Eseu - „Cei șase ani de-acasă”

Student: Danciu( căs. Nicoară) Carmen Angela

Cum ajunge un copil adult responsabil și apt a se adapta mediului social? Prin
combinarea optimă dintre materialul genetic și mediul individual.
Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realității și acomodarea la
condițiile subiective și circumstanțiale concrete ale vieții. (Ursula Șchiopu, 1997)
În prezent se acordă o importanță crescută studiilor privind creșterea și dezvoltarea
copilului. S-a conștientizat probabil că acesta reprezintă moștenirea cea mai de preț pentru
umanitate. Până la începutul anilor 1900, copilul era considerat un adult în miniatură. În Roma
antică locul copilului în familie și în societate era desemnat de tată prin acceptare sau abandon în
afara casei. Statutul copilului oscila indecis, în trecut, între sclav, subaltern, forță de muncă ,
locul său fiind hotărât de determinări economice.
John Locke realizează un studiu în centrul căruia este copilul, menționând că acesta se
naște cu predispoziții limitate, mintea sa fiind ”tabula rasa” și doar experiența va imprima
personalitatea în urma unor recompense și pedepse. Copilul lui Rousseau este activ și curios;
mediul însă îl poate corupe. De aceea, interacțiunea dintre copil și mediu trebuie să fie
direcționată, intenționată, cu un scop precis. Watson consideră că mediul este forța supremă în
dezvoltarea copilului, orice copil putând fi modelat ca adult în orice direcție dacă sunt controlate
asociațiile stimul-răspuns.
O scurtă istorie a studiilor privind psihologia copilului ne amintește că acesta se dezvoltă
în familie, își începe incursiunea în lumea cunoașterii între persoane cunoscute, de
încredere, stabile. Sintagma ”cei șapte ani de-acasă” se referă la conduite și comportamente,
informații și deprinderi pe care copilul le învață între cei dragi. Nu există o rețetă pentru a
”obține ” copilul perfect. Regulile clare, impuse și asimilate încă din primul an de viață,
consecvența respectării acestora reprezintă limitele între care copilul se simte comod, în
siguranță.
Un copil care trăiește într-un climat familial cald, primitor, încurajator va fi un
copil liber. Tabloul personalității acestuia este marcat de: originalitate și spontaneitate, jocuri de
construcție/de invenție, autonomie și abilitate în rezolvarea situațiilor, perseverență în atingerea
scopului, concentrare, eu puternic, tendință de a se impune/de a fi lider. (P.Osterreith, ”Copilul și
familia”)

Ca profesor realizez ce efecte negative poate avea lipsa comunicării între membrii
familiei. Copilul nu-și poate exprima propriile nevoi pentru că nu le poate identifica. Frustrarea
este astfel prezentă de ambele părți: pe de o parte copilul, pentru cănoi , ca părinți, nu-i
facilităm accesul la informațiile necesare, și pe de altă parte părinții, pentru că fiul/fiica nu se
ridică la înălțimea așteptărilor noastre.
 După cum menționa Paul Osterrieth în lucrarea ”Copilul și familia”, viața părinților
”constituie o aventură întotdeauna originală și unică”. Acesta determină 6 principii după care se
ghidează relația părinți-copil:
1. Familia trebuie să depășească rolul de creștere și dobândire a deprinderilor elementare.
Ea constituie ”mijlocul prin care copilul este introdus în viața umană și în cadrul în care
se elaborează personalitatea sa proprie”.
2. Atitudinile părinților determină formarea unei personalități unice, particularitățile copiilor
manifestându-se clar și coerent în comportamentul curent. Altfel spus: ”atitudinile
părintești au consecințe” durabile.
3. Acceptarea copilului, ca termen larg, semnificând dragoste și atenție la posibilitățile și
slăbiciunile acestuia, care ”să respecte fundamental persoana în formare și să fie
conștientă de scopul spre care ea se îndrumă”.
4. Atitudinea de acceptare să fie în măsură egală spontană și rațională.
5. Părinții se implică în mod egal în procesul educativ familial. ”Orice neînțelegere dintre
părinți, ale căror roluri sunt strâns complementare, pune în pericol sentimentul de
siguranță al copilului și deci armonia dezvoltării personalității sale.”
6. Rolul familiei va fi cu atât mai determinant și mai durabil cu cât se va păstra ”numeric la
proporții mijlocii”, nici prea restrânsă, nici prea numeroasă.
În concluzie, ”cei șapte ani de-acasă” pot ajuta copilul să-și interiorizeze
regulile, informațiile și să-și demonstreze abilitățile, astfel încât pentru următorul pas –
integrarea optimă în mediul școlar- succesul și performanța să fie asigurate.
Condițiile din societatea actuală, posibilitatea de a crește copilul până la 2 ani
acordată în egală măsură mamei sau tatălui, dar și cantitatea și calitatea studiilor privind
psihologia copilului, accesul la aceste informații facilitează apropierea și înțelegerea mai
profundă a copilului. Ele oferă acestuia ”serioase șanse de a trăi mai integral copilăria și de
a deveni un adult mai puțin infantil, mai împlinit, mai sigur de sine, mai generos”, oferind în
același timp părinților ”aceleași șanse de a deveni mai autentic adulți datorită experienței
unei paternități și maternități profund trăite”. (P.Osterrieth)

”Copilul învață ceea ce trăiește” Dorothy Law Nolte

Încă din primul moment în care copilul vine pe lume, primul model de urmat îl oferă familia
(părinții, frații mai mari, bunicii, etc). Copiii nostri învață neîncetat de la cei apropiați. Nu învață
din vorbele cu care părinții încearcă să-i educe, ci din comportamentul, sentimentele, atitudinea
acestora în viața de fiecare zi. Toate acestea reprezintă pentru copii tiparul ce le va conduce
întreaga existență viitoare. Familia este temelia pe care se va construi încet și sigur personalitatea
copilului. Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele
deprinderi dar și primele modele comportamentale, echivalentul psihoafectiv-stimulativ necesar
debutului socio-familial.
Ca prima verigă a sistemului educativ, familia are responsabilități clare și diverse.
Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților
educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Realitatea zilnică a
familiilor din zilele noastre este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în
ce mai puţin timp alături de copiii lor. Mare parte dintre aceștia se confruntă cu problema
echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.
Situația actuală a zilelor noastre a dovedit faptul că nu toate familiile sunt dispuse să-și
îndeplinească consecvent responsabilitățile educative față de copii, acuzând lipsa timpului, grijile
vieții zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Alte familii, deși doresc să asigure educația
corespunzătoare propriilor copii nu au pregătirea psihopedagogică, experiență sau îndemânarea
corespunzătoare. Părinții trebuie să-și consolideze fundamentarea relațiilor pe baza dragostei lor
față de proprii copii și pe dorința lor ca aceștia să aibă performanțe și succes în viață. Aceste lucruri
nu sunt realizabile dacă părinții nu cunosc personalitatea propriului copil. Educația copilului este
principalul factor care dezvoltă personalitatea lui. În procesul de educație al celor mici trebuie să
existe între părinți înțelegere și acord în diferite probleme, de aici decurgând normal și celelalte.
,,Climatul” joacă un rol important în activitatea de educație în familie. Acesta este rezultatul
raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi și caracterul lor pot forma ,,climatul pozitiv”
(favorabil) sau ,,climatul negativ” (nefavorabil) educației, adică formarea copilului ca viitor adult,
cetățean, ca om.
Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt raporturi educative, cu urmări asupra
formării lor, lucru de care ar trebui să fie conștienți toți părinții. Atitudinile, comportamentul,
vorbele părinților influențează atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor. În 1954,
Dorothy Law Nolte a scris un celebru poem pedagogic intitulat ”Children Learn What They Live”
– ”Copiii învață ceea ce trăiesc”. Fiecare vers enunță un adevăr simplu și de bun-simt despre
consecințele, benefice sau nefaste, ale modelului familial în care se formează copiii:
Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;
 Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel;
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul;
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.

BIBLIOGRAFIE:
”Psihologia vârstelor”, G.Sion, ed.Fundației România de Mâine, București, 2003
”Copilul și familia”, P. Osterrieth, EDP, București, 1973