Sinteza. Statistica

STATISTICĂ ECONOMICĂ
INTRODUCERE
Deschiderea şi mobilitatea metodelor statistice de investigare a fenomenelor şi

proceselor, îi conferă acesteia un caracter general de cercetare a realităţii. Acest fapt stă la
baza diferitelor concepţii în ceea ce priveşte statutul de ştiinţă al statisticii, de disciplină
sau instrument de cunoaştere.
Cercetarea fenomenelor şi proceselor se realizează în mod diferit, în funcţie de
natura acestor fenomene, de scopul cercetării şi de modalităţile de efectuare a acesteia.
Investigarea fenomenelor, proprie oricărei discipline, se va concretiza diferit, în
funcţie de instrumentele de cunoaştere utilizate. În general, statistica se defineşte ca
disciplină ce studiază latura cantitativă a fenomenelor şi proceselor social-
economice de masă, în condiţii concrete de timp şi spaţiu. Dar, orice activitate umană
de cunoaştere nu se poate limita strict la aspectul cantitativ, abordarea logică ne obligă şi
la aprecierea calitativă a fenomenelor. Deci, statistica social-economică va analiza latura
cantitativă a fenomenelor în strânsă legătură cu latura lor calitativă. Studiul legităţilor
economice se bazează pe analiza unui număr mare de fenomene, abordate prin prisma
legităţilor şi categoriilor economice.
Obiectul de studiul al statisticii îl reprezintă fenomenele de masă. Spre deosebire de
cele din natură, fenomenele de masă sunt fenomene complexe, atipice, rezultate din
acţiunea combinată şi repetată a unui număr mare de factori de influenţă.
Legea statistică nu poate fi cunoscută decât dacă se ia în studiu un număr mare de
cazuri individuale, care sunt legate între ele datorită acţiunii diferite a aceloraşi factori de
influenţă. Legile statistice se manifestă sub formă de tendinţă şi sunt valabile pentru un
ansamblu de unităţi individuale.
În esenţă, rolul statisticii este de-a determina, pe baza datelor empirice, informaţii
cât mai precise asupra legii statistice de repartiţie a fenomenelor individuale, a
fenomenelor de masă ce ne interesează.
Obiectivele cursului
Generale: Transmiterea principalelor noţiuni ale statisticii necesare înţelegerii

procesului complex al activităţilor social-economice, importante în formarea viitorilor
economişti care îşi vor desfăşura activitatea într-un mediu puternic concurenţial.
Specifice: Formarea deprinderilor de a învăţa utilizarea corectă a metodelor şi
tehnicilor statistice de prelucrare a informaţiilor statistice, cât şi formarea unor
raţionamente bazate pe calcule statistice riguroase, prin care vor putea înţelege mai corect
domeniul fenomenelor social-economice.
Datorită dezvoltării unei noi economii de piaţă, a apariţiei unor noi domenii de
activitate, se impune pregătirea unor buni specialişti care să poată oferi soluţii rapide şi
concrete pentru adaptarea fiecărei firme la cerinţele pieţei.
Astfel, statistica vine ca instrument esenţial pentru înţelegerea complexităţii vieţii
economico-sociale, oferind repere cantitative riguroase pentru cunoaşterea fenomenelor
şi posibilitatea elaborării unor decizii concrete pentru dezvoltarea viitoare. De aceea,
statistica a devenit o componentă importantă a conducerii moderne a activităţii economice,
iar cunoaşterea metodelor şi tehnicilor statistice de prelucrare şi analiză sunt esenţiale
pentru orice economist.
Transmiterea principalelor noţiuni ale statisticii necesare înţelegerii procesului

complex al activităţilor social-economice, importante în formarea viitorilor economişti,
care îşi vor desfăşura activitatea într-un mediu puternic concurenţial. Cursul de Statistică
economică îşi propune să pregătească studenţii pentru înţelegerea complexităţii vieţii
economico-sociale.
Civilizaţia acestui început de mileniu este asaltată de o masă mare de informaţii, ce
au o variabilitate şi o incertitudine mare şi afectează întreaga economie: apariţia şi
dispariţia de tehnologii, politicile monetare ale băncilor centrale, politicile fiscale ale
guvernelor, şocurile şi variaţiile de pe pieţele financiare, piaţa muncii etc.
Statistica, fiind o ştiinţă de graniţă, interdisciplinară, ne oferă metodele de analiză a
datelor pentru toate domeniile economice. De asemenea, ea permite sistematizarea şi
sintetizarea imensului volum de date şi informaţii care descriu realitatea economico-
socială, ajută la identificarea caracteristicilor esenţiale ale fenomenelor, facilitând
interpretarea interdependenţelor dintre fenomene.
Cursul de faţă urmăreşte să sprijine studenţii în vederea înţelegerii şi utilizării
corecte a metodelor şi tehnicilor de prelucrare statistică a datelor, să le formeze
deprinderea unor raţionamente economice bazate pe calcule statistice riguroase.
1. STATISTICA – INSTRUMENT DE CUNOAŞTERE
ŞI ANALIZĂ A FENOMENELOR ŞI PROCESELOR ECONOMICO-SOCIALE
Ca disciplină ştiinţifică, statistica, în funcţie de scopul cunoaşterii, se subdivide în:

• Statistica descriptivă vizează descrierea stării şi variabilităţii colectivităţii
statistice, după una sau mai multe caracteristici.
Realizarea acestui obiectiv presupune: culegerea datelor statistice; prelucrarea şi
prezentarea lor sintetică, fie sub formă numerică, prin indicatori statistici, fie sub formă grafică,
prin diagrame şi tabele statistice.
În funcţie de numărul caracteristicilor, există:
- statistică descriptivă unidimensională (pentru o variabilă);
- statistică descriptivă multidimensională (pentru două sau mai multe variabile).
• Statistica inferenţială vizează estimarea caracteristicilor unei colectivităţi
pornind de la cunoaşterea unui eşantion şi presupune măsurarea incertitudinii rezultatelor şi
calcularea riscurilor pe care le implică luarea unor decizii fundamentale pe baza unei
informaţii.
Analiza statistică urmăreşte descoperirea a tot ceea ce este permanent, esenţial,
logic în variaţia proceselor statistice şi măsurarea influenţei factorilor care le determină
variaţia în timp, în spaţiu şi din punct de vedere calitativ.
Pentru aceasta se folosesc: analiza de regresie, analiza de corelaţie, analiza seriilor
de timp.
1.1. Obiectul statisticii

În general, conceptul de statistică are următoarele accepţiuni:
- date (în special, numerice);
- activitatea de culegere şi prelucrare a datelor;
- disciplină ştiinţifică.
Deschiderea şi mobilitatea metodelor statistice de investigare a fenomenelor şi
proceselor, îi conferă acesteia un caracter general de cercetare a realităţii. Acest fapt stă la
baza diferitelor concepţii în ceea ce priveşte statutul de ştiinţă al statisticii, de disciplină
sau instrument de cunoaştere.
Cercetarea fenomenelor şi proceselor se realizează în mod diferit, în funcţie de
natura acestor fenomene, de scopul cercetării şi de modalităţile de efectuare a acesteia.
Investigarea fenomenelor, proprie oricărei discipline, se va concretiza diferit, în
funcţie de instrumentele de cunoaştere utilizate. În general, statistica se defineşte ca
disciplină ce studiază latura cantitativă a fenomenelor şi proceselor social-
economice de masă, în condiţii concrete de timp şi spaţiu. Dar, orice activitate umană
de cunoaştere nu se poate limita strict la aspectul cantitativ, abordarea logică ne obligă şi
la aprecierea calitativă a fenomenelor.
Deci, statistica social-economică va analiza latura cantitativă a fenomenelor în
strânsă legătură cu latura lor calitativă. Studiul legităţilor economice se bazează pe
analiza unui număr mare de fenomene, abordate prin prisma legităţilor şi categoriilor
economice.
Obiectul de studiul al statisticii îl reprezintă fenomenele de masă.
Spre deosebire de cele din natură, fenomenele de masă sunt fenomene complexe,
atipice, rezultate din acţiunea combinată şi repetată a unui număr mare de factori de
influenţă.
Conceptul de fenomen de masă, presupune luarea în considerare a raporturilor:
– necesitate şi întâmplare;
– legea statistică şi legea dinamică;
– model statistic şi model determinist.
Legea statistică nu poate fi cunoscută decât dacă se ia în studiu un număr mare de
cazuri individuale, care sunt legate între ele datorită acţiunii diferite a aceloraşi factori de
influenţă.
Legile statistice se manifestă sub formă de tendinţă şi sunt valabile pentru un
ansamblu de unităţi individuale.
În esenţă, rolul statisticii este de-a determina, pe baza datelor empirice, informaţii
cât mai precise asupra legii statistice de repartiţie a fenomenelor individuale, a
fenomenelor de masă ce ne interesează.
Statistica este ştiinţa care studiază aspectele cantitative ale determinărilor
calitative ale fenomenelor de masă, fenomene care sunt supuse legilor statistice ce se
manifestă în condiţii concrete, variabile în timp, spaţiu şi organizare socio-economică.
Metodologia statisticii este dată de totalitatea procedeelor şi tehnicilor de
cercetare cantitativă a fenomenelor de tip colectiv.
Cercetarea statistică trebuie să ţină seama în mod obiectiv de principiile teoriei
probabilităţilor şi de cerinţele legii numerelor mari. Această lege a statisticii arată că, într-
un număr suficient de mare de cazuri individuale, influenţele factorilor se pot compensa,
astfel încât să ajungă la o anumită valoare tipică pentru întreg ansamblul.
De asemenea, o cercetare statistică va cuprinde etapele fireşti ale oricărei cercetări,
şi anume: observarea, prelucrarea şi analiza datelor, dar cu specificitatea dată de obiectul
propriu de cercetare şi de procedeele şi tehnicile de investigare specifice.
Observarea statistică se poate realiza pe baza datelor culese prin procedee
specifice de obţinere a informaţiilor, ca: recensământ, observare selectivă, rapoarte
statistice etc.
Prelucrarea datelor statistice ca şi analiza acestora presupune comparaţii logice
(scădere, impărţire, modelare) şi interpretări ce se realizează pe baza unor metode
specifice, ca: metoda mediilor, metoda indicilor, analiza de variaţie, metoda corelaţiilor
statistice etc.
1.2. Noţiuni fundamentale ale statisticii
Statistica foloseşte, în studiul fenomenelor de masă, un număr mare de concepte şi

noţiuni. Dintre acestea, unele au caracter general şi formează vocabularul de bază al
statisticii:
1. Colectivitatea statistică (populaţia statistică) desemnează totalitatea
elementelor de aceeaşi natură, ce sunt supuse studiului statistic, au o serie de trăsături
esenţiale comune şi sunt generate de acelaşi complex de cauze esenţiale.
Colectivităţile statistice au un caracter obiectiv şi finit, delimitarea lor presupune
definirea elementelor din punctul de vedere al conţinutului, spaţiului, timpului şi formei
de organizare.
Ele pot fi privite ca:
a) colectivităţi statice – cele ce exprimă o stare şi au o anumită întindere în
spaţiu, formând un stoc la un moment dat;
b) colectivităţi dinamice – cele ce exprimă un flux, o devenire în timp,
caracterizarea lor presupunând înregistrarea elementelor componente pe un interval de
timp.
2. Unităţile colectivităţii sunt purtătoare de informaţii, reprezentând
elementele componente ale colectivităţii statistice.
Unităţile colectivităţii statice există la un moment dat, iar unităţile colectivităţii
dinamice desemnează evenimente, procese sau fluxuri şi se produc în decursul perioadei,
sau intervalului de timp în care au loc evenimentele statistice.
Unităţile statistice pot fi:
a) unităţi simple – reprezentând elemente constitutive specifice naturii
fenomenului (ex.: angajatul, produsul etc.), care formează aceeaşi colectivitate;
b) unităţi complexe – sunt formate din mai multe unităţi simple, organizate în
funcţie de criterii social economice (ex.: familie, echipe de lucru, grupe de studenţi etc.).
3. Caracteristica statistică desemnează însuşirea, proprietatea, trăsătura comună
unităţilor unei colectivităţi statistice, reţinută în programul statistic pentru a fi înregistrată
şi care are valori diferite de la o unitate la alta (exemple de caracteristici pot fi: vârsta,
greutatea, sexul, naţionalitatea, ocupaţia, cifra de afaceri etc.).
Formele concrete de manifestare a caracteristicilor statistice la nivelul fiecărei
unităţi se numesc variante sau valori.
Caracteristica statistică se mai numeşte variabilă statistică, deoarece are
proprietatea de a-şi modifica valoarea în timp şi spaţiu, de la o unitate la alta, iar numărul
de apariţii ale unei variante într-o colectivitate se numeşte pondere, frecvenţă.
Caracteristicile statistice se pot clasifica:

1. După conţinut:
- caracteristici de timp: arată apartenenţa la un moment sau interval de timp;
- caracteristici de spaţiu: exprimă teritoriul căruia îi aparţin;
- caracteristicile atributive care pot fi caracteristici numerice ce se referă la
cantităţi, note obţinute, vârste etc., caracteristici calitative, exprimate în cuvinte, cum ar
fi: naţionalitate, studii, meserii etc.
2. După modul de manifestare:
- caracteristici alternative, care presupun numai două valori individuale,
complementare (ex.: sexul (F/M), produsul (bun, rebut));
- caracteristici nealternative – se prezintă cu variante numerice sau calitative
distincte la nivelul unităţilor colectivităţii.
3. După gradul de esenţialitate:
- caracteristici esenţiale – care răspund scopului propus în programul de
observare;
- caracteristici neesenţiale, care sunt considerate ajutătoare, aduc un plus de
informaţie.
4. După modul de obţinere şi caracterizare a fenomenului:
- caracteristici primare, obţinute direct prin înregistrare;
- caracteristici derivate, care rezultă în urma prelucrării celor primare.
5. După natura variaţiei, caracteristicile numerice:
- caracteristici cu variaţie continuă, care pot lua orice valoare într-un interval
dat. Valorile unei caracteristici numerice se stabilesc prin măsurare, numărare sau calcul;
- caracteristici cu variaţie discontinuă sau discretă, care pot lua numai valori
întregi.
Datele statistice sunt mărimi concrete obţinute din experimente, observaţii,
numărare, măsurare sau calcule. Prin date statistice se înţelege o caracterizare numerică,
cantitativă, obţinută de statistică, despre unităţile colectivităţii observate.
Datele statistice cuprind următoarele elemente:
- noţiunea – care precizează fenomenul sau procesul la care se referă;
- identificare (de timp, de spaţiu, organizatorică);
- valoarea numerică (datele statistice pot fi absolute, relative, primare, derivate).
Informaţia statistică reprezintă conţinutul specific (semni-ficaţia, mesajul

datelor). Pentru înţelegerea legităţilor de manifestare ale fenomenelor economice,
informaţia statistică trebuie structurată în funcţie de conţinutul şi organizarea lor.
Datele statistice cu ajutorul cărora se cercetează un fenomen economic sau social,
sub raportul structurii, interdependenţelor, al modificării lor în timp sau în spaţiu, se
numesc indicatori statistici.
Conceptul de indicator statistic este strâns legat de conceptul de model statistic.
Acesta exprimă sub forma unei construcţii logice sau matematice (funcţie, sistem de
ecuaţii etc.) trăsăturile, momentele, corelaţiile esenţiale din manifestările reale ale
fenomenelor şi proceselor.
1.3. Scale de măsurare folosite în statistică
Datele cu care se operează în statistică se deosebesc în funcţie de scala lor de

măsurare, cu ajutorul căreia se stabilesc valorile observate. Scala se poate reprezenta
printr-un şir de numere, valori, simboluri care se succed progresiv pentru a arăta gradul în
care un fenomen posedă o caracteristică sau o proprietate. Activitatea de formare a
scalelor se numeşte scalare. În practica statistică se folosesc patru niveluri de măsurare,
gradate după creşterea nivelului lor de eficienţă:
• Scala nominală se utilizează pentru reprezentarea vari-abilelor, ale căror
variante sunt exprimate în cuvinte şi codificate prin numere naturale (ex.: sexul are
două variante (M şi F), ce pot fi codificate M = 0 şi F=1).
• Scala ordinală se foloseşte pentru reprezentarea variabilelor ale căror
variante sunt ordonate. Valorile de pe această scală indică doar poziţia unităţii într-un şir
ordonat, fără să acorde importanţă diferenţei ce există între poziţii succesive. Relaţiile
tipice între clase sunt: mai mare (mic); mai dificil (uşor); primul, al doilea etc.
• Scala de interval. Când o scală are toate caracteristicile unei scale ordinale
şi în plus distanţa sau diferenţa dintre două numere ale scalei are semnificaţie, spunem că
măsurătoarea s-a făcut pe o scală de interval. Se foloseşte pentru reprezentarea numerelor
cardinale, la care valoarea zero nu semnifică absenţa completă a caracteristicii urmărite.
Scala de raport. Când o scală are toate caracteristicile unei scale de interval şi în
plus punctul zero este dat în mod natural, spunem că măsurarea se realizează pe o scală
de raport. Pe această scală, valoarea zero indică absenţa completă a caracteristicii
urmărite. Variantele obţinute pot fi supuse operaţiilor matematice.
2. OBSERVAREA, PRELUCRAREA PRIMARĂ ŞI PREZENTAREA DATELOR
STATISTICE
Cercetarea statistică cuprinde totalitatea operaţiilor de culegere, observare,

sistematizare, prelucrare, stocare, analiză, interpretare a informaţiilor necesare pentru
cunoaşterea, conducerea proceselor social-economice.
Marea varietate a informaţiei statistice creează baza multiplelor posibilităţi de
utilizare a statisticii în caracterizarea cantitativă a fenomenelor şi proceselor.
Reuşita cercetării statistice depinde de veridicitatea indicatorilor obţinuţi în cadrul
demersului statistic şi prin intermediul cărora se fac aprecieri referitoare la populaţia sau
fenomenele studiate.
Observarea statistică constă în culegerea de informaţii, după o metodologie
unitară, pentru toate unităţile colectivităţii.
Datele culese sunt colectate la un centru de prelucrare şi sunt supuse unor
prelucrări primare, destinate sistematizării lor şi desprinderii unor concluzii generale.
Totalizarea valorilor se face prin însumare directă sau cu ajutorul unor coeficienţi
de echivalenţă.
Prezentarea datelor statistice se utilizează pentru perceperea şi înţelegerea
manifestărilor dintr-o colectivitate, pentru a decide prelucrarea ei ulterioară, pentru
popularizarea datelor, cât şi pentru informarea opiniei publice. Aceste metode sunt
folosite şi ca mijloace auxiliare, dar eficiente de investigare a legăturilor dintre fenomene
şi a formelor de evoluţie în timp.
2.1. Culegerea datelor statistice
Cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economico-sociale se realizează prin

lucrări complexe, de mare amploare, bazate pe un număr mare de operaţii temeinic
organizate ce poartă denumirea de cercetare statistică.
Cercetarea statistică cuprinde totalitatea operaţiilor de culegere, observare,
sistematizare, prelucrare, stocare, analiză, interpretare a informaţiilor necesare pentru
cunoaşterea, conducerea proceselor social-economice.
Etapele cercetării statistice sunt:
• observarea statistică, reprezentând culegerea datelor primare;
• prelucrarea statistică:
- sistematizarea datelor, prin gruparea statistică;
- calculul indicatorilor statistici;
- prezentarea datelor: tabele statistice, serii statistice, grafice statistice;
• analiza şi interpretarea statistică:
- confruntarea, compararea datelor;
- verificarea ipotezelor;
- formularea concluziilor, asupra cercetărilor;
- fundamentarea calculelor de prognoză.
Observarea statistică constă în culegerea de informaţii, după o metodologie
unitară, pentru toate unităţile colectivităţii. Planul observării statistice poate cuprinde:
• Scopul observării, care este legat de scopul general al cercetării statistice.
Trebuie bine precizat pentru că în funcţie de el se delimitează obiectul observării, erorile
de observare etc.
• Colectivitatea statistică reprezintă elementele colectivităţii investigate.
• Unităţile de observare reprezintă elementele colectivităţii investigate.
• Caracteristicile statistice reprezintă răspunsurile la întrebările puse prin
chestionare (ex.: salariu, vechime etc.).
• Timpul observării vizează două momente esenţiale: timpul la care se referă
datele şi timpul în care se efectuează culegerea datelor.
• Locul observării are ca scop stabilirea facilă a unităţilor de observare.
• Măsurile organizatorice asigură condiţiile favorabile pentru desfăşurarea
observării statistice.
Felurile observării statistice:
• observare directă se face prin contactul direct cu unităţile de observat;
• observare pe bază de documente presupune prelucrarea de date din evidenţa
tehnico-operativă, contabilă, statistică.
Metodele de observare statistică sunt în funcţie de natura fenomenelor observate,
agenţilor economici, de posibilităţile tehnice de prelucrare de care se dispune.
Criterii de grupare a metodelor de observare pot fi:
a) după modul de organizare a activităţii social-economice:
- observaţii permanente, care se efectuează prin intermediul sistemului
informatic statistic;
- observaţii special-organizate ca: recensăminte, anchete, monografii;
b) după timpul la care se referă datele:
- observaţii curente, ca: rapoarte statistice;
- observaţii periodice, care se efectuează la un anumit interval de timp
(recensământul);
- observaţii unice, care se fac pentru consemnarea statistică a unui eveniment
nerepetabil;
c) după numărul unităţilor înregistrate:
- observaţii totale, prin care se culeg date de la toate unităţile colectivităţii
(recensământ, rapoarte statistice);
- observaţii parţiale, prin care se realizează înregistrări numai la o parte a
unităţilor colectivităţii (sondajul).
2.2. Sistematizarea datelor statistice şi prezentarea lor
Datele culese sunt colectate la un centru de prelucrare şi sunt supuse unor

prelucrări primare, destinate sistematizării lor şi desprinderii unor concluzii generale.
Etapele sistematizării implică:
1. Centralizarea datelor statistice necesită ca datele utilizate să fie comparabile
şi aditive, pentru a putea totaliza unităţile statistice sau valorile unei caracteristici, la
nivelul grupelor tipice sau a colectivităţilor observate.
Totalizarea valorilor se face prin însumare directă sau cu ajutorul unor coeficienţi
de echivalenţă. În urma centralizării, se obţin indicatori statistici de nivel (ex.: producţia de
antibiotice într-un interval dat).
Centralizarea pe subcolectivităţi omogene are ca scop o cunoaştere mai detaliată a
fenomenului, ceea ce este o centralizare pe grupe şi permite analiza fenomenului pe
elemente structurale.
2. Gruparea datelor statistice este o centralizare pe grupe omogene a unităţilor
unei colectivităţi după variaţia uneia sau a mai multor caracteristici de grupare. Tehnica
grupării necesită parcurgerea următoarelor etape:
a. Alegerea şi folosirea caracteristicilor de grupare
Caracteristica de grupare este aceea însuşire care stă la baza împărţirii
colectivităţilor în grupe omogene. Drept caracteristică de grupare se alege o caracteristică
esenţială cu un caracter stabil pentru unităţile colectivităţii, care exprimă natura
fenomenului cercetat şi corespunde scopului urmărit. În funcţie de numărul
caracteristicilor de grupare putem avea:
- grupe simple – cu o singură caracteristică de grupare;
- grupe combinate – se realizează prin luarea în considerare a două sau mai
multe caracteristici de grupare, ce se găsesc în relaţii de interdependenţă.
După natura caracteristicilor de grupare pot fi:
- grupări teritoriale, în care caracteristica de spaţiu este definitorie (grupare
pe ţări, judeţe etc.);
- grupări cronologice, ce se fac după caracteristica de timp;
- grupări după caracteristici atributive, exprimate numeric sau prin cuvinte.
b. Stabilirea numărului de grupe (r). Notăm cu r numărul de grupe ce se va stabili în
funcţie de amplitudinea variaţiei şi de numărul de unităţii ale colectivităţii. Astfel dacă
gruparea se va folosi ca metodă de sistematizare a datelor pentru calcularea indicatorilor
derivaţi şi aplicarea analizei statistice, este indicat să se folosească un număr suficient de
mare de grupe (pentru a surprinde corect forma variaţiei caracteristicilor). Dacă se va analiza
structura, mutaţiile de structură în raport cu tipurile calitative, este indicat să se folosească un
număr restrâns de grupe.
În funcţie de mărimea variaţiei, caracteristicilor studiate pot fi:
- grupări pe variante (se foloseşte când numărul variantelor este redus şi
amplitudinea mică);
- grupări pe intervale de variaţie (când numărul unităţilor colectivităţii este
mare şi amplitudinea variaţiei este mare).
c. Alegerea intervalului de grupare. Intervalul de variaţie este un grup omogen de
variante, despărţit de restul colectivului prin cele două limite ale grupei: inferioară şi
superioară. Mărimea intervalului de grupare (h) se află în funcţie de amplitudinea
variaţiei (A) şi numărul de grupe (r).
A = Xmax – Xmin,
unde: Xmax = limita superioară a caracteristicii;
Xmin = limita inferioară a caracteristicii;
A
h= ,
r
h – mărimea intervalului de grupare;

r – numărul de grupe.
Pentru determinarea mărimii intervalului de grupare, în cazul colectivităţilor de

dimensiuni relativ mari se poate utiliza şi formula lui Sturges:
A
h= ;
1 + 3,322 lg n
n = numărul de unităţi statistice ale colectivităţii analizate.
Intervalele de grupare pot fi: egale şi inegale, închise şi deschise, cu variaţie

continuă şi cu variaţie directă.
Când intervalele de grupare sunt deschise, ele trebuie închise în funcţie de
mărimea intervalului alăturat.
În intervalele cu variaţie continuă, limita superioară a fiecărui interval se repetă ca
limită inferioară a intervalului următor. Pentru a se evita includerea dublă a unor unităţi,
ce au valoarea egală cu una dintre limitele intervalului, se stabileşte o convenţie (limită
inferioară sau limită superioară inclusă în interval) prin care se precizează limita inclusă
în interval.
La intervalele cu variaţie discretă, limita inferioară este deplasată cu o unitate de
măsură faţă de limita superioară a intervalului precedent.
3. Prezentarea datelor statistice se utilizează pentru perceperea şi înţelegerea
manifestărilor dintr-o colectivitate, pentru a decide prelucrarea ei ulterioară, pentru
popularizarea datelor, cât şi pentru informarea opiniei publice. Aceste metode sunt
folosite şi ca mijloace auxiliare, dar eficiente de investigare a legăturilor dintre fenomene
şi a formelor de evoluţie în timp.
Prezentarea se poate face sub formă de:
• Serii statistice. Ca rezultat al sistematizării, seria statistică defineşte
corespondenţa dintre două şiruri de date statistice, în care primul reprezintă variaţia
caracteristicii urmărite, iar al doilea şir cuprinde frecvenţele de apariţie a variantelor
caracteristicii. Seria trebuie să ofere informaţii cu privire la succesiunea, mărirea valorilor
înregistrate şi a frecvenţelor corespunzătoare.
Între cele două şiruri există o legătură univocă, în sensul că unei valori individuale
oarecare îi corespunde o anumită frecvenţă, respectiv un număr care arată de câte ori se
repetă valoarea individuală respectivă.
• Grafice statistice. Graficul este o imagine spaţială, cu caracter convenţional,
care, prin diferite mijloace plastice de reprezentare, reliefează ceea ce este caracteristic,
esenţial pentru obiectul cercetării. Graficele reprezintă datele şi proporţiile dintre ele cu
ajutorul unor lungimi, suprafeţe, volume. Principalele metode de reprezentare sunt: figuri
geometrice; grafice într-un sistem de coordonate (cadranul I, din sistemul de axe
rectangulare); reprezentări cu ajutorul hărţilor.
Utilizarea graficelor presupune cunoaşterea elementelor constructive şi respectarea
unor reguli şi principii referitoare la proporţii.
Principalele tipuri de grafice statistice:
• diagrame prin benzi şi coloane. Se folosesc în scopul popularizării unor aspecte
din viaţa social-economică, pentru a reda imaginea unui fenomen în evoluţia lui în timp,
când distanţele dintre perioade sunt mari şi inegale;
• diagrame prin figuri geometrice;
• diagrame de suprafaţă:
- grafice prin areale;
- diagrame de structură.
• diagrame de volum (piramidă, cilindru, stereograme).
Graficele prin areale. Se construiesc sub forma unor figuri geometrice în plan, a
căror suprafaţă este proporţională cu mărimea caracteristicii.
Diagrame de structură. Presupun un raport de proporţionalitate între suprafaţa
figurii geometrice şi totalul structurii de 100%. Fiecare figură geometrică se va împărţi în
atâtea părţi câte are colectivitatea cercetată, părţile se vor distinge prin haşurarea sau
colorarea suprafeţelor respective.
• Diagramele seriilor de timp: diagrame prin coloane, cronograma, diagrame
polare.
Cronograma se foloseşte pentru a desprinde tendinţa de dezvoltare a fenomenelor
pentru fiecare etapă dată. În seria dinamică, valorile indicatorilor sunt reprezentate în
succesiunea lor în timp.
Diagrama polară ajută la interpretarea gradului şi formei de variaţie sezonieră ce
este datorată schimbării anotimpurilor, începerii şcolilor etc.
• Diagramele seriilor de repartiţie de frecvenţe:
- pentru seriile de frecvenţă unidimensionale se folosesc: histograma, poligonul
frecvenţelor, curba cumulativă a frecvenţelor (ogivă);
- pentru seriile de frecvenţă bidimensionale se folosesc: corelograma (diagrama
norului de puncte).
• Diagramele seriilor de spaţiu: cartogramele (hărţi ale teritoriului),
cartodiagramele (combinaţie între cartogramă şi diagrame de suprafaţă), pictogramele
(folosesc figuri naturale şi convenţionale, fotografii – asociate cu diagrame prin areale
pentru a mări efectul).
• Tabele statistice constituie un ansamblu de judecăţi prezentat într-o formă
succintă, în cuvinte şi expresii numerice, referitoare la fenomenele şi procesele studiate.
Se folosesc atât pentru prezentarea rezultatelor cercetării, cât şi în cadrul analizei
indicatorilor derivaţi. Tabelul trebuie să respecte elementele de conţinut (subiectul şi
predicatul tabelului) şi cele de formă (macheta tabelului). Tabelele statistice sunt variate
şi se folosesc în etapa culegerii datelor, în cursul prelucrării sau al analizei statistice.
Seriile statistice formate din date primare sau derivate se prezintă în vederea
prelucrării, analizei sau evidenţierii rezultatelor, cu ajutorul tabelelor statistice.
Tabelul statistic poate fi definit ca o formă de prezentare a unei sistematizări
logice de date primare sau mărimi statistice derivate, într-o reţea de linii şi coloane, un
instrument important folosit în prelucrarea şi analiza rezultatelor cercetării. În elaborarea
unui tabel statistic trebuie să avem în vedere unele aspecte comune, cu caracter
obligatoriu.
Principalele tipuri de tabele statistice:
1) tabelul simplu – se foloseşte pentru colectivităţile nereprezentate in grupe
tipice dupa o anumită caracteristică;
2) tabelul cronologic – un tabel statistic simplu în care se prezintă rezultatele
centralizării efectuate pentru diferite unităţi de timp;
3) tabelul statistic pe grupe – cuprinde date numerice ale colectivităţii studiate,
despărţite în grupe omogene după o singură caracteristică de grupare;
4) tabelul combinat – este tabelul statistic prin care colectivitatea se prezintă
împărţită în grupe după două sau mai multe caracteristici;
5) tabelul cu dublă intrare – folosit în cazul în care elementele se repartizează
concomitent după două caracteristici de grupare legate între ele, astfel încât unei valori a
oricărei caracteristici îi corespunde o serie de distribuţie după cealaltă caracteristică de
grupare;
6) tabelul de asociere – pentru prezentarea distribuţiei elementelor unui
ansamblu, după două caracteristici corelate logic şi a căror formă de prezentare alternează
între doua posibilităţi.
Construcţia corectă a tabelului statistic conduce la obţinerea unui instrument util
nu numai pentru prezentarea datelor, ci şi pentru analiza fenomenelor socio-economice.
2.3. Indicatorii statistici
Indicatorul statistic este expresia numerică a unor fenomene, procese, activităţi

sau categorii economice şi sociale, delimitate în timp, spaţiu şi structură organizatorică.
Pentru cunoaşterea fenomenelor de masă, indicatorii statistici îndeplinesc mai multe
funcţii: de măsurare, de comparare, de analiză sau sinteză, de estimare, de verificare a
ipotezelor, de testare a semnificaţiei parametrilor utilizaţi.
După etapa în care apar în procesul cercetării statistice, indicatorii statistici sunt:
Indicatori primari, ce se obţin în procesul prelucrării primare, prin centralizarea
datelor provenite din observare totală sau parţială.
Indicatori derivaţi, ce se obţin prin comparări, abstractizări, generalizări, prin
aplicarea unor procedee specifice de prelucrare a mărimilor absolute a indicatorilor
primari. Ei pun în evidenţă aspectele calitative ale fenomenelor analizate:
– relaţia dintre părţile colectivităţii, dintre caracteristici;
– legăturile de interdependenţă dintre fenomene sau valori tipice;
– contribuţiile diverşilor factori la variaţia unui fenomen etc.
Comparaţiile dintre date pot fi făcute prin raportare (mărimile relative) sau prin
diferenţă (modificare absolută).
Mărimea relativă (MR) este rezultatul comparării, sub formă de raport, a doi
indicatori statistici, şi arată printr-un singur număr câte unităţi din indicatorul raportat revin la o
unitate a indicatorului bază de raportare.
Se poate exprima sub formă de:
• coeficienţi, care arată câte unităţi din indicatorul de raportat revin unei
singure unităţi baza de raportare;
• procente, care arată câte unităţi din indicatorul bază de raportare revin la
100 de unităţi din indicatorul de bază de raportare.
În analiza statistică se utilizează în funcţie de scopul analizei:
• Mărimi relative de structură (MRS) – sunt numite ponderi sau greutăţi
specifice, frecvenţe relative, exprimând raportul dintre parte şi întreg şi se calculează ca
raport între fiecare element sau grup de elemente ale colectivităţii, faţă de volumul
întregii colectivităţi.
Ponderea sau greutatea specifică:
xi
gi = n
∗100 ,
∑x
i =1
i
unde:
gi = ponderea;
xi = elementul sau grupul de elemente;
Σxi = totalul colectivităţii.
ni
Frecvenţe relative: n *i = n
∗ 100 ,
∑ ni
i =1
unde:
ni* = frecvenţa relativă;
ni = frecvenţa absolută;
Σni = suma frecvenţelor absolute.
Proprietate: Suma frecvenţelor relative ∑ n *i = 1, dacă se exprimă în coeficienţi/

Suma frecvenţelor relative ∑ n *i = 100, dacă este în procente.
• Mărimi relative de intensitate (MRI) – evidenţiază gradul, intensitatea de

răspândire a fenomenului, în raport cu variabila la care se raportează. Sunt considerate
caracteristici derivate ce se obţin prin raportarea a doi indicatori absoluţi, de natură diferită
ce se află într-un raport de interdependenţă cu semnificaţie economică concretă.
Se poate calcula sub formă de raport:
y
xi = i unde: xi= mărimea de intensitate;
zi
z i yi= cei doi indicatori absoluţi;

Q
ex. W = unde W = productivitatea muncii, Q = producţia,
T
T = nr. de salariaţi
• Mărimi relative de coordonare (MRC) – caracterizează raportul în care se află doi
indicatori de acelaşi fel, aparţinând unor grupe ale aceleaşi colectivităţi statistice, sau
X
unor colectivităţi de acelaşi fel, dar situate în spaţii diferite. Astfel, MRC: kA = A sau
B XB
XB
kB =
A XA
• Mărimi relative ale prevederii (MRPL) – fiind specifice oricărei economii

moderne în economia de piaţă, se calculează numai la nivelul fiecărei unităţi sau firme, în
funcţie de programele elaborate privind aprovizionarea, producţia, desfacerea de mărfuri.
Noţiuni: X0 = nivelul fenomenului realizat în perioada de bază;
Xpl= nivelul fenomenului programat pentru perioada curentă;
X1 = nivelul fenomenului realizat în perioada curentă.
În funcţie de aceste notaţii putem calcula:
X pl
a)mărimi relative ale sarcinii de plan : K pl = .100
0 X0
X1
b) mărimi relative ale realizării planului: K 1 = . *100
pl X pl
c) gradul de realizare a producţiei în perioada curentă faţă de bază:
X1
K1 = *100
0 X0
Toţi aceşti coeficienţi ne arată dacă activitatea firmei s-a desfăşurat conform
planului stabilit, sau dacă s-au constatat pierderi, ca să se poată interveni în mod util
pentru recuperarea lor. Adesea, reţinem numai valoarea ce depăşeşte sau este sub 100%.
Acest procent se mai numeşte ritm de creştere sau scădere, sau ritm de depăşire sau
realizări a planului.
3. ANALIZA STATISTICĂ A SERIILOR UNIDIMENSIONALE
În condiţiile competitivităţii vieţii economice şi sociale actuale, analiza tendinţei

centrale, în seriile de repartiţie, presupune luarea în consideraţie, nu numai a valorilor
individuale, ci şi a formei în care se repartizează frecvenţele de apariţie a acestor valori.
Mărimile medii sunt instrumente statistice ce exprimă, în mod sintetic şi
generalizat, ceea ce este normal esenţial, tipic şi general în evoluţia fenomenelor.
Cu cât gradul de complexitate al unui fenomen este mai mare, cu atât gama
factorilor de influenţă este mai largă şi implicit cu atât mai mare este variabilitatea
termenilor unei serii de repartiţie.
Indicatorii tendinţei centrale nu dau nicio explicaţie asupra împrăştierii, respectiv a
modului în care termenii seriei se abat între ei sau de la medie. Astfel, apare necesitatea
calculării indicatorilor statistici ai variaţiei.
Analiza detaliată a fenomenelor social-economice, cu grad mare de complexitate,
necesită structurarea colectivităţii pe grupe relativ omogene, în funcţie de variaţia uneia sau a
mai multor caracteristici de grupare.
Astfel, studiul împrăştierii unei caracteristici în întreaga colectivitate trebuie să se
completeze cu analiza împrăştierii din fiecare grupă şi dintre grupe, identificându-se
astfel, rolul diferiţilor factori de influenţă asupra variaţiei caracteristicii în colectivitatea
respectivă.
Măsurarea influenţei factorilor asupra variaţiei colectivităţii se realizează cu un
sistem de indicatori factoriali ai variaţiei ce se calculează la nivelul fiecărei grupe, dar şi
pe întreaga colectivitate.
3.1. Indicatorii tendinţei centrale
În acest capitol vor fi prezentate aspecte semnificative privind calcularea şi

proprietăţile parametrilor utilizaţi în caracterizarea tendinţei centrale. Pentru surprinderea
aspectelor esenţiale ale tendinţei centrale în cazul unei serii statistice univariate, se
calculează, în general, în funcţie de proprietăţile seriei:
mărimile medii, pentru caracteristicile numerice;
indicatorii de poziţie, determinaţi atât în cazul caracteristicilor numerice, cât şi în cel
al caracteristicilor nenumerice.
Aceşti indicatori rezumă caracteristicile seriei printr-un număr redus de valori. În
procesul de caracterizare a tendinţei centrale, dificultăţile sunt ridicate de verificarea
condiţiilor de aplicare a unui indicator pentru o serie de date. Astfel, au fost definite cinci
proprietăţi pe care trebuie să le satisfacă un indicator al tendinţei centrale, şi anume:
1) să fie o măsură obiectivă;
2) să ţină seama de toate valorile observate, dar să elimine pe cât posibil
influenţa valorilor aberante care se îndepărtează într-o mare măsură de ansamblul seriei
date;
3) să aibă o semnificaţie concretă, iar rezultatul să fie uşor de interpretat;
4) să fie puţin sensibil la fluctuaţia eşantionului – proprietate esenţială dacă
valorile seriei sunt abţinute în urma sondajului statistic, şi, nu în ultimul rând;
5) să aibă o formulă de calcul simplă.
Analiza tendinţei centrale, în seriile de repartiţie, presupune luarea în consideraţie,
nu numai a valorilor individuale, ci şi a formei în care se repartizează frecvenţele de
apariţie a acestor valori.
3.1.1. Mărimile medii
Mărimile medii sunt instrumente statistice ce exprimă, în mod sintetic şi generalizat,

ceea ce este normal esenţial, tipic şi general în evoluţia fenomenelor. Pentru aplicarea
corectă a mediilor este necesar să se respecte următoarele condiţii:
a) calculul mediilor să se bazeze pe folosirea unui număr mare de cazuri individuale
diferite, sub care s-a înregistrat caracteristica, a căror variaţie este întâmplătoare în raport
cu fenomenul în totalitatea lui;
b) valorile din care se va calcula media să fie omogene;
c) alegerea acelei forme de medie care corespunde cel mai bine formei de variaţie a
caracteristicii cercetate şi informaţiilor de care se dispune.
Media valorilor individuale ale unui fenomen de masă este expresia sintetizării într-
un singur nivel reprezentativ, ceea ce este esenţial, tipic în apariţia, manifestarea şi
dezvoltarea lui. Mediile cele mai frecvent întâlnite:
Media aritmetică ( X ). Se foloseşte în general când fenomenul supus cercetării
înregistrează modificări aproximativ constante într-o progresie aritmetică. Poate fi:
n
∑ xi
Media aritmetică simplă: X = i =1 ,
n
unde: X = media aritmetică;

n = nr. variantelor individuale;
∑ x i = suma valorilor individuale ale caracteristicii.
Media aritmetică ponderată: se foloseşte pentru seriile de distribuţie, când variante
ale caracteristicii se înregistrează de mai multe ori.
p
∑ xini
X = i =1
p
∑ ni
i =1
unde:
x1, x2,..., xp – niveluri individuale;
ni – frecvenţa grupelor.
X −a
∑ i  * ni
Formula de calcul a mediei simplificate: X= i 
h 
*h + a
∑ ni
i
unde:
a = valoarea caracteristicii cu frecvenţă maximă
Observaţii:
• sensibilitatea ei, faţă de valorile extreme ale seriei;
• devine nereprezentativă, dacă termenii seriei sunt foarte împrăştiaţi;
• omogenitatea colectivităţii este o condiţie a reprezentativităţii, pentru orice tip de
mărime medie;
• este indicat a se calcula când frecvenţele maxime sunt în centrul seriei.
Media armonică ( X h ) se calculează din valorile inverse ale termenilor seriei, ca
medie simplă sau ponderată.
n
Pentru serii simple: X h = i = 1,p
1
∑
i xi
∑ ni
Pentru serii de frecvenţă: Xh = i
1
∑ * ni
i xi
Observaţii:
• pentru distribuţiile de frecvenţă este indicat a se folosi când în serie predomină
valorile mici, seria fiind asimetrică către valorile minime ale caracteristicii (frecvenţa
maximă este în prima grupă).
Media pătratică ( X p ) se calculează prin extragerea rădăcinii pătrate din media
aritmetică a pătratelor termenilor seriei, ca medie simplă sau ponderată:
x2
Pentru seriile simple: X p = ∑ i
n
x 2n
Pentru seriile de frecvenţă: X p = ∑ i i
∑ ni
Observaţii:
• se foloseşte când dăm o importanţă mare termenilor mari ai seriei sau în cazul în
care termenii seriei au valori pozitive şi negative;
• frecvenţa maximă va fi la ultima grupă a seriei.
Media geometrică ( X g ). Se bazează pe relaţia de produs a termenilor seriei şi se
mai numeşte şi medie logaritmică.
Pentru seria simplă: X g = n ∏ x i , i = 1, n
∑ ni n
Pentru seria frecvenţelor: Xg = ∏ x i i , i = 1, n
Dacă logaritmăm rezultă:

lg x
Pentru seria simplă: lg X g = ∑ i
n
n lg x
Pentru seria frecvenţelor: lg X g = ∑ i i .
∑ ni
X
Media ( g ) se află prin antilogaritm.
Observaţii:
• nu poate fi folosită dacă în cadrul seriei există cel puţin un termen negativ,
expresia devine imaginară;
• sau dacă există un termen zero, anulează produsul termenilor;
• mai este denumită şi medie de ritm, fiind folosită pentru calculul ritmului mediu de
creştere.
X h ≤ Xg ≤ X ≤ X p
Relaţiile existente între aceste medii sunt date de inegalităţile: .
3.3.1.2. Indicatorii de poziţie
Sunt denumiţi şi medii de structură, iar dintre aceştia amintim:
• quantile de ordinul K: pentru K = 2 – mediana (Me); pentru

K = 4 – quartilele (Q1, Q2 = Me, Q3); pentru K = 10 – decilele (D1, ……….,
D5 = Me, ….., D9);
• modul (Mo).
Aceşti indicatori evidenţiază tendinţa de aglomerare sau concentrare a valorilor
individuale, către anumite valori tipice. Se folosesc pentru: estimarea nivelului mediu;
evaluarea asimetriei seriei etc.
Mediana (Me) reprezintă acea valoare a caracteristicii situată în mijlocul seriei după
ce termenii seriei au fost aranjaţi crescător sau descrescător. Cazul seriei simple:
• număr impar de termeni: 1 5 9 12 16 20 25 ⇒ Me =12
• număr par de termeni: 1 5 8 12 16 20 8 + 12 20

Me = = = 10
2 2
Cazul seriei statistice cu intervale – pentru calculul Me se urmăresc etapele:

• cumularea crescătoare a frecvenţelor:
n +1
• determinarea locului Me cu relaţia ∑ i ;
2
∑ ni +1
− ∑ n pMe
• calculul medianei cu formula: Me = X 0 + h 2
n Me
∑ ni + 1
= locul Me,
2
unde:
X0 – limita inferioară a intervalului median;
h – mărimea intervalului;
∑ n pMe = suma frecvenţelor cumulate, precedente intervalului median;
n Me = frecvenţa absolută a intervalului median.
Quartile sunt acele valori ale caracteristici ce împart seria ordonată în patru părţi
egale. Sunt în număr de trei (Q1, Q2, Q3) şi se calculează cu relaţiile:
∑ ni +1
− ∑ n pQ1
Q1 = X 0 + h 4
n Q1
X 0 = limita inferioară a intervalului Q1,

h = mărimea intervalului;
∑ ni +1
= locul primei quartile Q1;
4
∑ n pQ1 = frecvenţe cumulate precedente ale intervalului Q1
n Q1 = frecvenţa absolută a intervalului Q1
Q2 = Me
3
(∑ n i ) ∑n
+1 − pQ 3
Q3 = X 0 + h 4
n Q3
3
X 0 = limita inferioară a intervalului Q3,
4
(∑ n + 1) = locul Q3;
i
∑ n pQ3 = frecvenţe cumulate precedente intervalului Q3;
nQ 3 = frecvenţa absolută a Q3.
Valoarea modală reprezintă acea valoare a caracteristicii, care are cea mai mare
frecvenţă de apariţie. Se calculează numai în distribuţie de frecvenţă. Pentru o repartiţie
de frecvenţă pe variate M0 se identifică pe calea simplei examinări a şirului de frecvenţe.
Mo = 2
Număr rebuturi
0 1 2 3 4 5 TOTAL
xi
Număr loturi ni 10 20 40 15 10 5 100
Pentru o serie de frecvenţă pe intervale, determinarea M0 se face pe etape:

– determinarea intervalului modal, fiind intervalul de variaţie al caracteristicii cu
frecvenţă maximă
– estimarea valorii modale cu relaţia:
∆1
Mo = Xo + h
∆1 + ∆ 2
unde:
X 0 = limita inferioară a intervalului modal;
∆1 = diferenţa dintre frecvenţa intervalului modal şi frecvenţa intervalului

precedent;
∆ 2 = diferenţa dintre frecvenţa intervalului modal şi frecvenţa intervalului următor;
h = mărimea intervalului.
Exemplu:
Calculul M0 pe exemplul seriei de frecvenţe pe intervale de la Me cu intervalul modal
(20,25)
Mo = 20 +5 (18 − 12 ) = 23 ,33 20 < 23,33 < 25

(18 − 12 ) + (18 − 15 )
Observaţii:
• Mо poate înlocui media când ea nu se poate calcula sau nu are sens a fi calculată:
industria confecţiilor: nu există mărime medie, ci talia cea mai căutată (la fel la
încălţăminte);
• Mо este util pentru seria de repartiţie asimetrică;
• Mе şi Mо se exprimă în aceeaşi unitate de măsură ca şi variabila studiată.
3.2. Indicatorii variaţiei
Cu cât gradul de complexitate al unui fenomen este mai mare, cu atât gama
factorilor de influenţă este mai largă şi implicit cu atât mai mare este variabilitatea
termenilor unei serii de repartiţie. Indicatorii tendinţei centrale nu dau nicio explicaţie
asupra împrăştierii, respectiv a modului în care termenii seriei se abat între ei sau de la
medie.
Astfel, apare necesitatea calculării indicatorilor statistici ai variaţiei, care rezolvă:
– verificarea reprezentativităţii mediei ca valoare tipică a seriei de distribuţie;
– verificarea gradului de omogenitate al seriei;
– verificarea sistematizării informaţiilor prin gruparea statistică;
– caracterizarea gradului şi formei de variaţie a unei variabile statistice.
Clasificarea indicatorilor variaţiei:
1. După numărul variantelor cuprinse în metodologia lor de calcul:
– indicatori simpli;
– indicatori sintetici ai variaţiei.
2. După metodologia de calcul şi forma de exprimare, deosebim:
– indicatori ai împrăştierii, calculaţi ca mărimi absolute;
– indicatori de variaţie calculaţi ca mărimi relative, în raport cu valoarea unui
indicator al tendinţei centrale (media).
3. După modul de sistematizare a datelor complexe:
– indicatori ai variaţiei, calculaţi pentru serii de distribuţie unidimensionale;
– indicatori ai variaţiei, calculaţi pentru serii de distribuţie multidimensionale.
Indicatorii simpli ai variaţiei se caracterizează prin acea că se calculează în cifre

absolute sau relative, prin compararea valorilor individuale extreme, sau prin compararea
fiecărei valori individuale cu valoarea lor medie.
Amplitudinea împrăştierii este expresia cantitativă a domeniului de variaţie al unui

fenomen şi se calculează ca mărime absolută sau relativă.
Amplitudinea absolută: A = Xmax - Xmin
Amplitudinea relativă: A% = A ⋅100

X
Se utilizează la alegerea numărului de grupe (r), la stabilirea mărimii intervalului de

grupare (h), la dirijarea statistică a procesului de fabricaţie.
Abaterile individuale (di) ne arată cu câte unităţi de măsură, sau de câte ori valoarea
individuală a caracteristicii este mai mare sau mai mică decât mărimea unui indicator al
tendinţei centrale. Abaterile individuale se calculează în cifre absolute sau relative:
Abaterile individuale absolute (di): di = Xi - X , pentru i = 1, n
Abaterile individuale relative (di%): di% di

= ⋅100 , pentru i = 1, n
x
Indicatorii simpli ai variaţiei permit o caracterizare parţială şi aproximativă a

variaţiei, pentru că se calculează pe baza relaţiei între doi termeni ai seriei, sau între fiecare
termen şi media lor.
Indicatorii sintetici ai împrăştierii caracterizează gradul de variaţie, luând în
considerare toţi termenii seriei. Indicatorii sintetizează într-o singură expresie numerică,
variaţia valorilor individuale, faţă de tendinţa centrală a caracteristicilor urmărite într-o
populaţie statistică. În funcţie de metodologia de calcul în statistică se calculează:
• Abaterea medie absolută (d ) reprezintă media aritmetică simplă sau ponderată a
abaterilor absolute ale termenilor seriei de la tendinţa lor centrală.
∑ xi − x
Pentru serii simple: d = i pentru i = 1, k
n
2
∑ xi − x * ni
Pentru serii de frecvenţă: d = i pentru i = 1, k
∑ ni
i
unde:
k = numărul de variante distincte sau intervale de grupare;
ni = frecvenţe absolute.
Observaţii:
– pentru seriile de distribuţie pe intervale se iau centrele de interval;

– este concludentă numai pentru seriile cu grad mare de omogenitate.
( )
• Dispersia σ 2 se calculează ca o medie aritmetică simplă sau ponderată a pătratelor
abaterilor termenilor de la media lor.
(
∑ xi − x )2
Pentru seria simplă: σ 2 = i pentru i = 1, p
n
(
∑ xi − x * ni)2
Pentru seria de frecvenţă: σ 2 = i
∑ ni
i
( )2
*
∑ xi − x * ni%
Pentru serii de frecvenţe relative : σ 2 = i
100
Formula de calcul simplificat al dispersiei:

2
x −a
∑ i  * ni
h 
σ2 = i 
2
∑ ni
(
*h2 − x − a )
i
unde:
a = centrul de interval al caracteristicii cu frecvenţă maximă.
Observaţii:
2
• σ şi x calculate pe baza seriilor de repartiţie pe intervale, sunt mai puţin exacte
decât dacă s-ar folosi date individuale negrupate;
2
• cu cât intervalele de grupare sunt mai mari, cu atât σ şi x sunt mai puţin
semnificative;
2
• σ este un indicator abstract, fără conţinut economic;
2
• σ măsoară variaţia totală a caracteristicilor studiate, datorate cauzelor esenţiale şi
întâmplătoare;
• Abaterea medie pătratică (abaterea standard) se defineşte ca medie pătratică simplă

sau ponderată a abaterilor valorilor individuale de la tendinţa centrală, sau ca rădăcină
pătrată a dispersiei.
2
Astfel: σ = σ 2 , unde σ = dispersia, calculată prin orice metodă.
Observaţii:
• abaterea medie pătratică se exprimă în unitatea de măsură a caracteristicii studiate,
iar valoarea sa este cu atât mai mare cu cât variaţia valorilor individuale din care s-a
calculat este mai mare;
• comparând σ cu d , calculate pentru aceeaşi serie: d ≤ σ ;
• în analizele statistice, se preferă σ , ca fiind un parametru al legii normale
(majoritatea metodelor statistice au la bază ipoteza normalităţii);
• se pretează mai bine la calculul algebric;
• în analizele financiar-bursiere, σ poate fi utilizată ca o măsură a riscului.
• Coeficientul de variaţie (v).

Întrucât atât media, cât şi abaterea standard sunt indicatori exprimaţi în unităţi de
măsură concrete şi nu por fi folosiţi pentru compararea a două serii de date exprimate în
unităţi de măsură diferite.
Acest indicator calculat pentru o serie numerică urmăreşte în principal următoarele:
1) verificarea reprezentativităţii mediei (dacă valoarea coeficientului de variaţie
este mai mică decât 30%, putem afirma că media este reprezentativă pentru
seria de date);
2) verificarea şi compararea omogenităţii seriilor de date. Ierarhia coeficienţilor
de variaţie ai seriilor de date defineşte ordinea acestora după gradul de
omogenitate.
Coeficientul de variaţie este o măsură a dispersiei relative, care descrie abaterea
medie pătratică ca procent din media aritmetică. Permite compararea împrăştierii valorilor
individuale a mai multor caracteristici cantitative ce nu sunt exprimate în aceeaşi unitate de
măsură.
Se calculează cu relaţia:
σ
V= *100
x
Observaţii:
• coeficientul de variaţie ia valori în intervalul 0-100%;
• dacă tinde spre 0, este o variaţie slabă, o colectivitate omogenă şi o medie cu un
grad mare de reprezentativitate;
• dacă tinde spre 100%, variaţia este intensă, colectivitatea eterogenă;
• practica a stabilit pragul de trecere de la omogenitate la eterogenitate:
- dacă „v” ≤ 35%, colectivitate este omogenă, media reprezentativă, gruparea bine
efectuată;
- dacă „v” ≥ 35%, colectivitate este eterogenă, media nereprezentativă, gruparea
trebuie refăcută.
3.3. Analiza variaţiei într-o serie de repartiţie bidimensională
Analiza detaliată a fenomenelor social-economice, cu grad mare de complexitate,

necesită structurarea colectivităţii pe grupe relativ omogene, în funcţie de variaţia uneia sau
a mai multor caracteristici de grupare.
Astfel, studiul împrăştierii unei caracteristici în întreaga colectivitate trebuie să se
completeze cu analiza împrăştierii din fiecare grupă şi dintre grupe, identificându-se astfel,
rolul diferiţilor factori de influenţă asupra variaţiei caracteristicii în colectivitatea
respectivă.
Măsurarea influenţei factorilor asupra variaţiei colectivităţii se realizează cu un
sistem de indicatori factoriali ai variaţiei ce se calculează la nivelul fiecărei grupe, dar şi pe
întreaga colectivitate. Se poate calcula:
∑ y i n ij
Media de grupă (câte una pentru fiecare grupă după (x) y i = , i = 1.m
∑ n ij
∑ yi n i
Media generală a colectivităţii y 0 = y = i i = 1, p
∑ ni
i
Dispersia fiecărei grupe (dispersie parţială) se calculează ca o medie aritmetică

ponderată a pătratelor abaterilor variantelor caracteristicii, de la media de grupă.
(
∑ y j − y i n ij )2
j
σ 2i =
∑ n ij
j
− arată măsura în care factorii întâmplători, în interiorul fiecărei grupe influenţează

variaţia valorilor individuale ale caracteristicii;
− cu cât dispersia din interiorul fiecărei grupe este mai mare, cu atât grupa este mai
puţin omogenă.
Media dispersiilor parţiale se calculează ca medie aritmetică ponderată a

dispersiilor de grupă şi sintetizează influenţa factorilor întâmplători pe toată
2
∑ σi n i
2 i
colectivitatea: σ = unde:
∑ ni
i
σi2 = dispersii de grupă;

ni = volumul grupelor.
Dispersia dintre grupe se calculează ca o medie aritmetică ponderată, a pătratelor

abaterilor, mediilor de grupă, faţă de media caracteristicii generale.
(
∑ yi − y0 n i )2
δ2 = i
∑ ni
i
- reflectă variaţia caracteristicii dependente, datorată acţiunii cauzelor esenţiale, pe

întreaga colectivitate, deci influenţa factorului de grupare asupra caracteristicii rezultative
(y).
Dispersia totală măsoară întreaga împrăştiere a valorilor caracteristicii rezultative

(y), care este produsă, atât de acţiunea factorilor esenţiali, cât şi a celor neesenţiali,
variabili de la o grupă la alta, sau în cadrul aceleaşi grupe.
(
∑ y j − y0 )2 n j
j
σ0 2 =
∑nj
j
- cu cât dispersia totală ( σ 0 2 > 0) cu atât colectivitatea, are un caracter mai eterogen.
Regula de adunare a dispersiilor arată relaţia dintre dispersia totală şi cele două
dispersii factoriale, cu formula: σ 0 2 = σ 2 + δ 2
unde:
σ 02 = dispersia totală;
σ 2 = media dispersiilor parţiale;
δ = dispersia dintre grupe.
Pe baza ei se calculează:
• Coeficientul de determinaţie δ2
R2 = ⋅ 100
σ 02
- arată care este ponderea factorului principal de grupare în variaţie totală a
caracteristicii.
2
2 σ
• Coeficientul de nedeterminaţie K = ⋅ 100
σ0 2
- arată care este ponderea factorilor întâmplători în variaţia totală a caracteristicii.
Între cei doi coeficienţi există următoarea relaţie: R 2 + K 2 = 1
Dacă: R 2 > K 2 , factorul principal de grupare acţionează hotărâtor asupra variaţiei
caracteristicii rezultative.
R2 < K2 , variaţia caracteristicii rezultative se datorează influenţei exercitate de alte
cauze, aceasta fiind independentă de variaţia caracteristicii factoriale.
3.4. Analiza asimetriei repartiţiilor empirice
În urma prelucrării informaţiilor, se obţin serii de repartiţie de frecvenţă empirice, ce

se pot compara cu repartiţii teoretice, a căror formă de repartiţie este cunoscută. Cea mai
frecventă serie de repartiţie, către care tind seriile empirice, este distribuţia normală sau
funcţia Gauss-Laplace, ale cărei frecvenţe se distribuie simetric, de-o parte şi de alta a
frecvenţei maxime, plasată în centrul seriei. Graficul acestei distribuţii are formă de
clopot, în raport cu ordonata maximă, iar X = Me = Mo .
Noţiunea de asimetrie se referă la felul în care frecvenţele unei distribuţii empirice
se abat de la curba normală a frecvenţelor. Sunt cunoscute distribuţii empirice: uşor
asimetrice; pronunţat asimetrice.
Serii în formă de „U” apar atunci când frecvenţele maxime sunt la capetele
intervalului de variaţie, iar frecvenţa minimă în centrul intervalului.
Reprezentările grafice ne oferă o imagine asupra asimetriei, dar gradul de asimetrie
este măsurat cu indicatori specifici, din care amintim pe cel mai important:
Coeficientul de asimetrie (Cas) a lui PEARSON
- se calculează ca raport între asimetria absolută (AS) şi abaterea medie pătratică:
X − Mo
As = X − Mo; Cas =
σ
- Cas are o valoare abstractă, arătând mărimea şi felul asimetriei, iar valorile lui sunt
cuprinse în intervalul (-1, 1).
- Dacă: Cas = 0, seria este simetrică;
Cas →0, asimetrie mică
Cas →(+/- 1), asimetrie pronunţată
Cas în intervalul (0,1) asimetrie pozitivă
Cas în intervalul (-1,0) asimetrie negativă.
4. CERCETAREA PRIN SONDAJ
Într-o economie de piaţă, sondajul este o formă preponderentă de obţinere a

datelor statistice, datorită operativităţii şi economicităţii obţinerii lor.
Utilizarea sondajului statistic ca alternativă a observării totale este un rezultat firesc
al avantajelor majore pe care le aduce această formă de cercetare statistică. În general,
sondajul se utilizează întrucât asigură reducerea timpului şi costului de obţinere a
informaţiei statistice.
Sondajul este o procedură prin care se caracterizează o populaţie, în baza cercetării
unei părţi a acesteia, deci a unui eşantion prelevat din populaţia de origine. Rezultatul
obţinut pe baza sondajului se extrapolează, la dimensiunea întregii populaţii. Extinderea
rezultatelor de la parte, la întreg, nu are caracter determinist, ci probabilist, fiind supuse
unui risc de a fi eronate.
Principalele erori de sondaj sunt erorile de reprezentativitate, ce se pot măsura. O
astfel de eroare sub ±5%, permite a se aprecia că sondajul este reprezentativ, deci arată o
imagine aproximativ fidelă a realităţii.
Statistica oferă variante de prelevare a unităţilor şi alcătuirea eşantioanelor, astfel
încât să asigure un grad ridicat de reprezentativitate prin: sondaje aleatoare; sondajul
simplu; sondajul tipic (stratificat); sondajul de serii; sondaje dirijate; sondaje sistematice.
Sondajul statistic
Culegerea informaţiilor statistice în procesul cercetării reprezintă o problemă
importantă, de volumul şi calitatea acestor date depinzând, în mod direct, calitatea
rezultatelor obţinute.
Observarea statistică, în funcţie de amploarea sa, se poate realiza prin două metode:
1) prin înregistrarea caracteristicilor urmărite în cadrul programului cercetării a
tuturor unităţilor populaţiei statistice observate (observare totală), sau
2) prin înregistrarea valorilor caracteristicilor numai pentru o parte a populaţiei
totale (observare parţială).
4.3.1. Avantajele şi limitele cercetării prin sondaj
Utilizarea sondajului statistic, ca alternativă a observării totale, este un rezultat firesc

al avantajelor majore pe care le aduce această formă de cercetare statistică. În general,
sondajul se utilizează întrucât asigură reducerea timpului şi costului de obţinere a
informaţiei statistice.
Costurile de obţinere a datelor statistice asupra cărora se vor efectua prelucrările
statistice sunt cu mult mai mici decât în cazul observării totale, deoarece se înregistrează
numai o parte a populaţiei de referinţă. Astfel, este posibil ca pe baza unui eşantion relativ
mic să obţinem date care să caracterizeze suficient de bine colectivitatea totală.
Rapiditatea reprezintă unul dintre argumentele importante ce a dus la utilizarea cu
preponderenţă a cercetărilor selective în studiul fenomenelor socio-economice. Nu de
puţine ori, în studierea unui fenomen, se dispune de prea puţin timp între momentul în care
se stabilesc datele necesare cercetării şi acela în care se utilizează rezultatele. Astfel, dacă
se efectuează o anchetă statistică pentru a măsura eficacitatea unei campanii publicitare,
observarea şi culegerea datelor trebuie să fie realizate cât mai aproape de debutul acesteia.
Cum eşantioanele sunt mult mai mici decât populaţia totală, se reduce atât timpul de
culegere, cât şi cel de prelucrare a datelor, dar în aceeaşi măsură se reduce şi timpul de
pregătire a observării.
Exactitatea – în general, orice proces de observare statistică este susceptibil de a fi
afectat de erori.
Codiţii speciale – există anumite situaţii în care observările totale nu pot fi utilizate.
Exemplul tipic în acest caz este analiza calităţii unui lot de produse deoarece aceasta
presupune uneori distrugerea parţială sau totală a acestora.
Limitele cercetării prin sondaj sunt date, în general, de apariţia într-o măsură mai
mare sau mai mică a erorilor de eşantionare şi a dificultăţilor legate de desemnarea
eşantionului din populaţia totală.
Erori de eşantionare şi observare

În cazul sondajului statistic, conceptul de eroare desemnează abatere care se constată
între rezultatul obţinut prin sondaj şi valoarea reală a unei caracteristici.
Sondajele generează două tipuri de erori:
1. Erori de eşantionare
Mărimea acestor erori poate fi dată de o multitudine de factori.
S-a observat că, de exemplu, eroarea de eşantionare se diminuează în măsura în care
mărimea eşantionului creşte, întrucât sondajul se fundamentează pe legea numerelor mari.
Mărimea eşantionului nu este singurul element care influenţează eroarea de
eşantionare, aceasta fiind determinată în egală măsură şi de gradul de variaţie al
caracteristicii studiate, de planul de eşantionare şi de metodele de estimare a parametrilor.
Eroarea de eşantionare poate fi determinată şi de caracteristicile populaţiei de referinţă
din care se extrage eşantionul. Metoda sondajului se aplică numai în măsura în care
populaţia de referinţă este suficient de mare, iar unităţile care o compun sunt omogene – în
caz contrar, se va proceda la o observare totală.
2. Erori de observare
Acestea sunt prezente în egală măsură atât în observările parţiale, cât şi în cele totale,
din cele mai diverse cauze. Ele pot proveni datorită dificultăţilor întâlnite în constituirea şi
actualizarea bazei de sondaj sau a confuziilor generate de formularea întrebărilor din
chestionare.
Cum aceste două tipuri de erori afectează rezultatele cercetării prin sondaj, ele trebuie
limitate într-o măsură cât mai mare cu putinţă.
Într-o economie de piaţă, sondajul este o formă preponderentă de obţinere a datelor
statistice, datorită operativităţii şi economicităţii obţinerii lor. Sondajul este o procedură
prin care se caracterizează o populaţie, în baza cercetării unei părţi a acesteia, deci a unui
eşantion prelevat din populaţia de origine. Rezultatul obţinut pe baza sondajului se
extrapolează, la dimensiunea întregii populaţii. Extinderea rezultatelor de la parte, la
întreg, nu are caracter determinist, ci probabilist, fiind supuse unui risc de a fi eronate.
Principalele erori de sondaj sunt erorile de reprezentativitate, ce se pot măsura:
Absolut, ca dimensiune a deplasării paramentului de sondaj ( X ), de la mărimea
adevărată a lui în populaţie generală ( X 0 ), respectiv: dx = X − X 0
X − X0
Relativ, se poate exprima dx = * 100.
X0
O astfel de eroare sub ±5%, permite a se aprecia că sondajul este reprezentativ, deci
arată o imagine aproximativ fidelă a realităţii.
Statistica oferă variante de prelevare a unităţilor şi alcătuirea eşantioanelor, astfel
încât să asigure un grad ridicat de reprezentativitate prin: sondaje aleatoare; sondajul
simplu; sondajul tipic (stratificat); sondajul de serii; sondaje dirijate; sondaje sistematice.
Fiecare dintre aceste tipuri de sondaj se poate efectua:
- repetat, când unitatea prelevată este restituită populaţiei de origine şi are şanse să
reintre în eşantion;
- nerepetat, când unităţile nu sunt restituite în populaţia generală.
Modelul teoretic al acestor două variante de prelevare se află în „URNA LUI
BERNOULLI”, cu bila revenită şi nerevenită.
4.3.2. Sondajul aleator simplu
Este varianta aleatoare elementară, celelalte tipuri putând fi înţelese ca soluţii

obţinute prin particularizarea unor elemente ale acestui tip de sondaj.
Simboluri de bază
Media caracteristicii
Indicatori Nr. de
din: unităţi Numerică Alternativ
ă
Populaţia
n X0 p
generală
Eşantion n X w
Indicatori Dispersia caracteristicii
din: Numerică Alternativă
Populaţia
σ02 σ p 2 = p(1 − p )
generală
Eşantion σx 2 σ w 2 = w (1 − w )
Indicatorii sondajului aleator simplu sunt:
Caracteristică numerică
Indicatori
Selecţie Selecţie
repetată nerepetată
1. Eroarea σ
2
σ2
x  n
µ =
x µ = x 1− 
n x n  N
medie
de sondaj
2. Eroarea ∆
x
= Z⋅µ
x
∆
x
= Z⋅µ
x
limită
3. Volumul 2 2
Z ⋅σ
x
2 2
Z ⋅σ
x
n=
2
n= 2 2
∆ x 2 Z ⋅σ
x
eşantionului ∆ x +
N
(n)
4. Intervalul
de încredere x−∆ < x < x+∆

x x
0
pentru media
generală
Caracteristică alternativă
Indicatori
Selecţie Selecţie
repetată nerepetată
1. Eroarea µw =
w ⋅ (1 − w ) 2 n
n µ w = σ w 1 −  =
 N
2
σw
medie (
w⋅ 1− w ) n 
1 − 
n n  N
de sondaj
2. Eroarea ∆w = Z ⋅ µw ∆w = Z ⋅ µw
limită
3. Volumul Z
2
⋅σ
2
w
n=
2 2
eşantionului 2 2
Z ⋅σ 2
Z ⋅σ
w
w ∆ w+
n= 2 = N
∆ w
(n)
2 2
Z (
⋅w 1− w ) (
Z ⋅ w 1− w )
=
2 2
∆ w 2
∆ w+
(
Z ⋅ w 1− w )
N
4. Intervalul
de încredere w − ∆w < p < w + ∆w
pentru media
generală
n
• Dacă se ajunge la situaţia ca n = N, atunci factorul 1 −  devine nul şi dispare,
 N
pentru că cercetarea parţială s-a transformat în cercetare totală.
• Dacă N – volumul colectivităţii este ridicat, iar n al sondajului este redus, atunci
 n
1 −  → 1, practic coincide în ambele tipuri de sondaj.
 N
• Z – este argumentul funcţiei de probabilitate Gauss-Laplace Φ(Z), care are o
repartiţie normală, fiind o valoare tabelară (tabelul cu valorile funcţiei Gauss-Laplace).
• Intervalul de încredere delimitează zona probabilă în care se va plasa valoarea
adevărată, dar necunoscută a mediei populaţiei generale ( x 0 ) .
4.3.3. Sondajul tipic (stratificat)
n
 N
 n
 N
Sondajul tipic se aplică cel mai frecvent în cercetarea fenomenelor social-economice

de masă. Acest sondaj se aplică colectivităţilor neomogene, care au grupe omogene
(tipuri de unităţi) după o caracteristică esenţială – notate cu N1, N2,..., Nr şi reprezentate
în sondaj prin volumul subeşantioanelor n1, n2,..., nr.
Dacă grupele colectivităţii sunt omogene, mediile de grupă (x i ) au valori apropiate de
valorile individuale din care s-au calculat, abaterile lor sunt mici, iar gradul de variaţie
este mic.
Variaţia mediilor de selecţie posibile va fi în funcţie de variaţia fiecărei grupe
( )
măsurată prin dispersiile de grupă (σi2 ) şi sintetizată prin media dispersiilor parţiale σ 2 .
Remarcă:
2
• Din regula de adunare a dispersiilor ştim că σ < σ02 , de aici rezultă că vom
avea erori mai mici în selecţia tipică.
• ()
Media de selecţie x se va calcula ca o medie aritmetică ponderată a mediilor
subeşantioanelor respective:
x=
∑ x n , pentru
i i i = 1, r .
∑n i
• Media dispersiilor de grupă  σ  se calculează ca o medie aritmetică ponderată

2
 
a dispersiilor de grupă:
 σ 2  = ∑σ n 2
i i
.
  ∑n i
Eşantionul se obţine prin extragerea de subeşantioane din nivelurile populaţiei totale

folosind procedee de selecţie aleatoare. Repartizarea eşantionului pe subeşantioane se
poate face prin trei procedee:
1. Selecţia tipică simplă

Repartizarea în mod egal a eşantionului pe subeşantioane, indiferent de numărul
unităţilor ce compun straturile populaţiei totale:
n
ni = , unde: r = numărul de straturi în populaţia totală.
r
2. Selecţia tipică proporţională
Formează subeşantioanele în raport de ponderea fiecarei grupe în colectivitatea
totală şi se respectă proporţia de selecţie n/N. Volumul fiecărui subeşantion va fi:
Ni
n ip = n′ ⋅ , unde i = 1, r .
∑ Ni
3. Selecţia tipică optimă

La formarea subeşantioanelor se are în vedere atât ponderea fiecărei grupe în
colectivitatea generală, cât şi gradul de omogenitate al fiecărei grupe măsurat prin
abaterea standard:
N i σi
nio = n ⋅ , pentru i = 1, r
∑ N i σi
unde: Ni = numărul unităţilor pe grupe din colectivitatea totală;
σi = abaterea standard pe grupe ale colectivităţii totale.
n
 N
 n
 N
Sondajul tipic se aplică cel mai frecvent în cercetarea fenomenelor social-economice

de masă. Acest sondaj se aplică colectivităţilor neomogene, care au grupe omogene
(tipuri de unităţi) după o caracteristică esenţială – notate cu N1, N2,..., Nr şi reprezentate
în sondaj prin volumul subeşantioanelor n1, n2,..., nr.
Dacă grupele colectivităţii sunt omogene, mediile de grupă (x i ) au valori apropiate de
valorile individuale din care s-au calculat, abaterile lor sunt mici, iar gradul de variaţie
este mic.
Variaţia mediilor de selecţie posibile va fi în funcţie de variaţia fiecărei grupe
( )
măsurată prin dispersiile de grupă (σi2 ) şi sintetizată prin media dispersiilor parţiale σ 2 .
Remarcă:
2
• Din regula de adunare a dispersiilor ştim că σ < σ02 , de aici rezultă că vom
avea erori mai mici în selecţia tipică.
• ()
Media de selecţie x se va calcula ca o medie aritmetică ponderată a mediilor
subeşantioanelor respective:
x=
∑ x n , pentru
i i i = 1, r .
∑n i
• Media dispersiilor de grupă  σ  se calculează ca o medie aritmetică ponderată

2
 
a dispersiilor de grupă:
 σ 2  = ∑σ n 2
i i
.
  ∑n i
Eşantionul se obţine prin extragerea de subeşantioane din nivelurile populaţiei totale
folosind procedee de selecţie aleatoare. Repartizarea eşantionului pe subeşantioane se
poate face prin trei procedee:
1. Selecţia tipică simplă

Repartizarea în mod egal a eşantionului pe subeşantioane, indiferent de numărul
unităţilor ce compun straturile populaţiei totale:
n
ni = , unde: r = numărul de straturi în populaţia totală.
r
2. Selecţia tipică proporţională
Formează subeşantioanele în raport de ponderea fiecarei grupe în colectivitatea
totală şi se respectă proporţia de selecţie n/N. Volumul fiecărui subeşantion va fi:
Ni
n ip = n′ ⋅ , unde i = 1, r .
∑Ni
3. Selecţia tipică optimă

La formarea subeşantioanelor se are în vedere atât ponderea fiecărei grupe în
colectivitatea generală, cât şi gradul de omogenitate al fiecărei grupe măsurat prin
abaterea standard:
N i σi
nio = n ⋅ , pentru i = 1, r
∑N i σi
unde: Ni = numărul unităţilor pe grupe din colectivitatea totală;
σi = abaterea standard pe grupe ale colectivităţii totale.
Observaţie: Selecţia tipică dă cele mai mici erori, dar în activitatea practică este greu de
aplicat.
5. ANALIZA STATISTICĂ A SERIILOR MULTIDIMENSIONALE
În economie, analiza legăturii cauzale între două evenimente nu trebuie făcută în

mod abstract, ci ţinând seama de condiţiile concrete în care acestea apar.
Analiza legăturilor cauzale începe printr-un demers calitativ, având la bază teoria
economică şi un număr suficient de mare de observaţii, în continuare utilizându-se
metode cantitative, specifice demersului statistic.
Statistica dispune de o serie de metode de studiere a dependenţelor dintre două sau
mai multe variabile. Printre acestea sunt şi cele cuprinse în analiza de regresie şi
corelaţie.
Legăturile dintre fenomenele şi procesele economice apar ca legături statistice
(stochastice), a căror particularitate este faptul că rezultatul este determinat ca urmare a
influenţei unui ansamblu de factori. Legăturile statistice se manifestă, ca tendinţă valabilă
numai la nivelul colectivităţii.
Metodele neparametrice se folosesc dacă variabilele se exprimă prin cuvinte, sau o
variabilă este calitativă şi alta cantitativă, sau ambele sunt cantitative, dar nu există
suficiente date pentru a se cunoaşte forma distribuţiei.
5.1. Tipuri de legături dintre fenomenele social-economice
Statistica dispune de o serie de metode de studiere a dependenţelor dintre două sau

mai multe variabile. Printre acestea sunt şi cele cuprinse în „analiza de regresie şi
corelaţie”. În cadrul ei se studiază legătura dintre o variabilă „y”, numită efect,
rezultativă, dependentă şi variabilă „x”, numită factorială, cauză independentă.
Regresia ne arată cum o variabilă este dependentă de altă variabilă (sau alte
variabile).
Corelaţia ne arată gradul în care o variabilă este dependentă de altă variabilă.
Legăturile dintre fenomenele şi procesele economice apar ca legături statistice, a
căror particularitate este faptul că rezultatul este determinat ca urmare a influenţei unui
ansamblu de factori.
Legăturile statistice se manifestă, ca tendinţă valabilă numai la nivelul colectivităţii.
Clasificarea legăturilor statistice

Se poate face în funcţie de următoarele criterii:
• După numărul caracteristicilor independente (x) luate în studiu:
- legături simple: Y=f(x), când se studiază dependenţa dintre o variabilă rezultată
(y) şi o variabilă factorială (x);
- legături multiple: Y =f(x1,x2,...,xn), când se studiază legătura dintre o
caracteristică dependentă (y) şi două sau mai multe caracteristici independente (x).
• După direcţia legăturii:
- legături directe, când caracteristica dependentă (y) se modifică în acelaşi sens cu
caracteristica independentă (x);
- legături inverse, când caracteristica dependentă (y) se modifică în sens invers,
caracteristicii dependente (x).
• După expresia analitică a legăturilor:

- legături liniare, acele dependenţe care pot fi exprimate cu ajutorul funcţiei liniare
(y = a + bx);
- legături neliniare, acele dependenţe care pot fi exprimate cu ajutorul funcţiilor
neliniare (parabole, hiperbolă, funcţie exponenţială etc.).
Pentru studiul legăturilor dintre fenomenele economice, se pot utiliza:
• Metode simple. Se folosesc pentru sistematizarea datelor, verificarea existenţei
legăturii, stabilirea direcţiei legăturii, precum şi aprecierea funcţiei analitice care exprimă
legăturile studiate. Principalele metode sunt:
- metoda seriilor paralele independente;
- metoda grupărilor;
- metoda tabelului de corelaţie;
- metoda grafică.
Dintre acestea vom trata doar metoda grafică sau graficul de corelaţie
(corelograma). Graficul se construieşte pornind de la perechile de valori (x, y), care se
reprezintă în cadranul I, al sistemului de axe rectangulare:
- Pe ox, se reprezintă valorile variabilei (x);
- Pe oy, se reprezintă valorile variabilei (y).
Forma grafică a legăturii în câmpul de corelaţie are aspectul unui nor de puncte, de
unde se mai numeşte „Diagrama norului de puncte”.
Tendinţa norului de puncte permite vizualizarea şi stabilirea formei analitice a
funcţiei de regresie. Corelograma dă posibilitatea stabilirii existenţei, direcţiei, a formei şi
intensităţii legăturilor dintre cele două variabile.
5.2. Metode parametrice de măsurare şi analiză

a legăturilor dintre fenomenele şi procesele economice
Dintre metodele parametrice amintim:

- metoda regresiei;
- metoda coeficientului de corelaţie;
- metoda raportului de corelaţie;
- metoda analizei dispersionale.
• Metoda regresiei
Se bazează pe utilizarea funcţiei de regresie, care exprimă modificarea cantitativă a
caracteristicii rezultative „y”, ca urmare a influenţei exercitate de caracteristica factorială
„x”. Legătura dintre variabile se manifestă sub formă de tendinţă, astfel, funcţia de
modelare este o ecuaţie medie de tendinţă, identificată prin grafic şi confirmată de
TESTUL „F”.
În funcţie de numărul factorilor care influenţează caracteristica rezultativă „Y”,
deosebim:
Regresie simplă sau unifactorială, dacă funcţia include un factor.
Regresie multiplă sau multifactorială dacă funcţia include mai mulţi factori.
Modelul liniar de regresie. Are ca scop estimarea printr-un model sau funcţie
matematică a legăturii dintre cele două variabile.
Ecuaţia modelului liniar, va fi: y = a + bx
Dreapta utilizată este o estimaţie a funcţiei de regresie unde:
Y = variabila dependentă
X = variabila independentă
a,b = parametri de regresie
Parametrul „a” este valoarea lui y când x = 0, deci intersecţia dreptei cu axa oy.
Interpretarea economică a lui „a” se realizează în strânsă legătură cu problema analizată.
Parametrul „b” este numit „coeficient de regresie”, a cărui interpretare este
următoarea:
b=0, variabila y nu depinde de variabila x, ele sunt independente;
b#0, cele două variabile sunt dependente astfel:
b> 0, legătura este directă
b< 0, legătura este inversă.
Estimarea parametrilor se realizează prin metoda celor mai mici pătrate, pe baza
valorilor (x,y) observate într-un eşantion de volum „n”. Studiul fenomenelor şi
proceselor economico-sociale se face pe baza unui număr mare de date statistice, ce
impune folosirea următorului sistem:
na + bΣxi = Σyi
aΣxi+ bΣx2i= Σxiyi
Astfel, cu ajutorul determinanţilor sau cu orice altă metodă se calculează cei doi
parametri.
2
∆a ∑ x i ∑ y i − ∑ x i ∑ x i y i
a= =
∆p n ∑ x i2 − ( ∑ x i ) 2
∆b n ∑ x i y i −∑ x i ∑ y i
b= = , unde: ∆a, b, p=determinantul lui a, b şi principal.
∆p n ∑ x i2 − (∑ x i ) 2
Cu valorile coeficienţilor a şi b se calculează valoarea ecuaţiei de regresie, pentru
fiecare mărime a lui x. Valorile ecuaţiei de regresie se mai numesc şi valori teoretice ale
caracteristicii y în funcţie de x, iar operaţia de înlocuire a termenilor reali (y) cu valorile
ecuaţiei de regresie, se numeşte ajustare ( ŷ x = a + bx ).
• Corelaţia liniară simplă

Scopul analizei de corelaţie este să măsoare gradul, intensitatea legăturii dintre cele
două variabile (x, y).
Coeficientul de corelaţie măsoară intensitatea legăturii dintre cele două variabile
(x,y) şi se calculează ca o medie aritmetică a produsului abaterilor normale normate a
celor două variabile.
rxy =
(
∑ x−x y−y)( ) , iar în practică se foloseşte următoarea relaţie:
nσ x σ y
n ∑ xy − ∑ x ∑ y
rxy =
[n∑ x 2
][
− (∑ x )2 n ∑ y 2 − (∑ y )2 ]
Coeficientul rxy ia valori în intervalul (-1,1), arătând intensitatea şi direcţia legăturii.
Observaţie: Coeficientul rxy se calculează doar pentru legăturile liniare.
• Raportul de corelaţie
Este un indicator al intensităţii legăturii ce poate fi aplicat, atât în cazul regresiei
liniare, cât şi în cazul regresiei neliniare. Pentru un număr mic de date negrupate
prezentate ca serii paralele independente, raportul de corelaţie se determină:
2
∑ (y − ŷ x )
R xy = 1 −
2
, unde:
∑ (y − y )
ŷ x = valorile ajustate ale lui y, în funcţia de regresie

y = media caracteristicii y.
Raportul de corelaţie ia valori în intervalul (0, 1),
astfel:
Rxy = 0 – variabilele sunt independente

Rxy → 0 – legătură slabă
Rxy → 1 – legătură puternică
Deşi Rxy ia valori în intervalul (0,1), semnul pentru Rxy, se stabileşte în

concordanţă cu semnul coeficientului „b” din funcţia de regresie.
Observaţie: Se calculează în cazul oricărui tip de legături. În cazul legăturii liniare
Rxy = rxy. Dacă cei doi nu sunt egali, înseamnă că legătura nu este liniară şi trebuie
determinat raportul de corelaţie.
5.3. Metode neparametrice de măsurare a intensităţii

legăturilor dintre fenomene
Metodele neparametrice se folosesc dacă variabilele se exprimă prin cuvinte, sau o

variabilă este calitativă şi alta cantitativă, sau ambele sunt cantitative, dar nu există
suficiente date pentru a se cunoaşte forma distribuţiei.
Dintre metodele neparametrice amintim:
• Coeficientul de asociere. Presupune întocmirea unui tabel de asociere, care
prezintă colectivitatea după două caracteristici corelate logic, sau de forma
caracteristicilor alternative, cu două posibilităţi.
Tabelul de asociere a variabilelor (x,y)
x\y Y1 Y2 TOTAL
X1 a b a+b
X2 c d c+d
TOTAL a+c b+d n
Coeficientul de asociere măsoară intensitatea legăturii a două caracteristici liniare şi
se deduce din tabelul de asociere pe criteriul dependenţă/independenţă, cu formula
propusă de YULLE:
(ad − bc)
Q= ∈ [− 1,1]
(ad + bc)
• Coeficienţii de corelaţie ai rangurilor se folosesc pentru:
- analiza legăturilor dintre caracteristici calitative;
- sau cantitative pentru care nu se dispune de informaţii suficiente pentru a stabili
forma legăturii;
- sau o caracteristică calitativă şi una cantitativă;
- valorile caracteristicilor sunt înlocuite cu numere de ordine (ranguri) ale acestor
valori, când sunt ordonate într-o serie crescătoare sau descrescătoare. Măsurarea
intensităţii legăturii se realizează utilizând aceste ranguri. Dintre coeficienţii utilizaţi,
amintim:
• Coeficientul de corelaţie a lui SPEARMAN:
6∑ d i
rs = 1 − ∈ [ −1,1]
n ( n 2 − 1)
Cu cât rs →+/- 1, cu atât legătura este mai puternică.
• Coeficientul de corelaţie KENDALL se calculează astfel:
- se ordonează crescător sau descrescător perechile de valori (x, y) după
caracteristica x;
- se stabilesc rangurile celor două caracteristici (Rx şi Ry);
- pentru fiecare rang a lui y, Ry se calculează: Pi – număr de ranguri superioare ale
lui Ry şi Qi – număr de ranguri inferioare ale lui Ry şi se calculează scorul Si=Pi-Qi.
S = ΣSi
2S
Coeficientul KENDALL se determină: rk = ∈ [ −1,1]
n ( n − 1)
Cu cât rs →+/- 1, cu atât legătura este mai puternică.
6. ANALIZA STATISTICĂ A SERIILOR CRONOLOGICE
O serie cronologică se prezintă sub forma unui şir sistematizat de valori, ale unei
caracteristici realizate la momente sau intervale de timp succesive. Curgerea timpului se
măsoară în succesiune cu ajutorul unei scale de intervale. Unităţile de timp utilizate sunt:
anul, trimestrul, luna, săptămâna, ziua.
Caracterizarea evoluţiei în timp a unui fenomen, presupune ca timpul să fie variabil,
iar spaţiu şi structura organizatorică să fie constante.
Pentru caracterizarea evoluţiei în timp a unui fenomen de masă, în complexitatea sa,
din termenii unei serii cronologice se calculează un sistem de indicatori statistici, analitici
şi sintetici.
Evoluţia unui fenomen de masă prezentată într-o serie cronologică, ca urmare a
diverşilor factori de influenţă, oglindeşte schimbarea, transformarea, dezvoltarea. Într-o
serie cronologică suficient de mare se identifică mai multe componente: trendul, variaţii
periodice, variaţii reziduale.
Trendul sintetizează variaţiile sistematice desfăşurate de fenomenul analizat pe
întreg orizontul seriei cronologice. Mărimea componentei de trend este determinată, de
influenţa factorilor esenţiali, care acţionează în întreaga perioadă analizată.
Estimarea tendinţei centrale, aflarea termenilor ajustaţi se efectuează prin înlocuirea
termenilor reali în cadrul operaţiei de ajustare a seriei cronologice. Ajustarea se face prin
metode mecanice şi analitice.
Extrapolarea, implică operaţia de stabilire a unor termeni viitori, situaţi în afara
orizontului de analiză. Presupune adoptarea unui model de analiză: y = f(t) şi
introducerea în model a variabilei timp, corespunzătoare momentului pentru care se face
extrapolarea.
6.1. Concepte şi particularităţi ale seriilor cronologice (SCR)
O serie cronologică se prezintă sub forma unui şir sistematizat de valori, ale unei
caracteristici realizate la momente sau intervale de timp succesive. Curgerea timpului se
măsoară în succesiune cu ajutorul unei scale de intervale. Unităţile de timp utilizate sunt:
anul, trimestrul, luna, săptămâna, ziua.
Seria cronologică este formată din două şiruri de date paralele, un şir arătând variaţia
caracteristicii de timp, iar cel de-al doilea – variaţia caracteristicii cercetate.
Seriile cronologice se mai numesc şi serii de timp sau serii dinamice, ele apar ca
rezultat al unor măsurători ce se efectuează la anumite momente sau intervale de timp
egale sau neegale asupra unei colectivităţi sau a unei părţi dintr-o colectivitate.
Caracterizarea evoluţiei în timp a unui fenomen, presupune ca timpul să fie variabil,
iar spaţiu şi structura organizatorică să fie constante. Astfel, variabila timp (t) este legată
funcţional de variabila y (y = f(t)).
Proprietăţile seriilor cronologice
Variabilitatea termenilor arată procesul de dezvoltare în timp a unui fenomen.
Acest lucru rezultă din faptul că fiecare termen este obţinut prin centralizarea unor date
individuale.
Acest lucru face să existe diferenţieri între termenii seriei, fie ca urmare a acţiunii
factorilor aleatori, fie ca urmare a faptului că în viaţa economico-socială, legile se
manifestă ca tendinţă generală, imprimând fenomenelor şi proceselor diferite forme de
variaţie.
Omogenitatea termenilor înseamnă dispersia minimă a termenilor, presupune
existenţa în perioada analizată a unor termeni cu aceeaşi esenţă calitativă.
Omogenitatea este înţeleasă în sensul că o anumită serie nu cuprinde decât fenomene
şi procese de acelaşi gen, care sunt efectul aceluiaşi tip de cauze. Pentru a asigura
omogenitatea termenilor trebuie utilizată aceeaşi metodologie de evaluare şi calcul al
indicatorilor, precum şi aceleaşi criterii de clasificare privind mărimea intervalului de
timp, a unităţii statistice etc.
Altfel spus, prelucrarea unei serii cronologice trebuie să se facă după ce se verifică
dacă datele provin din aceeaşi sursă, dacă au acelaşi grad de cuprindere a unităţilor,
aceleaşi tehnici şi metode de prelucrare – deci trebuie asigurată comparabilitatea datelor.
Asigurarea omogenităţii determină implicit comparabilitatea acestora.
Periodicitatea termenilor înseamnă asigurarea continuităţii datelor din punct de
vedere al timpului, variabila timp putând cunoaşte periodicităţi diferite. În baza acestei
proprietăţi putem descrie evoluţia unui fenomen sau proces economic ori social sub
forma ecuaţiei y = f(t).
Interdependenţa termenilor presupune că fiecare termen depinde de valoarea
termenului anterior, că sunt valori succesive ale aceluiaşi fenomen, care se petrec în
aceeaşi unitate de timp şi spaţiu.
Componentele unei serii cronologice

Componentele unei serii cronologice sunt generate de factorii care interacţionează
cu variabila rezultativă Y, rezultând:
1) trendul sau tendinţa generală;
2) sezonalitatea;
3) ciclicitatea;
4) variaţia reziduală.
Prin trend sau tendinţă generală se înţelege mişcarea relativ regulată a unui fenomen
sau proces în decursul unei perioade, reprezentând o creştere sau o descreştere.
Sezonalitatea reprezintă existenţa unor oscilaţii (fluctuaţii) în desfăşurarea unui
fenomen sau proces, pe o anumită durată, în funcţie de anotimpuri, luni sau zile.
Ciclicitatea se manifestă mai ales în cazul fenomenelor şi proceselor economice şi
se identifică de cele mai multe ori cu ciclul economic.
Variaţia reziduală poate fi de natură aleatoare sau accidentală şi reprezintă
fluctuaţii în funcţie de factori aleatori. Variaţia reziduală se mai numeşte şi componentă
neregulată şi reprezintă variaţia unei serii de timp care nu poate fi explicată prin trend,
ciclicitate sau sezonalitate. Deoarece componenta reziduală este aleatoare, efectele ei într-
o serie de timp sunt foarte greu de prognozat.
Clasificarea SCR
După natura caracteristicilor studiate şi perioada la care se referă:
• SCR de intervale (serii de flux) în care observarea statistică se face continuu în
decursul unui interval de timp;
• SCR de momente (mărimi de stoc), când observarea se face la momente de timp
distincte. Termenii acestei serii cronologice nu sunt însumabili, ei conţin elemente ale
stocului care coexista în momente diferite de timp.
Reprezenterea grafică. Se foloseşte cronograma, care se bazează pe cadranul I
din sistemul de axe rectangulare, unde:
- pe OX – se reprezintă timpul;
- pe OY – se reprezintă termenii SCR.
6.2. Sistemul de indicatori statistici ai seriilor cronologice
Pentru caracterizarea evoluţiei în timp a unui fenomen de masă, în complexitatea sa,

din termenii unei serii cronologice se calculează un sistem de indicatori statistici, analitici
şi sintetici.
Indicatorii seriilor cronologice sunt:
- indicatori absoluţi:
• de nivel;
• de volum;
• modificarea absolută;
- indicatori relativi:
• indicele de dinamică;
• ritmul relativ;
• valoarea absolută a unui procent din ritmul sporului;
- indicatori medii:
• nivelul mediu;
• sporul mediu;
• indicele mediu de dinamică;
• ritmul mediu.
Alegerea bazei de comparare impune ca indicatorii unei serii cronologice, care se
obţin prin raportare, să se determine folosind:
- bază fixă, adică un nivel de referinţă neschimbat pentru întreaga perioadă analizată;
- bază în lanţ presupune ca nivelul de referinţă să fie mobil, avansând în timp
simultan cu perioada la care se referă indicatorul. De regulă, baza de comparare este
nivelul din perioada imediat anterioară. Astfel, Yt se compară cu Yt-1.
• Indicatori absoluţi
Aici se includ acele mărimi numerice, care exprimă starea fenomenului, în unităţi de
măsură specifice acestuia.
- Indicatorul de nivel (yt) exprimă mărimea fenomenului analizat în unităţi de timp
„t”.
- Indicatorul de volum (Σyt) reprezintă suma termenilor SCR de intervale.
- Modificarea absolută (∆t/t’) arată cu câte unităţi s-a modificat valoarea individuală
într-o perioadă „t”, faţă de o perioadă „t′”, luată ca bază de comparaţie. Avem cazul gen:
∆yt / t ′ = y t − y t ′ , t , t ′ = 1, T
Modificare absolută cu bază fixă ∆yt / 1 = y t − y1 , t = 1, T
Modificare absolută cu bază mobilă ∆yt / t −1 = y t − y t −1 , t = 1, T 1
Proprietate:
Suma modificărilor absolute cu baza în lanţ reprezintă sporul cu bază fixă:
y y
∑ ∆ t / t −1 = ∆ T / 1
• Indicatori relativi. Pot fi utilizaţi în analiza comparativă a evoluţiei mai multor
fenomene. Ei redau proporţia sau decalajul, din nivelurile realizate, ale unei caracteristici
în perioade distincte.
Indicatorii relativi exprimă de câte ori valoarea unei variabile este mai mare sau mai
mică, faţă de cea aleasă bază de comparaţie.
• Indicele de dinamică arată de câte ori s-a modificat un proces sau un fenomen de-
yt
a lungul timpului. I ty/ t ' = *100, t = 1.T
y t'
yt
• Indice de dinamică cu bază fixă I ty/ 1 = *100, t = 1.T
y1
• Indicele de dinamică cu bază mobilă I ty/ t −1 =
yt
* 100, t = 1.T
y t −1
Proprietate: Produsul indicilor cu bază mobilă este egal cu indicele cu bază fixă
y
ΠI t / t −1 = I TY / 1
• Ritmul de modificare relativă exprimă cu cât la sută s-a modificat nivelul
înregistrat de caracteristică analizată, într-o anumită perioadă faţă de perioada bază de
∆yt / t ′
comparaţie. R ty/ t' = *100 = I Y
t / t ′ − 100, t, t ' = 1.T
yt'
- Ritmul cu bază fixă: R ty/ 1 = I tY/ 1 − 100, t = 1.T
- Ritmul cu bază mobilă: R ty/ t −1 = I tY/ t −1 − 100, t = 1.T
• Valoarea absolută a 1% din ritmul de creştere arată câte unităţi revin la 1% de
creştere sau scădere, cât şi repartizare uniformă a modificării absolute pe procentele
ritmului de modifică relativă.
∆yt / t ′ y t'
A ty/ t ' = =
R ty/ t ′ *100 100
y1
- Valoarea absolută a unui procent din ritmul cu bază fixă: A ty/ 1 =
100
- Valoarea absolută a 1% din ritmul relativ:
y
A ty/ t −1 = t −1
100
• Indicatorii medii ai seriilor cronologice se exprimă sub formă de medie, deci se
ia în considerare întregul interval al SCR.
• Nivelul mediu se calculează numai pentru SCR omogene. Se calculează diferenţiat
pentru SCR de intervale şi pentru SCR de momente.
∑ yt
• Pentru serii cronologice de intervale: y =
T
• Pentru serii cronologice de momente:
– medie cronologică simplă, dacă momentele sunt echidistante:
y1 y
+ y 2 + ..... + n
y cr = 2 2
n −1
– medie cronologică ponderată, dacă momentele sunt inegal distanţate:
t t +t t
y1 1 + y 2 1 2 + ..... + y n n −1
y cr = 2 2 2
t1 t1 + t 2 t
+ + ....... + n −1
2 2 2
• Modificarea medie absolută reflectă creşterea sau scăderea medie înregistrată
într-o perioadă de timp. Se calculează ca o medie aritmetică simplă a modificărilor
absolute cu bază în lanţ.
y
∑ ∆ t / t −1 ∆YT / 1
∆= =
T −1 T −1
Observaţie: Reprezentativitatea modificărilor medii absolute este asigurată, numai
dacă modificările absolute cu baza mobilă sunt omogene.
• Indicele mediu de dinamică arată de câte ori s-a modificat în medie fenomenul
analizat. Se determină ca o medie geometrică a indicilor de dinamică cu bază mobilă.
y y
I = T −1 Π I t / t −1 = T −1 T = T −1 I TY/ 1
y1
De menţionat că acest indice mediu este reprezentativ pentru evoluţia fenomenului
studiat, numai dacă indicii de dinamică cu baza mobilă sunt aproximativ egali.
• Ritmul mediu al dinamicii exprimă cu câte procente, fenomenul analizat s-a
modificat în medie, de la un interval de timp la altul, şi se calculează pe baza indicelui
mediu de dinamică. R = I *100 − 100
6.3. Ajustarea seriilor cronologice
Aplicarea unor metode statistico-matematice adecvate asupra unei serii de timp în
dorinţa de a extrage ceea ce este esenţial şi tipic în evoluţia fenomenului sau procesului
analizat se numeşte ajustarea seriei cronologice.
Evoluţia unui fenomen de masă prezentată într-o serie cronologică, ca urmare a
diverşilor factori de influenţă, oglindeşte schimbarea, transformarea, dezvoltarea. Într-o
serie cronologică suficient de mare se identifică mai multe componente: trendul, variaţii
periodice, variaţii reziduale.
Trendul sintetizează variaţiile sistematice desfăşurate de fenomenul analizat pe
întreg orizontul SCR. Mărimea componentei de trend este determinată de influenţa
factorilor esenţiali, care acţionează în întreaga perioadă analizată.
Estimarea tendinţei centrale, aflarea termenilor ajustaţi se efectuează prin înlocuirea
termenilor reali yt, în cadrul operaţiei de ajustare a seriei cronologice. Ajustarea se face
prin metode mecanice şi analitice.
Metode mecanice de ajustare a seriilor cronologice:
- metoda grafică;
- metoda mediilor mobile;
- metoda modificării absolute medii;
- metoda indicelui mediu.
Dintre metodele mecanice prezentăm:
Metoda grafică de ajustare a seriilor cronologice presupune trasarea liberă şi
aproximativă a unei drepte sau curbe asupra unei serii cronologice empirice. O asemenea
ajustare are un caracter orientativ şi oferă informaţii asupra tendinţei generale a evoluţiei
fenomenului sau procesului supus cercetării. Ajustarea grafică este subiectivă şi poate
duce la determinări diferite.
Metoda modificărilor absolute medii se utilizează când modificările absolute cu
bază mobilă sunt aproximativ egale, sau şirul termenilor SCR se aseamănă cu o progresie
aritmetică. ŷ t = y 0 + t ∆, t = 1.T
Observaţie: Primul şi ultimul termen ajustat, sunt egali cu primul şi ultimul termen
real al seriei.
Metoda indicelui mediu se recomandă dacă indicii de dinamică cu bază mobilă
sunt aproximativ egali sau dacă şirul termenilor SCR este asemănător unei progresii
geometrice. Relaţia de calcul: ŷ t = y 0 * I t
Primul şi ultimul termen ajustat sunt egali cu primul şi ultimul termen real al seriei
cronologice. Avantajul celor două metode mecanice îl reprezintă operativitatea cu care se
desprinde o tendinţă centrală.
Metode analitice de determinare a trendului
Aceste metode estimează mai exact tendinţa generală din evoluţia unui fenomen,
pentru că ia în considerare toţi termenii seriei. Metodele analitice se bazează pe funcţiile
matematice, ŷ = f (t ) , numite şi funcţii de ajustare a trendului, de estimare a tendinţei
centrale. Variabila „t” timp este folosită pentru ordonarea termenilor unei serii
cronologice.
Funcţiile de ajustare sunt funcţii matematice uzuale, ce se stabilesc în raport cu
traiectoriile reale ale evoluţiei în timp a fenomenelor. După alegerea funcţiei de ajustare
în baza unor criterii fundamentale, este necesară estimarea parametrilor, care se face cu
metoda celor mai mici pătrate.
În locul variabilelor cauzale, se ia variabila timp „t”, pentru care se face o
simplificare în care ∑ t = 0 ce face translatarea punctului de origine t = 0 în mijlocul
seriei.
Astfel, sistemul de ecuaţii normale, în cazul trendului liniar:
y = a + bt, va fi:
Ta + b ∑ t = ∑ y
a ∑ t + b∑ t 2 = ∑ t * y
Simplificarea sistemului se face dând lui t valori, astfel încât ∑ t = 0
Ta = ∑ y
∑y t*y
b ∑ t 2 = ∑ t * y unde: a = si b = ∑ 2
T ∑t
Astfel funcţia de ajustare devine:
yˆ t = a + bt
6.4. Previzionarea indicatorilor prin extrapolare
Extrapolarea implică operaţia de stabilire a unor termeni viitori, situaţi în afara

orizontului de analiză. Presupune adoptarea unui model de analiză: y = f(t) şi
introducerea în model a variabilei timp, corespunzătoare momentului pentru care se face
extrapolarea.
Presupune:
- condiţiile de manifestare ale fenomenului să rămână neschim-bate şi în orizontul
de prognoză;
- lungimea SCR trebuie să fie suficient de mare, peste 10 ani;
- orizontul de prognoză, să nu depăşească o treime din lungi-mea SCR analizate.
Elaborarea variantelor de prognoză prin extrapolare presupune, prelungirea
variabilei timp „t”, cuprinsă în modelul de ajustare:
Metoda modificării medii:
yˆt = y0 + t ' ∆, t ' = T + 1, T + K (K = orizontul de prognoză )
Metoda indicelui mediu: ŷ t = y 0 * I t ′
Metode analitice: ŷ t = a + bt ′
Observaţie: Gradul de complexitate al evoluţiei fenomenelor necesită, pentru
prognoză, elaborarea mai multor variante de calcul, fundamentate pe o riguroasă analiză
economică.
7. METODA INDICILOR
Metoda indicilor este o metodă de analiză factorială a modificării unui fenomen

complex, în funcţie de modificarea factorilor de influenţă.
Indicii sunt o categorie de indicatori utilizaţi în caracterizarea oricăror fenomene
socio-economice, deoarece reflectă modificările care au loc, precum şi influenţa
diferiţilor factori care acţionează asupra fenomenului studiat.
Cunoaşterea unor informaţii ca: profitul, cifra de afaceri, capitalul etc., nu este
suficientă pentru a putea aprecia ritmul activităţii unei entităţi economice. Cu ajutorul
indicilor se pot obţine informaţii suplimentare referitoare la dinamica activităţii
economice.
Indicii se calculează sub formă de raport, deci sunt mărimi relative adimensionale,
pentru că au la numărător şi la numitor, două valori ale aceluiaşi indicator. Fiind o
metodă factorială, se foloseşte pentru măsurarea influenţei factorilor asupra modificării
unui fenomen complex.
Pentru măsurarea variaţiei unei caracteristici calitative care se formează ca mărime
medie la nivelul unei grupe de unităţi, pe total colectivitate se folosesc indicii calculaţi ca
raport a două medii.
Cunoaşterea modificărilor, a cantităţilor şi a valorii constituie o cerinţă principală a
analizelor privind modificarea producţiei, a consumului şi caracterizarea nivelului
inflaţiei.
Preţurile şi cantităţile sunt de obicei neînsumabile, pentru sintetizarea modificărilor
acestora la nivelul întregii unităţi se vor utiliza indicii valorii, considerând constant un
factor şi variabil numai factorul a cărui modificare ne interesează.
Noţiunea de indice
Indicii sunt o categorie de indicatori utilizaţi în caracterizarea oricăror fenomene
socio-economice, deoarece reflectă modificările care au loc, precum şi influenţa
diferiţilor factori care acţionează asupra fenomenului studiat.
Se poate spune că indicele sintetizează intr-o expresie numerică nivelul relativ atins
de caracteristica studiată în cadrul unui ansamblu de caracteristici prin care este definit
fenomenul socio-economic respectiv. În acelaşi timp, indicii se pot constitui într-o
metodă statistică de analiză în dinamică a evoluţiei unui fenomen.
Cunoaşterea unor informaţii ca: profitul, cifra de afaceri, capitalul etc., nu este
suficientă pentru a putea aprecia ritmul activităţii unei entităţi economice. Cu ajutorul
indicilor se pot obţine informaţii suplimentare referitoare la dinamica activităţii
economice. De asemenea, se pot identifica şi influenţele altor factori economici asupra
acestor indicatori.
Indicii exprimă nivelul relativ al caracteristicii studiate pe un element sau pe o
colectivitate de elemente, pentru a arăta cât reprezintă sau de câte ori s-a modificat nivelul
analizat faţă de cel de referinţă.
În cazul unui sistem de variabile legate printr-o relaţie de multiplicare, indicii
servesc şi ca instrument de analiză factorială, dând posibilitatea descompunerii pe factori
de influenţă a variaţiei unei caracteristici complexe.
În sens matematic, indicele statistic este o valoare numerică ce măsoară variaţiile
relative ale unei mărimi ce reprezintă caracteristica statistică (x), frecvenţa de apariţie (f)
sau fenomenul în totalitatea sa între două fracţiuni de timp sau de spaţiu.
Metoda indicilor
Metoda indicilor este o metodă de analiză factorială a modificării unui fenomen
complex, în funcţie de modificarea factorilor de influenţă.
Indicii se calculează sub formă de raport, deci sunt mărimi relative adimensionale,
pentru că au la numărător şi la numitor, două valori ale aceluiaşi indicator. Fiind o
metodă factorială, se foloseşte pentru măsurarea influenţei factorilor asupra modificării
unui fenomen complex.
Astfel: y = x·f; y este o variabilă complexă, analizată în funcţie de:
- un factor calitativ (x);
- un factor cantitativ (f).
Clasificarea indicilor:
1) după sfera de cuprindere a fenomenului:
– indici simpli sau individuali;
– indici compuşi sau de grup.
2) după caracteristica a cărui variaţie se urmăreşte:
– indici ai volumului fizic;
– indici ai preţurilor;
– indici valorici;
– indici ai productivităţii muncii;
– indici ai salariului mediu.
3) după modul de calcul:
– indici agregaţi;
– indici sub formă de medii;
– indici ca raport a două medii.
4) după felul structurii pot fi:
– indici cu structură variabilă;
– indici cu structură fixă;
– indici ai modificărilor structurale.
Indicii individuali se calculează la nivelul unei unităţi a colectivităţii analizate
astfel:
y x f
i1y/ 0 = 1 = 1 1
y0 x 0f0
Cei doi factori, în funcţie de care se exprimă Y, indicii individuali vor fi:
f x
i1y/(f0) = 1 si i1y/(x0) = 1
f0 x0
Indicii sintetici se calculează la nivelul unor grupe sau al întregii colectivităţi
analizate, sintetizând variaţia medie a fenomenului analizat. Se calculează ca raport între
suma mărimilor absolute ale indicatorilor, de la nivelul colectivităţii studiate din perioada
curentă şi suma mărimilor absolute ale aceloraşi indicatori pentru perioada luată ca bază
de comparaţie.
∑ y1 ∑ x1f1
I1∑/ 0 =
y
=
∑ y0 ∑ x 0f 0
Pentru măsurarea modificării fiecăruia din cei 2 factori, se utilizează ca punct de
plecare indicele lui y, considerând constant un factor şi variabil factorul a cărui
modificare ne interesează.
Factorul constant se numeşte pondere, are rol de comăsurător general şi poate fi la
nivelul perioadei curente sau al perioadei de bază.
Regula generală a sistemului de ponderare:
– când se modifică factorul cantitativ, ponderea rămâne constantă în bază;
– când se modifică factorul calitativ, ponderea, de regulă, rămâne constantă în
perioada curentă.
Indici calculaţi ca medie a indicilor individuali
∑ i y x 0f 0
1. I1∑/ 0y =
∑ x 0f0
Observaţie: Se cunosc indicii individuali şi nivelul indicatorului complex în bază.
Se foloseşte pentru calculul indicelui volumului fizic, indicele valorii.
y
2. I1∑/ 0y = ∑ 1
1
∑ y y1
i
Observaţie: Se cunosc indicii individuali ai factorului calitativ şi nivelul

indicatorului complex în perioada curentă. Se foloseşte pentru calculul indicelui
preţurilor.
Indici calculaţi ca raport a două medii

Pentru măsurarea variaţiei unei caracteristici calitative, care se formează ca mărime
medie la nivelul unei grupe de unităţi, pe total colectivitate se folosesc indici calculaţi ca
raport a două medii. Caracterizarea dinamicii indicatorului mediu se realizează cu
ajutorul unui indice sintetic, ca raport a două medii care, datorită faptului că surprinde
modificarea structurii, se numeşte indicele cu structură variabilă.
x ∑ x1f1 ∑ x 0 f 0
I1x/ 0 = 1 = :
x0 ∑ f1 ∑ f0
Măsurarea influenţei celor 2 factori se realizează cu următorii indici:
• Indicele cu structură fixă arată influenţa factorului calitativ x asupra
lui x păstrând ponderea constantă:
∑ x1f1 ∑ x 0 f1
I1x/(x0 ) = :
∑ f1 ∑ f1
• Indicele modificărilor structurale:
f
∑ x 0 f1 ∑ x 0 f 0 ∑ x 0 g1
I1x/(gf
0 =
) : =
∑ f1 ∑ f0 f
∑ x 0g 0
– exprimă influenţa factorului cantitativ (f) asupra lui x .
Relaţia dintre indici: I1x/ 0 = I1x/(0x ) ∗ I1x/(0gf )
În statistică indicii se folosesc sub formă de sisteme, în vederea caracterizării

evoluţiei în timp şi spaţiu a fenomenelor social-economice.
7.1 Sisteme concrete de indici
Indicii se folosesc sub formă de sistem pentru caracterizarea evoluţiei în timp şi

spaţiu a fenomenelor social-economice.
Printre cele mai uzuale sisteme de indici sunt:
• indicii valorii, volumului fizic şi preţurilor produselor sau mărfurilor;
• indicii productivităţii muncii;
• indicii salariului mediu etc.
Indicii valorii, volumului fizic şi preţurilor
Cunoaşterea modificării preţurilor, a cantităţilor (produse vândute sau consumate) şi a

valorii constituie o cerinţă principală a analizelor privind modificarea producţiei, a
consumului, caracterizarea nivelului inflaţiei.
Analiza se bazează pe faptul că valoarea, ca indicator complex, poate fi exprimată în
funcţie de cantitatea de produse (q) şi de preţ (p): V = p× q ,
unde: p – preţul, factor calitativ; q – cantitatea, factor cantitativ.
Indicii individuali:
v1 pq
• Indicii valorii: i1v/ 0 = = 1 1
v0 p 0 q 0
p pq
• Indicii preţurilor: i1p/ 0 = 1 sau i1v/(0p ) = 1 1
p0 p0 q1
q pq
• Indicii volumului fizic: i1q/ 0 = 1 sau i1v/(0q ) = 0 1
q0 p 0 q0
Relaţia dintre indicii individuali: i1v/ 0 = i1v/(0p ) ⋅ i1v/(0q )
La nivelul individual al unităţilor ce compun colectivitatea se pot calcula şi
modificările absolute:
d1v/ 0 = v1 − v0 = p1 q1 − p 0 q0
d1v/(0p ) = p1 q1 − p 0 q1 = q1 ( p1 − p 0 )
d1v/(0q ) = p 0 q1 − p0 q 0 = p 0 (q1 − q 0 )
Relaţia dintre modificările absolute:

d1v/ 0 = d1v/(0p ) + d1v/(0q )
Pentru o analiză complexă la nivel sintetic, evoluţia generală a valorii cantităţilor

vândute, a preţurilor pentru produsele vândute se analizează cu ajutorul indicilor sintetici.
• Indicele sintetic al valorii ( I1∑/ 0 ) se poate calcula astfel:

v
I1∑
v ∑v 1 ∑pq 1 1
/0 = =
∑v 0 ∑p q 0 0
cu modificarea absolută aferentă: ∆∑

1 / 0 = ∑ p1 q1 − ∑ p0 q 0
v
Indicele sintetic al valorii se poate calcula şi ca medie aritmetică ponderată a

indicilor individuali ai valorii (iv), atunci când este cunoscută numai valoarea totală din
perioada de bază:
I1∑
v ∑i p q
v
1/ 0 0 0
/0 =
∑p q 0 0
iar modificarea absolută aferentă: ∆∑

1/ 0 = ∑ i p0 q 0 − ∑ p 0 q0
v v
1/ 0
Preţurile şi cantităţile sunt de obicei neînsumabile. Pentru sintetizarea modificării la

nivelul întregii unităţi, atât a preţurilor, cât şi a cantităţilor vândute, se vor utiliza indicii
valorii, considerând constant un factor şi variabil numai factorul a cărui modificare ne
interesează. Astfel, obţinem următorii indici sintetici:
• Indicele sintetic al volumului fizic ( I1∑/ 0 ), care exprimă modificarea medie a
v (q )
calităţii vândute. În practică, indicele volumului fizic se calculează numai ca indice de tip
Laspeyres:
I1∑
v (q )
=
∑p q 0 1
∑p q
/0
0 0
iar modificarea absolută aferentă: ∆∑ = ∑ p0 q1 − ∑ p0 q0

v (q )
1/ 0
Indicele sintetic al volumului fizic se mai poate calcula ca o medie aritmetică

ponderată a indicilor individuali ai volumului fizic (iq):
I1∑
v (q )
=
∑i p q
q
1/ 0 0 0
∑p q
/0
0 0
iar modificarea absolută aferentă: ∆∑ = ∑ i q p0 q0 − ∑ p0 q 0

v(q )
1/ 0 1/ 0
• Indicele sintetic al preţurilor ( I1∑/ 0 )
v( p )
Exprimă modificarea medie a preţurilor şi se poate calcula ca indice de tip

Laspeyres:
I 1∑
v( p )
=
∑pq1 0
∑p q
/0
0 0
cu modificarea absolută aferentă: ∆∑ = ∑ p1q0 − ∑ p0 q0

v( p )
1/ 0
Observaţie: Acest indice este utilizat pentru calculul indicelui preţurilor de consum.
Indicele sintetic al preţurilor mai poate fi calculat ca un indice de tip Paasche:
I1∑
v( p )
=
∑pq1 1
∑p q
/0
0 1
cu modificarea absolută aferentă:
∆∑ = ∑ p1q1 − ∑ p0 q1
v( p )
1/ 0
Observaţie: Acest indice este utilizat pentru calculul preţurilor cu ridicata ale
produselor industriale sau pentru preţurile produsului intern brut (PIB).
Indicele sintetic al preţurilor poate fi calculat ca o medie armonică ponderată a
indicilor individuali ai preţurilor (ip):
I1∑
v( p )
=
∑pq 1 1
/0
1
∑i p q
p 1 1
1/ 0
1
cu modificarea absolută: ∆∑
v( p )
1/ 0 = ∑ p1 q1 − ∑ p p1 q1
i1 / 0
Deoarece indicele valorii totale reprezintă rezultatul variaţiei raportului de

combinare a factorilor intensivi şi extensivi ce determină un ansamblu de manifestări,
între cei trei indici există relaţia:
I 1∑ ∑ v ( p ) + I ∑ v (q )
v
/ 0 = I1/ 0 1/ 0
Şi relaţia dintre modificările absolute:
∆∑ ∑ v ( p ) + ∆∑ v (q )
v
1 / 0 = ∆1 / 0 1/ 0
• Indicele preţului mediu

Preţul mediu se stabileşte ca medie aritmetică ponderată a preţurilor individuale.
vi
Astfel, dacă preţul: pi = , rezultă că preţul mediu va fi:
qi
∑ vi = ∑ pi qi = p g q
p= ∑ i i
∑ qi ∑ qi
Observaţie: Nivelul şi dinamica preţului mediu sunt determinate de preţurile la nivel
qi
de unitate (pi) şi structura valorii g iq = .
∑ qi
Dinamica preţului mediu:
• Indicele cu structură variabilă (caracterizează modificarea preţului mediu):
I1p/ 0 =
p1
=
∑pq :∑p q
1 1 0 0
=
∑p g q
1 1
p0 ∑q ∑q 1 0 ∑p g 0 0
q
iar modificarea absolută va fi:
∆1p/ 0 = ∑ p1 g1q − ∑ p0 g 0q
Indicele cu structură fixă (caracterizează influenţa preţului individual asupra preţului

mediu):
I p( p )
=
∑pq :∑p q = ∑p g
1 1 0 1
q
1 1
∑q ∑q ∑ p g
1/ 0 q
1 1 0 1
∆1p/( 0p ) = ∑ p1 g1q − ∑ p0 g1q
Indicele modificărilor structurale (caracterizează influenţa structurii asupra preţului

mediu):
I1p/ (0g ) = 1 =
q p ∑ p0 q1 : ∑ p0 q0 = ∑ p0 g1q
p0 ∑ q1 ∑ q0 ∑ p0 g 0q

p gq 
∆ 1 /0  = ∑ p 0 g1q − ∑ p 0 g q0
Relaţia dintre cei trei indici:

p p(p ) p (gq )
I1 / 0 = I1 / 0 ⋅ I1 / 0
Relaţia dintre modificările absolute:

p p(p ) p (gq )
∆ 1 / 0 = ∆1 / 0 + ∆ 1 / 0
7.2. Indicii productivităţii muncii
Productivitatea muncii este o caracteristică derivată cu caracter de mărime medie,

care se caracterizează cu ajutorul indicilor calculaţi ca raport între două medii. În
domeniul comerţului şi turismului, productivitatea muncii se poate calcula ca raport între
valoarea desfacerilor sau cea a încasărilor din activitatea turistică şi numărul de salariaţi.
Vom nota cu: Q = valoarea vânzărilor cu amănuntul;

T = număr mediu de muncitori;
W = productivitatea muncii;
W = productivitatea medie a muncii.
Productivitatea muncii se poate calcula cu relaţia:
Qi Wi Ti
Wi = =
Ti Ti
în care: - factorul complex este Qi = Wi Ti

- factorul calitativ este Wi
- factori cantitativi: Qi , Ti
Indicii individuali:
T1
• Indicele numărului de salariaţi: i1T/ 0 =
T0
Q1
• Indicele valorii desfacerii de mărfuri: i1Q/ 0 =
Q0
W1
• Indicele productivităţii muncii: i1W/ 0 =
W0
Relaţia existentă între cei trei indici: i1Q/ 0 = i1W/ 0 ⋅ i1T/ 0
Modificările absolute aferente unei unităţi a colectivităţii:
• Modificarea absolută a valorii desfacerilor de mărfuri:
d1Q/ 0 = Q1 − Q0 = W1T1 − W0T0
• Modificarea absolută a productivităţii muncii:

d1W/ 0 = (W1 − W0 )T1 = W1T1 − W0T1
• Modificarea absolută a numărului de salariaţi:

d1T/ 0 = (T1 − T0 )W0 = T1W0 − T0W0
Relaţia existentă între modificările absolute:

d1Q/ 0 = d1W/ 0 + d1T/ 0
Indicii sintetici
• Indicele sintetic al valorii desfacerilor de mărfuri:
I 1∑
Q ∑Q 1 ∑W T 1 1
cu modificarea absolută:
/0 = =
∑Q 0 ∑W T 0 0
∆∑
1 / 0 = ∑W1T1 − ∑W0T0
Q
• Indicele sintetic al numărului de salariaţi:

I 1∑
T ∑T 1
/0 =
∑T 0
∆∑
1 / 0 = ∑ T1 − ∑ T0
T
• Productivitatea medie:
∑Q
∑W T
W= i = i i
∑T ∑T
i i
• Indicele productivităţii medii:
I1W/ 0 =
W1
=
∑W T : ∑W T 1 1 0 0
W0 ∑T ∑T 1 0
∆W1 / 0 = W 1 − W 0
Dinamica productivităţii muncii cu descompunerea ei pe factori de influenţă:

• Indicele cu structură fixă al factorului intensiv exprimă variaţia pură a
productivităţii muncii prin menţinerea constantă a structurii salariaţilor:
I1W/ 0(w ) =
∑ W1T1 : ∑ W0 T1 = W1
∑ T1 ∑ T1 W0
*
cu modificarea absolută corespunzătoare:

(w ) *
∆W
1 / 0 = W1 − W0
Notăm cu W0 = ∑
* W0T1
, reprezentând productivitatea muncii în perioada de bază cu
∑ T1
păstrarea structurii în perioada curentă.
• Indicele modificărilor structurale al factorului extensiv exprimă efectul
modificării structurii salariaţilor, păstrând productivitatea constantă în bază.
*
I1W/ 0(g )
T
=
∑W0T1 : ∑W0T0 = W0
∑ T 1 ∑ T 0 W0
cu modificarea absolută corespunzătoare: ∆W1 /(0g ) = W0 − W0
* T
Relaţiile existente între indici sunt:

W  g T 
W (w )
I1 / 0 = I1 / 0 ⋅ I1 / 0 
W
Cumulând influenţele în mărimile absolute ale celor doi factori, rezultă modificarea
absolută a nivelului mediu al caracteristicii:
W  g T 
W (w )
∆1 / 0 = ∆1 / 0 ⋅ ∆1 /0 
W
Dinamica valorii desfacerilor de mărfuri cu descompunerea ei pe factori de

influenţă
Se poate face o analiză separată a valorii desfacerilor de mărfuri ca fenomen
complex (y = f.x), care este influenţat de factorul intensiv (calitativ), productivitatea
muncii (W) şi de factorul extensiv (cantitativ) numărul de salariaţi (T).
• Indicele sintetic al valorii desfacerilor de mărfuri:
I 1∑
Q ∑Q 1 ∑W T1 1
/0 = =
∑Q 0 ∑W T0 0
∆∑
1 / 0 = ∑W1T1 − ∑W0T0
Q
• Indicele sintetic cu structură fixă arată influenţa factorului intensiv productivitatea

muncii, păstrând structura salariaţilor constantă în perioada curentă:
I1∑/ 0
Q (W )
= ∑ W1T1
∑ W0T1
∆∑ = ∑W1T1 − ∑W0T1
Q (W )
1/ 0
• Indicele sintetic al modificărilor structurale arată influenţa factorului extensiv,

structura salariaţilor, păstrând productivitatea constantă în bază.
I 1∑/ 0
Q (T )
=
∑W 0 T1
∑W 0 T0
∆∑
Q (T )
1/ 0 = ∑ W0 T1 − ∑ W0 T0
Relaţiile existente între indici şi modificările absolute vor fi:
I 1∑ = I 1∑ ⋅ I 1∑
Q Q (W ) Q (T )
/0 /0 /0
∆∑ ∑ Q (W ) + ∆∑ Q (T )
Q
1/ 0 = ∆1/ 0 1/ 0
7.3. Indicii salariului mediu şi ai fondului de salarii
Fondul de salarii al unei societăţi este format din totalitatea salariilor cuvenite sau
calculate după cantitatea şi calitatea muncii prestate. Statistic, fondul de salarii este o
variabilă complexă care se determină ca produs a doi factori: salariul încasat, ca factor
calitativ, şi numărul de salariaţi, ca factori cantitativ.
Salariul este remunerarea muncii depuse de fiecare angajat în funcţie de: rezultatul
negocierii, vechimea în muncă, categoria de încadrare, numărul de ore efectuate, calitatea
şi cantitatea muncii depuse etc.
Salariul mediu este o variabilă statistică formată în funcţie de valorile individuale
ale salariilor şi numărul de salariaţi pe categorii, pe grupe de salariaţi.
Folosim următoarele notaţii:
Si = salariu încasat de o grupă de salariaţi;
Ti = numărul de salariaţi corespunzător unei grupe de salariaţi;
S = salariul mediu;
Fs = fondul de salarii.
Calculul salariului se face în funcţie de fondul de salarii şi numărul de salariaţi pe
grupa respectivă:
Si =
Fs i
, de unde S =
∑ Fs i = ∑ SiTi
Ti ∑ Ti ∑ Ti
Putem calcula indicii individuali ai:
S1
• Salariului încasat: i1S/ 0 =
S0
Fs
• Fondului de salarii: i1Fs/ 0 = 1
Fs 0
T1
• Numărului de salariaţi: i1S/ 0 =
T0
Relaţia dintre indicii individuali: i1Fs/ 0 = i1S/ 0 ⋅ i1T/ 0
Analiza salariului mediu cu descompunerea ei pe factori:
• Indicele sintetic al salariului mediu:
I 1S/ 0 =
S1
=
∑S T : ∑S T
1 1 0 0
S0 ∑T ∑T1 0
• Modificarea absolută:
∆S1 / 0 = S1 − S 0
• Indicele sintetic cu structura fixă:

I1S/(S0) =
∑ S1T1 : ∑ S0 T1 = S1
∑ T1 ∑ T1 S*0
Notăm cu S 0 = ∑
* S 0T1
∑T1
*
∆S1 (/ s0) = S1 − S 0
• Indicele modificărilor structurale:

*
I1S/(0g )
T
=
∑ S 0T1 : ∑ S 0T0 = S 0
∑ T1 ∑ T0 S 0
∆S (g ) = S 0 − S
T *
1/ 0 0
Relaţiile existente între indici:

I 1S/ 0 = I 1S/ (0S ) ⋅ I 1S/ (0g )
T
Între modificările absolute:

∆S1 / 0 = ∆S1(/ S0 ) + ∆S1 /(g0 )
T
Se mai poate analiza şi fondul de salarii după relaţia: Fs = S ⋅ T
I1Fs/ 0 =
∑ Fs = ∑ S T1 1 1
∑ Fs ∑ S T 0 0 0
∆Fs
1/ 0 = ∑S T −∑S T1 1 0 0
Cei doi factori ce influenţează fondul de salarii sunt:

• Indicele sintetic al factorului intensiv:
∑S T
I1Fs/ 0( S ) =
1 1
∑S T 0 1
∆Fs
1/ 0
S( )
= ∑S T − ∑S T 1 1 0 1
• Indicele sintetic al factorului extensiv:

∑S T
I1Fs/ 0(T ) =
0 1
∑S T 0 0
∆Fs
1/ 0
T( )
= ∑S T − ∑S T 0 1 0 0
Relaţiile dintre indici:

I 1Fs/ 0 = I 1Fs/ 0( S ) ⋅ I 1Fs/ 0(T )
Relaţiile dintre modificările absolute:

Fs ( S ) Fs (T )
∆Fs
1 / 0 = ∆1 / 0 + ∆ 1 / 0
8. ELEMENTE DE STATISTICĂ MACROECONOMICĂ
Statistica macroeconomică studiază activitatea economică şi evoluţia sa, nivelul,

structura şi proporţiile economiei, dezechilibrele economice, nivelul de trai al populaţiei
şi aspectele care pun în evidenţă starea economiei şi efectele acesteia asupra vieţii sociale.
De calitatea indicatorilor macroeconomici depind concluziile referitoare la nivelul,
structura şi evoluţia economiei naţionale deci, elaborarea şi analiza indicatorilor
macroeconomici sunt activităţi de mare răspundere.
Pentru a obţine indicatori macroeconomici care să exprime cât mai real dimensiunea
conceptelor exprimate, se impun două condiţii esenţiale:
1) datele care stau la baza obţinerii indicatorilor să aibă un caracter veridic, şi
2) ordonarea şi agregarea acestora să se facă după principiile ştiinţifice ale
statisticii economice.
Elaborarea sistemului de indicatori macroeconomici, ca obiect al statisticii
economice, s-a impus ca o necesitate pentru a satisface cerinţele de cercetare şi analiză a
activităţii social-economice la diferite niveluri şi pe ansamblul economiei naţionale.
Calculele şi analizele macroeconomice necesită informaţii sintetice referitoare la
activitatea economică desfăşurată de agenţii economici.
Produsul Intern Brut (PIB) măsoară valoarea brută a producţiei finale de bunuri şi
servicii, produse în decursul perioadei de calcul de subiectele economice care îşi
desfăşoară activitatea economică în interiorul ţării.
8.1.Indicatori macroeconomici şi metode de calcul
Calculele şi analizele macroeconomice necesită informaţii sintetice referitoare la

activitatea economică desfăşurată de agenţii economici.
Elaborarea sistemul de indicatori economici se impune ca o necesitate a practicii
sociale şi condiţionează totodată caracterizarea şi analiza statistico-economică a laturilor
esenţiale ale activităţii social-economice.
Acest sistem permite calcularea de indicatori globali (sintetici) privind:
• producţia de bunuri materiale şi servicii, structura acestei producţii în funcţie de o
serie de caracteristici esenţiale impuse de cerinţele analizelor economice;
• veniturile create în activitatea de producţie desfăşurată, evidenţiate pe ansamblu şi
pe grupe economice;
• repartiţia veniturilor între participanţii la producţie şi redistribuirea acestora prin
mecanismul financiar;
• folosirea veniturilor în societate pentru consum şi economie (acumulare).
Aceste elemente evidenţiate prin fluxurile materiale şi financiare în conturile
macroeconomice sunt sintetizate prin următorii indicatori principali:
- produs intern;
- produs naţional;
- venit naţional;
- venit disponibil;
- venit personal al populaţiei.
Aceştia sunt indicatorii care exprimă rezultatele din economia naţională.
8.1.1. Indicatori macroeconomici de rezultate
Produsul Intern şi Produsul Naţional sunt indicatori macroeconomici care exprimă

producţia finală de bunuri, pentru determinarea lor folosindu-se trei metode, şi anume:
1) metoda producţiei sau metoda valorii adăugate,
2) metoda de repartiţie sau metoda veniturilor,
3) metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor.
Produsul intern şi produsul naţional sunt indicatori principali ce măsoară rezultatele
activităţii economice. La aceştia se adaugă şi alţi indicatori a căror mărime şi evoluţie
sunt dependente nu numai de rezultatele activităţii de producţie din perioada de calcul, ci
şi de o serie de procese legate de veniturile din afara tării, politica fiscală, protecţia
socială etc.
• Produsul Intern Brut (PIB) măsoară valoarea brută a producţiei finale de bunuri
şi servicii, produse în decursul perioadei de calcul de subiectele economice care îşi
desfăşoară activitatea economică în interiorul ţării.
PIB se determină prin 3 metode:
1. Metoda de producţie surprinde contribuţia fiecărui agent economic la producţia
de bunuri şi servicii. Esenţa acestei metode constă în măsurarea şi evidenţierea valorii
adăugate brute (VAB) create de factorii de producţie în toate unităţile din interiorul ţarii:
VABi = VPBi – CIi
PIBpf = ΣVABi = PGB – CI
unde:
VABi = valoarea adăugată brută la nivelul sectorului i;
VPBi = valoarea producţiei brute;
CIi = consumul intermediar al sectorului i;
PGB = produsul global brut;
CI = consumul intermediar.
La nivel macroeconomic:
n
PIBpp = PIB pf + I ind
unde:
PIBpp = produsul intern brut la nivelul pieţei;
nete
(
PIBpf = PIBpp - I ind = PIBpp - I ind - Sv )
unde:
PIBpf = produsul intern brut în preţurile factorilor;
I nete = impozite indirecte nete I ind - Sv

( )
ind
Iind = impozite indirecte;

Sv = subvenţii.
2. Metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor) presupune însumarea
componentelor care exprimă utilizarea finală a bunurilor şi serviciilor, evaluate la preţul
pieţei, mai puţin valoarea bunurilor şi serviciilor utilizate.
PIBpp = CP + CG + FBC + EXN,

unde: CP = consum privat;
CG = consum guvernamental (consumul statului, consum public);
FBC = formarea brută a capitalului ce include investiţiile nete (Inv.n) şi amortizarea
(A) = investiţii brute (Inv.b) FBC = Inv.b + ∆S = Inv.n + A + ∆S
FBC = FBCF + ∆S
unde:
FBCF = formarea brută de capital fix;
∆S = modificarea stocurilor;
EXN = Exp-Inp = export net (diferenţa dintre EXPORT şi IMPORT).
3. Metoda veniturilor presupune însumarea elementelor care exprimă compensarea

factorilor de producţie, concretizate în veniturile primite de proprietarii acestora (salarii,
dobânzi rente, profituri nete etc.) cu alocaţiile pentru consumul de capital fix şi în
impozite indirecte nete.
PIBpp = CM + EN + I ind
n + A,
unde:
I ind
n = impozite indirecte nete; A = amortizarea capitalului fix;
CM = compensarea factorului muncă, ce include salariile angajaţilor, contribuţii

plătite asigurărilor sociale;
EN = excedentul net de exploatare, ce cuprinde: dobânda netă, profitul brut.
• Produsul Intern Net (PIN) reprezintă mărimea valorii adăugate a bunurilor şi
serviciilor produse de agenţii economici interni, într-o anumită perioadă.
PIN = PIB – A: PINpp = PIBpp – A; PINpf = PIBpf – A
Pentru metoda utilizării finale, PIN se mai poate calcula:
PINpp = CP + CG + FNC + EN;

PINpf = PINpp – I ind
n
unde:
FNC = FBCF – A + ∆S;
EN = Exp – Imp
• Produsul Naţional Brut (PNB) se defineşte ca fiind valoarea curentă de piaţă a
tuturor bunurilor şi serviciilor finale produse de agenţii economici naţionali, într-o perioadă
de un an.
Mai este denumit:
- venit naţional brut – dacă se evaluează în preţurile factorilor;
- cheltuială naţională brută – dacă este exprimat în preţurile pieţei.
PNBpp = PIBpp + SVABpp,
unde:
PNBpp = produsul naţional brut în preţurile pieţei;
PIBpp = produs intern brut la preţurile pieţei;
SVABpp = soldul veniturilor în raport cu străinătatea.
Observaţii:
- în ţările dezvoltate economic, este preferat ca indicator reprezentativ PNB;
- în ţările în curs de dezvoltare, mai semnificativ este PIB.
• Produsul Naţional Net (PNN) exprimă valoarea netă a bunurilor şi serviciilor
finale, produse de agenţii economici naţionali, într-o perioadă de timp.
• Venitul naţional (VN) exprimă veniturile factorilor de producţie calculate după
conceptul „naţional” (venituri din muncă şi din proprietate):
VN = PNN pf
Indicii de preţuri folosiţi de statistica macroeconomică:

• indicele preţurilor producătorilor;
• indicele preţurilor consumatorilor;
• indicele general de preţuri.
Aceşti indici trebuie cunoscuţi de agenţii economici în tranzacţiile de import-export,
pentru a ţine seamă de măsura în care ele rămân stabile.
Dar în raportul unei ţări cu restul lumii trebuie precizată poziţia ţării respective –
lucru ce se poate stabili prin studiul a două documente:
– Balanţa de plăţi externe (BPE);
– Poziţia investiţională internaţională (PII).

Sinteza. Statistica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sinteza. Statistica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STATISTICĂ ECONOMICĂ

Deschiderea şi mobilitatea metodelor statistice de investigare a fenomenelor şi

Generale: Transmiterea principalelor noţiuni ale statisticii necesare înţelegerii

Transmiterea principalelor noţiuni ale statisticii necesare înţelegerii procesului

Ca disciplină ştiinţifică, statistica, în funcţie de scopul cunoaşterii, se subdivide în:

1.1. Obiectul statisticii

1.2. Noţiuni fundamentale ale statisticii

Statistica foloseşte, în studiul fenomenelor de masă, un număr mare de concepte şi

Caracteristicile statistice se pot clasifica:

Informaţia statistică reprezintă conţinutul specific (semni-ficaţia, mesajul

1.3. Scale de măsurare folosite în statistică

Datele cu care se operează în statistică se deosebesc în funcţie de scala lor de

Cercetarea statistică cuprinde totalitatea operaţiilor de culegere, observare,

2.1. Culegerea datelor statistice

Cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economico-sociale se realizează prin

2.2. Sistematizarea datelor statistice şi prezentarea lor

Datele culese sunt colectate la un centru de prelucrare şi sunt supuse unor

h – mărimea intervalului de grupare;

Pentru determinarea mărimii intervalului de grupare, în cazul colectivităţilor de

n = numărul de unităţi statistice ale colectivităţii analizate.

Intervalele de grupare pot fi: egale şi inegale, închise şi deschise, cu variaţie

2.3. Indicatorii statistici

Indicatorul statistic este expresia numerică a unor fenomene, procese, activităţi

Proprietate: Suma frecvenţelor relative ∑ n *i = 1, dacă se exprimă în coeficienţi/

• Mărimi relative de intensitate (MRI) – evidenţiază gradul, intensitatea de

z i yi= cei doi indicatori absoluţi;

• Mărimi relative ale prevederii (MRPL) – fiind specifice oricărei economii

c) gradul de realizare a producţiei în perioada curentă faţă de bază:

În condiţiile competitivităţii vieţii economice şi sociale actuale, analiza tendinţei

3.1. Indicatorii tendinţei centrale

În acest capitol vor fi prezentate aspecte semnificative privind calcularea şi

3.1.1. Mărimile medii

Mărimile medii sunt instrumente statistice ce exprimă, în mod sintetic şi generalizat,

unde: X = media aritmetică;

Dacă logaritmăm rezultă:

3.3.1.2. Indicatorii de poziţie

Sunt denumiţi şi medii de structură, iar dintre aceştia amintim:

• quantile de ordinul K: pentru K = 2 – mediana (Me); pentru

• număr par de termeni: 1 5 8 12 16 20 8 + 12 20

Cazul seriei statistice cu intervale – pentru calculul Me se urmăresc etapele:

n Me = frecvenţa absolută a intervalului median.

X 0 = limita inferioară a intervalului Q1,

∑ n pQ1 = frecvenţe cumulate precedente ale intervalului Q1

n Q1 = frecvenţa absolută a intervalului Q1

∑ n pQ3 = frecvenţe cumulate precedente intervalului Q3;

nQ 3 = frecvenţa absolută a Q3.

Pentru o serie de frecvenţă pe intervale, determinarea M0 se face pe etape:

∆1 = diferenţa dintre frecvenţa intervalului modal şi frecvenţa intervalului

Mo = 20 +5 (18 − 12 ) = 23 ,33 20 < 23,33 < 25

• Mо este util pentru seria de repartiţie asimetrică;

• Mе şi Mо se exprimă în aceeaşi unitate de măsură ca şi variabila studiată.

3.2. Indicatorii variaţiei

Indicatorii simpli ai variaţiei se caracterizează prin acea că se calculează în cifre

Amplitudinea împrăştierii este expresia cantitativă a domeniului de variaţie al unui

Amplitudinea relativă: A% = A ⋅100

Se utilizează la alegerea numărului de grupe (r), la stabilirea mărimii intervalului de

Abaterile individuale relative (di%): di% di

Indicatorii simpli ai variaţiei permit o caracterizare parţială şi aproximativă a

k = numărul de variante distincte sau intervale de grupare;

– pentru seriile de distribuţie pe intervale se iau centrele de interval;

abaterilor termenilor de la media lor.

Formula de calcul simplificat al dispersiei:

a = centrul de interval al caracteristicii cu frecvenţă maximă.