ă de trup ca „templu al Duhului Sfânt”. Legea iudaică din vremurile de
demult interzicea evreilor să trăiască în ora șe dacă acestea nu aveau un medic, subliniind un
respect deosebit pentru profesioni ș tii din domeniul sănătă ț ii, respect care continuă pană
astăzi în comunită ț ile tradi ț ionale evreie ș ti, iar scripturile islamice (Coranul), de ș i nu
vorbesc în mod specific de tratamentul medical, au stabilit o valoare mare asupra sănătă ț ii
ș i restabilirea sănătă ț ii.
În ciuda celor spuse mai sus, începând cu secolul XIX, religia ș i ș tiin ț a au
împărtă ș it o lungă istorie de antagonism, scepticism ș i concesii reciproce. De cele mai
multe ori această istorie a fost expresia rela ț iei dintre biserică ș i stat sau a conflictului dintre
individul religios ș i individul secular. Apare firesc ca această rela ț ie, uneori ambiguă,
alteori tran ș antă să se reflecte ș i în domeniul medicinii ș i al psihologiei. În cea mai mare
parte a sec. XX interesul fa ț ă de cercetările psihobiologice, pragmatismul ș i behaviorismul,
experimentalismul au împins aceste domenii ale ș tiin ț ei într-o pozi ț ie total refractară fa ț ă
de religie. Sigmund Freud vedea persoana religioasă ca o persoană nevrotică cu trăsături
obsesiv-compulsive, Ellis (1980) consideră religia ca institu ț ionalizarea ira ț ionalită ț ii fiind
inflexibilă ș i intolerantă iar Watters (1992) spunea că religia este incompatibilă cu multe din

3
componentele sănătă ț ii mentale ș i fizice. Cu toate acestea, au existat ș i autori care au văzut
religia ca o sursă a în ț elegerii ș i stabilită ț ii într-o lume incertă (Jung, 1933; Allport, 1950).
Religia are un rol important în via ț a multor oameni, credin ț ele ș i valorile religioase
influen ț ând toate aspectele vie ț ii lor. Valorile ș i credin ț ele sunt elementele culturale
vitale ale oricărui sistem care ajută la stabilirea cursului comportamentelor membrilor săi, iar
valorile familiale au fost ș i sunt puternic influen ț ate de valorile religioase. Via ț a familiilor
ș i cuplurilor este modelată de convingerile ș i valorile lor spirituale ș i religioase, care pot
avea efecte la nivel cognitiv, emo ț ional ș i comportamental. Sistemul familial poate fi
pozitiv sau negativ afectat de spiritualitate ș i religiozitate; religia poate fi un fundament al
intimită ț ii, dar pe de altă parte unele aspecte religioase pot să producă conflicte ș i să crească
anxietatea în cadrul rela ț iilor.
Descoperirile ș tiin ț ifice medicale din ultimii ani, precum ș i dezvoltarea
tehnologică din acest domeniu, au dus la realizări inimaginabile care, însă, pot afecta profund
modul de via ț ă ș i gândire din societatea umană.

4. Formele de vârf ale practicii medicale ș i libertatea religioasă în societatea

contemporană

Transplantul
Transplantul de organe este o activitate medicală complexă prin care sunt înlocuite, în
scop terapeutic, organe, ț e suturi sau celule, din organismul uman, compromise din punct de
vedere func ț ional, cu structuri similare sănătoase.
Fiind metodă excep ț ionala de tratament, transplantul este justificat după ce s-au
epuizat toate celelalte forme ș i modalita ț i de tratament.
Principalele culte religioase acceptă această procedura de tratament medical dacă se
ț i ne seama de anumite condi ț ii, de exemplu: să respecte demnitatea persoanei (donator,
receptor, medic), să aibă scop terapeutic, să fie în folosul aproapelui, să respecte via ț a ș i
chiar moartea persoanei umane, să respecte drepturile omului ș i dimensiunea duhovnicească
a existen ț ei umane, chiar din momentul conceperii acesteia, să nu fie determinat de
oportunisme politice sau economice, de curiozităti medicale.
Avortul
Avortul reprezintă terminarea sarcinii înainte ca fătul să fie viabil, fiind desemnată în
general perioadă de dinaintea celei de-a 24-a săptămâni, adică înainte ca fătul să fie capabil să

4
supravie ț uiască în afară uterului. Viabilitatea fătului este considerată că fiind momentul în
care fătul poate supravie ț ui în afară uterului matern, chiar cu riscul de a fi sus ț inut
artificial. De obicei acest moment este considerat la aproximativ 7 luni (28 de săptămîni), dar
poate fi ș i mai devreme, chiar la 24 săptămâni.
Din punct de vedere al legisla ț iei privind avortul, ț ările UE se împart în 3 grupe:
• ț ările care restric ț ionează drastic avortul sunt- Malta, Irlanda ș i Polonia
• grupul al doilea include statele în care se pot face avorturi în anumite condi ț ii,
mai relaxate (motivate financiar ș i medical)- Cipru, Finlanda, Luxemburg
• în restul statelor UE, avortul este disponibil „la cerere”. Această este situa ț ia în
ț ările foste comuniste cu excep ț ia Poloniei (ț ările Baltice, Bulgaria, Cehia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria) care aveau o astfel de legisla ț ie încă din vremea „cortinei de fier” (lucru
explicabil, întrucât prima ț ară din lume care a legalizat avortul a fost URSS, în 1922) ș i
ț ările occidentale, chiar ș i cele catolice ca Italia ș i Spania. În tările unde avortul este
disponibil „la cerere”, limita de vârstă a sarcinii este, în general, săptămâna 12, cu excep ț ia
Sloveniei, Portugaliei (săpt. 10) a României (săpt. 14) ș i a Suediei (săpt. 18).
Majoritatea cultelor religioase condamnă avortul dar ș i practicile avortive,
considerând că sunt păcate grele, pentru că prin ele se ucide o fiin ț ă umană, este afectată
demnitatea femeii ș i prezintă riscul mutilării trupului femeii, al imbolnăvirii ș i mor ț ii
premature a mamei ș i a femeii tinere.
Sunt cazuri în care se acceptă avortul :
• cazul în care via ț a mamei este în pericol prin sarcină sau na ș tere. În aceste
condi ț ii, ar trebui să fie acordată prioritate vie ț ii femeii, nu pentru că via ț a ei are o valoare
mai mare în sine, ci datorită rela ț iilor ș i responsabilitătilor fa ț ă de alte persoane, care
depind de ea.
• cazul în care investiga ț ia genetică descoperă un copil nenăscut anormal,
recomandarea este de a na ș te copilul, respectându-i dreptul la via ț ă , dar decizia o va avea
familia, după ce i se aduc la cunostin ț ă de către insitu ț ia religioasă implica ț iile morale ș i
de între ț inere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectivă semnifica ț iei mântuitoare a
prezen ț ei unei fiin ț e cu nevoi speciale în via ț a fiecărei persoane ș i în viată comunitătii.
Eutanasia
Termenul de eutanasie a fost introdus de Francis Bacon (1561–1626), care i-a acordat
un sens pur filozofic. Cuvântul eutanasie provine din limba greacă – euthanasie, astfel, eu
inseamnă bun ș i thanatos-moarte: “moarte bună, moarte frumoasă, moarte usoara”; temen

5
care a evoluat, în prezent semnificând actul de a suprima via ț a altei persone, la cererea
acesteia, în scopul minimalizării suferin ț elor. Eutanasia implică un ansamblu de ac ț iuni sau
inac ț iuni medicale, având suport etico-juridic ș i fiind în interesul bolnavului, în sensul în
care duce la scurtarea suferin ț elor lui, care în momentul actual, din punct de vedere al
ș tiin ț ei medicale, nu beneficiază de un tratament etiologic, ci dimpotrivă, prognosticul este
un sfâr ș it apropiat ș i inevitabil.
Cultele religioase cre ș tine dar nu numai resping orice ac ț iune sau omisiune prin
care s-ar încerca ridicarea vie ț ii cuiva ș i orice modalitate prin care cineva ar încerca să-ș i
ridice viaț a . Societatea general -umană evaluează însă, fără a ț i ne cont totdeauna de valorile
cre ș tine promovate de Biserică. A ș a se explică faptul că, alături de punctul de vedere
cre ș tin cu privire la respectul fată de viată ș i de purtătorul acesteia, au existat ș i s-au
dezvoltat ș i alte atitudini fa ț ă de via ț ă umană, încât a apărut o adevărată cultură a mor ț ii.
În cazul bolilor incurabile, cultele religioase recomandă folosirea tuturor mijloacelor
în vederea u șurării durerii provocată de boală: în primul rând a celor de natură spirituală,
în ț elegându-se prin această administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovnicească,
rugăciune ș i sus ț inere morală, iar în al doilea rând, de natură medicală, prin administrarea
tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare ș i a tratamentelor paleative.
Clonarea
Clonarea umană reprezintă ob ț inerea a una sau mai multe fiin ț e umane care sunt
identice genetic la nivel de material ereditar nuclear.
Sunt două tipuri de clonare: clonarea reproductivă ș i clonarea terapeutică.
Clonarea reproductivă inseamnă ob ț inerea unei noi persoane cu acela ș i material
genetic ca ș i al uneia vii sau care a trăit.

Clonarea terapeutică inseamnă folosirea tehnicilor de clonare pentru ini ț ierea

cre ș terii embrionilor, în scopul extragerii celulelor stem pentru ob ț inerea de organe, celule
ș i ț esuturi din ra ț iuni medicale sau de cercetare.

Clonarea umană reproductivă este interzisă atât în România cât ș i în ț ă rile

civilizate. Unele ț ă ri că Olanda sau Marea Britanie sunt mai receptive la clonarea terapeutică
ș i au legiferat deja în acest sens.

Na ș terea omului pe calea metodei clonării reproductive ignoră principiul valorii

personale a corpului uman. Statutul omului, în felul acesta, este schimbat chiar de la
concep ț ie.

6
 4. Concluzii

Omul contemporan este, din punct de vedere al existen ț ei, situat la intersec ț ia a
trei dimensiuni fundamentale: religie, morală, stiintă.

Coordonata esen ț ială a religiei este ideea de Dumnezeu, ideea de iubire, ideea de
iubire vesnică în Dumnezeu. Dimensiunea morală este dată de via ț a în comunitate, modul în
care individul socializează ș i aplică în contactul lui cu ceilal ț i semeni preceptele morale. În
cele din urmă, caracteristica ș tiin ț ei nu este alta decât ra ț ionalizarea ș i sistematizarea a tot
ceea ce inconjoară omul. Ra ț ionalizarea ș i în ț elegerea pe care individul se bazează în
procesele sale ș tiin ț ifice, cuprind domenii dintre cele mai diferite, între acestea găsindu-se,
din nefericire ș i domeniul spiritual, religios.

Dacă între religie ș i morală este, indiscutabil, un raport de coordonare, între

ș tiin ț ă ș i religie, la prima vedere nu putem vorbi de nici o rela ț ie. În timp ce Biserica
propovăduie ș te adevărul revelat de Dumnezeu, ș tiin ț a caută cu mijloace proprii ra ț iunii
omene ș ti să dea răspuns ș i solu ț ii intrebărilor lumii. Dacă ra ț iunea nu ar fi sprijinită de
lucrarea Duhului Sfânt, poarta spre adevăr ar rămane inchisă. Ș tiin ț a, ca să înainteze tot mai
mult în eforturile ei, ar trebui să dea ra ț iunii ceea ce în teologie se nume ș te căldura
dragostei ș i lumina credin ț ei. Pe temeiul acesta clădeste Biserica invă ț ăturile sale care se
adresează omului, dându-i acestuia încredin ț area că prin iubire ș i credin ț ă se poate înainta
la infinit în cunoa ș terea lui Dumnezeu ș i a crea ț iei Sale.

În lumina acestui adevăr, ș tiin ț a devine o treaptă importantă a cunoa ș terii, care îl
poate aduce pe omul ve ș nic căutător în apropierea adevăratelor răspunsuri. Din acest punct,
mintea omenească trebuie să-ș i recunoască neputin ț a ș i să se lase călăuzită de lucrarea
harului. Cercetând amănun ț it tainele vie ț ii, omul de stiin ț ă găseste acela ș i răspuns pe care
credinciosul simplu îl ș tie de la bun început: există Dumnezeu!

Bibliografie

Medicii ș i Biserica, vol. IV, Editură Rena ș terea, Cluj-Napoca, 2005;

www.patriarhia.ro

www.wikipedia.ro