Herta Müller- Regele se-nclină și ucide

Radiografia vieții în nouă experiențe de cunoaștere

Herta Müller s-a născut pe data de 17 august 1953 în satul Nițchidorf din Banatul
șvăbesc. A studiat germana şi româna la Universitatea din Timișoara, lucrând apoi ca
traducătoare într-o fabrică şi ca profesoară. Este o scriitoare germană de limbă germană și
română, originară din România, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2009

Prima sa carte, Niderungen (Ținuturile joase) a apărut în anul 1982, după multe
amânări și intervenții ale cenzurii și a fost publicată în varianta originală abia în 1984, în
Germania. Din 1985, lucrările Hertei Müller au fost interzise în România. Din cauza
dezvăluirii și criticării în mediile occidentale a realităților dictaturii ceaușiste, autoarea a
suferit presiuni tot mai puternice, mergând până la amenințări cu moartea. În 1987 a emigrat
în Germania, iar de atunci trăiește la Berlin, fiind unul dintre cei mai mari importanți autori
din literatura de limbă germană.

Cărțile sale au fost traduse în douăzeci și patru de limbi. Alte cărți ale autoarei sunt:
Reisende auf einem Bein (Călători pe un picior, 1989), Hertztier (Animalul inimii, 1994),
Hunger und Seide (Foame și mătase, 1995), Heute wär ich mir lieber nicht begegnet (Mai
bine nu mi-aș fi fi ieșit azi în cale, 1997), Der Fremde Blick (Privirea străină, 1999). Cartea
Regele se-nclină și ucide a apărut cu titlul original Der König verneigt sich und tötet în 2003
(Editura Carl Hanser, Munchen, Viena).

Opera Hertei Müller Regele se-nclină și ucide cuprinde un ansamblu de nouă scrieri
de factură autobiografică. Printr-o luciditate singulară, autoarea prezintă experiențele nefaste
din timpul regimului comunist din România și a reprimării conștiinței în forma de
guvernământ în care principiile democratice. De asemenea, se poate observa perspectiva
bilingvă de gândire a autoarei, în care sunt comparate diferite cuvinte din limba română sau
expresii lingvistice cu limba maternă, limba germană. Pe lângă această viziune contrastivă,
se poate observa și deplinătatea reprezentării conștiinței afectate de trauma comunistă. În
această proiecție a vieții trăite în imperiul dictaturii, se poate observa într-un plan secundar,
geneza literaturii sale și dorința autoarei de a se detașa de frica sterilă. Titlurile celor nouă
relatări autobiografice apar drept concluzii ale capitolelor. Diviziunile literare ale acestui
roman autobiografic reprezintă în esența forme de cunoaștere ale lumii și a realității în sine.
 Romanul autobiografic al Hertei Müller Regele se-nclină și ucide este reprezentativ
pentru spiritul epocii din care face parte prin caracterul lucid al scrierii sale, proiectând
experiențele de cunoaștere din timpul represiunii din timpul existenței dictaturii din România
comunistă. Herta Müller prezintă în capitolul Floarea roșie și bățul activitatea didactică a
autoarei la o grădiniță în care domina conștiința socialistă. De asemenea contextualizează
regimul comunist din România, explicând-o într-o formă mai puțin cunoscută de lume. Ceea
ce relatează Herta Müller impresionează prin tehnica detaliului: mulajul societății în forma
copierii gesturilor ale lui Ceaușescu. De asemenea, ea observă imitarea realmente mecanică a
oamenilor care avea drept finalitate pierderea identității de sine. Oamenii nu mai aveau o
gesticulație proprie și un mod individual de a vorbi, ci erau reprezentări mai mult sau mai
puțin reușite ale dictatorului.

Impactul ceaușist nu s-a reflectat doar în cadrul tinerilor și a bătrânilor cât și în cadrul
grădinițelor. În acest spațiu didactic, conștiința comunistă nu a încetat să existe. Directoarea
grădiniței și profesoara pe care o înlocuia Herta Müller le cereau copiilor de 5 ani să intoneze
imnul și în cazul în care nu exista o bună organizare în clasă, cadrul didactic aferent avea
drept soluție un băț de lemn. De asemenea, ea a încercat să-i învețe pe copii diferite poezii și
să le reorienteze câmpul de perspectivă, însă se confrunta necontenit cu o problema supunerii
minții lor la cultul personalității ceaușiste; cereau cu orice preț să fredoneze imnul și în cazul
în care educatoarea voia să le învețe o poezie despre natură (mai precis despre culesul
florilor), ei înlocuiau a doua strofă a poeziei sau reveneau la imnul prestabilit în subconștient.
Mintea lor, după cum mărturisește autoarea, nu putea observa particularității stofelor și se
revenea la conducătorul țării.

Întreaga umanitate din acest context dictatorial nu avea nici o identitate de sine, se
observa un ritual care trebuia să fie, în viziunea copiilor, unul respectat cu strictețe. Se
adunau într-un semicerc și cântau toate strofele Imnului, și când erau întrerupți ei cereau cu
orice preț reluarea cântecului. Exista în cadrul acestei grădinițe și o supunere necondiționată
și indirectă pentru că toți copii erau dominați de frică, ei se așteptau să fie pedepsiți de bățul
disciplinar și nu puteau renunța la cântecul impus pentru o poezie sugerată. Această dictatură
din România constrângea împlinirea procesului de educație al copiilor. Herta Müller nu ezită
să prezintă acest aspect, întrucât ramificațiile socialiste erau implementate în gândirea
mecanică prin care oamenii se supuneau și deveneau marionete socialiste sau cum notează ea:
„Abuzul săvârșit împotriva substanței umane fusese deja interiorizat, acționând ca un drog
față de care se crease o dependență. La copii de cinci ani, distrugerea era un fapt consumat.”
 În ceea ce privește viziunea asupra lumii și a omului propusă în contextul romanului
ales, aceasta este alcătuită din două baze: mecanismul de adaptare a autoarei la limba română
prin numeroasele asocieri și observații care vor reprezenta factorul prioritar de înțelegere
lingvistică și de pe cel de „supunere” la regimul dictatorial, păstrându-și totuși o viziune
lucidă îndreptată spre o posibilă resurecție (cum consideră ea, în ultimul capitol al cărții, că ar
putea spațiul german să renască după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial).

Capitolul În fiecare limbă sunt alți ochii presupune o formă de cunoaștere prin
asocierile limbii române cu limba maternă, germană, pornind de la frazeologia românească și
la termenii mai mult sau mai puțin abstracți. Autoarea propune ca obiectele din mediul
înconjurător să aibă o mai mare importanță și să fie un mini ghid de înțelegere lingvistică. În
acest context se prezintă forma de înțelegere a unei limbi pe care autoarea încă nu o stăpânea
în totalitate sau existau lacune lingvistice. Ea a încercat să înțeleagă limba română prin
adaptarea acesteia la dialectul satului și la spațiul matern; sunt exemplificate situații precum o
construcție verbală are altă valoare decât cea originală (vântul bate, vântul merge și vântul
adie). Ea înțelegea prin sintagma vântul bate că masa de aer nu provoca zgomot, ci durere
(apelând la expresia sich weh tun- a-și pricinui o durere și wehen- a adia). Fiecare propoziție
înseamnă o altă perspectivă lingvistică, se analizează atât mișcarea vântului cât și stagnarea
acestuia. Analiza sistemelor gramatice din cele două limbi reprezintă pentru autoare un mod
de a cunoaște lumea prin intermediul cuvintelor. Faptul că vântul s-a culcat și vântul a stat,
deși ambele situații de încetare a curenților de aer prezintă două aspecte diametral opuse: o
mișcare orizontală și oarecum organizată (s-a culcat) în comparație cu verbul a stat care arată
o oprire bruscă1.

De asemenea substantivul crin din limba română și limba germană este analizat din
perspectivă contrastivă, în limba română substantivul este de gen masculin și în germană de
gen feminin care se contopesc și devin „un nas de femeie pe fața unui bărbat 2”. Apelând la
limba maternă și la transformările de ordin lingvistic, autoarea se poate adapta în calitate de
„străină a limbii” la modul în care oamenii vorbesc sub o altă formă pe care ea o cunoștea. În
același context cuvântul românesc rândunică avea, în comparație cu dialectul schwab (unde
substantivul rândunică se traducea prin termenul Schwalbe un alt înțeles și formă). Ea

1
Herta Müller, Regele se-nclină și ucide, Capitolul În fiecare limbă sunt alți ochi, traducere și note de
Alexandru Al. Șahighian, Editura Polirom, Iași, 2005, , pp. 15-16
2
Ibidem, p. 16
consideră că acest nume românesc se datorează locului în care această stă: „căci numele
românesc îți mai spune că aceste păsări se-așază pe sârma de telegraf în rânduri negre3.”

Biografia autoarei este continuată și completată și de trauma regimului dictatorial. Ea

a refuzat să se adapteze noilor reguli de conduită și principiilor impuse de forma de
guvernământ care exista în acea vreme. Ea observă de asemenea că frica joacă rolul esențial
în conduita cetățenilor și în conștiința literară a autoarei pentru a crea opere; se poate vorbi de
această stare de spirit în două ipostaze: cea a copiilor de cinci ani care s-au obișnuit mecanic
să fie disciplinați cu un băț și a faptului că autorilor germani au renunțat la limba maternă
pentru că ei scriau în limba conducătorilor care au lezat umanitatea (făcând referire la Hitler
și la persecutarea evreilor). În contextul istoric amintit, aflăm că, din spusele Hertei, că Paul
Celan a fost nevoit să trăiască cu ideea că limba sa maternă i-a ucis mama (aluzie la
exterminarea evreilor), iar în cazul lui Georges Arthur Goldschmidt, memorialist și francez și
german, traducător al operelor unor autor precum Goethe, Kafka și Nietzsche în germană 4 a
respins limba germană, scriind în limba franceză.

De asemenea este analizată și sintagma Limba e patria, considerând că nu poate exista

o relație de egalitate între cei doi termeni, pentru că acest aspect ar fi o formă de xenofobie
sau de persecuție a identității culturale ale unui popor, având în vedere că emigranților sunt
constrânși că nu pot vorbi în limba maternă. Concluzia Hertei Müller are drept reper afirmația
lui Jorge Sempum, scriitor spaniol „Patria e conținutul a ceea ce se vorbește”. O limbă
rămâne în conștient, fără a putea să renunți din lașitate la ea.

Ceea ce nu poate uita într-un viitor apropiat este experiența traumatizantă din timpul
regimului comunist, pe care a relatat-o într-o manieră unică, prezentând mecanica la care era
nevoită să trăiască societate, o formă istorică deplorabilă prin imitarea, fără șansa de a se
împotrivi, a conducătorului prin reprimarea actului conștient la unul de tip inconștient. Nu
existau acțiuni normale, ci doar rituri comuniste, cum a fost în cazul grădiniței în contextul
căruia, copii deveneau pe perioada intonării imnului, soldați adunați într-un semicerc fără
voință sau viziune proprie. Conducătorul dictatorial înlocuia conștiința fiecăruia, fără șansa
regenerării unei imagini a sinelui pierdute.

3
Ibidem, p. 28
4
Vezi nota de subsol, p. 29