Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război

Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A fost un război
global declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918, la care au
participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de europeni, mobilizați într-unul
dintre cele mai mari războaie din istorie. Peste nouă milioane de combatanți și șapte milioane de
civili au murit ca urmare a războiului, o rată a accidentelor exacerbată de progresul tehnologic și
industrial al beligeranților și impasul tactic cauzat de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai
mortale conflicte din istorie și a provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923
la multe dintre națiunile implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului au contribuit la
începutul celui de-al Doilea Război Mondial, 21 de ani mai târziu.[5] Situația din Europa, înainte de
război, era îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune, iar
cursa înarmărilor între marile imperii ale Europei a condus la un nivel crescut de militarizare fără
precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate au creat tensiuni internaționale, iar conflictele regionale
multiple au dus la descompunerea relațiilor diplomatice. Războiul a atras în luptă toate marile puteri
economice ale lumii, grupate în două alianțe opuse: Puterile Aliate sau Antanta (Imperiul Rus, A
Treia Republică Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei), contra Puterilor
Centrale formate din Imperiul German și Austro-Ungaria. Deși Italia a fost membră a Alianței Triple
alături de Germania și Austria-Ungaria, ea nu s-a alăturat Puterilor Centrale, deoarece Austro-
Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței. Aceste alianțe au fost reorganizate și extinse pe
măsură ce mai multe națiuni au intrat în război: Italia, Japonia și Statele Unite ale Americii care s-au
alăturat Puterilor Aliate, în timp ce Imperiul Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor Centrale.[6]
Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei,
moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către naționalistul iugoslav Gavrilo Princip la Sarajevo
la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică atunci, când Austro-Ungaria a dat un
ultimatum Regatul Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale formate de-a lungul deceniilor
anterioare au fost invocate. În câteva săptămâni marile puteri se aflau în război, iar conflictul se
răspândea în curând în întreaga lume.
Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-25 iulie, iar
la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea generală la 30
iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Rusia a refuzat. Astfel, Germania i-
a declarat război Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe Frontul de Est, Rusia a îndemnat
aliatul său francez să deschidă un al doilea front în vest.[7]
Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea imperiu
francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea în legătură cu
această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au determinat să accepte pretenția
Rusiei, astfel că Franța a început să se mobilizeze pe deplin la 1 august, iar Germania, la 3 august,
a declarat război Franței. Frontiera dintre Franța și Germania a fost puternic fortificată pe ambele
părți, astfel încât, conform planului Schlieffen, Germania a invadat state neutre
ca Belgia și Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din nord, determinând Regatul Unit să
declare război împotriva Germaniei la 4 august, din cauza încălcării neutralității belgiene.[8]
Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de ocazia distragerii
Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență în China și Pacific.
Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a determinat ca pe
Frontul de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de tranșee care s-a schimbat rareori până
în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a condus cu succes campania împotriva austro-ungurilor,
însă germanii au oprit-o în Prusia de Est în bătăliile de la Tannenberg și Lacurile Mazurice. În
noiembrie 1914, Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale, deschizând fronturi în Caucaz,
Mesopotamia și Peninsula Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat Puterilor Aliate, iar Bulgaria s-a alăturat
Puterilor Centrale. România s-a alăturat Puterilor Aliate în 1916. După ce au fost scufundate șapte
nave comerciale americane de către focurile trase de submarinele germane și revelația că germanii
încercau să obțină cooperarea Mexicului pentru a duce război împotriva Statelor Unite, SUA au
declarat război Germaniei la 6 aprilie 1917.
Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din Februarie, iar Revoluția din
Octombrie, urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși să încheie pace cu Puterile
Centrale prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care le-a acordat germanilor o victorie semnificativă. După
uimitoarele[judecată  de  valoare] ofensive germane de primăvară de-a lungul Frontului de Vest, în primăvara
anului 1918, puterile aliate s-au adunat și au condus Ofensiva de 100 de zile împotriva germanilor.
La 4 noiembrie 1918, Imperiul Austro-Ungar a acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și Germania,
care avea propriile probleme cu revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui armistițiu la 11
noiembrie 1918, războiul încheindu-se cu victoria forțelor aliate.
Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus, Imperiul Austro-
Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile acestora au fost abolite.
Frontierele naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau crearea a nouă națiuni independente,
iar coloniile germane și teritoriile otomane au fost împărțite între puterile victorioase. În
timpul Conferinței de la Paris din 1919, cele patru mari puteri (Marea Britanie, Franța, Statele Unite
și Italia) și-au impus termenii într-o serie de tratate. Liga Națiunilor a fost creată cu scopul de a
împiedica repetarea unui astfel de conflict. Acest efort nu a reușit, iar depresiunea economică,
naționalismul reînnoit, statele succesoare slăbite și sentimentele de umilință (în special pentru
Germania) au contribuit în cele din urmă la declanșarea celui de-al Doilea Război
Termenul „primul război mondial” a fost folosit pentru prima dată în septembrie 1914 de biologul și
filosoful german Ernst Haeckel, care a susținut că „nu există nici o îndoială că cursul și caracterul
acestui război european de temut ... va deveni primul război mondial în sensul deplin al cuvântului”
citând un raport de serviciu în The Indianapolis Star, la 20 septembrie 1914.[10] Înainte de Al Doilea
Război Mondial, anii 1914-1918 au fost, în general, cunoscuți ca anii Marelui Război. Europenii
contemporani l-au caracterizat, de asemenea, ca fiind „ războiul care trebuia să pună capăt
războiului” sau „războiul pentru a pune capăt tuturor războaielor”, datorită percepției lor asupra scării
și devastării sale, atunci neegalate. După ce a început cel de-al Doilea Război Mondial în 1939,
termenul a devenit mai standard la istoricii Imperiului Britanic, inclusiv la canadieni, utilizând mai des
termenul „Primul Război Mondial”.[11]
În octombrie 1914, revista canadiană Maclean a scris: „Unele războaie se autonumesc. Acesta este
Marele Război”. Cu toate acestea, istoricul John Holland Rose descria în 1911 războaiele din 1793-
1815 împotriva Franței ca Marele Război. Această a fost validată de cartea lui Gareth Glover din
2015, Waterloo în 100 fapte,în care afirmă: „Această declarație de deschidere va provoca o serie de
nedumeriri față de mulți care au crescut cu numirea Marelui Război aplicat ferm la primul război
mondial din 1914-18. Dar pentru oricine trăia înainte de 1918, titlul Războiului cel Mare a fost aplicat
în Războaiele Napoleoniene în care Marea Britanie a luptat aproape continuu împotriva Franței timp
de 22 de ani între anii 1793-1815.”[12]
Anterior, au mai fost războaie franco-britanice majore precum: Războiul Succesiunii Spaniole (1701-
1714), Războiul de Succesiune Austriacă (1740-1748), Războiul de Șapte Ani (1756-1763)
și Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii (1775-1783), petrecute pe fronturile a
două-trei continente.
În Germania denumirea „Marele război” a fost folosit istoric pentru Războiul de treizeci de ani din
1618-1648, cunoscut și sub numele de „Marele război german” sau „Marea schismă”. Una dintre
cele mai lungi și mai distrugătoare conflicte din istoria omenirii a condus la opt milioane de decese
cauzate de acțiuni militare, violență, foamete și ciumă, marea majoritate a acestora din statele
germane din Sfântul Imperiu Roman. În ceea ce privește pierderile și distrugerile proporționale din
Germania, a fost depășită doar între ianuarie și mai 1945; vizibilitatea sa de durată este parțial
rezultatul pan-germanismului din secolul al XIX-lea. Indiferent de terminologie, rămâne cea mai
mare traumă de război în memoria germană, așa cum s-a demonstrat în dezbaterile despre
convențiile de numire pentru centenarul din 1914-1918.[13]
În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-ungar, a
fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta a făcut parte
dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de
naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care deja
exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand
au fost instigate de minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și
Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă [14] a provinciei
de către același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele
reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și contrabalansări
care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării
Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea „cancelarului de fier”, Otto von Bismarck,
în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor
implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de
materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianțe,
guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa înarmărilor etc.

Cauze și responsabilități[modificare | modificare sursă]

Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanșării războiului.

Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor
dreptul la auto-determinare.[15][16] Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-Ungar în 1908, în
disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la acel moment, un
stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți și unguri.[17] La fel
cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu speranță de ajutor spre
românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii dinBosnia și din restul Imperiului Austro-
Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al Serbiei.[18]
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în interiorul statului
multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul secolului al XX-lea
această loialitate, în mod vădit, se dilua.[19] Popoarele aflate în interiorul imperiilor multinaționale erau
nemulțumite de frontierele existente la acel moment, precum și de modul în care aceste frontiere
erau menținute prin instituții politico-statale conservatoare.[20] De altfel, unul dintre puținele câștiguri
obținute în urma Primului Război Mondial a fost chiar acest drept al popoarelor la autodeterminare.
[21]
 În epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații care conduceau Imperiul Austro-Ungar
promovau politici expansioniste nebunești, care erau contra propriilor lor interese: imperiul gemea
deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării minorităților oprimate, în timp ce conducerea
îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu populație diversă religios și etnic.[22]
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul
Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială,
care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga
responsabilitate asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea
că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută de Germania care a invadat,
fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru
război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea
Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici
ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R. Berghahn. Cu
timpul, alți analiști au luat în considerație și factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea
planurilor militare ruse și germane, dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa
planurile militare într-un ritm rapid).
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au triumfat
rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm. Totuși,
dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea război bur (1899-
1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui război major.
Faptul că nicio forță politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de
acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziție viabilă, cu toate că pe durata
războiului au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de
alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought,
o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele anterioare, numite
„pre-dreadnought”. Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a lansat o competiție acerbă
în construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din cauza neoimperialismului. În general,
națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se temeau de cele care aparțineau
la Tripla Alianță și vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naționalistă, care a
crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluție a redus opțiunile
viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul
austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și a
Rusiei[necesită  citare] nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea
conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca principală metodă de
comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.