Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Prima strofă aparţine planului eului creator şi al creaţiei, conturând, încă din
incipit, caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei
cuprinde termeni precum: „am scris”, „stihuri”, „unghia îngerească”(metaforă
sugerând inspiraţia divină), „să scriu”.
Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin.
„Stihurile” au fost scrise „cu unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul
ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de firidă goală / Pe întuneric, în
sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este imaginea închisorii, a izolării,
întreg volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului
temniţei. „Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate şi metafore ale
condiţiei umane, dar infățișează, mai ales, condiţia artistului, accentuând ideea
de tristeţe.
Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de
groapă,/ De sete de apă / Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica
urâtului” este ilustrată şi prin simbolul gropii, o altă metaforă a condiţiei
umane.
A doua strofă conturează planul realităţii exterioare, dezvăluit încă din incipitul
poeziei („un părete de firidă goală”). Versul „Era întuneric. Ploaia bătea departe
afară” descrie o lume ostilă, în acord cu starea sufletească a eului liric („în
singurătate”, „cu puterile neajutate”, „mă durea mâna ca o gheară/
Neputincioasă...”, „sete de apă”, „foame de scrum”). Verbele la imperfect („Era
întuneric”, „bătea”, „mă durea”) transmit ideea continuităţii stării sufleteşti, a
singurătăţii, a durerii.