MELINDA CÂNDEA ELENA BOGAN

PATRIMONIUL TURISTIC AL ROMÂNIEI

CAPITOLUL I: CONCEPTE OPERAŢIONALE. DEFINIŢII, PRINCIPII, CLASIFICĂRI.

CAPITOLUL II: POTENŢIALUL TURISTIC NATURAL

CAPITOLUL III: PATRIMONIUL CULTURAL

 CAPITOLUL I

CONCEPTE OPERAŢIONALE. DEFINIŢII, PRINCIPII, CLASIFICĂRI.

1.1 Potenţial turistic, ofertă turistică, patrimoniu turistic. Concepte, clasificări

Conceptul de p o t e n ţ i a l t u r i s t i c a fost definit de către Organizaţia Mondială a Turismului şi alte

organisme de profil din cadrul Comunităţii Europene ca fiind la nivelul unei ţări sau zone geografice, un
ansamblu de componente naturale, culturale şi socio-economice care arată posibilităţile de valorificare în
plan turistic şi oferă sau dau o anumită funcţionalitate teritoriului, având un rol esenţial în dezvoltarea
activităţilor de turism. Componentele mediului natural sau cele ale mediului antropizat, prin valoarea lor
calitativă sau cantitativă, estetică sau cognitivă, pot deveni ,,atracţii turistice", constituindu-se în ,,resurse"
turistice pentru industria turistică şi pot beneficia de amenajări specifice.
Conceptul de a t r a c ţ i e t u r i s t i c ă, considerat de unii sinonim cu resursa turistică, exprimă cu
precădere latura afectivă, cognitiv-estetică a diferitelor elemente din structura potenţialului turistic, care
produc impresii de o intensitate deosebit de puternică, influenţând, în mod direct, anumite segmente ale
cererii turistice. Potenţialii turişti vor fi atraşi de imaginea, măreţia, originalitatea, unicitatea, frumuseţea
unor componente ale potenţialului turistic (cascade, chei, versanţi abrupţi, elemente floristice şi faunistice,
picturi deosebite, edificii impozante, tipuri diverse de monumente, etc.), care conferă în plan personal
emoţie, satisfacţie, cunoaştere.
Conceptul de r e s u r s ă t u r i s t i c ă este mult mai complex şi mai complet, incluzând (pe lângă
atracţiile turistice pretabile pentru vizitare) şi elemente naturale sau antropice care pot fi valorificate direct în
activităţile turistice ca ,,materie primă", generând diferite forme de turism (izvoarele minerale şi nămolul
favorizează turismul balnear; vântul, zăpada, oglinzile de apă generează turism sportiv; diferitele tipuri de
bioclimat şi aerul ozonat - turismul climateric; agricultura montană - agroturismul; satele - turismul rural
etc.).
Potrivit unor studii de cercetare turistică teoretică şi practică desfăşurate la nivel mondial şi naţional
circulă şi termenul de f o n d t u r i s t i c, ca fiind totalitatea resurselor naturale, social-culturale şi istorice
de valorificare turistică, ce alcătuiesc baza ofertei potenţiale a unui teritoriu (C. Zwizewski şi colaboratorii,
1978), de care se leagă prezenţa sau absenţa activităţilor turistice, iar O. Snak (1976) îl numeşte o f e r t a t
u r i s t i c ă p r i m a r ă, ca premisă esenţială în amenajarea turistică a unei zone şi în dezvoltarea anumitor
forme de turism.
Prin conţinutul, specificul şi valoarea sa orice resursă turistică poate deveni, în timp şi spaţiu, ,,punct
de atracţie" pentru piaţa turistică. Potenţialul turistic al României constituie, într-adevăr, oferta turistică
primară (potenţială) care împreună cu structurile turistice existente (structura de primire şi infrastructura
specifică) alcătuiesc o f e r t a t u r i s t i c ă r e a l ă sau p a t r i m o n i u l t u r i s t i c, la acesta
adăugându-se, nu în ultimul rând, şi factorii generali ai existenţei umane: ospitalitatea, obiceiurile, varietatea
şi calitatea serviciilor prestate pentru buna desfăşurare a activităţilor turistice.
Conceptul de patrimoniu turistic are şi o accepţiune juridică. Pentru a asigura conservarea unor
importante monumente naturale sau antropice a fost aprobată Convenţia pentru protejarea patrimoniului
natural şi cultural al omenirii (1972) sub egida UNESCO, prin care statele participante desemnează
„moştenirile cu valoare extraordinară şi universală”, obligându-se să asigure protecţia lor sub toate aspectele.
Oferta turistică reală prezintă o serie de caracteristici specifice printre care se impun:
• Rigiditatea - oferta turistică are o anumită poziţie geografică, o localizare bine definită, fără a putea
fi transferată în alte areale sau zone turistice, sau fără a putea fi deplasată spre consumator;
• Eterogenitatea - dată de varietatea şi marea diversitate genetică a componentelor din structura
ofertei;
• Diferenţierea conţinutului ofertei pe categorii diferite de turişti în funcţie de vârstă, preferinţe,
posibilităţi financiare etc.
Oferta turistică reală (patrimoniul turistic), alături de cererea turistică (necesarul de consum turistic),
se constituie în componentă a pieţei turistice, între cele două componente existând relaţii de interdependenţă.
Mulţi autori includ în potenţialul turistic şi infrastructura turistică, structurile de primire şi serviciile
complementare, punând semnul egalităţii între potenţialul turistic şi patrimoniul turistic. Există deci o mare
diversitate de opinii şi controverse în ceea ce priveşte definirea noţiunii de potenţial turistic. De asemenea,
există o serie de încercări de estimare a potenţialului turistic al unui teritoriu prin formule matematice, prin
valori cifrice care, în opinia noastră, sunt foarte subiective, deoarece aprecierea ,,cantitativă" a ,,calităţilor"
ce caracterizează elementele potenţialului turistic este arbitrară, dependentă de opţiunea personală.
Potenţialul turistic (P) rezultă - în opinia lui P. Cocean (1996), din asocierea spaţială a fondului
turistic cu baza tehnico-materială aferentă şi, sintetic, el se poate exprima prin formula:
P = F + Bm unde:
P - potenţial turistic, F - fond turistic, Bm - baza tehnico-materială.
Pentru estimarea cantitativă a însuşirilor fondului turistic autorul propune un model de atribuire
de indici valorici, pornind de la următoarele criterii:
- modul în care obiectivul turistic se constituie în unicat pe plan local, regional,naţional sau
internaţional;
- valenţele turistice încorporate în obiectivul turistic;
- modul în care satisface şi timpul cât satisface cererea turistică;
- condiţiile de favorabilitate sau restrictivitate a punerii în valoare.
Indicii acordaţi primelor trei criterii enunţate exprimă valoric potenţialul brut (Pb) iar indicii
aparţinând celui de-al patrulea criteriu exprimă potenţialul poziţional al obiectivului turistic (Pp). Potenţialul
brut şi cel poziţional dau, prin însumarea valorilor lor, potenţialul de atractivitate absolută Pa):
Pa = Pb + Pp
Dacă acestei valori i se adaugă cea rezultată din aprecierea bazei tehnico-materiale (prin aceeaşi
metodă de acordare de indici pentru existenţa şi funcţionalitatea elementelor bazei tehnico-materiale) se
obţine o valoare care, prin raportare la valorile totalizate de alte obiective, permite o ierarhizare a ,,zestrei lor
atractive". Se observă că autorul include potenţialului turistic şi baza tehnico-materială a turismului, menită
să asigure condiţii optime de valorificare a resurselor turistice existente, banalizând oarecum noţiunea de
,,potenţial" turistic.
I. Iordan şi E. Nicolescu (1971) sintetizează succint potenţialul de atractivitate turistică al unei
regiuni în formula:
n

∑T n
Pt = i =1

n
unde: T1, T2, T3 ... Tn reprezintă componente fizico-geografice sau de natură antropică ale unei regiuni (zone, areal), cu
reale valenţe turistice (relief, ape, păduri, monumente, baraje şi lacuri antropice etc.); n = numărul componentelor.
Ion Şandru (1970), prin formula propusă pentru estimarea potenţialului turistic, consideră că acesta
cuprinde doar baza tehnico-materială a turismului: baza de cazare, de alimentaţie publică, de tratament şi
agrement, infrastructura etc.
i d a
P=I xI xI
unde: Ii - indice de ierarhizare al ariei de puncte de atracţie; Id - indice de dotare; Ia - indice de accesibilitate.
Edward Bergman (1996) consideră că potenţialul turistic al unei zone, regiuni depinde de cele trei
„A”:
• Attractions (atracţii ) - componentele potenţialului natural şi antropic cu valoare atractivă;
• Accessibility (accesibilitate) - gradul de accesibilitate al zonei sau regiunii de destinaţie turistică faţă
de arealele generatoare de fluxuri turistice;
• Accommodation (baza de cazare, alimentaţie publică, agrement sub aspectul calităţii şi numărului).
Aurelia Susan (1980) consideră potenţialul turistic premisa afirmării fenomenului turistic, care
include atât premisele de localizare - adică fondul turistic cu funcţie de atracţie, de polarizare a cererii, cât şi
premisele de realizare - care permit transformarea fondului turistic într-un factor activ al turismului, respectiv
exploatarea fondului turistic.
Orice resursă turistică, naturală sau antropică, prezintă pentru turist şi pentru activitatea turistică în
ansamblu o anumită valoare: peisagistică, estetică, recreativă, cognitivă sau instructiv-educativă.
Diversitatea resurselor turistice, gradul lor de valorificare în actul turistic, intensitatea cu care sunt atrase în
circuitul turistic etc. fac ca potenţialul turistic să fie clasificat după o serie de criterii (M. Grigore, 1974):
- Criteriul genetic evidenţiază două mari categorii de potenţial turistic: unul natural (relief, clima,
ape, vegetaţie, faună) şi altul antropic - care, la rândul său, reuneşte resursele turistice antropice materiale
(obiectivele istorice, religioase, culturale, sportive, etnografice etc.) şi activităţile şi manifestările antropice
cu funcţie turistică;
- Criteriul funcţionalităţii divizează potenţialul turistic în: potenţial turistic funcţional sau activ,
intrat în circuitul turistic al unui teritoriu şi potenţial turistic latent sau disponibil - reuneşte acele
componente naturale sau antropice ale unei regiuni (zone) care, din anumite motive, nu au devenit elemente
de polarizare turistică;
- Criteriul capacităţii (volumului) diferenţiază potenţialul turistic total (absolut) - care vizează, pe
de o parte, intrarea în circuitul turistic a tuturor componentelor dintr-un teritoriu, iar pe de altă parte
exploatarea la parametri maximali posibili a componentelor, precum şi un potenţial turistic relativ -
constituie doar o parte a potenţialului turistic dintr-un teritoriu dat, care poate funcţiona şi independent ca
element de atractivitate turistică (ex. Babele şi Sfinxul - în cadrul complexului turistic Bucegi; Muzeul de
Istorie a României - în cadrul potenţialului turistic al Bucureştiului);
- Criteriul limitei de consum evidenţiază un potenţial turistic inepuizabil - format din acele resurse
turistice ale căror capacitate de exploatare turistică nu poate fi epuizată (teoretic): condiţiile climatice,
relieful, apele etc.), alături de un potenţial turistic epuizabil - care include componentele epuizabile în
decursul timpului (elemente faunistice, floristice, monumente istorice, obiective arheologice etc.).
În mod curent, în turism se operează cu potenţialul turistic natural şi potenţialul turistic antropic,
fiecare tip avându-şi propriile criterii de identificare, propria structură şi forme specifice de exprimare şi
valorificare în teritoriu.
 CAPITOLUL II

POTENŢIALUL TURISTIC NATURAL

2.1 Potenţialul turistic al reliefului glaciar, vulcanic, modelat pe calcare,

conglomerate și dolomite

Relieful reprezintă elementul major în structura potenţialului turistic al oricărui teritoriu, el fiind
suportul material al desfăşurării activităţilor turistice. Acesta se caracterizează printr-o mare varietate
genetică, structurală, dimensională şi fizionomică, elementele sale fiind implicate în nuanţarea trăsăturilor
altor elemente ale cadrului natural, de ordin climatic, hidrografic, biotic. Caracteristicile reliefului
influenţează, în timp şi spaţiu, valoarea peisagistică a tuturor unităţilor de relief, de la unităţile montane-
carpatice şi până la cele deltaice.
Fizionomia actuală a reliefului, aspectele particulare ale marilor unităţi de relief sunt date, în mare
parte, de evoluţia, dar mai ales de structura geologică a acestora, de tipurile de roci dominante şi structura
lor. Fiecare unitate majoră de relief are propriul său potenţial turistic, care este conferit de trăsăturile ce o
caracterizează la un moment dat.
Criteriile de identificare ale potenţialului turistic al reliefului se referă la structura şi complexitatea
componentelor cu valenţe turistice, la acele particularităţi care individualizează elementele cadrului natural şi
care le fac atractive pentru turism.
Criteriile se referă la:
- dispunerea spaţială a treptelor de relief;
- gradul de complexitate a unităţilor de relief şi tipurile de relief (glaciar, vulcanic, carstic, eolian);
- prezenţa formelor de relief deosebite şi aspectul general al microformelor de relief - puncte de
belvedere, abrupturi, stâncării, vârfuri, defilee, chei, pasuri, peşteri, avene s.a.;
- gradul de accesibilitate pentru cunoaşterea acestor obiective turistice;
- modul de concentrare sau dispersie al formelor de relief în teritoriu;
- gradul de fragmentare şi energia formelor de relief;
- analiza treptelor hipsometrice (munţi înalţi > 2000 m, mijlocii 1500-1000 m, scunzi 1000-700) cu
influenţă asupra pantelor şi orientării versanţilor.

Relieful glaciar
La antipodul platformelor de nivelare se situează relieful glaciar, dezvoltat în zonele montane înalte,
la peste 2000 m în Carpaţii Meridionali şi 1850 – 1900 m în nordul Carpaţilor Orientali, unde gheţarii
cuaternari s-au manifestat din plin ca factor modelator. Relieful glaciar măreşte, evident, gradul de
atractivitate a zonelor respective, introducând variaţii în peisajul geografic al munţilor înalţi prin prezenţa
crestelor, custurilor, circurilor glaciare şi văilor glaciare. Predomină circurile simple, suspendate deasupra
văilor glaciare, care adăpostesc aproape tot atâtea lacuri glaciare. Nu lipsesc însă nici circurile complexe-
conjugate sau lobate-prezente la peste 2300 m în Munţii Retezat, Parâng, Făgăraş, unde modelarea glaciară a
fost mai puternică şi mai avansată.
Peisajul glaciar carpatic are un caracter evident insular, instalat doar pe masivele cele mai înalte ale
Carpaţilor Meridionali şi ale grupei nordice (Munţii Rodnei, Maramureş), generat de gheţari de tip alpin şi
pirenaic. Elementele cele mai spectaculoase sunt reprezentate de crestele alpine prelungi, rezultate în urma
intersectării circurilor glaciare instalate pe ambii versanţi ai culmilor muntoase, fapt ce explică aspectul lor
de spinări înguste, abrupte, exemplele cele mai tipice fiind:
- creasta principală a Munţilor Rodnei, compusă dintr-un aliniament de custuri orientate vest-est, pe
circa 30 km, punctată de vărfurile cele mai înalte, de peste 2000 m (Vf. Pietrosu Mare – 2304 m; Vf. Rebra –
2221 m; Vf. Puzdrele – 2188 m şi Ineu – 2279 m) ale masivului. Sub vârfurile amintite, pe versanţii nordici,
se află cele mai mari circuri glaciare complexe din Munţii Rodnei, separate prin creste secundare (custuri)
mai scurte, cu numeroase lacuri glaciare (Buhăescu, Negoescu, Lala Mare şi Mică, Izvoru Cailor, Galaţi etc.)
- În Munţii Făgăraş se impune creasta nordică principală, de peste 60 km lungime, frecvent peste
2500 m altitudine (în vârfurile Moldoveanu – 2544 m, Negoiu – 2535 m, Viştea Mare – 2526 m, Călţun –
2522 m şi Vânătoarea lui Buteanu – 2507 m), din care procesele de gelifracţie au detaşat „ace” şi hornuri
impozante: Acele Cleopatrei, Turnurile Podragului şi Arpăşelului, Strunga Dracului etc., ce se constituie în
importante elemente de polarizare, de atracţie turistică. Munţii Iezer se impun, în primul rând, prin câteva
sectoare de custură: Colţii lui Andrei şi Colţii Cremenei. Intensitatea mult mai mare a glaciaţiei, în acest
spaţiu montan, a determinat frecvenţa mai mare a custurilor secundare, foarte bine dezvoltate, mulţimea
circurilor glaciare complexe, sau a unor circuri mai mici suspendate ( de cuib) în versanţi(peste 30 de lacuri
glaciare, I.Pişota, 1971. Lacul Mioarelor se află la altitudinea cea mai mare (2282 m), iar Podragul este cel
mai adânc (15,5 m). Alături de acestea se remarcă şi lacurile Capra, Buda, Călţun situate pe versantul sudic
al Făgăraşului, sau Bâlea, Urlea, Avrig etc. de pe versantul nordic.
- Munţii din grupa Parâng au fost afectaţi de glaciaţiune la altitudini de peste 2100-2200m,
agresiunea modelării glaciare fiind cea mai evidentă în Masivul Parâng, în sectoarele de obârşie ale Jieţului,
Lotrului şi Latoriţei, unde se află şi cele mai reprezentative circuri complexe. Custura principală, orientată şi
aici pe direcţia vest-est, are doar 10 km, între Vf. Parângul Mare (2519 m) şi Vf. Mohoru (2337 m) şi
cuprinde circuri complexe, compuse din circuri glaciare suspendate, mai mici, ce adăpostesc cochete lacuri
glaciare. Cele mai impozante, prin mărime şi numărul lacurilor adăpostite, sunt circurile complexe Slăveiul,
Roşiile, Mija, Câlcescu, Găuri, Iezeru etc. din bazinul Jieţului şi respectiv Lotrului, la care se adaugă şi
altele, mai mici, din bazinul Latoriţei (Urdele, Muntinu) sau circurile simple de pe versantul sudic al
Masivului Parâng, situate la izvoarele Gilortului, Galbenului, Romanului, Iaşului etc.Urmele proceselor de
modelare glaciară sunt prezente şi în Munţii Şureanu, cu câteva circuri mici,modeste, situate în jurul
Vârfului Şureanu (2509 m) şi Vărful lui Pătru (2130 m); pe latura nordică a Munţilor Cândrel (Iezeru Mare,
Iezeru Mic, Gropata), sau sub Vârful Ştefleşti din Munţii Lotrului.
Văile glaciare, cu un profil longitudinal accidentat, sunt prezente cu precădere pe versanţii nordici şi
nord–estici ai Parângului, unde gheţarii au avut o dezvoltare mai puternică, masa de gheaţă acumulată în
circurile complexe coborând pe văile Jieţului, Lotrului, Latoriţei (în sectoarele lor superioare, pe câţiva
kilometri lungime).
În Munţii Retezat, Godeanu şi Ţarcu condiţiile climatice deosebit de favorabile au facilitat
dezvoltarea unor gheţari puternici, care au modelat relieful preglaciar grefat predominant pe roci cristaline
metamorfozate, sculptând creste glaciare cu frecvente sectoare de custură cu aspect ruiniform (rezultat în
urma proceselor intense de degradare), vârfuri impozante – uneori cu versanţi aproape verticali, ce prezintă
la baza lor întinse „mări” de grohotişuri. Se constituie în atracţii turistice pitoreşti:
 creasta glaciară principală din Retezat, de circa 18 km lungime, desfăşurată pe aliniamentul
vârfurilor Zlatna – Şesele – Judele – Bucura – Peleaga – Păpuşa – Vârful Mare, din care se desprinde o
creastă secundară, la fel de spectaculoasă, cu vârfuri între 2300 m – 2500 m: Peleaga – Custura- Lazăru;
 creasta principală stâncoasă, de circa 12 km lungime, a Masivului Godeanu, orientată pe direcţia
vest–est, cu versantul nordic abrupt şi punctată de o serie de vârfuri de peste 2100 m: Platina, Borăscu Mare,
Galbena, Gugu, Moraru, Godeanu;
 stâncăriile sălbatice din Custura Mătaniei, Piatra Scorilei, Cleanţu Horei etc. şi formele glaciare
grupate în jurul Vf. Ţarcu (2190 m), Vf. Baicului, Vf. Brusturu, Vf. Pietrii etc. (circuri cu pereţi stâncoşi, văi
glaciare scurte de 1,5 – 2 km);
 surprinde numărul mare al circurilor glaciare asociate sub forma unor complexe glaciare, cu un
diametru de circa 2 – 3 km: complexul Bucurei, Lăpuşnicului, complexul Peleaga din Retezat, sau complexul
Paltina şi cel din bazinul Pârâului Cârnea din Munţii Godeanu, cu numeroase circuri suspendate. Acestora li
se adaugă circurile simple, izolate, sculptate fie în jurul resturilor suprafeţei de eroziune Borăscu: Zănoaga,
Zănoguţa, Slăveiul, Radeşu, fie pe versanţii nordici ai Retezatului: Galeşu, Tăurile Custurii, Tăul Negru,
Pietrele (situate la peste 2200 m) (Gâştescu P., 1971) sau din Muntele Borăscu, Ţarcu, Bloju etc.;
 mulţimea lacurilor glaciare (peste 80), dintre care se impun prin diferite caracteristici: Bucura – cu o
suprafaţă de 10 ha (Gâştescu P., 1971) şi o adâncime de 15,7 m, fiind cel mai extins lac glaciar din România;
Zănoaga - de 29 m adâncime şi deci cel mai adânc lac glaciar, Tăul Negru, Tăul Porţii, Galeşu, Slăveiul. O
mare parte a lacurilor din grupa Retezat – Godeanu sunt înşirate de-a lungul unor văi glaciare, fie în spatele
unor praguri determinate de prezenţa unor pachete de roci dure(Tăul Agăţat, Lia, Viorica, Florica în lungul
văii Bucura), fie în spatele unor morene frontale (L.Ana). Multe dintre lacurile glaciare sunt în diferite faze
de colmatare, astfel încât adâncimea lor abia mai atinge 1 – 2 m;
- Munţii Bucegi, fiind grefaţi pe conglomerate şi calcare, nu se caracterizează prin prezenţa unui relief
glaciar clasic. Aici s-au păstrat doar local, pe faţada nordică, urme ale unei glaciaţiuni cuaternare – care au
„supravieţuit” proceselor intense de modelare în postglaciar. Ca forme glaciare relativ bine conservate pot fi
menţionate: Custura Padina Crucii, văile glaciare cu praguri ale Văii Mălăeşti şi Ţigăneşti, sau circurile
secundare în trepte, prezente în complexul glaciar al Văii Morarului.
Atractivitatea reliefului glaciar sporeşte şi în sectoarele unde îşi fac apariţia mările şi râurile „de
pietre" sau „blocuri" din Munţii Parâng, Rodna; aglomerările de blocuri dintr-o serie de circuri glaciare ale
Munţilor Retezat - ca efect direct al gelifracţiei etc.
 În concluzie, cea mai mare suprafaţă ocupată de relieful glaciar caracterizează Munţii Făgăraş (127
km2), unde sunt peste 170 de circuri şi 50 de văi glaciare, de dimensiuni variate în timp ce Munţii Retezat
adăpostesc - pe circa 54 km2 - cel mai complex relief glaciar.

Potenţialul turistic al reliefului vulcanic şi pseudovulcanic

Relieful vulcanic şi pseudovulcanic, grefat pe roci vulcanice, este mai puţin spectaculos, dar se
constituie în „materie primă" a turismului - stând la baza apariţiei şi dezvoltării fenomenului turistic în
numeroase locuri ale coroanei carpatice. Prezenţa lanţului eruptiv pe latura vestică a Carpaţilor Orientali şi
sud-estul Munţilor Apuseni a dus la întregirea zonei de orogen, la complicarea lui structurală şi la
diversificarea accentuată a reliefului, deoarece relieful vulcanic reprezintă o categorie cu stil aparte al
formelor.
Aceste forme etalează atracţii peisagistice multiple, care sunt în dependenţă directă cu mărimea şi
forma corpurilor vulcanice, cu gradul de pătrundere a eroziunii, vechimea erupţiilor, etc. Ca rezultat al
activităţilor postvulcanice, reliefului vulcanic i se asociază mofetele şi sulfatarele, sutele de izvoare
carbogazoase care au generat salba staţiunilor balneare de aici.
Relieful vulcanic caracterizează masivele vulcanice şi este alcătuit din conuri vulcanice cu sau fără
cratere, caldere, platouri vulcanice de lavă şi piroclastite, dykuri (cu aspect de zid sau creastă ascuţită),
neckuri ( cu formă de coloane sau a unui filon magmatic), toate diferenţiate ca dimensiuni şi extindere
spaţială de către eroziunea de suprafaţă postvulcanică (Mihai Ielenicz şi colob., 1999), coloane bazaltice etc.
- Munţii Călimani-Gurghiu-Harghita-Ciomatu Mare, cu altitudini ce depăşesc 1600-1700 m,
păstrează cel mai bine forme de relief vulcanic. Aici se desfăşoară un etaj al conurilor vulcanice ce include
caldere generate de explozii şi prăbuşiri (în Călimani), cratere drenate dar bine păstrate, uneori îngemănate
(craterul Saca - din Gurghiu, Cucu - din Munţii Harghita), cratere nedrenate ce adăpostesc lacuri (craterul
Ciomatului Mare cu Lacul Sfânta Ana), numeroase corpuri vulcanice lipsite de cratere şi un etaj al
platourilor de aglomerate vulcanice , moderat fragmentate (cel mai reprezentativ fiind Platoul Vlăhiţa). La
contactul dintre conurile învecinate, reţeaua hidrografică majoră a sculptat defilee transversale pitoreşti:
Defileul Tuşnad pe Olt, desfăşurat între conurile Pilişca şi Ciomatu Mare, sau Defileul Topliţa – Deda, între
Munţii Călimani şi Gurghiu.
Munţii Călimani se impun printr-un platou de lavă bine dezvoltat şi, mai ales, prin aparatul vulcanic
central ce atinge 1900 – 2100, de tip calderă, cu aspect de amfiteatru uriaş (10 km diametru) care prezintă
numeroase conuri secundare. Principalele elemente de atracţie turistică se leagă de marginile craterului
iniţial, unde eroziunea a modelat creste dantelate, pereţi verticali (Faţa Gardului), coloane grupate (12
Apostoli) sau singuratice (Tihu, Pietrele Roşii) şi chiar mici circuri glaciare suspendate pe marginea
craterului.
În Munţii Gurghiu relieful vulcanic, ce prezintă interes pentru turism, este reprezentat de un
aliniament de aparate vulcanice de 1500 – 1700 m, cu cratere bine conservate, unele transformate în caldere:
Masivul Fâncel-Bătrâna (cu o calderă bine păstrată, cu un diametru de 13 km) (W. Schreiber, 1987), conurile
Saca, Tătarca ( cu un crater de circa 4,5 km diametru), Şumuleu, Ciumani (cu două cratere îngemănate,
ambele de aproximativ 2 km în diametru).
Munţii Harghita se remarcă, de asemenea, ca un alt aliniament format din 10 conuri vulcanice, cel
mai reprezentativ fiind Harghita de 1800 m, cu un crater relativ bine păstrat, continuat spre sud de conurile
Muntele Mic, Oştoroş, Răchitiş, Arotaş, conul Luci – cu craterul drenat de Valea Cornoş, care adăposteşte o
mlaştină oligotrofă (Tinovul Luci) declarată rezervaţie naturală, urmat de conurile Cucu, Murgu, Pilişca şi,
pe stânga Oltului, Ciomatu Mare (1301 m) cu două cratere îngemănate: unul întreg, care adăposteşte Lacul
Sfânta Ana şi altul drenat de Pârâul Roşu, în care s-a format Tinovul Mohoş.
• Relieful vulcanic caracteristic grupei Oaş-Gutâi-Ţibles este mai puţin reprezentativ, puternic erodat,
cu o frecventă mare a neckurilor, care adesea poartă numele de „măgură” sau „chiceră”, cu forme subcrustale
de cupole sau coloane. Din punct de vedere peisagistic se impun:
Munţii Oaş, unde formaţiunile tipice s-au păstrat insular, cu altitudini de 600-700 m, „înecate” în
depozite sedimentare şi, de asemenea, defileele epigenetice de pe râurile Tur şi Talna, tăiate în roci eruptive;
Masivele Igniş (1307 m) şi Gutâi (1443 m): primul deţine un platou vulcanic întins, relativ bine
conservat, unde eroziunea a pus în evidenţă depresiuni suspendate primitoare (Poioana Izvoarelor de pe
Valea Runcu, cu staţiunea climaterică Izvoarele şi Poiana lui Ştefan la izvoarele Marei) şi chiar chei sălbatice
sculptate de Mara (Cheile Tătarului), Runcu (Cheile Runcului) etc., sau neckuri vulcanice reprezentate prin
Cetăţuia Mare şi Mică, Dl. Ascuţita, Dl. Florilor, Dl. Minei, Piatra Săpânţei etc.; al doilea - Masivul Gutâi
este un aparat vulcanic de mari dimensiuni, distrus prin explozii vulcanice şi eroziunea exercitată de agenţii
externi, din care s-a păstrat „Creasta Cocoşului”, un dyke vulcanic dezvoltat pe andezite şi câteva vârfuri
impozante dispuse în semicerc: Gutâiul Doamnei, Gutâiul Mic şi Mare, Mogoşa, Văraticul etc.;
Muntele Ţibleş, cu aspect de amfiteatru uriaş (10 km diametru), reprezintă un masiv subvulcanic
scos la zi prin îndepărtarea depozitelor sedimentare acoperitoare, unde se evidenţiază Şatra Pintei (1041 m),
un neck izolat împădurit şi înconjurat de glacisuri şi câteva centre de erupţie secundare cu aspect de cupole
vulcanice: Ţibleş (1893 m) şi Neteda (1322 m);
- În Munţii Metaliferi relieful vulcanic este reprezentat de nucleele de eruptiv ce domină interfluviile
larg ondulate prin aspectele lor tipice de măguri: Cetatea Roşiei, Roşia Poieni, Gemenele, Corabia, Piatra
Surligată (în sectorul Roşia Montană), aparate vulcanice tipice, bine conservate; corpurile intrusive
exhumate ale măgurilor Săvârşin, Cerbia, Căzăneşti, Măgura Vaţei care au altitudini reduse, în jur de 1000
m, dar se impun în peisaj prin masivitate. O importanţă turistică deosebită prezintă coloanele de bazalt de la
Detunata şi Detunata Goală (ultima declarată monument al naturii), unde lavele bazaltice s-au solidificat sub
forma unor neckuri compuse din coloane prismatice.

Relieful modelat pe calcare, domolite, conglomerate

Acest tip de relief rezultă din conlucrarea unor roci solubile cu apa şi se defineşte printr-o răspândire
spaţială azonală şi o mare varietate de forme si fenomene. Deşi arealele calcaroase deţin doar 2% (circa
4.750 kmp) din suprafaţa României (în afara zonelor montane fiind prezente şi în Podişul Mehedinţi şi
Podişul Dobrogei de Sud), ele se remarcă printr-un relief carstic de mare spectaculozitate, reprezentat prin
platouri carstice de diferite dimensiuni şi la altitudini diferite, câmpuri de lapiezuri şi de doline, relief
rezidual, chei, cascade, peşteri, avenuri, etc. Ca elemente structurale, bine înscrise în relief, se conturează
seria sinclinalelor suspendate din Masivele Rarău, Ceahlău, Ciucaş, Postăvaru, Piatra Mare, Bucegi, Piatra
Craiului, Buila Mare – Vânturariţa etc., în care se disting suprafeţe structurale, cueste, văi adaptate la
structură.
• În Carpaţii Orientali calcarele şi conglomerate sunt prezente pe suprafeţe relativ reduse, dispuse
discontinuu şi predominant sub forma unor sinclinale suspendate, detaşate de unităţile vecine prin văi în
general adânci.
În Munţii Rarău apar, în urma eroziunii diferenţiate, turnuri, piramide, pereţi verticali, vestite fiind
Pietrele Doamnei, Popii Rarăului, Piatra Zimbrului, Piatra Şoimului etc., iar pe latura nordică – lângă
Pojorita – se ridică vârfurile „gemene” Adam şi Eva, grefate pe dolomite.
Muntele Ceahlău se impune în peisaj prin aspectul său inedit, unic, cu o parte centrală mai înaltă,
unde se conturează două platforme structurale, cu suprafeţe relativ netede, denivelate între ele cu circa 200 m
(Ocolaşul Mare şi Ocolaşul Mic), peste nivelul cărora se ridică câteva proeminenţe piramidale, de mare
atractivitate: Toaca (1900 m), Bâtca lui Ghedeoni (1844 m), Lespezi (1802 m), Ocolaşul Mic, Ocolaşu Mare
(1907). La periferia masivului se individualizează o serie de abrupturi, cu aspect ruiniform, cele mai
impozante fiind cele care mărginesc bazinele pâraielor Izvorul Muntelui, Neagra şi Pârâul Schitului, ideale
pentru practicarea aplinismului. În cadrul platourilor, dar mai ales în spaţiul geografic al abrupturilor se
individualizează o mare varietate de forme rezultate prin dezagregarea fizică a conglomeratelor, ce compun –
pe ansamblu – un relief ruiniform de mare spectaculozitate, reprezentat prin turnuri şi coloane de tip
Panaghia, Dochia, Detunata, Căciula Dorobanţului, Piatra cu Apă, Clăile lui Miron – cu înfăţişări variate;
stânci bizare - Bâtca Neagră; colţi – Caprele, Ciobanul, Turnu Sihastrului, la care se adaugă, ca forme
structurale: Poliţa cu Crini, Piatra Lată, Lespezi etc.
Masivul Hăsmaşul Mare include un relief carstic prezent în cadrul unor platouri nu foarte extinse,
extins în spaţiul format de : Cheile Bicazului, unde valea s-a adâncit puternic pe verticală, cu 300 – 600 m
sub nivelul culmilor, generând un peisaj magnific, dominat parcă ostentativ de Piatra Altarului (Bardăului);
abruptul vestic al Hăşmaşului Mare (1792 m); măgurile calcaroase-dolomitice Licaş, Suhardu Mare,
Hăşmaşul Negru (1773 m), Piatra Ascuţită (1707 m) etc., alături de care se înalţă, oarecum izolat, Piatra
Singuratică (1587 m).
În sectorul curburii turismul şi turiştii beneficiază din plin de potenţialul turistic natural oferit de
Munţii Ciucaş, Postăvaru şi Piatra Mare, unde prezenţa flişului conglomeratic cretacic de circa 700 m
grosime şi, respectiv, a calcarelor mezozoice a favorizat, din plin, dezvoltarea unor forme şi microforme de
relief specific, cu un potenţial atractiv deosebit, de mare valoare estetică şi peisagistică.
Munţii Ciucaş se impun, în primul rând, prin relieful său rezidual extrem de pitoresc, care apare fie
pe liniile de creastă sau în apropierea acestora, fie în zona abrupturilor marginale. Cele mai atractive forme
sunt date de stânci ciudate, de cele mai multe ori grupate, dar şi izolate: Ciobanul cu Oile, Babele la Sfat,
Tigăile Mici şi Mari, Sfinxul Ciucaşului, Mâna Dracului, Turnul Vulturilor, Podul de Aramă; formele
structurale de mari dimensiuni: Turnu lui Goliat, Turnu de Aramă; crestele zimţate ale Muchiei Cheii (din
Zăgan); turnurile etajate şi pintenii modelaţi pe vresanţii abrupţi ai Vârfului Ciucaş (1954 m) – cunoscuţi sub
numele de Colţii Nitrii etc. (Niculescu Gh., 1982).
Munţii Timişului (Bârsei), aflaţi la extremitatea vestică a Carpaţiilor de Curbură, reprezentaţi de
masivele Piatra Mare şi Postăvaru, abundă şi ei în elemente de relief specifice, dezvoltate pe calcare.
Postăvaru se impune prin interfluviile structurale spectaculoase , reprezentate de creasta puternic degradată,
cu numeroşi martori reziduali Postăvaru – Muchea Cheii, o crestă tectonică şi de eroziune cu râuri de pietre
şi trene de grohoţişuri la bază; prin prezenţa unor chei mici, dar pitoreşti formate de Valea Cheii şi Valea
Cetăţii. În Piatra Mare atrage abruptul tectonic şi structural ce marchează latura estică a platformei
structurale, care se ridică impozant deasupra Văii Gârcinului, cu unele forme reziduale; pe versantul vestic
apar văile de tip „horoabă” ale Taminei şi ale Şipoaiei, chei etc. (Valeria Velcea, 1961 şi 1987).
• Carpaţii Meridionali se caracterizează şi ei prin extensiunea relativ redusă a calcarelor şi
conglomeratelor, roci care apar mai frecvent la cele două extremităţi ale ramei muntoase: în Munţii Bucegi şi
Piatra Craiului, respectiv în Munţii Mehedinţi şi Munţii Cernei, pe areale restrânse fiind prezente şi în
Masivul Buila-Vânturariţa (din Munţii Căpăţânii), Piuele Iorgovanului (2081 m) din sud-vestul Retezatului,
unde calcarele au favorizat dezvoltarea unui relief carstic reprezentat predominant prin doline, avene, peşteri
şi lapiezuri; un peisaj asemănător este şi cel suprapus arealelor calcaroase din sudul Munţilor Şureanu – cu
doline concentrate în aria Ponorici, câmpul carstic din Platoul Vârtoape, ponoare etc.
• În Munţii Bucegi şi Piatra Craiului prezenţa calcarelor şi conglomeratelor a favorizat dezvoltarea
unui relief carstic deosebit de atractiv, cu multe elemente „unicat”,
cu trasee de alpinism ce au un grad ridicat de dificultate. Se impun prin spectaculozitate:
 abruptul prahovean al Bucegilor, cu o diferenţă de nivel de peste 1000 m, dominat în partea
superioară de vârfuri semeţe: Coştila, Caraiman, Jepii Mici şi Mari, Piatra Arsă, Vârful cu Dor, Furnica, cu
un relief ruiniform impresionant prin varietatea şi mulţimea formelor;
 creasta calcaroasă îngustă şi puternic zimţată a Pietrei Craiului, desfăşurată pe circa 25 m, frecvent
cu altitudini de peste 2000 m, cu versanţi foarte abrupţi, numeroase hornuri înguste formate pe liniile de
diacleză (Hornul Închis, Hornurile Grindului etc.) şi văi de tip „horoabă” (seci) (Prăpastiei, Crăpăturii) etc.;
 „Babele”, „Sfinxul”, „Ciupercile” de pe platoul Bucegilor, rezultate în urma modelării
conglomeratelor şi gresiilor prezente aici;
 cheile din lungul Ialomiţei: Peşterii, Urşilor, Tătaru Mic şi Mare, Zănoaga Mică şi Mare, Orzei,
Dobreşti etc.;
Munţii Mehedinţi polarizează fluxurile turistice prin crestele stâncoase şi sălbatice, puternic
fragmentate de torenţi (ciuceve, geanţuri) din Piatra Cloşani şi Culmea Domogled – Vârful lui Stan; prin
cheile pitoreşti sculptate de Motru, Motru Sec, Coşuştea sau cele din Valea Cernei (Corcoaia, Cheile
Ciucevelor); prin „Marele Abrupt” (Domogled); prin uvale şi poliile suspendate la peste 900 m altitudine
(Seacu V., 1981) sau Crovul Medvedului – dolina cea mai mare din ţară, cu diametru de circa 1 km şi
adâncimea de 170 m.
• Carpaţii Occidentali, spre deosebire de celelalte două sectoare carpatice, se impun prin carstul de
interfluviu, suspendat sub formă de platouri, cu lapiezuri de disoluţie şi câmpuri de lapiezuri, doline
singulare sau asociate, polii de diferite dimensiuni, avene; prin bazine carstice închise printr-un adevărat
labirint de chei şi o circulaţie subterană deosebit de intensă şi extinsă, care a generat forme de adânc deosebit
de originale şi variate în acelaşi timp. Măreţia şi densitatea extraordinară a formelor carstice este reflexul
litologiei (aici apar cele mai reprezentative areale cu roci carstice puternic tectonizate, de grosimi
considerabile), corelat cu cantităţile mari de precipitaţii căzute (1000-1200 şi chiar 1400 mm/an)
În Munţii Banatului relieful carstic este prezent mai ales în Munţii Aninei - unde se înregistrează cea
mai mare lungime a cheilor calcaroase din formele de relief de acest tip din Carpaţi. Se remarcă frecvenţa
mare a culmilor calcaroase, ce depăşesc rar 900 m şi prezintă abrupturi structurale; Podişul carstificat al
Iabalcei şi podurile carstice suspendate (ce corespund unor zone de sinclinal) Colonovăţ, Ravniştea,
Cereşnaia sunt presărate cu câmpuri de lapiezuri şi de doline rezultate prin disoluţia calcarului sau prin
prăbuşire; densitatea mare a cheilor spectaculoase, săpate de Nera, Caraş, Miniş, Buhui, Gârliştea etc. Aici
sunt prezente şi o serie de lacuri carstice de dolină: Ochiul Beului, Lacul Dracului etc., avene impozante, ca
de exemplu avenul Poiana Gropii de 235 m adâcime (al doilea ca mărime din ţară).
În Munţilor Almăj se conturează câteva areale deosebite prin valoarea lor peisagistică: Platoul
suspendat Cărbunari, cu câmpuri de lapiezuri şi doline, dar mai ales relieful carstic deosebit din spaţiul
geografic al Cazanelor Dunării, cu abrupturi impunătoare, relief ruiniform, peşteri etc.
Munţii Apuseni se constituie într-o zonă renumită pentru dezvoltarea carstului, sub toate formele
sale de manifestare, prin extensiunea şi personalitatea reliefului carstic fiind unic în ţara noastră, unde se
înregistrează şi câteva superlative sau elemente singulare (Valeria Velcea, Savu Al., 198.); cea mai lungă
peşteră (peştera Vântului, cu peste 21 de galerii, lungimea totală explorată fiind de circa 43.000 m); cel mai
adânc aven - Avenul din Stanu Foncii de 11,35 km, cu izbucul Aştileu; singurele peşteri cu gheaţă fosilă, de
mare interes ştiinţific, la Scărişoara, Focul Viu, Vârtop, Barsa, Borţig, toate în Munţii Pădurea Craiului.
Formele carstice domină în Munţii Bihor, Trascău, Pădurea Craiului şi Codru Moma, cele mai tipice
şi impunătoare fiind:
 carstul de creastă în Culmea Râmeţului, Colţii Trascăului, Culmea Sănduleşti, Prisaca etc.,
 carstul de masive izolate specific pentru Piatra Craivii, Piatra Cetii, Piatra Bulzului, Pleşa Râmeţului,
Piatra Grohotişului;
 carstul de platou din Platoul Vaşcău, Zece Hotare, Dumbrăviţa de Codru, Moneasa, Ocoale-
Scărişoara, Vârtop, Padiş-Cetăţile Ponorului, Platoul Bătrâna, sau din Masivul Bedeleu, Ciumârna, Scăriţa-
Belioara, reprezentat prin toate formele specifice reliefului exocarstic de disoluţie (doline, polii, lapiezuri
etc.);
 văile încrustate în chei pe zeci şi sute de metri;
 bazinele închise Ocoale-Scărişoara, axat pe Valea Ocoale, cu numeroase peşteri (Scărişoara, Pojarul
Poliţei, Zgurăşti, Avenul din Şesuri) şi Padiş-Cetăţile Ponorului- ce include: Platoul Podiş presărat cu doline,
Lumea Pierdută cu numeroasele sale avenuri, Cetăţile Ponorului cu trei avenuri impresionante, Groapa de la
Barsa-cu numeroase peşteri (Zăpodie, Gheţarul de la Barsa etc.);
 Groapa de la Ruginoasa-un organism torenţial de foarte mari dimensiuni, unic în felul său şi tăiat în
gresii moi de culoare roşcată;
 izbucurile numeroase ce apar din pereţii abrupţi ai versanţilor etc.
Carstul subteran-peşterile
 peşterile sunt adevărate „palate” subterane care pot concura adesea cu măreţia templelor create de
mâna omului. Ele apar în zonele calcaroase ca forme endocarstice, care au generat speoturismul. Sunt forme
carstice foarte căutate de turişti, datorită atractivităţii determinate de forma deosebită a golului subteran,
dimensiunile sale, de prezenţa speleotermelor, a depozitelor de gheaţă fosilă, de prezenţa unor picturi
rupeste.
România dispune de un important potenţial speologic, cu cele peste 10.900 peşteri ţara noastră
situându-se, în prezent (în urma dezmembrării Iugoslaviei), pe locul doi după Franţa. O parte a peşterilor
noastre pot fi considerate adevărate complexe carstice subterane, cu râuri şi cascade (Topolniţa, Cetăţile
Ponorului, Vântului, Comarnic etc.), cu sisteme dezvoltate pe mai multe nivele, cu mineralizaţii rare etc.

2.2. Delta Dunării – Rezervaţie a Biosferei

Delta Dunării – zonă permanent umedă, declarată rezervaţie a biosferei – se remarcă prin
originalitatea sa peisagistică, geologică, morfohidrologică, climatică şi biogeografică, fiind un unicat
european atât sub aspect ecologic, cât şi al modului de habitat în mediul deltaic. Din punct de vedere turistic
este una din cele mai reprezentative şi valoroase zone din ţară.
Potenţialul turistic este dominat de elementele cadrului natural, care prin îmbinarea lor armonioasă
dau o mare varietate peisajului, suprafeţele acvatice alternând cu terenurile mlăştinoase şi grindurile, sau cu
dunele de nisip şi plaja – cu aspect arid, dar exotic.
Structura spațiului deltaic și atractivitatea turistică a deltei este dată de:
• Reţeaua densă de braţe, gârle, canale, lacuri şi bălţi (10,6%), care constituie căi de acces şi de
circulaţie în Delta Dunării, dar şi locuri pentru excursii, agrement nautic, pescuit sportiv;
• Porţiuni de uscat, reprezentate de grinduri de toate tipurile (16,6%), care se împletesc cu zonele
mlăştinoase şi ape (67,2%);
• Litoralul marin ce oferă întinse plaje cu nisip fin, mai ales în sectoarele Sulina, Sfântu Gheorghe şi
Perişor-Portiţa;
• Nota de originalitate este dată de dunele de nisip de la Caraorman (cele mai înalte dune din ţară, de
7-8 m) sau de la Letea şi Sărăturile, cu o vegetaţie rară, sau chiar lipsite de vegetaţie;
• Un element de mare atractivitate îl constituie vegetaţia specifică zonelor permanent umede,
reprezentată prin numeroase specii cu forme inedite (stejari, plută, liane), unele ocrotite de lege. Întâlnim
aici, alături de cele mai întinse şi compacte stufării din lume (>150.000 ha), insule plutitoare de plaur,
adevărate păduri galerii formate din sălcii şi plopi – ce însoţesc malurile apelor, păduri de stejar termofil cu
împletituri de liane şi alte plante agăţătoare, haşmacuri aciuite între dunele de pe grindurile Letea şi
Caraorman, felurite plante de baltă şi nuferi etc.;
• Alternanţa dintre oglinzi de apă şi suprafeţele de uscat;
 • Altitudinile joase, cu energie de relief foarte redusă, ceea ce face uşoară deplasarea pe grinduri în
plimbări şi drumeţii;
• Climat temperat continental moderat cu grad de însorire ridicat, precipitaţii reduse, fără fenomene
meteorologice deosebite;
• Perioadele cele mai recomandate sunt începutul verii (mai - iunie), ce corespunde cu perioada de
cuibărit şi manifestare a comportamentelor păsărilor specifice şi începutul toamnei;
• Bogăţia de specii floristice şi faunistice, prezenţa unor păduri unicat pe grindurile Letea şi
Caraorman;
• Posibilitatea de a practica între anumite limite pescuitul şi vânătoarea sportivă;
• Efectuarea de croaziere mai scurte sau mai lungi pe canalele şi braţele deltei pentru observarea şi
cunoaşterea florei şi faunei, pentru contemplarea peisajelor;
• Ospitalitatea deosebită a localnicilor din toate localităţile deltaice în primirea turiştilor;
• Orientarea turiştilor către locuri de aventură, cu experienţe inedite;
• Cunoaşterea unor aşezări tradiţionale, axate îndeosebi pe activitate de pescuit, agricultură
tradiţională, care şi-au păstrat un mod autentic de viaţă;
• Asocierea vizitei în Delta Dunării cu posibilitatea de a cunoaşte litoralul Mării Negre cu staţiunile
sale, sau a altor obiective turistice româneşti (Valea Prahovei, Bucovina, Transilvania etc.);
• Apropierea de un mozaic multicultural şi de o gastronomie originală axată pe preparate din peşte;
• Toate aceste componente ale mediul natural şi antropic specifice spaţiului deltaic exprimă de fapt
oportunităţile de dezvoltare a mai multor forme de turism.
La nivelul întregului spaţiu deltaic românesc, prin intermediul acţiunilor desfăşurate de ARBDD au
fost instituite mai multe tipuri de zone, fiecare cu un statut anume, pentru a permite o mai bună conservare a
biodiversităţii naturale:
- zone cu regim de protecţie integrală care cuprind un număr de 18 areale ce însumează 50 600 ha (8,7
% din total rezervaţie deltă), unde sunt permise numai activităţi de monitorizare a speciilor şi de cercetare
ştiinţifică şi ecologică;
- zone tampon aflate în jurul celor cu protecţie specială, ce deţin 223.300 ha (38,5 % din total
rezervaţie a biosferei) şi care au rolul de a atenua influenţa activităţilor antropice;
- zone economice situate la periferia celor tampon, cu circa 306.100 ha (52,8 %) şi care includ
terenuri naturale supuse fenomenelor de inundare periodică, precum şi terenuri îndiguite utilizate de localnici
pentru activităţi agricole, silvice, piscicole, vânătoare şi pentru existenţa aşezărilor umane;
- zone de reconstrucţie ecologică răspândite neuniform, situate în apropierea aşezărilor umane şi unde
se încearcă revenirea la forme de viaţă naturale prin reluarea circulaţiei apei prin unele canale asanate în
trecut, sau prin renunţarea la activităţi agricole neproductive.
În categoria primei zone se înscriu următoarele areale strict protejate din Rezervaţia Biosferei
Delta Dunării:
1. Roşca-Buhaiova (9625 ha) – adăposteşte cea mai mare colonie de pelican comun (Pelecanus onocrotalus)
din Europa.
2. Letea – (2825 ha) cuprinde pădurile de tip „haşmac”, păduri de stejar şi alte specii de foioase ce se întind
sub formă de fâşii între dunele de nisip şi sunt influenţate de nivelul apei freatice. Aceste păduri, cu o
structură complexă şi o mare diversitate de specii, constituie, între altele, spaţiul vital pentru o bogată faună
de păsări şi insecte. Aici cuibăreşte vulturul codalb (Haliaetus albicilla).
3. Sărături-Murighiol – (87 ha) complex de lacuri sărate unde se protejează locurile de popas şi de cuibărit
pentru ciocântors, piciorong, prundăriş de sărătură, raţa cu perucă, corcodelul cu gât negru. Tot aici îşi au
locul de iernare numeroase specii acvatice.
4. Răducu – lac izolat (2500 ha) în delta maritimă, în care se protejează populaţiile de peşti, păsări şi
mamifere.
5. Erenciuc – pădure de arin negru (50 ha), cu rogozuri înalte, zonă de cuibărit a vulturului codalb.
6. Popina – insulă stâncoasă (96 ha) în lacul Razim, loc de cuibărire a califarului alb, loc de popas al
păsărilor migratoare.
7. Sacalin-Zătoane – cuprinde Insulele Sacalinul Mare şi Sacalinul Mic (21410 ha). Este zona de hrănire şi
popas a peste 200 de specii de păsări. Aici cuibăresc: chira de mare, piciorongul şi ciocântorsul. Tot aici
întâlnim cea mai mare colonie de chiră de baltă.
Zătoane este o zonă de grinduri marine cu vegetaţie de nisipuri sărăturate şi faună caractersitică.
8. Periteaşca-Bisericuţa-Portiţa – cuprinde o zonă de popas (4125 ha), cuibărire şi hrănire a numeroase
păsări acvatice. Bisericuţa este o insulă stâncoasă, un fragment al reliefului predeltaic în lacul Razim, cu
vegetaţie şi faună caracteristică.
9. Capul Doloşman – (125 ha) loc de cuibărire pentru lăstunul mare, pietrarul negru şi buha mare. Aici
trăiesc dihorul pătat şi vidra.
10. Lacul Nebunul, (115 ha) loc de popas şi hrănire pentru foarte multe specii de păsări migratoare şi cu
importan fond piscicol;.
11. Vătafu-Lunguleţ – (1625 ha) zonă importantă de cuibărit şi hrănire pentru numeroase păsări acvatice
dintre care amintim: călifarul alb, piciorongul, ciocântorsul, prundăraşul de sărătură, ciovlica roşietică,
pasărea ogorului.
12. Grindul Chituc – (2300 ha) grind litoral, loc de popas şi de hrănire pentru foarte multe specii migratoare.
13. Rotundu – (228 ha) lac de luncă din zona inundabilă Somova.
14. Pădurea Caraorman (2250ha) cu specii forestiere şi ierboase similare cu cele de pe grindul Letea;
15. Lacul Potcoava (650ha) care deţine importante locuri pentru hrană şi cuibărit pentru păsări migratoare şi
fond piscicol sursă de hrană şi pentru avifaună;
16. Lacul Belciug (110 ha) cu importante locuri pentru hrană şi cuibărit pentru păsări migratoare şi fond
piscicol sursă de hrană şi pentru speciile de păsări aflate în pasaj;
Condiţiile de climă, prin regimul termic ridicat (11-11,40C media anuală), precipitaţii reduse – de
numai 350-400 mm/an, durata mare de strălucire a Soarelui (2360 ore/an) etc. favorizează practicarea
activităţilor turistice de primăvară şi până toamna târziu, dar şi iarna – pentru vânătoare şi pescuit la copcă.
Potenţialul turistic natural este completat de interesante obiective istorice şi social-culturale situate în
apropiere. Se impun atenţiei urmele cetăţilor greceşti de la Histria (sec. VII î.e.n.) şi Arganum (sec. VI-V
î.e.n.), ale cetăţii dacice Aegyssus, sau ale cetăţii bizantine de la Enisala (sec. X-XI), Muzeul Deltei Dunării
din Tulcea, la care se adaugă numeroase elemente etnofolclorice şi aşezările omeneşti cu un specific deltaic
aparte (cu case mici, acoperite cu stuf şi împrejurimile de gard din stuf ) ce atrag, de asemenea, fluxuri
turistice importante.
Comparativ cu experienţa internaţională, pentru suprafaţa Deltei (raportat şi la numărul de locuitori) a
rezultat o capacitate optimă de primire de circa 1,5 milioane de turişti/an.

2.3. Caracteristicile spaţiului turistic litoral

Trei elemente naturale majore ale Europei definesc cadrul natural şi turistic al României – Munţii
Carpaţi, fluviul Dunărea şi Marea Neagră. De-a lungul multimilenarei lor existenţe, aceste coordonate
geografice şi-au pus amprenta şi pe istoria şi civilizaţia poporului român, impunând structuri în reţeaua de
aşezări rurale şi urbane, în profilul social-conomic local şi regional, modelând peisaje de mare atractivitate,
unele dintre ele cu caracter de unicat.
Din punct de vedere turistic, se detaşează ca amenajări şi dotări, coasta Mării Negre, zonă turistică de
excepţie ce concentrează aproape 45% din capacitatea de cazare a României, în cele mai variate tipuri de
unităţi: hoteluri şi moteluri de 1 – 4 stele, vile de 1 – 5 stele, bungalowuri, campinguri, terenuri pentru
campare, locuinţe particulare.
Din mai până spre sfârşitul lui septembrie, în cele 13 staţiuni – Năvodari (pentru copii), Mamaia,
Eforie Nord, Techirghiol, Eforie Sud, Costineşti (pentru tineret), Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus,
Saturn şi Mangalia – sau în oraşul Constanţa, sosesc peste 2,5 milioane turişti români şi străini, pentru a
beneficia de 10 – 12 ore de soare pe zi şi pe plajele cu nisip fin ale litoralului românesc al Mării Negre.
Cuprins între paralelele de 44°25' şi 43°45' latitudine nordică, zona litoralului românesc se găseşte pe
aceleaşi coordonate geografice ca localităţile Split, Rimini, San Remo, Monaco, Nisa, Avignon, fiind vestită
pentru turismul balnear susţinut de cunoscutele nămoluri sapropelice, lacurile bogate în săruri, izvoarele
mezotermale sulfuroase de la Mangalia etc.
Litoralul românesc oferă, de asemenea, multiple posibilităţi pentru petrecerea timpului liber,
dispunând de dotări variate pentru agrement şi sport: piscine, terenuri de sport, terenuri de minigolf,
bowlinguri, baze nautice, instalaţii de schi nautic, spaţii pentru practicarea echitaţiei, discoteci etc.
Cu o lungime de 245 km, între gura de vărsare a braţului Chilia şi Vama Veche, şi o lăţime ce
variază între 4-8 km, zona litorală coboară în trepte domoale spre ţărm; în funcţie de caracteristicile
morfometrice, morfologice, grad de locuire şi utilizare etc. diferenţiindu-se două sectoare (cu ofertă turistică
evident diferenţiată), despărţite de promontoriul „Cap Midia".
Sectorul nordic este caracterizat prin ţărmuri joase, cu plaja mai îngustă, neamenajată, cu
predominanţa resturilor cochilifere (cu excepţia plajei din dreptul grindului Sărăturile, foarte extinsă, cu grad
mare de stabilitate şi o granulaţie foarte fină a nisipului; sau a celei din zona Perişor-Portiţa), cu foarte rare
aşezări omeneşti şi grad de utilizare nesemnificativ. Pe o porţiune de circa 40 km, între Gura Chiliei şi Sfântu
Gheorghe, ţărmul este deltaic, reprezentat de limita estică a Deltei Dunării. În continuare spre sud, până la
Capul Midia, se desfaşoară o zonă de nisipuri joase, cu numeroase cordoane litorale, chiar areale
înmlăştinite, dominate de Complexul Razim - format din lacuri situate de-a lungul litoralului: Razim, Sinoe
(cu două mici „anexe", reprezentate prin Lacul Tuzla şi Carnasuf), Goloviţa, Zmeica. Legătura complexului
lagunar cu marea se realizează prin Gura Portiţa şi Gura Periboina. Zona este propice pentru pescuit sportiv
şi agrement nautic.
Sectorul sudic, cuprins între Midia şi Vama Veche, este un ţărm relativ înalt, de tip faleză săpată în
loess şi plaje deschise, protejate adesea de sistemul digurilor, amenajate în scopuri turistice. Situată la 15-500
m de linia ţărmului, faleza are înălţimi între 20-50 m şi este frecvent întreruptă de limane, având tendinţa
evidentă de retragere, prin procesul de abraziune marină.
Amenajarea turistică complexă a litoralului, în acest sector, a pus în valoare resursele fondului
turistic natural şi antropic deosebit de variat.
În competiţia europeană a litoralelor însorite, coasta românească a Mării Negre se impune prin
câteva elemente de potenţial turistic deosebit de atractive şi apreciate de turişti şi care conferă litoralului
condiţii pentru a răspunde unei palete largi de motivaţii turistice: odihnă, agrement sportiv, cură balneară
complexă (profilactică, terapeutică, recuperatorie) etc.
Marea Neagra este lipsită de flux şi reflux; în schimb, uneori, valurile pot atinge 1 – 3 m, favorizând
talazoterapia. Salba staţiunilor româneşti de pe litoralul Mării Negre are o înşiruire aproape continuă, de la
Năvodari la 2 Mai, pe o lungime de peste 70 km.
O caracteristică aparte a litoralului românesc al Mării Negre este panta de imersiune lină, de 5-15º
înclinare, ce înaintează 50 – 150 m de la ţărm în larg, fiind deosebit de apreciată de copii şi de neiniţiaţii în
tainele înotului. Este unul din motivele, dar nu singurul, pentru care anumite staţiuni sunt destinate cu
precădere copiilor – Năvodari, Eforie Sud.
Plaja litoralului românesc este fie adăpostită la baza falezei, în sectorul dintre Constanţa şi
Mangalia, fie prezintă o largă deschidere, în restul litoralului. Spre deosebire de cea mai mare parte a plajelor
europene, plaja românească are o orientare predominant estică (situaţie întâlnită doar pe coastele estice ale
Italiei), fapt ce duce la expunerea ei la soare în tot cursul zilei de vară (chiar peste 10 ore/zi).
Plaja este, în general, naturală, formată din nisip cuarţos-calcaros, cu o granulaţie fină spre medie,
fiind aproape tot timpul uscat. În sectorul Mangalia Nord s-au amenajat, prin indiguire şi înnisipare, peste
200.000 m2 de plaje artificiale care, în ultimii ani, s-au restrâns în suprafaţă datorită furtunilor puternice şi
eroziunii marine. Lăţimea plajelor variază între 400-500 m la Mamaia şi Techirghiol şi doar 50-200 m în
restul litoralului.
Panta submersă domoală a platformei continentale, fară denivelări şi gropi, cu valuri mici
favorizează băile de mare, mersul şi jocurile în apă. Plaja şi nisipul plajei oferă condiţii excelente pentru
helioterapie şi psamoterapie, ce fac parte din complexul de cură balneară specific mării şi contribuie la
refacerea şi călirea organismului.
Apa mării prin salinitatea relativ redusă, de 17-18 g/1, şi compoziţia ei chimică (clorurată, sulfatată,
sodică, magnezică) este favorabilă organismului din punct de vedere terapeutic; iar prin acţiunea valurilor şi
prezenţa aerosolilor proveniţi din „sfărâmarea" valurilor la ţărm constituie un element de potenţial turistic
natural deosebit, care generează o formă specială de cură - thalasoterapia.
Lipsa mareelor şi a valurilor mari permite folosirea optimă a plajelor, în timp ce salinitatea mai
redusă a apei la suprafaţă favorizează sporturile subacvatice şi pe cele nautice.
Bioclimatul marin este rezultatul interferenţei dintre climatul de stepă şi influenţa pontică,
caracterizat prin nuanţe uşor excesive - de suprasolicitare a organismului, cu temperaturi medii anuale mult
mai moderate faţă de regiunile înconjurătoare (în sezonul estival), oscilaţii diurne şi anuale mai atenuate, ploi
rare şi de scurtă durată.
Temperaturile, în general moderate: 11,2°C - temperatura medie anuală; 21,8°C - temperatura medie
a lunii iulie şi 0,2°C - temperatura medie a lunii ianuarie; primăverile mai timpurii şi toamnele mai calde şi
prelungite definesc un climat mai cald decât cel de pe litoralul Mării Baltice, Mării Nordului sau Mării
Mânecii, dar mai puţin torid decât cel de pe litoralul mediteranean, temperatura medie a sezonului estival
(iunie - septembrie) fiind de 230 – 250 C.
Principalele caracteristici ale climei, care susţin balneoturismul şi, în general, turismul de litoral
sunt:
- stabilitatea termică accentuată, cu variaţii mici de temperatură în timpul zilei şi de la zi la noapte,
datorată faptului că majoritatea staţiunilor se află între două întinderi de apă: marea şi, respectiv, limanurile
maritime, care înmagazinează ziua o mare cantitate de căldură şi o degajă lent în timpul nopţii;
- precipitaţii de numai 380 mm/an, cele mai scăzute de pe teritoriul României, ceea ce face ca plajele
să fie preponderent uscate;
 - numărul mare al zilelor senine (circa 140 zile/an) şi durata mare de strălucire a soarelui (> 2.500
ore/an) favorizează în mod evident băile de soare. De altfel, în perioada estivală sunt 10-11 ore de soare/zi,
cu circa 25 de zile însorite pe lună, de unde rezultă că litoralul românesc este tot aşa de bine încălzit ca şi
litoralul mediteranean;
- prezenţa brizei de zi care aduce dinspre larg aerul mai răcoros al mării şi atenuează temperaturile
specifice climei mediteraneene;
- uniformitatea gradului de umezeală şi puritatea aerului încărcat cu aerosoli naturali (picături foarte
fine de apă) proveniţi din spargerea valurilor în zona ţărmului şi care inhalaţi ajută la mineralizarea
organismului şi tratamentul unor boli ale căilor respiratorii, endocrine etc.
- intensitatea luminii solare este mărită cu 10% prin razele reflectate de oglinda mării şi a lacurilor,
precum şi de nisipul alb;
- puritatea aerului maritim permite radiaţiei solare să ajungă întreagă de sol;
- presiunea atmosferică ridicată – maxima 746 mm, minima 758 mm – asigura o puternică oxigenare a
sângelului;
- sejurul pe litoralul românesc al Mării Negre are asupra organismului o dublă acţiune: excitantă,
datorită radiaţiilor ultraviolete puternice, conţinutul crescut de iod şi sărurile din atmosferă, dar, în acelaşi
timp, şi calmă, prin uniformitatea presiunii atmosferice, prin variaţiile foarte mici ale temperaturii, umezeala
constantă;
- îmbinarea armonioasă a acestor două acţiuni, aparent contradictorii, dă naştere unui climat
stimulator, care determină o creştere a metabolismului, o scăderea frecvenţei respiratorii, o combinare mai
uşoară a hemoglobinei din sânge cu oxigenul atmosferic, irigarea plămânilor şi creierului, o stimulare
generală a proceselor biologice;
- factorii naturali de cură de pe litoral sunt variaţi, deci, tratamentul balnear se face prin cura de soare,
baia de soare, cura de nămol, baia de nisip, componente climatice.
Apele mineralizate puse în valoare prin foraje, sau existente prin intermediul unor lacuri sărate,
asociate cu nămolul terapeutic, sunt resurse turistice de primă importanţă în susţinerea curei balneare.
Apele de adâncime mineralizate (cu 618-1038 mg/1 săruri) şi mezotermale (24-28°C), aduse la
suprafaţă cu ajutorul forajelor, sunt din punct de vedere chimic bicarbonatate, calcice, sulfuroase, clorurate,
iodurate şi sunt valorificate la Mangalia, Eforie Nord, Venus, Saturn, Neptun; fiind indicate în tratamentul
afecţiunilor reumatismale, ginecologice, ale sistemului nervos periferic sau chiar în cură internă (pentru
tratarea colitei, dischineziei biliare etc.).
Apele sărate ale lacului Techirghiol (50-55 gr/1) şi apele sulfuroase ale lacului Mangalia sunt
folosite în cură externă, în special pentru tratarea bolilor reumatismale.
Nămolul terapeutic are o acţiune benefică asupra organismului prin substanţele minerale şi organice
conţinute, fiind un important factor de cură, folosit fie sub formă de împachetări, fie sub formă de ungeri cu
nămol.
Nămol sapropelic se află în câteva lacuri sărate de pe litoral, impunându-se prin calitate şi cantitate
nămolul de la Techirghiol, cu rezerve de 500.000 m3 şi valoare terapeutică deosebită, folosit în cadrul
stabilimentelor balneare de la Eforie Nord şi Sud, Techirghiol.
Nămolul de turbă a fost pus în evidenţă şi este utilizat parţial la Mangalia, cu rezerve valorificabile
în scopuri terapeutice de circa 400.000 m3.
Alte obiective naturale sau modificate de om, care prezintă interes pentru turismul litoral sunt
lacurile cu apă dulce: Siutghiol, Belona, Neptun, Jupiter, Tăbăcăriei - ce îmbogăţesc aspectul peisagistic al
litoralului şi permit practicarea agrementului nautic; rezervaţia de dune de la Agigea; ariile protejate
reprezentate prin pâlcul de stejari brumării de la Neptun, Pădurea Hagieni, peştera de la Limanu etc.
Potenţialul turistic antropic este dominat de un bogat fond cultural-istoric reprezentat de vestigii
arheologice, cetăţi vechi, muzee, monumente arhitecturale etc. Prin valoarea şi mulţimea elementelor de
potenţial antropic se impune Constanţa, unde se află Muzeul de arheologie în aer liber, ce adăposteşte
vestigiile vechii cetăţi Tomis; Edificiul roman cu mozaic, lucrat din bucăţi de marmură, gresie şi calcar,
desfaşurat pe trei nivele; Muzeul marinei române; Muzeul mării - cu exponate din flora şi fauna specifică
Mării Negre; Muzeul de artă; Catedrala ortodoxă (1894-1895) ce impresionează prin dimensiune; Moscheea
Mare - în stil maur (1910), cu un minaret de 50 m înălţime; Cazinoul - situat pe faleză, construit (1904-1909)
în stil Seccession, cu interior foarte somptuos; Farul genovez datând din anul 1300; Farul nou de 58 m,
construit în 1960; Portul turistic „Tomis"; statuia lui Eminescu - turnat în bronz (1930) şi cea a lui Anghel
Saligny etc. Amintim, de asemenea, Muzeul de floră şi faună marină şi Grădina Botanică de la Agigea.
La acela prezentate trebuie adăugată nota de originalitate a unor dotări de bază materială, de cazare,
alimentaţie publică, agrement, tratament (hotelurile „Europa”, „Belona” din Eforie Nord; „Tismana”,
„Cozia” din Jupiter; „Raluca”, „Adriana”, „Ileana”, „Dana” din Venus; hotelurile din Olimp şi Cap Aurora;
sanatoriul şi hotelul „Prezident” Mangalia; restaurante cu specific „Nunta Zamfirei”, „Calul Bălan” etc.).

2.4. Potenţialul turistic al ariilor protejate şi organizarea lor

Intervenţiile antropice din ce în ce mai agresive, presiunea antropică puternică şi în continuă creştere
– datorată, în principal, proceselor de industrializare şi urbanizare – au afectat şi afectează componentele
mediului geografic, modificând caracteristicile şi calitatea ecosistemelor naturale, determinând degradarea
unor spaţii geografice, mai mult sau mai puţin extinse, ajungând în stadiul de „ireversebilitate”. Acest efecte
nedorite şi adesea profund negative au determinat contrareacţii, adoptarea unor măsuri legislative, găsirea
unor instrumente eficiente în sprijinul conservării naturii, definirea unor categorii de arii protejate.

2.4.1. Arii protejate: concept, clasificare

Crearea, amenjarea şi ocrotirea ariilor protejate are un dublu obiectiv:

- pe de o parte, protecţia naturii faţă de aspectele nefaste ale evoluţiei societăţii contemporane, care
au determinat, în numeroase situaţii, un proces intens de distrugere a mediului înconjurător, uneori cu
implicaţii grave asupra echilibrului biologic al spaţiului respectiv;
- pe de altă parte, de a proteja cadrul natural pentru al pune la dispoziţia oamenilor pentru odihnă şi
recreere. Deci, politicii conservării „clasice” a naturii, adică a protecţiei ei împotriva influenţelor negative ale
omului, i s-a adăugat în prezent protecţia naturii în folosul omului. Aceasta ca un revers firesc al tehnicizării
crescânde a societăţii, când nevoile umane de compensare fizică şi psihică se îndreaptă spre natură, în
mijlocul căreia oamenii găsesc condiţii favorabile pentru menţinerea sănătăţii şi reconfortarea fizică şi
psihică, necesităţi pe care şi le pot satisface, în mare măsură, practicând turismul. Relaţia între cerinţele
menţinerii echilibrului mediului natural şi cele impuse de practicarea turismului – ca factor important al
presiunii antropice asupra naturii – ridică o serie de probleme şi întrebări.
Ariile naturale protejate au devenit din ce în cce mai mult, parte a turismului, tocmai pentru că ele
prezintă o stare ideală a mediului înconjurător, mai puţin afectată de presiunea antropică, un spaţiu de
recereere pentru cei stresaţi de viaţa cotidiană a marilor oraşe. Zonele naturale protejate sunt considerate de
speciliştii în geografia turismului ca parte a potenţialului turistic natural, resursă turistică ce poate fi
valorificată ca atare. Ca urmare a existat şi există o dispută permanentă legată de incompatibilitatea între
turism, cu toate componentele sale şi protecţia mediului.
Organismele neguvernamentale de sub egida O.N.U. acţionează pentru utilizarea controlată a
arealelor naturale protejate ca resursă turistică deosebit de valoroasă. Există o politică de armonizare între
mediu şi societate, fundamentată pe definirea „limitei de suportabilitate a mediului” (carrying capacity), ce
trebuie respectat de utilizator, respectiv de industria turistică. Uniunea Internaţională pentru Conservarea
Naturii (U.I.C.N.) a stabilit şi definit chiar o serie de categorii operaţionale de arii protejate:
- parcuri naţionale destinate cercetări ştiinţifice şi turismului de recreere;
- parcuri naturale cu rol de conservare a peisajului natural;
- rezervaţii naturale pentru menţinerea unor medii de interes geologic, speologic, paleontologic,
geomorfologic, forestier-floristic, zoologic etc.
- rezervaţii ştiinţifice destinate menţinerii unor peisaje rare, în scopul cercetării ştiinţifice, dar şi pentru
menţinerea în patrimoniul natural;
- rezervaţii peisagistice destinate păstrării unor forme de relief sau asociaţii vegetale cu valoare
estetică;
- monumente ale naturii, care pot fi forme de relief unice, sau specii de plante şi animale rare, pe cale
de dispariţie, situate în exteriorul sau interiorul perimetrelor construite.
Indiferent însă de numele pe care îl au, scopul lor este „de a conserva, cât este posibil, natura în stare
virgină, de a modela peisajul după principii estetice, ţinând cont de exigenţele biologice şi economice şi de a
procura odihna tuturor celor care caută repaus, voie bună şi pace”. Ele sunt create pentru a beneficia de
avantajele lor atât generaţiile actuale, cât şi cele viitoare. „Noi vrem să protejăm natura, nu numai pentru ea
însăşi, dar mai ales pentru oamenii care caută în ea o sursă de bucurie, sănătate şi recreere inteligentă”
spunea Dl. Sonnemann (Germania) încă din 1970 (Consiliul European, “Raport asupra creerii parcurilor
naturale, regionale şi parcurilor naturale de frontieră”, Doc, 2708/1970.).

În spiritul acestor principii, parcul naţional este definit ca „un areal relativ întins, unde unul sau mai
multe ecosisteme nu sunt material alterate de exploatarea şi ocuparea umană, unde speciile de plante şi
animale, aspectele geomorfologice şi habitatele sunt de un interes ştiinţific, educativ şi recreativ deosebit,
sau care deţine un peisaj natural de o mare frumuseţe; unde autoritatea cea mai competentă a ţării a luat
măsuri de prevenire sau eliminare cât mai curând posibilă a oricărei exploatări sau locuiri a întregului areal,
de întărire efectivă a respectului faţă de factorii ecologici, geomorfologici sau estetici care au justificat
stabilirea lui; unde vizitatorilor le este permisă intrarea în condiţii speciale pentru scopuri de cercetare,
educative, culturale şi recreative” (Simona Marinescu Condurăţeanu-Fesci, 1985.).

Parcurile naturale au fost organizate mai târziu, crearea lor fiind determinată de dezvoltarea
crescândă a turismului, reprezentând primul concept pentru a veni în ajutorul faunei persecutate şi florei
ameninţate. Ele desemnează un teritoriu de o frumuseţe aparte, care grupează o serie de atracţii turistice,
respectiv fenomene naturale originale, monumente istorice şi de artă, elemente naturale originale, elemente
de etnografie şi folclor şi care, fără a se prejudicia echilibrul său natural, servesc recreerii populaţiei.
Aceste definiţii subliniază cele două funcţii fundamentale ale parcurilor naţionale şi naturale: funcţia
ştiinţifică, de conservare a resurselor naturale şi funcţia turistică, de satisfacere a necesităţilor culturale, de
odihnă şi recreere a oamenilor. Ideea organizării parcurilor naţionale şi naturale a apărut, mai întâi, în ţările
dezvoltate din punct de vedere industrial ca o motivaţie socială şi educativă.
Prin frumuseţea peisajelor, prin aspectele originale, remarcabile ale componentelor lor (monumente
naturale: istorice, de arhitectură, elemente etnofolclorice) şi prin posibilităţile de desfăşurare a activităţilor
turistice, aceste parcuri reprezintă importante resurse ce îmbogăţesc patrimoniul turistic al unei ţăei,
diversificând oferta turistică. Constituirea parcurilor naţionale şi naturale ca produse turistice - se realizează
însă în contextul amenajării şi dotării corespunzătoare a acestora, acţiune ce are la bază armonizarea
funcţiilor lor ştiinţifice şi turistice.
Structura parcurilor este astfel concepută încât să permită o bună conservare a speciilor floristice şi
faunistice existente dar şi derularea unor minime activităţi economice. În acest context, aceste arii protejare
cuprind trei tipuri de zone :
- o primă zonă, aşa zisă sălbatică, constituie rezervaţia naturală propriu-zisă, care protejează global
flora, fauna şi peisajul, fiind supusă unui regim restrictiv activităţii umane, care se limitează numai la
cercetarea ştiinţifică;
- o a doua zonă, rezervaţia integrală, denumită „tampon”, mai extinsă în suprafaţă, înconjoară
rezervaţia ştiinţifică, asigurându-i o protecţie ecologică. Este supusă şi ea unui regim restrictiv, dar nu
exclude unele activităţi umane, chiar economice, dar limitate. În cadrul ei sunt amenajate alei pentru
circulaţie, uneori şi alte construcţii turistice, chiar baze de cazare;
- cea de-a treia zonă, în mod obişnuit zona periferică, denumită şi „preparc” este constituită în jurul
parcurilor în scopul de a pune la dispoziţia vizitatorilor aceleaşi obiective naturale, cărora li se aplică însă o
reglementare strictă de ocrotire. Ea comportă activităţi umane de diferite intensităţi, cuprinzând cea mai mare
parte a dotărilor turistice, servind ca zonă de recepţie a fluxurilor turistice, asigurând dispersarea lor ordonată
în interiorul parcului.
• Activităţile umane interzise sunt : exploatările miniere şi forestiere, vânătoarea şi pescuitul,
păşunatul animalelor domestice, practicarea agriculturii, industriei şi comerţului, construcţia de baraje,
locuinţe, linii electrice de înaltă tensiune, este limitată construirea căilor de comunicaţii etc., adică a tot ceea
ce ar duce la ruperea echilibrului ecologic.
• Activităţile umane permise sunt reprezentate de o serie de acţiuni legate de organizarea turismului
(construirea de bază materială, efectuarea unor trasee marcate, efectuarea de filmări documentare legate de
istoricul parcurilor şi al obiectivelor protejate, care să evidenţieze valoarea peisajului, a unor obiective,
practicarea unor sporturi: echitaţie, canotaj, schi), cercetarea ştiinţifică, laboratoare şi staţiuni de cercetări
ştiinţifice.
Aceste principii sunt valabile, de regulă, în parcurile protejate cu suprafeţe mai mici din Europa,
Australia, Oceania, Canada şi America de Sud. Parcurile naţionale din Africa permit şi unele activităţi umane
ca păstoritul, vânătoarea, safari-urile. Unele parcuri naţionale din Asia permit organizarea unor mici aşezări
de cult (Japonia), balneare (India, Vietnam, Indonezia). Parcurile naţionale nord-americane ocupă suprafeţe
întinse şi au un rol recreativ preponderent, susţinut de un turism intensiv.
Amenajarea turistică a parcurilor naţionale şi naturale variază de la o ţară la alta, aşa cum diferă şi
echipamentele turistice ale fiecărui parc, acestea fiind determinate, în mare măsură, de specificul obiectivelor
sale naturale, dotările existente, încadrându-se (cantitativ) în limitele impuse de ecosistemele respective, a
căror depăşire poate determina perturbarea echilibrului lor. În acest context se aplică mai multe tipuri de
suport: ecologic, social, psihologic, economic toate utilizate pentru a limita nivelul de derulare a unor
activităţi tradiţionale ale populaţiei ocale şia ţine sub control fluxurile de turişti.
 Dotările turistice cuprind, în general, baze de cazare foarte diversificate (terenuri de campare, corturi,
cabane, refugii, vile, hoteluri, tabere de tineret, sate de vacanţă etc.), baze de alimentaţie publică (restaurante
moderne cu specific, chioşcuri, cofetării etc.), mici magazine pentru comerţ adecvat, instalaţii sportive (pârtii
de schi, piscine, piste de patinaj, călărie) şi de alte dotări pentru divertisment, caracteristice fiecărui loc. Dar,
indiferent de gradul de dotare al acestor parcuri, fiecare dintre ele trebuie să aibă un echipament de bază
constituit din instalaţii sanitare, aflate în tot cuprinsul parcului, poteci şi alei marcate, locuri de odihnă şi
amenajări pentru vizitarea diferitelor obiective naturale.
Alături de parcurile naţionale şi naturale, ca unităţi operaţionale şi de gestionare, dar şi de valorificarea
a resurselor naturale prin turism, putem aminti:
- rezervaţiile biosferei, care ocupă areale întinse şi fac parte din programele internaţionale de
asistenţă şi protecţie. În cadrul lor, pot coexista aşezări şi chiar localităţi, în care activitatea umană are
caracter permanent şi diversificat;
- rezervaţiile ştiinţifice integrale, care sunt porţiuni din natură de o valoare deosebită prin existenţa
unor elemente floristice sau faunistice endemice, a unor formaţiuni geologice reper, a unor situri
paleontologice de valoare naţională sau/şi universală;
- rezervaţiile naturale au dimensiuni variabile şi o foarte mare varietate a obiectivelor ocrotite. De
regulă, sunt „eşantioane” de natură nemodificată care conţin rarităţi naturale (floristice, forestiere, geologice,
faunistice, geomorfologice etc.). Sunt permise anumite intervenţii antropice, dar numai în vederea asigurării
condiţiilor optime de protejare a rezervaţiei;
- monumentele naturii, elemente naturale deosebit de atrăgătoare reprezintă unicate, rarităţi,
endemisme, de importanţă naţională, care trebuie protejate prin orice mijloc. Prin dimensiunile lor,
monumentele naturii au un caracter punctual şi nu constituie un ecosistem reprezentativ etc.
Toate încercările de a pune în valoare resursele turistice existente în ariile protejate are drept
finalitate practicarea ecoturismului. Acesta include acele activităţi turistice menite să reducă influenţa
negativă a turismului de masă, să permită doar acele iniţiative cu rol de cunoaştere şi de simplă vizitare fără a
pune bază pe dotări turistice şi alte amenajări specifice. Potrivit practicilor internaţionale ecoturismul
reprezintă o formă de turism care include cel mai mic impact asupra biodiversităţii naturale şi care încearcă
să aducă un alt punct de sprijin pentru comunităţile locale pentru a obţine venituri suplimentare prin limitarea
în schimb a activităţilor miniere, agricole şi forestiere mult mai distructive pentru peisajele naturale.

2.4.2. Arii protejate în România

Pe teritoriul României, primele arii protejate au fost constituie încă de la începutul secolului XX
(1925-1935), din dorinţa de a ocroti multe specii de floră şi faună rare, sau pe cale de dispariţie. Astfel, încă
din deceniul III al secolului trecut au fost iniţiate proiecte de delimitare a unor zone care să fie protejate de
orice activitate economică. În România au fost identificate circa 3700 de specii de plante şi 33 792 specii de
animale (2002 –Ministrul Mediului).
Aproape jumătate din speciile vegetale sunt considerate specii rare (1253), vulnerabile (171),
periclitate (39), extincte (74). Un număr de 23 au fost declarate monumente ale naturii. În lumea animală
circa 33.085 sunt nevertebrate şi doar 707 vertebrate. Un număr de 148 de specii dintre vertebrate sunt în
stare de conservare deficitară, alte 55 de specii sunt periclitate , 69 specii sunt considerate vulnerabile şi 24
de specii sunt foarte rare. Încercările de ocrotire a florei şi faunei datează de aproape un secol şi se datorează
iniţiativelor unor savanţi români, precum Emil Racoviţă, Grigore Antipa, etc.
În acest sens, în anul 1920, a fost iniţiată şi declarată prima rezervaţie naturală din România în
Bucegi (într-o subunitate a acestora - Muntele Cocora). (N.Ciangă, 2002)
După 1930, ca urmare a activităţii unor biologi de excepţie, Emil Racoviţă, Alexandru Borza, a fost
elaborată şi statuată, în 1935, Legea protecţiei mediului. Aceasta prevedea edificarea unor rezervaţii întinse,
în cadrul cărora să se intervină cu cât mai puţine modificări asupra stării iniţiale. La ora actuală, suprafaţa
ariilor protejate însumează 11.000 km2, adică 4,8% din teritoriul naţional, din care parcurile naţionale
reprezintă 100.300,8 ha. Există o puternică concentrare a ariilor protejate în spaţiul montan şi colinar, fiind
cu mult mai redusă în perimetrul câmpiilor şi luncilor.
În Tabelul nr.9 sunt prezentate rezervaţiile biosferei şi parcurile naţionale din România, care au fost
nominalizate pe baza datelor existente şi având în vedere conţinutul Legii nr. 137/1995 şi 5/2000 privind
protecţia mediului înconjurător. Ariile protejate ocupă la nivelul teritoriului naţional 197.343 ha, aproximativ
8,3% din suprafaţa ţării, având 855 de areale cu statut special de protecţie.
Parcurile naţionale deţin 298 465 ha, circa 23,8% din tot teritoriul protejat, cu 11 unităţi, iar cele
naturale au 312378 ha, circa 30,2% din suprafaţa protejată, cu 6 unităţi.
 Cele mai cunoscute parcuri naţionale au intrat de mai demult în circuitul turistic (Retezat, Rodna,
Ceahlău, Munţii Apuseni, Bucegi, Domogled-Valea Cernei, Delta Dunării), deşi dotarea cea mai adecvată o
au doar Munţii Retezat, Bucegi, Rodna. În cadrul parcurilor naturale se includ următoarele spaţii geografice:
Porţile de Fier, Grădiştea Muncelului-Cioclovina din Munţii Sebeşului, Munţii Apuseni, Munţii Bucegi,
Vânători-Neamţ, Balta Mică a Brăilei.
Rezervaţiile biosferei cuprind 645.313 ha, respectiv 45,9 % din totalul ariilor protejate, cele
ştiinţifice deţin un număr de 52 de unităţi cu circa 100.217 ha, urmate de cele naturale cu 527 unităţi şi o
suprafaţă de 122.569,2 ha, precum şi de monumente ale naturi cu 228 unităţi şi 2.174,8 ha. Circa 2/3 din
ariile protejate cu excepţia Deltei Dunării se află concentrate în aria carpatică şi au rol major în protecţia
unor specii floristice, faunistice valoroase.

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării

Un exemplu elocvent în efortul românesc de conservare şi valorificare a resurselor naturale prin
turism este „Rezervaţia Biosferei Delta Dunării” (R.B.D.D.), ca imagine deosebită a României turistice şi
pentru care turismul organizat nu afectează ecosistemele locale, el constituindu-se în factor important de
relansare economică şi socială a aşezărilor deltaice.
Originalitatea şi ineditul peisajului, braţele Dunării şi canalele de acces, stufărişurile şi insulele
plutitoare de plaur, marile „bulevarde” mărginite de sălcii şi plopi negri, ciudăţenia exotică a grindurilor
Letea şi Caraorman, cele peste 280 specii de păsări, fauna piscicolă, plajele, climatul, cultura şi aşezările
acestei zone, unice în Europa, determină turismul itinerant şi de sejur, cel ştiinţific sau sportiv, precum şi
agroturismul. Turismul în această zonă va fi permis numai în limita capacităţii de suport ecologic a fiecărei
zone, pe baza unor autorizaţii (permise) de intrare în Delta Dunării şi numai în anumite areale.
Rezervaţia Delta Dunării (580.000 de hectare pe teritoriul României) include un sistem ecologic unic
în Europa (delta), cu o mare varietate de specii de plante, peşti, păsări (majoritatea fiind migratoare şi
declarate monumente ale naturii) şi mamifere. Regimul de protecţie integrală priveşte circa 8,7% din
suprafeţe, care includ terenuri permanent sau temporar acoperite cu ape (lacuri, mlaştini, stufării etc.), păduri
cu valoare ecologică sau ştiinţifică ridicată şi/sau monumente ale naturii, terenuri emerse (grindurile) care
constituie habitatul unor specii de floră şi faună protejate. Jumătate din suprafaţa rezervaţiei corespunde unei
zone economice, în care predomină terenuri aflate în regim liber de inundaţie (70%). Pe lângă terenurile
îndiguite pentru folosinţă agricolă, piscicolă, silvică şi cele pe care sunt amplasate aşezările, există şi zone
(circa 4%) orientate către reconstrucţia ecologică, fiind afectate de activitatea antropică.
Constituirea, din 1991, a Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, cu autonomie proprie şi prin
sprijinul financiar al multor organisme internaţionale, a făcut ca turismul să aibă aici alt statut, şi să fie
încurajat cel în sistem organizat, care valorifică mai bine infrastructura turistică existentă şi reduce, cât mai
mult, formele de poluare care pot apare în cazul turismului individual, mai greu de controlat. La nivelul
Deltei Dunării se găsesc 9 zone turistice :
• Zona turistică Letea-C.A.Rosetti, cu posibilităţi de cazare în oraşul Sulina şi în localităţile rurale
limitrofe ;
• Zona turistică Chilia-Padina cu ofertă de cazare în pensiunile rurale din localitatea Chilia;
• Zona turistică Mila 36-23 cu condiţii de cazare în locuinţele localnicilor şi pensiunile din Mila 23;
• Zona turistică Matiţa –Bogdaproste cu posibilităţi de campare pentru turişti;
• Zona turistică Gorgova-Uzlina cu ofertă de cazare în localitatea Uzlina în pensiuni rurale;
• Zona turistică a lacurilor Roşu-Puiu cu posibilităţi de campare pentru turişti;
• Zona turistică la complexului lacului Razim –Dranov cu ofertă de cazare în localitatea Murighiol, la
Jurilovca şi campingul şi complexul turistic de la Portiţa;
• Zona turistică grindul Lupilor-Chituc cu cazare în pensiuni rurale şi în locuinţele localnicilor;
• Zona turistică de interferenţă cu apele marine, respectiv Sulina, Sf.Gheorghe, canalul Sondei, grindul
Chituc şi Gura Portiţei cu multiple posibilităţi de cazare.
Pentru întreg spaţiul deltaic românesc au fost aprobate de Administraţia R.B.D.D. un număr de 19 trasee
turistice:
• Tulcea – Canal Mila 23 – Gârla Şireasa – Gârla Şontea – Canal Olguţa – Dunărea Veche – Mila 23 –
Lebăda – Maliuc – Tulcea;
• Tulcea – Victoria – Canal Litcov – Canal Crişan – Caraorman – Lebăda – Maliuc – Tulcea;
• Tulcea – Maliuc – Lebăda – Canal Crişan – Caraorman – Lac Puiu – Popas roşu – Lacul roşuleţ –
Canal Roşu – Canal Impuţita – Canal Busurca – Sulina – Tulcea;
• Murighiol – Canal Dunavăţ – Canal Dranov – Golful Albina – Lacul Razim – Gura Portiţei;
• Jurilovca – Gura Portiţei;
 • Lebăda – Dunărea Veche – Canal Magearu – Dunărea Veche – Braţ Sulina – Lebăda.
În funcţie de nivelul circulaţiei turistice şi de urmările negative care pot apare în timp, Administraţia
R.B.D.D. poate lua decizia de închidere temporară a unor canale de circulaţie, sau devierea traseelor turistice
pe alte canale secundare sau de schimbarea a acestora.

Parcul Naţional Retezat
În 1935 a fost înfiinţat primul parc naţional din România – Retezat, pornindu-se iniţial de la un areal
de 10.000 ha, la 54.000 ha. În cadrul acestuia, rezervaţia ştiinţifică integrată, cu excluderea accesului
turiştilor, are o poziţie centrală faţă de principalele trasee montane (în bazinul Zlătuiei) şi ca urmare, condiţii
foarte bune de conservare.Vizitarea Parcului Naţional Retezat se desfăşoară sub forma drumeţiei montane,
turiştii având la dispoziţie pentru cazare cabanele Pietrele (230 loc.), Buta (72 loc.) şi Gura Zlata (23 loc.),
precum şi posibilitatea de a utiliza corturi propietate personală.
Dintre cele trei cabane numai Gura Zlata are acces auto. Celelalte două, Pietrele şi Buta, sunt situate
la 1-1 ½ ore de mers pe jos de la capătul unor drumuri accesibile circulaţiei auto. De la aceste cabane se
desfăşoară o reţea destul de amplă de poteci marcate, care conduc la numeroase puncte de interes turistic din
cuprinsul parcului. Datorită configuraţiei naturale a terenului, aceste poteci au unele porţiuni dificile, a căror
parcurgere cere eforturi mari. De asemenea, majoritatea traseelor sunt lungi şi prezintă diferenţe de nivel
mari, obligându-i pe vizitatori la drumuri obositoare.
Începând din anul 1985, deschizându-se drumul auto din lungul văii Lăpuşnicu Mare până la punctul
Gura Bucurei, turiştii pot pătrunde în zona centrală a Parului, adică până la Căldarea Bucurei, urcând din
acest punct circa 1 ½ ore. Pentru vizitarea Parcului există administraţie şi personal pentru supravegherea
turiştilor, ceea ce a determinat apariţia unor fenomene negative, caracteristice circulaţiei turistice
neorganizate. Cea mai importantă măsură pentru asigurarea unei protecţii eficiente a peisajului turistic o
constituie, după cum a dovedit practica din întreaga lume, supravegherea permanentă a vizitatorilor de către
personalul de specialitate al Parcului.

Parcul Naţional Ceahlău
Parcul Naţional Ceahlău deţine 8.396 ha şi include trei zone concentrice, care se desfăşoară pe acest
masiv muntos de redusă extensiune spaţială şi delimitat precis de unităţile montane înconjurătoare. Astfel, în
partea centrală înaltă se află rezervaţia ştiinţifică integrată, dezvoltată pe 4000 ha, ce include Platoul
Ocolaşelor, Vârfurile Ocolaşu Mare, Ocolaşu Mic şi Vârful Toaca. Accesul la această zonă se va face pe
trasee obligatorii, sau prin realizarea, în perspectivă, a unei telecabine între Durău şi Vârful Toaca.
Posibilităţi sigure de cazare se află la Cabana Dochia.
A doua zonă, circumscrisă primei, este zona tampon, ce deţine 55% din suprafaţa parcului, cu un
regim de valorificare turistică durabilă, care să asigure protecţia rezervaţiei ştiinţifice din partea centrală. Cea
de-a treia zonă de preparc, cuprinde şi areale locuite, aşezări rurale ce urcă pe văile afluente ale Bistriţei,
Bistricioarei şi Izvorul Muntelui. Aici vor putea fi realizate amenajări turistice complexe, având ca suport şi
bază de pornire staţiunea Durău şi cabanele de versant Fântânele şi Izvoru Muntelui. Edificarea amenajărilor
turistice va fi astfel dimensionată încât să menţină un echilibru activ în cadrul zonei de preparc.

Parcul Naţional Rodnei
Acest spaţiu protejat se află situat pe teritoriul judeţelor Maramureş, Bistriţa Năsăud şi Suceava,
având 46.399 ha. În sistem de ocrotire se găsesc Munţii Rodnei, alcătuiţi din şisturi cristaline, cu multe
vârfuri ce depăşesc 2000 m (Buhăescu Mare, Ineu, Pietrosu, Rebra). Din total, circa 750 de ha sunt strict
ocrotite şi cuprind în principal Masivul Pietrosu Mare. Exitenţa unui relief glaciar bine conservat prin văi şi
căldări glaciare face ca peisajul alpin să fie deosebit de atractiv pentru turişti. Există 4 lacuri glaciare, din
care cele mai cunoscute sunt Lala şi Buhăescu.
Sub aspect floristic, această zonă cuprinde specii deosebite ce aparţin etajului alpin şi subalpin.
Unele endemisme – guşa porumbelului, păiuşul, clopoţelul, ghinţura, mierea ursului, floarea de colţ sunt
deosebit de valoroase pentru flora sălbatică. Circa 305 din suprafaţa masivului este acoperită de jnepenişuri,
aflate în asociere cu smârdar, zimbru şi alte specii ierboase şi floricole.
Din punct de vedere faunistic, aici se întâlnesc specii de urs, cerb, râs, capră neagră, marmotă, acvilă
de munte, numeroase păsări şi insecte. În apele repezi ale râurilor şi a lacurilor glaciare mai mari se află
păstrăv indigen şi curcubeu, lostriţă. Ca urmare a importanţei biogeografice a fost declarat rezervaţie a
Biosferei. Posibilităţi de cazare există la Borşa

Parcul Naţional Călimani
Spaţiul acestui parc se extinde pe suprafaţa montană a judeţelor Bistriţa-Năsăud, Harghita, Mureş,
Suceava şi are 24.041 ha. Formaţi în principal din roci vulcanice, aceşti munţi au înălţimi ce depăşesc 2000m
– Pietrosul Călimanului având maxima altitudine. Prezintă un relief vulcanic supus eroziunii externe, din
care s-au păstrat parţial conuri şi caldere vulcanice. Deosebit de interesante sun formaţiunile sculptate
natural, denumite «Cei 12 apostoli», Stânca Roşie, Piatra Corbului, etc. În plus, pe versantul nordic al
Răchitişului s-au păstrat urme a unui reliegf glaciar cu căldări tipice. În arealul acestui parc se află specii de
zîmbru, tisă, smârdar, floare de colţ, sângele voinicului, laleaua pestriţă. Animalele sunt reprezentate de
specii de urs, râs, pisică sălbatică, lup, jder, vulpe, mistreţ, cerb carpatin şi căprior.
Turiştii beneficiază de prezenţa a numeroase poteci pentru drumeţie iar cazarea se poate face la
Vatra Dornei în vile şi hoteluri, la Panaci, Broşteni în casele localnicilor.

Parcul Naţional Cheile Bicazului –Hăşmaş
Parcul se află, în cea mai mare parte, în judeţul Harghita, iar foarte puţin din sectorul cheilor pe
teritoriul judeţului Neamţ, la 35 km de oraşul Bicaz şi 26 km de oraşul Gheorghieni. Un loc aparte îl deţin
cheile râului Bicaz, formate din formaţiuni calcaroase şi conglomerate. Muntele Hăghimaş prin
caracteristicile sale adăposteşte importante plante endemice, iar în jurul Lacului Roşu se găsesc, de
asemenea, plante rare – omagul, barba ursului, vulturica, firuţa endemică, cocoşii bicăzeni. Fauna include
mamifere mari precum ursul, mistreţul , urmate de lup, vulpe, jder, dihor, veveriţă.

Parcul Naţional Piatra Craiului
Acest spaţiu geografic se află pe teritoriul judeţelor Argeş şi Braşov şi are o suprafaţă totală de
14.800 ha. Zona de strictă protecţie cuprinde partea centrală a crestei principale a masivului, cu aproximativ
4000 ha cu regim de ocrotire totală a speciilor de floră şi faună.
Se defineşte prin pereţi înalţi, foarte abrupţi, colţuri ascuţite, poliţe pietroase, padine şi areale cu
grohotiş, văi înguste, chei, în mare parte lipsite de o bogată vegetaţie, unde roca apare la zi. Există 53 de
specii endemice – omagul, crucea voinicului, căldăruşa, garofiţa albă, clopoţei, genţiane, micsandre
sălbatice, garofiţa Pietrei Craiului, macul galben, floare de colţ, smârdar, bulbucii de munte, iedera albă, etc.
Fauna cuprinde specii de : urs, râs, lup, capră neagră, cocoş de munte, viperă, corb, acvila de stâncă, etc.
Posibilităţi de cazare se găsesc la cabanele din jurul acestui masiv.

Parcul Natural al Munţilor Apuseni
Parcul se află în spaţiul montan al judeţelor Alba, Bihor, Cluj, cu o suprafaţă de 75.784 ha. Printre
punctele de interes turistic major din acest parc se înscriu: Cetăţile Ponorului, Izbucul şi Canionul Văii
Galbene, Cetatea Rădesii şi zona izvoarelor Someşului Cald, platoul carstic Lumea Pierdută, gheţarii Borţig
şi Focul Viu, Cascadele Bulbuci şi Săritoarea Bihodeiului, valea Sigheştelului, Peştera Urşilor de la Chişcău,
Groapa Ruginoasă, Gheţarul de la Scărişoara, Peştera Minunată de lângă cătunul Casa de Piatră, peştera din
Dealul Humpleului şi altele.
Datorită poziţiei sale relativ centrale în cadrul Parcului şi datorită faptului că este un adevărat nod
rutier spre care se îndreaptă principalele drumuri de acces în Parcul Natural, Platoul Padiş constituie cel mai
important punct de reţinere şi de dispersare a turiştilor. Importanţa sa este sporită de faptul că aici
caracteristicile naturale ale terenului permit deplasarea mai uşoară a turiştilor (astfel de la Padiş se pot vizita
toate punctele de interes turistic din Parc, într-un sejur cu durata de 4-8 zile).
Cetăţile Ponorului, cu cel mai complex şi pitoresc fenomen carstic, cel mai spectaculos din întreaga
ţară, este un obiectiv turistic de mare valoare europeană şi internaţională. De mare interes este zona cătunului
Casa de Piatră, una dintre cele mai pitoreşti aşezări de munte din ţara noastră; în apropierea acestuia se
găseşte Peştera Gheţarului Vârtop, în care, dacă masa de gheaţă este redusă, în schimb parte împodobită cu
formaţiuni calcaroase justifică, pe deplin, denumirea de „Peştera Minunată”, dată acesteia.

Parcul Natural Vânători Neamţ
Acest parc se află pe teritoriul judeţului Neamţ şi este printre primele arii protejate care şi-a realizat
un sistem de organizare şi administraţie propriu. Deţine o suprafaţă de 30.818 ha, fiind dominat de un
important areal forestier. Se află pe cursul mijlociu al râului Ozana, la aproape 3 km de comuna Vânători,
într-o regiune dominată de dealuri cu altitudini între 600-800 m. Nucleul acestui parc este format dint-un
codru de stejari seculari cu vârste de peste 100 de ani. În asociaţie cu specia de Quercus robur se găsesc
specii de jugastru, fag, carpen, păr şi cireş sălbatic. La nivelul speciilor arbustive se află specii de alun, corn,
călin, păducel, lemn câinesc, măceş. Impresionant este numărul de speciilor floricole, multicolore care dau
un farmec aparte zonelor cu vegetaţie ierboasă (angelică, clopoţei, lăcrămioare, brebenei, viorele, sânziene,
etc.). Dintre mamifere este prezent ursul ,mistreţul, râsul, căprior, vulpea şi iepurele. Posibilităţi de cazare
există în pensiunile rurale din localitatea Vânători Neamţ.
Din totalul parcurilor naţionale şi naturale au fost prezentate doar câteva, pentru a se evidenţia
resursele floristice şi faunistice de care dispun şi care pot deveni elemente de atracţie pentru turiştii doritori
să cunoască specii deosebite, să observe modul de viață al acestora, să admire peisaje naturale de mare
frumusețe.
Problema valorificării economice, prin turism, a ariilor protejate trebuie să se realizeze nu pe baza
elementelor componente, ci pe baza valorilor de peisaj existente. Aceasta este o nouă modalitate de abordare
ştiinţifică şi economică de exploatare a resurselor deţinute de spaţii geografice cu echilibru ecologic fragil,
cu risc de epuizare şi degradare rapidă ale acestora.
Dincolo de importanţa lor ca resurse naturale de biodiversitate şi peisaj, ele presupun condiţii stricte
de monitorizare a circulaţiei turistice şi de realizare a unor amenajări turistice adecvate din punct de vedere
ambiental şi estetic, care să conducă la dezvoltarea unor forme variate de turism (odihnă şi recreere,
etnografic, ecologic şi ştiinţific, alpinism, speologic), cu reale beneficii pentru comunităţile locale. Pentru
aceasta sunt necesare politici adecvate care să încurajeze creşterea economiei locale într-o manieră durabilă,
în concordanţă cu strategiile de dezvoltare din alte domenii de activitate (industrie, transporturi, silvicultură,
agricultură).
 CAPITOLUL III

PATRIMONIUL CULTURAL

Ultimul secol de cultură şi civilizaţie a societăţii umane a arătat că turismul s-a diversificat în mod
continuu şi că prezintă din ce în ce mai multe produse "culturale", care se bazează pe vizitarea
monumentelor sau descoperirea unor moduri de viaţă inedite şi singulare. Această nouă orientare va
contribui la integrarea tot mai activă a bunurilor culturale şi va determina accelerarea procesului de
restaurare a monumentelor şi la conservarea tradiţiilor naţionale.
De-a lungul acestui sfârşit de secol turismul cultural şi-a creat propria dilemă: beneficii directe
pentru orizontul de experienţă şi cultură al vizitatorilor, de venituri pentru societăţile de turism şi apariţia, în
condiţii de valorificare, a unor situaţii de degradare a bunurilor culturale. Din acest punct de vedere este
foarte important ca ţările care deţin un patrimoniu cultural bogat şi variat, mai ales în plan arhitectural,
trebuie să-şi selecteze valorile de patrimoniu pe care le promovează pe piaţa turistică.

3.1. Criterii de evaluare a bunurilor culturale

Prezenţa României la confluenţa unor puternice imperii a făcut ca patrimoniul cultural să aibă
propriile particularităţi, cu bunuri care îşi au propria originalitate izvorâtă tocmai din acest amalgam de
stiluri şi curente.
În România, patrimoniul cultural include bunuri culturale reprezentate prin: ansambluri şi situri,
monumente cu valoare deosebită din punct de vedere istoric, ştiinţific, artistic, estetic, antropologic şi
sociologic, religios, cât şi peisaje culturale, zone istorice reprezentative la nivel naţional. În contextul
globalizării economice, modul de evidenţiere a oricărei naţiuni se poate materializa prin păstrarea,
conservarea şi transmiterea generaţiilor viitoare a tot ceea ce înseamnă bunuri şi valori culturale.
În industria turistică, utilizarea bunurilor culturale se realizează ţinând cont de câteva criterii deosebit
de importante:
 poziţia - care are o mare varietate de manifestare la nivel mondial, continental, regional şi local şi
care ne oferă gradul de accesibilitate a unui bun cultural, precum şi dotările de infrastructură necesare pentru
ca acesta să fie cunoscut şi vizitat.
 geniul tehnic - se referă la mijloacele de care s-a slujit artistul pentru a-şi realiza operele şi
monumentele, unde limitele de creaţie sunt elastice şi extensibile; de multe ori turiştii sunt deosebit de
interesaţi să cunoască vechi tehnici artistice;
 ierarhia etnologică - arată originea unui bun cultural, locul său pe scara istorică a civilizaţiei umane
şi transformările pe care le-a suferit în timp şi spaţiu; un loc important îl deţine raportarea sa la diferitele
perioade istorice: precreştină, antică, medievală, premodernă, contemporană, ş.a.
 subiectul sau tema culturală arată care au fost subiectele laice sau religioase care au determinat
apariţia multor bunuri culturale şi care pot individualiza o cultură naţională; în acest context se ţine cont de
elementele care arată atributele particulare a unui bun cultural (perioada, secolul, deceniul, filonul, faza,
etc.);
 gradul de conservare şi restaurare deţine un loc aparte, deoarece în general sunt vizitate şi
atrase în circuite turistice acele bunuri culturale care arată un nivel bun de păstrare şi conservare, chiar
dacă este vorba de situri arheologice şi/sau ruine ale unor vechi monumente;
 gradul de percepţie a bunurilor culturale arată nivelul de mediatizare a unor bunuri culturale,
notorietatea acestora şi reflectă modul în care acestea sunt cunoscute de potenţialii turişti şi participarea
acestora la deschiderea orizontului cultural şi educativ, de toleranţă culturală prin noi detalii şi informaţii.
Alături de aceste criterii, la baza determinării importanţei bunurilor culturale mai există şi o serie de
alte criterii, aplicate de către instituţiile de specialitate din cadrul Ministerului Culturii, prin care se stabileşte
o tipologie, ierarhizarea valorică a principalelor bunuri cultural existente pe teritoriul României:
 valoarea istorică, care arată ideea de vechime şi raritate, unicitate a unui bun cultural;
 valoarea estetică, care ne dă măsura expresivităţii, coerenţei stilistice, virtuozitatea tehnicii şi a
execuţiei;
 valoarea urbanistică şi constructivă se referă la elemente de arhitectură şi ornamentare a spaţiilor
construite, la modul de dispunere ale acestora;
 valoarea memorială se leagă de păstrarea unei anume identităţi culturale, a unor construcţii care sunt
 legate de marile valori ale culturii şi civilizaţiei româneşti.
Din întreaga zestre culturală a României numai anumite bunuri culturale mobile şi imobile au reale
valenţe turistice şi pot constitui punctele de bază în realizarea unor produse turistice originale (Date
prelucrate după informaţii de specialitate din Direcţia Monumentelor istorice din Ministerul Culturii, 1995-
1998).
Potrivit ultimelor reglementări legislative (Ordinul Ministrului, nr.2032/1999, nr.268/2003,
HG.1430/2003, HG. 493/2004) s-a creat cadrul adecvat pentru aplicarea unor norme metodologice de
clasare şi evidenţă, de elaborare a listei monumentelor istorice, de realizare a unor fişe de evidenţă, de
atestare şi aplicare a unor criterii de departajare, de monitorizare a lor pentru respectarea cerinţelor de
conservare şi protecţie. Conform acestor ultime intervenţii legislative, în analiza bunurilor culturale se aplică
următoarele criterii :
 vechimea istorică arată elementele de origine, continuitatea, concepţia iniţială de realizare,
materialele utilizate, transformările suferite în timp;
 valoare arhitecturală ţine cont de modul de proiectare şi construcţie, de stilul arhitectural, de
manierea specifică a unor renumiţi arhitecţi;
 valoarea artistică - are în vedere reliefarea modului de ornamentare exterioară, interioară, şi exprimă
plasticitatea, armonia şi echilibrul elementelor care constituie un bun cultural;
 valoarea urbanistică - se axează pe integrarea bunurilor culturale în cadrul aşezărilor rurale şi urbane
şi care pot pune în valoare tocmai identitatea arhitecturală şi istorică a unei localităţi;
 valoarea memorial-simbolică - prin care un bun cultural devine reprezentativ pentru un anume spaţiu
geografic şi cultural, pentru un anumit popor sau minoritate etnică;
 frecvenţa unui anume bun cultural - care se poate evidenţia în plan continental, regional, dat fiind
rolul său în plan social, cultural;
 raritatea - exprimă un set de caracteristici proprii şi conferă şi o anume identitate culturală, uneori
simbolică şi/sau emblematică;
 unicitatea prin vechime, stil, materiale folosite, tehnică.
Pe măsură ce turismul cultural şi-a diversificat foarte mult formele de manifestare şi a inclus tot mai
multe bunuri culturale, în timp şi spaţiu s-au mai adăugat şi alte criterii valorice:
 valoarea de utilizare pe care o poate avea un bun cultural şi/sau monument aflat în folosinţă
individuală sau a unei societăţi de turism (casă memorială, expoziţie, unitate de alimentaţie publică,
minihotel);
 valoarea economică are în vedere beneficiile imediate care se pot obţine din valorificarea acestor
tipuri de bunuri culturale;
 valoarea estetico-ambientală deosebit de valoroasă menţine atractivitatea turistică a zonelor istorice,
prin ea unele elemente pot deveni componente ale unor produse turistice de marcă;
 valoarea educativă şi de cunoaştere are un rol deosebit în conturarea personalităţii umane, în
asigurarea păstrării identităţii culturale şi a dezvoltării toleranţei interumane.
Din această prezentare rezultă că potenţialul cultural include o gamă foarte largă de bunuri culturale,
aflate în continuă evoluţie şi schimbare datorită tendinţelor de înnoire şi modernizare a aşezărilor umane, de
ridicare a standardului de viaţă.

3.2. Tipuri şi categorii de patrimoniu cultural

În cadrul acestui patrimoniu sunt incluse bunuri imobile şi mobile. Bunurile imobile prezintă valoare
din punct de vedere arheologic, istoric, arhitectural, religios, urbanistic, artistic, peisagistic, tehnico-ştiinţific.
Bunurile mobile includ obiecte cu semnificaţie istorică şi documentară, valoare artistică şi etnologică,
ştiinţifică şi tehnică. Patrimoniul cultural naţional cuprinde peste 760 000 de bunuri culturale mobile, dintre
care peste 20.615 de monumente şi 404 zone protejate. Structura patrimoniului cuprinde în principal 3957 de
monumente şi situri ce aparţin arheologiei, 12.436 monumente de arhitectură, 291 case memoriale, 1468
monumente de artă plastică.
Pe baza legislaţiei existente în ţara noastră, patrimoniul cultural beneficiază de o sumă de activităţi
menite să identifice noi valori culturale, să le asigure protejarea, să ofere soluţii pentru valorificare
economică şi să le promoveze la nivelul întregii societăţi. În acest context pot fi menţionate demersurile care
se fac:
- acţiuni de evidenţă şi inventariere (prin care se realizează fişe pentru fiecare bun cultural, şi clasarea
şi declasarea unor monumente);
 - acţiuni de conservare şi restaurare prin care se asigură condiţii de protecţie faţă de factori distructivi
(atacuri de mucegaiuri, insecte, ciuperci, temperaturi extreme, fenomene de, ş.a).;
- acţiuni de valorificare prin iniţiative culturale, turistice (pentru a le face cunoscute dar şi pentru a
obţine venituri suplimentare);
- acţiuni de informare şi promovare prin mass-media, pentru a fi cunoscute publicului larg în scop
ştiinţific şi educativ.
La nivelul teritoriului naţional există trei mari tipuri esenţiale de patrimoniu reprezentate de:
patrimoniul cultural imobil, patrimoniul cultural mobil şi întregul patrimoniu axat pe totalitatea
manifestărilor artistice, culturale (tradiţionale şi moderne).

3.2.1. Patrimoniul cultural imobil cuprinde clădiri sau /şi ruine valoroase sub aspect arheologic, istoric,
arhitectural, religios, artistic, urbanistic şi unde toate părţile componente exterioare şi interioare sunt
elemente de valoare care fac parte integrată din structura acestora;
Patrimoniul arhitectural înglobează şi produse din alte arte: sculpturi, vitralii, mobilier, diferite
ornamente de piatră, ipsoserie, lambrisări în lemn, picturi murale, etc.; adesea el cooperează cu proiectarea
peisagistică şi cea urbanistică pentru armonizarea aspectului exterior al clădirilor cu natura înconjurătoare.
Factorii economici şi sociali au influenţat vizibil principalele stiluri care şi-au pus amprenta în timp şi spaţiu
asupra arhitecturii: egiptean, grec, roman, bizantin, romanic, gotic, renascentist, baroc, rococo şi modern.
Vechimea locuirii în spaţiul carpato - danubiano - pontic şi existenţa, a unui procent ridicat de
populaţie rurală cu ocupaţii tradiţionale multiseculare, condiţiile fizico-geografice, politice şi sociale
specifice au impus o anume evoluţie a manierei de construcţie, dar şi o anumită structură a aşezărilor rurale
şi urbane şi un anume mod de construire.
Între sfârşitul secolului XVII şi XVII, odată cu realizarea unei mari stabilităţi în Europa Centrală şi
de sud, populaţia urbană a crescut de două - trei ori. Ca urmare, dezvoltarea oraşelor în România şi
consolidarea unei categorii sociale mai înstărite au făcut să apară, sub influenţa ţărilor din Europa de Vest,
numeroase clădiri, sub formă de conace, palate, castele etc. cu vădite influenţe occidentale, dar şi biserici
fortificate, cule.
Arhitectura tradiţională mult mai conservatoare şi-a păstrat elementele şi ornamentica definitorie.
Astfel, casa ţărănească şi anexele gospodăreşti continuă să fie ridicate după modele tradiţionale, fiind mărit
spaţiul de locuire şi doar parţial modernizat sistemul de ornamentare interioară.
La nivel urban, dar şi rural, planul de construcţie al majorităţii clădirilor este rezultatul mai multor
influenţe artistice şi de construcţie, cu caracter complex, care sunt de fapt rezultate ale productivităţii şi ale
progresului calităţii în arhitectură.
Dacă în multe ţări europene, diferitele curente în arhitectură şi artă şi-au lăsat amprenta în ridicarea
unor clădiri somptuoase, bogat decorate în exterior şi interior, în România monumentele arhitecturale
dovedesc o mai mare simplitate. Aproape pretutindeni în spaţiul românesc se constată un stil de construire
mai ponderat ca dimensiuni, care risipeşte spaţiul dar facilitează comunicarea.
Stabilirea statutului de monumente se bazează şi pe reglementările ICOMOS şi UNESCO privind
patrimoniul cultural mondial, la care se mai pot adăuga o serie de criterii specifice. Procesele de creaţie
artistică, de interpretare şi apreciere sunt greu de analizat şi de comparat. Dintre criteriile care determină
departajarea bunurilor culturale de arhitectură se pot aminti:
- vechimea şi originea istorico-geografică;
- natura materialelor fizice şi gradul lor de complexitate rezultat prin prelucrare;
- calităţile psihologice şi senzoriale care sunt percepute (culoare, mărime, ton, volum, ritm, impresie
vizuală, auditivă, etc.);
- stilurile de artă folosite şi valoarea/notorietatea autorilor care au creat bunuri arhitecturale.
În domeniul monumentelor de arhitectură există şi o clasificare axată pe utilitatea acestora:
- arhitectură civilă, care include castele, forturi, clădiri fortificate;
- arhitectura religioasă care înglobează cele mai multe tipuri de monumente (temple, biserici, baptisuri,
pagode, catedrale, mănăstiri, etc.);
- arhitectură laică individualizată prin case, palate, hoteluri, teatre, clădiri de birouri, şcoli, staţii de cale
ferată, biblioteci, spitale, ateliere, fabrici, centre comerciale;
- arhitectura industrială care reprezintă elemente de inginerie (poduri, baraje, diguri, porturi, apeducte,
viaducte, faruri, aeroporturi, parcuri de distracţii, expoziţii, vechi instalaţii, echipamente, etc.);
- arhitectura peisagistică care se referă la modul de aranjare a grădinilor, amenajarea apelor, grădinărit şi
horticultură ornamentală, aranjamente florale cu materiale naturale prelucrate (piatră, scoici, flori uscate,
obiecte de lut, împletituri, obiecte din lemn, etc.).
 Specialiştii din domeniul turismului au adăugat şi alte criterii de selecţie pentru ca bunurile culturale
să fie valorificate prin turism. Astfel, la nivelul oricărei aşezări urbane şi rurale actuale au fost stabilite
câteva criterii majore prin care să se evidenţieze valenţele turistice ale unor centre istorice vechi, dar şi ale
unor monumentelor de arhitectură izolate, şi anume:
 gradul rezistenţei elementelor constructive şi specificitatea acestora;
 valoarea artistică a clădirilor prin ornamentele exterioare şi interioare existente;
 valoarea estetică de ansamblu, prin care se păstrează fragmente ale unui mod de viaţă şi de
atmosferă;
 valoarea culturală, care conferă unicitate în raport cu o ierarhizare a bunurilor de acest tip (la nivel
naţional, regional, local) şi care îi conferă o anume autenticitate şi singularitate faţă de alte oraşe sau sate;
 valoarea manifestărilor artistice şi culturale organizate, care îi sporesc importanţa;
 accesibilitatea şi gradul de amenajare turistică.
Existenţa şi stabilitatea unui aşezări umane în timp şi spaţiu se exprimă şi prin relaţiile sale cu
regiunea înconjurătoare, cu care se află în permanentă relaţie socială şi economică. Patrimoniul arhitectural
al oraşelor şi satelor face parte integrantă din ţesătura urbană, fiind elementul esenţial care exprimă
identitatea oraşului şi a locuitorilor săi. El transmite generaţiilor viitoare un sistem ce constituie cadrul de
echilibrare a trecutului şi viitorului fiecărei naţiunii şi formarea conştiinţei propriei identităţii culturale.
Din dorinţa de integrare a turismului cultural românesc în cadrul celui european şi mondial, oraşele
şi satele româneşti ar trebui să pună un accent mai mare pe bunurile culturale care pot fi valorificate prin
turism, îndeosebi a vechilor centre istorice. Există practic două posibilităţi majore de valorificare a
monumentelor istorice şi de arhitectură prezente în centre urbane cu mare vechime şi valoare istorică, şi
anume: utilizarea edificiilor ca centre culturale, structuri turistice sau simpla lor vizitare ca obiective de
interes turistic.
Turismul cultural bazat pe bunurile de arhitectură se poate dezvolta ţinând cont de următoarele
cerinţe :
- nevoia unei mai bune colaborări între administraţiile publice locale şi societăţile şi agenţiile de
turism;
- produsul turistic cultural este mult mai dificil şi pretenţios deoarece se adresează unor segmente mai
deosebite de turişti;
- promovarea programelor turistice presupune acţiuni de marketing specifice, pentru ca acestea să fie
cât mai atractive şi originale;
- includerea unor centre urbane româneşti cu mare valoare urbanistică, artistică şi arhitecturală în
programe turistice şi culturale europene.
Demararea acţiunilor de mai bună valorificare, în turism, a bunurilor de arhitectură va trebui să
pornească de la o selecţie şi o promovare corespunzătoare a bunurilor culturale din patrimoniul arhitectural
românesc, prin acţiuni ce aparţin turismului cultural şi care se traduc prin :
- introducerea în circuit a unor programe turistice noi, care să includă monumente istorice mai puţin
cunoscute, sau nevalorificate în turism ;
- crearea unor programe turistice zonale care să pună în valoare centrele istorice ale unor oraşe mai
mici, dar cu importanţă istorică şi arhitecturală ;
- realizarea unor amenajări care să vizeze accesibilitatea, mijloacele de transport, restaurarea şi
conservarea monumentelor de arhitectură, introducerea unora dintre acestea în rândul structurilor turistice.

3.2.2. Patrimoniul cultural mobil cuprinde o mare varietate de obiecte care au statut de exponate şi care
pot include o gamă foarte mare de obiecte cu valoare istorică, memorială, documentară, ştiinţifică, tehnică şi
etnografică. La nivel naţional există peste 20 de milioane de asemenea bunuri şi tendinţa este de îmbogăţire
prin noi donaţii şi achiziţii. Dat fiind perisabilitate acestor bunuri, cea mai mare parte sunt păstrate în muzee,
colecţii şi case memoriale. Alături de edificii cu valoare de excepţie acestea se constituie ca bunuri culturale
de interes naţional şi internaţional (Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Naţional de Istorie, etc.).
La baza selectării şi clasării acestor bunuri stau o serie de reglementări legislative: Ordinul
Ministrului nr.2053/2002, care include normele de clasare a bunurilor culturale mobile; Ordinul Ministrului
nr.2035/2000 privind normele metodologice de inventariere şi gestionare a bunurilor culturale din muzee,
colecţii publice, case memoriale, centre de cultură şi alte unităţi similare. La acestea se mai adaugă O.U.
nr.16/2003, ca o completare a Legii nr.182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil; Legea
nr.311/2003 a muzeelor şi colecţiilor publice, toate cu un rol important în conservarea acestor obiectelor
valoroase şi stoparea comerţului ilicit.
 Analiza şi evaluarea patrimoniului mobil porneşte pe trei coordonate : istoria culturii, istoria
dogmaticii în artă, estetica dogmaticii. Istoria culturii abordează aspecte legate de apariţia şi evoluţia
curentelor în arhitectură şi artă, dogmele prezintă cerinţele şi condiţiile care au dus la realizarea de bunuri
mobile, iar estetica vine să explice nevoia de armonie, echilibru şi frumos în conceperea şi realizarea
acestora.
În ciuda continuităţii materiale şi culturale a societăţii umane, aceste bunuri se diferenţiază de la o
epocă la alta prin dimensiuni, structură, compoziţie, utilitate, trecând de la forme simple la cele complexe de
astăzi. Fiecare stil are la bază principii şi concepţii care aparţin unor creatori, dar şi aplicarea unor noi
inovaţii în materie de artă. Toate stilurile au încercat să creeze opere, prin care mari artişti să se
individualizeze faţă de înaintaşi, să rămână în eternitatea culturală a unui popor sau spaţiu geografic. Apariţia
acestor bunuri culturale este legată de evoluţia individuală a omului, dotat cu talent artistic, dar şi de cea
colectivă (prin raportarea la o anumită societate şi un anume nivel de dezvoltare al acesteia).
Din dorinţa de a satisface nevoile curente ale oamenilor şi până la cele de înnobilare artistică a apărut
aşa numita industrie culturală. Astfel, de la primele unelte şi obiecte de ceramică, veşminte şi podoabe, arme
s-a încercat nu numai realizarea unor obiecte utile ci şi imprimarea unei anumite expresivităţi plastice şi
estetice. În acest fel a avut loc evoluţia creativităţii umane în plan artistic, de la un simplu meşteşugar
anonim, până la renumiţi artizani specializaţi cu produse apreciate şi cerute la nivel mondial.
În apariţia şi evoluţia bunurilor culturale imobile se detaşează mai multe tipuri de stiluri în care au
fost concepute şi realizate:
 stilul geometric, exprima o stilizare simplă a unor elemente din natură; în acest sens pot fi amintite
primele picturi rupestre din Franţa şi Spania, primele ornamente de pe vasele de ceramică precreştine; acest
stil se baza pe jocuri şi combinaţii de linii şi figuri geometrice, mergând de la forme simple la cele foarte
încărcate ca reprezentare grafică;
 stilul floral şi zoomorfic s-a axat pe folosirea unor flori, frunze din natură sau a unor animale, multe
cu o anumită semnificaţie simbolică; în acest sens se poate aminti folosirea frunzelor de acant, laur, stejar,
spice de cereale, frunza de viţă-de-vie, iederă, de palmier, lotus, apoi flori de bujor, trandafir, crin,
crizantemă, clopoţei, lăcrămioare, ghirlande şi buchete de flori mărunte, unele fructe, etc. Din lumea
animală erau reprezentate capete de lei, cerbi, delfini, şerpi, cele fantastice reprezentate de grifon, inorog,
himeră, iar dintre păsări – uliul, acvila. Asemenea stilizări apar pe tapete textile, tapiserii, covoare, steaguri,
semne heraldice, etc.;
 stilul simbolic şi abstract este prezent mai ales în arta premodernă şi contemporană şi utilizează
reprezentări imaginare sau interpretări ale unor elemente din natură. Acesta se caracterizează prin jocuri
variabile de dimensiuni şi culori, care exprimă imaginaţia creatorului plastic şi se regăseşte în unele tapiserii,
obiecte de ceramică, lucrări în mozaic şi lemn, sticlă, oţel, mase plastice, etc.;
 stilul mixt presupune o combinare a stilurilor menţionate şi este specific artiştilor plastici
contemporani, care utilizează diferite combinaţii ale unor reprezentări geometrice, florale, simbolice, pentru
a da o încărcătură emoţională propriilor creaţii artistice.
Aceste stiluri de reprezentare artistică s-au combinat şi au conturat o multitudine de alte stiluri care
se regăsesc şi în ţara noastră stilul romanic, gotic, renascentist, Art-nouveau, Seccession, modern, etc.
Bunurile culturale create de om se desfăşoară pe trei dimensiuni –înălţime, adâncime, lăţime, iar din
combinarea acestora rezultă suprafeţe optice care se individualizează prin desen, formă, mărime, compoziţie,
culoare, contrast. Treptat s-a trecut de la scopul de valoare de întrebuinţare la cel de ornamentare artistică, în
funcţie de evoluţia motivaţiilor estetice ale epocilor istorice pe care societatea umană le-a parcurs.
În general, bunurile imobile se evidenţiază prin câteva elemente deosebite, exprimate prin :
 spaţiul pe care îl ocupă şi care poate avea, la nivel de edificiu, o valenţă arhitecturală, ambientală,
artistică;
 componentele - care includ de la piese de mobilier, cămine şi sobe, piese textile, ceramică, sticlă,
etc., până la obiecte personale, care prin dimensiuni, materiale folosite, culoare, stil exprimă o valoare
estetică şi artistică;
 linie, formă, culoare care împreună oferă o imagine asupra cerinţelor şi gusturilor personale ale
artiştilor creatori şi care au evoluat cu fiecare perioadă istorică;
 materiale şi procedee folosite, care arată influenţa generală a unui anume stil artistic, dar şi
contribuţia personală a artiştilor şi creatorilor de bunuri culturale, în funcţie şi de performanţele epocii.

3.3. Structura patrimoniului cultural imobil

 Aprecierea bunurilor culturale imobile trebuie să pornească de la anumite aspecte teoretice legate de
definirea acestora. După legislaţia în vigoare sunt date şi principalele definiţii ale unor categorii de
monumente istorice, bunuri imobile situate suprateran, subteran şi subacvatic:
- monument - construcţie sau parte integrantă dintr-o construcţie anterioară care alături de dotările
interioare, elementele artistice interioare şi exterioare creează structură unitară, la care se mai adaugă bunuri
artistice, comemorative, funerare de for public; toate acestea includ şi terenurile aferente delimitate
topografic şi cadastral şi care alcătuiesc mărturii valoroase din punct de vedere arheologic, arhitectural,
artistic, istoric, etnografic, social, religios, ştiinţific şi tehnic;
- ansamblu - care include mai multe elemente constructive, cu un mare grad de coerenţă în plan
istoric, cultural, arhitectural urbanistic, muzeistic, prezente în mediul urban şi rural, care alături de trenurile
aferente dau o imagine de ansamblu sub aspect arheologic, arhitectural, artistic, istoric, etnografic, social,
religios, ştiinţific şi tehnic;
- sit - termen preluat din limba franceză şi care reprezintă terenuri delimitate topografic şi cadastral ce
deţin bunuri culturale aflate într-un anume cadru natural bine conservat cu valoare importantă din punct de
vedere arheologic, arhitectural, artistic, istoric, etnografic, social, religios, ştiinţific şi tehnic;
- zona de protecţie din jurul unui monument - reprezintă o suprafaţă de teren menită să asigure o
stabilitate constructivă, percepţie vizuală şi estetică, eliminarea unor factori de risc natural şi antropic din
vecinătate şi care este de 100 m în mediul urban, de 200m în mediul rural şi 500 m în spaţiile libere din
extravilane.
Cunoaşterea acestor definiţii este foarte importantă deoarece se poate face o grupare a bunurilor
cultural şi o ierarhizare a acestora în funcţie de criteriile amintite anterior. Legea protecţie monumentelor
împarte toate bunurile culturale existente, inclusiv monumentele, în două mari categorii: monumente istorice
de importanţă naţională care reprezintă circa 20% din total şi monumente de importanţă locală care cuprinde
restul de 80%. Conform clasificării actuale există 4 categorii de monumente : monumente de arheologie;
monumente de arhitectură; monumente de for public, monumente memorial-funerare. Pentru fiecare
monument există un regim juridic, plan topografic şi cadastral, reglementări urbanistice, set de lucrări pentru
restaurare –conservare.
Potrivit vechimii monumentelor s-a realizat o clasificare care ne dă dimensiunea unei valori de
vechime, precum şi necesitatea unor acţiuni susţinute de conservare şi restaurare :
 monumente din perioada paleocreştină până în anul 1775 – de valoare excepţională;
 monumente din perioada cuprinsă între anii 1776-1830 – de valoare foarte mare;
 monumente din perioada cuprinsă între anii 11831-1870 – de valoare mare;
 monumente din perioada cuprinsă între anii 1871-1920 – de valoare medie;
 monumente din perioada cuprinsă între anii 1921-1960 – de valoare mică;
 monumente din perioada de după anul 1960 – fără valoare.
Cunoaşterea acestei delimitări temporale este foarte importantă deoarece, în iniţiativele de protejare
şi restaurare, resursele financiare sunt dirijate cu precădere spre primele trei categorii de monumente, unde
un suport important provine din parte instituţiilor guvernamentale. De asemenea, sub aspect turistic, cele mai
atractive sunt monumentele şi bunurile culturale cu vechime mai mare, care reflectă evoluţia istorică a unei
naţiuni.
Iniţial, potrivit reglementărilor anterioare anului 2004, existau următoarele categorii de monumente:
monumente şi situri arheologice, monumente şi ansambluri de arhitectură (inclusiv cele tehnice), clădiri
memoriale, monumente de artă şi ansambluri memoriale, rezervaţii de arhitectură şi urbanism, locuri istorice,
parcuri şi grădini. În acest context foarte mulţi cercetători din domeniul turismului au ales această variantă,
deşi în momentul de faţă există altă structurare a patrimoniului cultural, menţionată anterior.
Pentru a realiza o prezentare succintă a ceea ce înseamnă mai valoros sub raportul potenţialului
turistic antropic se poate utiliza ordonarea existentă în planul de amenajare a teritoriului naţional, secţiunea a
III a – Zone protejate, reglementate prin Legea nr.5/2000 –M.O. 12.04. 2000, la care s-au adăugat şi alte
bunuri culturale care au importanţă pentru turism.

Astfel, există o primă categorie a monumentelor şi ansamblurilor de arhitectură care cuprinde 24

de subcategorii, diferenţiate după perioade istorică, tipuri de construcţii:
- Cetăţi antice şi medievale, de valoare excepţională şi mare, ce cuprind un număr de 35 de unităţi
care se află cantonate cu precădere în judeţele: Alba, Arad, Argeş, Bihor, Braşov, Cluj, Covasna, Dâmboviţa,
Giurgiu1, Hunedoara, Maramureş, Mehedinţi, Mureş, Neamţ,, Sibiu, Suceava, Teleorman,Tulcea. Foarte
cunoscute sunt cetăţile Alba Carolina, Câlnic, Aradului, Poenari, Biharia, Oradea, Bran, Rupea, Râşnov,
Făgăraş, Negru Vodă, Severinului, Neamţului, Sucevei, Turnu (Turnu Măgurele), Enisala.
 - Ansambluri şi curţi domneşti ruinate ce deţin doar 5 obiective: Curtea Domnească de la Curtea de
Argeş; Curtea Domnească de la Târgovişte; Iaşi cu ruinele şi vestigiile Curţii Domneşti din Iaşi; vestigiile
Curţii Domneşti din Suceava; vestigiile şi ruinele Curţii Domneşti din Bucureşti.
- Biserici fortificate-cetăţi, în număr de 22 de unităţi situate cu precădere în judeţele Braşov, Sibiu şi
câte una în judeţele Harghita şi Mureş. Cele mai cunoscute se găsesc la Hărman, Prejmer, Homorod, Buneşti,
Caţa (jud.Braşov), Aţel, Biertan, Cisnădie, Megindeal, Moşna Bazna, Mediaş, Dumbrăveni (jud.Sibiu).
- Castele, conace şi palate, subcategorie unde sunt incluse 28 de unităţi. Cele mai multe se găsesc în
judeţele Alba, Cluj, Hunedoara, Iaşi, Ilfov, Mureş, Prahova, Satu Mare, Vaslui, renumite fiind: Castelele
Bethlen (jud. Alba), conacul familiei Goleşti (jud.Argeş), Palatul brâncovenesc de la Potlogi
(jud.Dâmboviţa), Castelul Corvinilor (jud.Hunedoara), Palatul A.I. Cuza din Ruginoasa (jud.Iaşi), Palatul
Brâncovenesc de la Mogoşoaia (Ilfov), Conacul Filipescu din satul Filipeşti (jud.Prahova), Palatul Peleş -
Sinaia, Cstelul Bathory din oraşul Şimleul Silvaniei (jud.Sălaj), Conacele Rosetti din Codăneşti şi Soleşti
(jud.Vaslui).
- Cule - care reprezintă un sistem de construcţie fortificată, folosită drept locuinţă şi pentru apărare, în
număr de 11, situate în judeţele: Dolj-2, Gorj-5, Mehedinţi - 2, Vâlcea-2. Cele mai renumite sunt: Cula
Cernat din Cernăteşti (jud.Dolj), Cula Glogovenilor din Glogoveni (jud.Gorj), Cula Tudor Vladimirescu din
Şiman Cerneţi (jud.Mehedinţi), Culele Duca şi Greceanuu din Măldăreşti (jud.Vâlcea).
- Clădiri civile urbane, care includ o serie de palate voievodale, de justiţie, ale poştelor, sedii de
primărie şi prefectură, case şi vile particulare, blocuri vechi de locuinţe, şcoli şi facultăţi, spitale, hoteluri,
teatre, hale, hanuri. Există un număr de 70 de unităţi situate în 16 judeţe şi în Municipiul Bucureşti (27).Cele
mai cunoscute sunt : Palatul voievodal din municipiul Alba Iulia, Palatul Baroc din Oradea, Casa
Argintarului din Bistriţa, Vechea Primărie şi Hotelul Aro din Braşov, Teatru vechi din Oraviţa, Palatul
Banffy din Cluj-Napoca, Prefectura şi Casa Băniei din Craiova, Teatrul Naţional şi Palatul Culturii din Iaşi,
Halele Centrale din Ploieşti, Casa Vlad Dracul şi Cea cu cerb din Sighişoara, Palatul Bruckenthal din Sibiu,
apoi Hanul Manuc, Palatul Ghica–Tei, Palatul Ştirbey, Ateneul Român, Palatul CEC, Palatul Cotroceni,
Palatul Poştelor, Vila Minovici, Muzeul Ţăranului Român, Facultatea de Drept, Primăria Capitalei,
ansamblul de locuinţe UCB, Academia Militară, toate din Bucureşti.
- Ansambluri urbane care includ un complex de clădiri cu diferite folosinţe, ce pot data din diferite
perioade istorice şi care s-au păstrat până astăzi. Aici se regăsesc 20 de unităţi aflate în 15 judeţe, cele mai
multe în Alba, Cluj, Sibiu. Deosebit de cunoscute sunt: centrul istoric din satul Roşia Montană, centrul din
oraşul Sebeş (ambele din Alba), ansamblul fortificat din municipiul Braşov, centrul istoric Târgovişte,
centrul istoric Sibiu, ansamblul fortificat Sighişoara, ansamblul monumental C. Brâncuşi din Târgu Jiu,
centrele istorice din Timişoara, Gherla, Caracal, Sulina, Brăila, Botoşani, Curtea de Argeş, municipiul
Bucureşti.
- Biserici din lemn sunt operele unor meşteri populari anonimi, dar mari artişti în arta sculpturii şi
prelucrării artistice a lemnului. La nivelul teritoriului naţional există 81 de biserici de valoare excepţională
situate în judeţele Argeş, Olt, Satu Mare câte una; Bacău, Iaşi, Vaslui, Vâlcea, Vrancea - 2; Arad, Neamţ,
Harghita, Suceava - 3; Mehedinţi - 4; Alba, Bihor, Gorj - 5; Cluj - 6; Mureş, Sălaj - 7; Maramureş - 14. Cele
mai renumite şi cunoscute pentru tipicitate şi unicitate sunt cele din: Câmpani de Pomezeu, Rieni
(jud.Bihor); Sic (jud.Cluj); Budeşti, Rozavlea, Remeteea Chioarului, Ieud, Săcălăşeni, Bârsana, Surdeşti
(jud.Maramureş); Fildu de Sus, Păuşa şi Poarta Sălajului (jud.Sălaj); Putna, Drăguşeni, Mariţa şi Pietreni
(jud.Vâlcea).
- Monumentele situate în muzeele în aer liber - includ 18 muzee în aer liber din cele 20 existente în
total. În aceste muzee se găsesc concentrate un mare număr de case, anexe gospodăreşti, ateliere, instalaţii
tehnice populare, obiecte de interior, costume populare,etc. Cele mai renumite sunt Muzeul Viticulturii şi
Pomiculturii din satul Goleşti (jud.Argeş), Muzeul Etnografic al Transivaniei din Cluj, Muzeul etnografic
Curtişoara din satul omonim ce aparţine oraşului Bumbeşti Jiu (jud.Gorj), Muzeul Etnografic al
Maramureşului din Sighetu Marmaţiei (jud.Maramureş), Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale din
Dumbrava Sibiului (jud.Sibiu), Muzeul Etnografic Vâlcean din Bujoreni, Muzeul Satului din municipiul
Bucureşti.
- Biserici rupestre - în structura acestei categorii se impun spaţiile religioase create în cavităţi
naturale, asociate cu scriere veche, reprezentări religioase primitive. Aici sunt cuprinse 6 unităţi prezente în:
Cetăţeni - Schitul Negru Vodă şi satul Jgheaburi - schitul Corbi de Piatră (jud.Argeş), complexul de chilii şi
mici bisericuţe din satul Nucu (jud.Buzău), ansamblurile monastice din Basarabi, şi din Independenţa
(jud.Constanţa), chilia lui Daniil Sihastru din Putna (jud.Suceava).
- Ansambluri mănăstireşti şi biserici - care sunt cele mai numeroase, cu cea mai largă răspândire la
nivelul teritoriului naţional. Există 197 de unităţi concentrate în 37 de judeţe şi municipiul Bucureşti. Cele
mai multe se găsesc în judeţele: Alba, Argeş, Braşov, Cluj, Dâmboviţa, Harghita, Hunedoara, Iaşi,
Mehedinţi, Neamţ, Sibiu, Suceava, Timiş, Vâlcea. Dintre acestea pot fi amintite: Catedralele romano-catolice
din Alba Iulia şi Oradea, Biserica Radna din Lipova, Biserica Episcopală a Mănăstirii Argeşului de la Curtea
de Argeş, biserica armenească din Gherla, Bisericile Sf. Bartolomeu şi Sf. Nicolae din Şchei din municipiul
Braşov, Biserica mănăstirii Sâmbăta de Sus, Geamia Esmahan Sultan din municipiul Mangalia, Mănăstirea
Dealu şi Biserica Domnească din municipiul Târgovişte. Alături de acestea mai pot fi menţionate: Biserica
Domnească, bisericile Golia, Trei Ierarhi, Barnovschi, ansamblurile Galata, Cetăţuia, Mitropoliei din
municipiul Iaşi; bisericile cu frescă exterioară Arbore, Voroneţ, Humor, Vatra Moldoviţei, Suceviţa, apoi
mănăstirile Slatina şi Putna, Dragomirna Probota, Râşca din judeţul Suceava; bisericile Curtea Veche, Mihai
Vodă, Radu Vodă, Stavropoleos, Creţulescu, Doamnei, Colţei, Fundenii Doamnei, ansamblurile Plumbuita,
Antim , Sinagoga din municipiul Bucureşti.
- Monumente de tip industrial care prezintă o arhitectură cu totul specială, create din materiale
rezistente şi cu funcţionalitate deosebită. Sunt doar 13 unităţi şi se regăsesc în 7 judeţe: galeriile miniere de
la Roşia Montană din judeţul Alba, furnalul vechi din Reşiţa, podul Anghel Saligny de la Cernavodă, mina
Adamul Vechi din satul Câraci, com. Baia de Criş, furnalul vechi din com Ghelari, galerile miniere Barza
din satul Ruda Brad (municipiul Brad), furnalul vechi din oraşul Călan, toate din judeţul Hunedoara;
complexul hidroenergetic Porţile de Fier I şi II de pe Dunăre, podul Prieteniei Giurgiu-Ruse, amenajarea
hidroenergetică de la Vidraru. Se mai pot menţiona Gara oraşului Târgu Frumos din judeţul Iaşi; podul de
piatră din satul Cânţălăreşti (jud.Vaslui); uzinele Malaxa, vechea sucursală Ford-Floreasca, Gara Filaret,
moara de cereale şi făină a lui Assan – Obor (municipiul Bucureşti).
- Monumente de arhitectură populară – locuinţe ţărăneşti - sunt reprezentate de case vechi, bine
păstrate, care sunt mărturii ale unui sistem de construcţie şi ornamentare tradiţională. Acestea sunt
concentrate în 9 judeţe, dintre care se remarcă judeţele Alba, Maramureş, Mehedinţi, Suceava. Astfel, în
com. Vidra, sat Goleşti din Alba şi în Roşia Montană s-au păstrat vechi case din lemn din sec. XVIII-XIX;
casa Avram Iancu din comuna omonimă; case din lemn, sec. XIX, în satul Bogdan Vodă, Hărniceşti, Şişeşti
jud.Maramureş; casa lui Mărcuţ Iacob al Lui Gligor din satul Călineşti Oaş jud.Satu Mare; locuinţa cu anexe
gospodăreşti din satul Demăcuşa, com. Moldoviţa, complexul ţărănesc cu ocol întărit Maria Veruleac din
satul Breaza ambele din judeţul Suceava.
- Ansambluri tradiţionale rurale care se referă cu precădere la unele instalaţii tehnice şi unele anexe
gospodăreşti legate de diferite ocupaţii tradiţionale care s-au păstrat până astăzi. Există asemenea 7 obiective
de interes excepţional: dârstă cu pivă în Rucăr (Argeş); mori şi vâltori în satul Putna, mori de apă în Ciclova
Montană, ambele din judeţul Caraş-Severin; pivniţele din deal din satul Glodeni în judeţul Gorj; trei mori din
lemn cu ciutură din Ponoarele în jud.Mehedinţi; crama lui Buzescu din satul Buiceşti în judeţul Olt; moară
de apă din lemn din satul Vităneşti jud.Vrancea. În România asemenea bunuri culturale sunt mult mai
numeroase şi se regăsesc în toate zonele etnografice.
- Monumente şi ansambluri de artă plastică şi comemorativă care însumează peste 50.000 de
obiective mai mari sau mai mici, aflate în cea mai mare parte în localităţi urbane. Acestea sunt creaţiile unor
artişti plastici renumiţi, care au imortalizat în marmură sau bronz unele evenimente istorice, luptători şi eroi
militari, personalităţi artistice. Cele mai valoroase au fost create de C. Brâncuşi, O. Han, C. Mezdrea, F.
Storck, I. Jalea, I. Irimescu, I. Vlasiu, V. Gheza, R. Ladea, A. Tipoia, D. Paciurea, T.Burcă, I. Vlad, H.
Creangă, etc. Altele aparţin unor artişti mai puţin cunoscuţi, dar toate sunt un prilej de aducere aminte a unor
fapte şi personalităţi de marcă ai istoriei şi culturii româneşti. În această categorie se înscriu basoreliefurile,
ansamblurile monumentale, grupurile statuare, statuile integrale, busturile, plăcile comemorative situate în
pieţe publice, intersecţii de drumuri rutiere, parcuri şi grădini publice, mari cimitire. Din multitudinea lor pot
fi amintite: statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Bucureşti şi Alba Iulia, statuia ecvestră a lui Avram
Iancu din oraşul Câmpeni, basorelieful şi grupul monumental dedicat eroilor de la Academia Militară din
Bucureşti, statuia ecvestră a lui Matei Corvin din municipiul Cluj-Napoca, busturile unor artişti români şi
străini din parcul Herăstrău, Monumentul Eroilor din 1916-1918, Monumentul Eroilor Francezi,
Monumentul lui Dinicu Golescu, din Bucureşti.
- Locurile istorice reprezintă acele spaţii care peste scurgerea veacurilor au devenit memoria vie a
unor evenimente istorice deosebite legate de desfăşurarea unor răscoale, bătălii, revoluţii şi adunări
revoluţionare, acţiuni de unificare istorică, cimitire militare, etc. În ţara noastră, numărul lor nu este foarte
mare şi nici nu s-a acordat o importanţă cu totul deosebită pentru semnalizarea şi păstrarea acestora. Mai
cunoscute sunt cele legate de desfăşurarea Războiului de Independenţă din 1877, de Unirea din 1859 şi apoi
din 1918, de locurile unde s-au purtat bătălii în primul şi cel de-al doilea război mondial. Dintre acestea se
remarcă: locul bătăliei de la Călugăreni purtată de Mihai Viteazul, locul proclamaţiei din 1848 de la Izlaz,
Câmpia libertăţii de la Blaj, locul bătăliei purtate de Ştefan cel Mare contra otomanilor la Podul Înalt, locul
răscoalei ţărăneşti conduse de Gh. Doja de la Bobâlna, etc.
- Parcuri şi grădini publice care sunt creaţii ale unor arhitecţi şi constructori specializaţi în arta
peisagistică. Acestea sunt legate de evoluţia urbanistică a marilor oraşe româneşti. Important este concepţia
de realizare, alternanţa spaţiilor verzi şi cele cu ornamente florale, cu aleile pietonale, amenajări de apă prin
mici cascade, bazine, fântâni, dotările de mobilier pentru recreere şi iluminat. În acest sens, renumite sunt
cele care se află în municipiul Bucureşti - Herăstrău, grădina Cişmigiu, Ioanid, Titan, municipiul Oradea -
parcul Palatului Baroc, municipiul Timişoara – Parcul Trandafirilor, municipiul Iaşi – parcul Copou, Beilic,
etc. Altele includ specii vegetale valoroase, fiind denumite parcuri dendrologice. Pe teritoriul românesc se
găsesc circa 10 asemenea parcuri situate în mod deosebit în localităţile transilvane – Gurahonţ, Macea în
judeţul Arad, Simeriaîn judeţul Hunedoara, Mihăieşti în judeţul Argeş, etc.

O a doua categorie este cea a monumentelor şi siturilor arheologice, grupate în 11 de subcategorii,

diferenţiate după vechimea istorică, tipul de cultură, gradul de conservare. Multe sunt valoroase din punct de
vedere istoric, dar mai ales arheologic şi puţine au valenţe turistice.
- Complexe paleolitice, situate în judeţele Botoşani, Caraş-Severin, Gorj, Hunedoara, Sălaj; mai
cunoscute fiind cel existent în punctul de la Peştera Hoţilor din Băile Herculane. Un alt complex se află în
punctul Peştera Bordul Mare din satul Ohaba Ponor (jud.Hunedoara), iar altul în Baia de Fier (jud.Gorj) legat
de urmele de veche locuire din Peştera Muierilor.
- Aşezări şi necropole din epoca bronzului cu 6 obiective de valoare excepţională, grupate în judeţele
Buzău, Maramureş, Mehedinţi, Vrancea. Printre acestea pot fi menţionate: aşezarea specifică culturii Suciu
de Sus, prezentă în satul Suciu de Sus (jud.Maramureş), apoi cea care reprezintă cultura Gârla Mare din satul
omonim (jud.Mehedinţi), apoi o aşezare a culturii Monteoru din satul Sărata Monteoru (jud.Buzău).
- Fortificaţii şi aşezări, necropole din epoca fierului. Aici au fost grupate, printre altele: necropole şi
zone sacre; aşezarea getică, fortificaţiile romane din oraşul Babadag; cetatea şi fortificaţia getică din satul
Beştepe (jud.Tulcea). Alături de acestea se pot menţiona: zona cu tumuli funerari din Cucuteni (jud.Iaşi),
zona sacră şi aşezarea dacică din municipiul Sighişoara (jud.Mureş), necropola funeră din Costeşti
(jud.Vâlcea).
- Castre şi aşezări civile şi fortificaţii romano-bizantine - sunt mult mai numeroase, incluzând un
număr de 33 de unităţi. Cele mai renumite sunt: castrul roman al legiunii a XIII-a Gemina din muncipiul
Alba Iulia, municipiul roman Tibiscum din oraşul Caransebeş, castrul roman Potaissa din municipiul Turda,
castrul roman din Gilău, castrul roman Sacidava din Dunăreni (jud.Constanţa), cetăţile romane: Axiopolis -
Cernavodă, Carsium - Hârşova, Sucidava - Izvoarele (toate în jud.Constanţa). În judeţul Tulcea există câteva
obiective foarte valoroase: cetatea romană Noviodunum din oraşul Isaccea, cetatea romană Salsovia din
satul, com. Mahmudia, apoi cetatea Halmirys din satul Murighiol, cetatea Zaporojeni din satul Dunavăţu de
Jos, cetatea Arrubium din oraşul Măcin, cetatea romană şi romano-bizantină Ibida şi bazilică creştină din
Ostrov, cetatea Aegyssus din municipiul Tulcea. În judeţul Vâcea există doar ruinele castrului roman
Arutela, situat în oraşul Călimăneşti.
- Fortificaţii dacice - cuprind 35 de unităţi valoroase, răspândite în 20 de judeţe, mai numeroase în
judeţele Alba, Constanţa, Dolj, Hunedoara, Neamţ, Teleorman, Vaslui. Acestea sunt cunoscute sub numele
de dave, care includ valuri de pământ şi şanţuri, necropole, cele mai cunoscute sunt: Cugir (Alba), Satul Nou
(Constanţa), în oraşul Polovragi (Gorj), comuna Orăştioara de Sus, sat Costeşti-Hunedoara, cetate traco-
getică în Cotnari (Iaşi), cetate geto-dacă din Zimnicea (Teleorman), Buridava şi complexul de aşezări civile,
turnuri de apărare în Ocniţa (Vâlcea).
- Oraşe antice - numără 10 unităţi, mai renumite fiind cele situate în judeţele Alba, Cluj, Constanţa,
Hunedoara, Olt, Tulcea. Astfel se pot aminti: vestigiile vechiului oraş Apulum, cu zid de incintă, locuinţe,
forum, toate situate în municipiul Alba Iulia; oraşele Tomis în municipiul Constanţa şi Callatis în oraşul
Mangalia; cetatea romană şi romano-bizantină Tropaeum Traiani de la Adamclisi (Constanţa); cetatea Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa - capitala provinciei romane Dacia din satul Sarmizetusa
(Hunedoara), oraşul antic Sucidava din Corabia (Olt), cetatea antică Argamum, devenit apoi colonie
grecească, oraş romano-bizantin aflat în satul Jurilovca (Tulcea).
- Edificii antice - deţin doar 6 unităţi renumite, aflate pe teritoriul judeţelor Constanţa, Hunedoara şi
Tulcea. Cel mai cunoscut este monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, cavoul cu pictură şi edificiul
cu mozaic din municipiul Constanţa, complexul de băi romane Germisara-Geogiu Băi din judeţul
Hunedoara, basilica paleocreştină şi biserica medievală timpurie în sistem treflat din Niculiţel (jud.Tulcea).
- Vestigii ale unor monumente medievale determinate prin cercetări arheologice - includ 15 unităţi
din care cele mai importante se află în judeţul Caraş Severin în localitatea Ilida şi reprezintă ruinele unei
biserici; ruinele de la Dăbâca din judeţul Cluj; cetatea bizantină Păcuiul lui Soare din Ostrov, complexul
rupestru din Basarabi (Constanţa); vestigiile medievale din municipiul Iaşi, fundaţia bisericii cneazului
Dragoş Vodă din Giuleşti (Maramureş), cetatea Şcheia din Suceava, ruinele bisericii şi ale unei curţii
boiereşti din Volovăţ (Suceava).
- Rezervaţii arheologice cu situri complexe – cuprind doar 6 unităţi care grupează în: fortificaţii,
aşezări, necropole, terme, vestigii medievale. Cele mai cunoscute se află în satul Cetăţeni (jud.Argeş), apoi în
satul Viilor (jud.Mureş), iar altele mai puţin cunoscute se găsesc în judeţele Prahova, Sibiu, Vaslui.
Patrimoniul arheologic românesc este foarte bogat şi cuprinde de fapt 2463 de monumente de
arheologie şi 4200 de situri arheologice.
Prin Legea nr. 378/18. 07.2001 s-a acordat o importanţă deosebită protecţiei acestor monumente,
unele situri au fost declarate de interes naţional. Multe dintre aceste bunuri nu se găsesc la zi ci se află sub
succesive straturi de pământ. Din punct de vedere turistic cele mai valoroase sunt cele care se află la
suprafaţă, sau care au fost puse în evidenţă în urma deschiderii unor şantiere arheologice.

3.4. Structura patrimoniului cultural mobil

Patrimoniul cultural naţional mobil cuprinde bunuri cu valoare deosebită sau excepţională (din punct
de vedere istoric, arheologic, numismatic, heraldic, ştiinţific şi tehnic, documentar, etnografic, artistic,
literar, cinematografic, cartografic, bibliofil, epigrafic) toate reprezentând valori adunate în timp, ca mărturii
ale relaţiei dintre creatorii de bunuri materiale şi demonstrează participarea lor la formarea culturii şi
civilizaţiei româneşti. Mult dintre aceste bunuri s-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie, odată cu
proprietăţile imobiliare, altele au fost rezultatul muncii unor pasionaţi colecţionari de obiecte de artă şi nu
numai. Acest patrimoniu cuprinde mai multe categorii de bunuri mobile:
 Bunuri arheologice şi istorico-documentare care sunt reprezentate la rândul lor prin:
- obiecte arheologice (unelte, arme, ceramică, podoabe, monede, inscripţii sigilii, veşminte, însemne
funerare), în majoritatea acestea se găsesc concentrate în muzeele de istorie şi arheologie.
- obiecte provenite din dezmembrarea, demolarea, distrugerea datorată unor factori de risc a unor
monumente istorice; aici sunt cuprinse pietre funerare, uşi de biserici, catapetesme, etc.
- mărturii materiale şi documentare referitoare la etapele istorice parcurse, evoluţia în plan economic, social,
militar, religios, artistic, ştiinţific, sportiv şi cuprinde însemne, bunuri materiale, acte şi documente emise la
nivel public şi privat;
- manuscrise, incunabule, cărţi rare, cărţi vechi, cărţi cu importanţă bibliofilă care se regăsesc atât în marile
biblioteci publice, dar şi în cele religioase sau private;
- documente şi tipărituri de interes special, acte de arhivă, hărţi şi alte materiale cartografice care sunt
originale, situate în instituţii guvernamentale, publice, private (ministere, bănci, primării, colecţii
particulare);
- obiecte cu valoare memorialistică şi piese epigrafice;
- obiecte şi documente cu valoare numismatică, filatelică, heraldică (bancnote, monede medalii, ponduri,
decoraţii, insigne, sigilii, brevete, mărci poştale, drapele, stindarde);
- materiale fotografice reprezentate prin clişee negative, diapozitive, fotografii, filme, apoi înregistrări audio
şi video;
- instrumente muzicale, uniforme militare, obiecte de vestimentaţie, etc.;
- obiecte simple de valoare tehnică utilizate în ateliere şi gospodării individuale;
- alte bunuri care se pot înscrie în această categorie.
 Bunuri cu semnificaţie artistică, de valoare excepţională sau deosebită, care la rândul lor cuprind
mai multe valori :
- opere de artă plastică - desene, picturi, gravuri, fotografie şi litografie, etc.;
- opere de artă decorativă realizate din lemn, metal, ceramică, sticlă, porţelan, textile, utilizate ca ornamente
aplicate de exterior-interior sau ca podoabe;
- obiecte de cult reprezentate de icoane pe lemn, sticlă, broderii, argintărie, orfevrărie în metal, mobilier
(catapetesme, strane, mese de altar, etc.);
- proiecte şi prototipuri de design create ca modele de încercare înainte de finalizarea unor obiecte artistice
şi tehnice;
- materiale primare de documentare, filmare înainte de finalizarea unor creaţii de film, documentare artistice
şi de animaţie;
- alte bunuri materiale din această categorie.
  Bunuri cu semnificaţie etnografică, cu valoare deosebită şi excepţională, care înglobează o serie
de obiecte reprezentative pentru toate zonele etnografice româneşti:
- piese de mobilier, ceramică, unelte, obiecte de uz casnic şi gospodăresc;
- obiecte textile, piese de port popular, obiecte din pielărie, altele din metal, sticlă, os, piatră, sticlă cu
valoare decorativă şi ornamentală;
- podoabe, instrumente muzicale, obiecte de cult;
- alte bunuri materiale din această categorie.
 Bunuri de importanţă ştiinţifică cu valoare deosebită şi excepţională, care includ o serie de obiecte
mai rar întâlnite în muzee, colecţii publice şi private :
- specimene rare aflate în colecţii botanice, zoologice, geologice şi mineralogice, anatomice, bine conservate
în timp şi spaţiu;
- trofee de vânat aflate în muzee , colecţii publice şi private;
- alte bunuri materiale din această categorie.
 Bunuri cu importanţă tehnică cu valoare reprezentativă pentru o anumită etapă de dezvoltare
istorică şi economică şi care cuprind:
- creaţii tehnice unicat din diverse sectoare industriale;
- rarităţi indiferent de marcă, creaţii tehnice cu valoare memorială;
- prototipurile aparatelor, dispozitivelor, instrumentelor, maşinilor care ulterior au intrat în producţie de
serie;
- realizări ale tehnici populare;
- matriţele de compact-discuri şi CD-ROM;
- alte bunuri materiale din această categorie.
Toate aceste bunuri menţionate pot fi cunoscute prin intermediul unor instituţii muzeale, colecţii,
case memoriale şi cuprind câteva zeci de milioane de asemenea obiecte. Acestea fac parte din tezaurul
naţional şi reflectă nivelul de cultură şi civilizaţie al unui popor, spiritul artistic şi de inovaţie, influenţele
culturale şi tehnice venite din exterior.

3.5. Instituţiile muzeale

Preocuparea pentru păstrarea unor mărturii ale trecutului, importante nu numai pentru valoarea lor
intrinsecă dar şi pentru cea istorică, memorială a existat încă din perioada antică. Sistemul de tezaurizare a
diferit de la o naţiune la alta, în funcţie de evoluţia istorică şi cea economică, culturală.
Ideea de bază care a stat la apariţia primelor colecţii şi muzee a fost aceea de a transmite generaţiilor
viitoare bunuri cultural mobile deosebite sub aspect artistic şi estetic. Acestea reprezintă instituţii de cultură
intens vizitate, care funcţionează, în general, în ansambluri de arhitectură valoroase şi sunt importante prin
valenţele lor ştiinţifice, artistice şi culturale.
Conform legislaţiei în vigoare un patrimoniu muzeal include următoarele componente:
 Bunuri clasate, care fac parte din patrimoniul mobil, de valoare excepţională sub aspect istoric,
arheologic, etnografic, artistic, documentar, ştiinţific şi tehnic, literar, cinematografic, numismatic, filatelic,
heraldic, bibliofil, cartografic, epigrafic, toate reprezentând mărturii materiale şi spirituale ale evoluţiei
comunităţilor umane, ale mediului înconjurător şi ale potenţialului creator uman;
 Bunuri imobile de valoare excepţională din punct de vedere istoric, arheologic, etnografic, artistic,
documentar, ştiinţific şi tehnic;
 Siturile şi rezervaţiile care prezintă un anume caracter sau exprimă o anumită tematică legate de
domeniul : istoric, artistic, etnografic, tehnic, arhitectural, constituite din terenuri, parcuri naturale, grădini
botanice, zoologice, alături de toate construcţiile aferente;
 Alte bunuri ce deţin un rol documentar, educativ, recreativ, ilustrativ şi care se pot utiliza în
organizarea de expoziţii şi manifestări cultural-artistice.
Primele muzee apar în România la începutul secolului XIX şi treptat numărul acestora creşte şi
tematic se diversifică tot mai mult. În anul 1864 existau doar 15 muzee şi mai multe colecţii ale unor
personalităţi precum D. Papazoglu, M. Ghica, C. Bolliac, Al. Odobescu, N. Mavros care se vor regăsi în
muzeele de mai târziu. Rolul muzeelor în plan educativ şi cultural a fost subliniat de N. Iorga, Gr. Antipa şi
G. Vâlsan ce le considerau „case de învăţătură”.
Cu fiecare etapă istorică parcursă, numărul muzelor a crescut şi s-au amplificat temele principale de
reprezentare. Există muzee pavilionare, axate pe includerea unor săli de prezentare a exponatelor într-un corp
sau mai multe corpuri de clădire şi muzeele în aer liber care în totalitate au caracter etnografic.
Reţeaua muzeală din România subliniază marea diversitate tipologică a muzeelor şi numără 628 unităţi,
incluzând şi pe cele religioase. Potrivit legii nr.311/8 iulie 2003 a muzeelor şi colecţiilor publice există mai
mult tipuri de asemenea instituţii culturale: de istorie, arheologie; numismatice; etnografice; de artă; de
ştiinţele naturii; ştiinţă şi tehnică; săteşti; muzee şi case memoriale; muzee şi colecţii religioase; muzee
mixte.
Dintre acestea vor fi nominalizate cele mai importante:
 Muzeele de istorie (108) sunt reprezentate prin: Muzeul Naţional de Istorie a României din
Bucureşti, Muzeul Unirii din Alba Iulia; Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca;
Complexul Muzeal Bucovina (Suceava); Muzeul de Istorie a Moldovei (Iaşi); Muzeul de Istorie şi
Arheologie (Constanţa), Muzeul Pompierilor din Teremia Mare, Muzeul Maritim al Portului Constanţa,
Muzeul Regiunii Porţile de Fier (Drobeta Turnu-Severin), Muzeul Secuiesc al Ciucului (Miercurea-Ciuc),
Muzeul primei Şcoli Româneşti din Scheii Braşovului, Complexul Mitropoliei (Târgovişte), etc.;
 Muzeele etnografice (81) au fost create ca unităţi de cercetare şi conservare a unor valori tradiţionale
de excepţie, dar şi ca lăcaşe de cultură deschise unui public larg, eterogen, dornic de a se cultiva sau de a
cerceta materialele expuse. Muzeul etnografic reprezintă un trezorier al valorilor etnografice şi al tradiţiilor
locale, fiind un factor de bază în înţelegerea procesului de dezvoltare spirituală şi culturală a unei naţiuni, ca
păstrător al martorilor civilizaţiei ţărăneşti. Reprezentative sunt: Muzeul Ţăranului Român (Bucureşti),
Parcul Etnografic „Romulus Vuia”(Cluj-Napoca), Muzeul Ţării Codrului (Măriuş-Satu Mare), Muzeul Ţării
Oaşului (Negreşti-Oaş), Muzeul Viei şi Vinului (Miniş-Arad), Muzeul Viticol (Odobeşti-Vrancea),
Rezervaţia de Arhitectură Vrânceană (Focşani), Colecţia de ceramică Populară de pe Valea Olteţului (Balş),
Colecţia Etnografică şi Artă Populară (Chilia-Olt), Colecţia Etnografică Zahacinshi (Mihăileni-Botoşani),
Colecţia Oologică „Kalaber Ladislau”(Reghin), Complexul Muzeal Măldăreşti (Măldăreşti-Vâlcea), etc.;
 Muzeele de artă (102) găzduiesc marile creaţii ale artiştilor renumiţi, români sau străini. Cele mai
cunoscute sunt: Muzeul de artă al României Muzeul Colecţiilor de Artă, Muzeul Literaturii Române, Muzeul
Muzicii ), Muzeul Costumelor Populare, Muzeul Hărţiilor şi a Cărţii Vechi, Muzeul „Th. Aman” (toate din
Bucureşti), Colecţia Muzeală de Argintărie (Braşov), Colecţia de Artă (Constanţa), Colecţia de Artă Plastică
„Al. Bălintescu”(Costeşti-Vâlcea), Casa Colecţiilor de Artă (Brăila), Muzeul de Artă (Roman), Muzeul de
Artă (Târgovişte), Casa Personalităţilor (Lugoj), Casa Domnească Brebu (Brebu-Prahova);
 Muzeele de arheologie (56) cuprind colecţii, obiecte caracteristice locuirii în spaţiul carpato-
danubiano-pontic. Cele mai reprezentative sunt: Rezervaţia Arheologică Cucuteni (Iaşi), Muzeul Staţiunii
Băile Herculane, Rezervaţia Arheologică Budureasca (Budureasca-Prahova), Rezervaţia Arheologică
„Târgşorul Vechi” (Târgşorul Vechi-Prahova), Rezervaţia Arheologică Cotnari (Cotnari-Iaşi), Ansamblul
Monumental Potlogi (Potlogi-Dâmboviţa), Colecţia Arheologică Zlatna (Alba), Cetatea de Scaun a Sucevei,
Cetatea Devei, Cetatea Poienari etc.;
 Muzeele de ştiinţele naturii (65) reunesc o serie de elemente de natură geologică, botanică,
zoologică. Cele mai cunoscute sunt: Muzeul Mării (Constanţa), Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii
(Constanţa), Muzeul de Istorie Naturală ,,Grigore Antipa", Muzeul Naţional Geologic, Muzeul Botanic (toate
din Bucureşti), Muzeul Mineralogic Baia Mare, Muzeul Aurului Brad, Colecţia de Mineralogie Estetică a
Fierului „Constantin Gruescu”(Ocna de Fier), Colecţia Muzeală Colţi (Colţi-Buzău), Complexul Muzeal de
Ştiinţele Naturii (Galaţi), Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii „Ion Borcea”(Bacău), Parcul Dendrologic
Simeria, Parcul Zoologic Piatra Neamţ, Peştera şi Gheţarul de la Scărişoara;
 Muzee de ştiinţă şi tehnică (22) sunt specializate în ilustrarea unor ocupaţii sau domenii de
activităţi: Colecţia de Istorie a Farmaciei (Cluj-Napoca), Expoziţia memorială „Traian Vuia” (Traian Vuia-
Timiş), Muzeul Aviaţiei (Bucureşti), Expoziţia Muzeală „Istoricul Industriei Textile” (Cisnădie-Sibiu),
Expoziţia permanentă de Istoria Farmaciei Montanistice Bănăţene (Oraviţa), Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii
„Ştefan Procopiu”(Iaşi), Muzeul Căilor Ferate Române (Bucureşti), Muzeul Fierului (Hunedoara), Muzeul
Lemnului din Câmpulung Moldovenesc, Muzeul Petrolului din Ploieşti, Muzeul Sării din Slănic Prahova,
Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” (Ploieşti), Muzeul tiparului din Târgovişte, Muzeul Farmaciei din
Sibiu, Muzeul viticulturii şi pomiculturii (Goleşti), Muzeul Locomotivelor cu Abur (Reşiţa), Muzeul
Ţesutului şi Postăvăritului (Buhuşi), Muzeul Tehnic „Prof.ing.Dimitrie Leonida”(Bucureşti), Muzeul Sării
(Slănic-Prahova), Muzeul Mineritului (Petroşani) etc.;
 Muzeele săteşti cuprind obiecte şi bunuri culturale ce pot reconstitui satul de altădată (în 110
localităţi). Reprezentative sunt cele din localităţile: Bucureşti, Cristian (Sibiu), Dăneşti (Vaslui), Tălmaciu
(Sibiu), Poiana Sibiului (Sibiu), Răşinari (Sibiu), Bărbăteşti (Vâlcea), Irimeşti (Vâlcea), Tărcaia (Bihor),
Holod (Bihor), Beliu (Arad), Tăcuta (Vaslui), Slăveni (Olt), Cornu (Prahova), Galeş (Sibiu), Leu (Dolj),
Botoşana (Suceava), Bârca (Dolj), Rădineşti (Gorj), Leleşti (Gorj), Bărbăteşti (Gorj) etc.;
  Muzeele şi casele memoriale (128) cuprind casele care au aparţinut unor valoroşi artişti, scriitori,
oameni de ştiinţă, medici, dar care, în momentul de faţă, sunt foarte puţin valorificate prin turism. Cele mai
cunoscute sunt: C. Brâncuşi (Hobiţa), Muzeul Memorial „Ioan Slavici şi Emil Monţia”(Şiria-Arad), Muzeul
Memorial „Ion Pop Reteganul”(Reteag-Bistriţa Năsăud), Muzeul memorial „Liviu Rebreanu”(Năsăud),
Muzeul Memorial „Mihail Kogălniceanu”(Iaşi), Muzeul memorial „Nicolae Bălcescu” (Nicolae Bălcescu-
Vâlcea), G. Enescu (Sinaia), I. Creangă (Tg. Neamţ), A. Pan (Rm. Vâlcea), H. Catargi (Scăeşti-Dolj),
Gh.M.Tăttărăscu, Gh. Marinescu, C. Notara, Th. Aman, D. Avakian, I. Zambacian, C. Medrea (Bucureşti),
Mihai Eminescu (Ipoteşti), G. Coşbuc (Hordou, azi Coşbuc), etc.;
 Muzee mixte (137), care sunt situate în centre urbane şi includ o mai mare diversitate de teme, în
acest sens sălile de expoziţie sunt dedicate fiecare unui anumit domeniu (arheologie, istorie, etnografie, artă,
etc.). În acest sens se pot menţiona muzeele orăşeneşti din Brăila, Deva, Zalău, Bacău, Vaslui, Focşani,
Târnăveni, etc.;
 Muzee şi colecţii religioase (57) - care au apărut din nevoia de a se păstra obiecte de cult, veşminte
de cult, carte veche, monede, obiecte de artă bisericească, icoane pe sticlă şi lemn. În Oltenia există 10
asemenea unităţi muzeale, în Modova 14, Banat 4, Transivania 7, Muntenia 21 şi Dobrogea 2. Cele mai
renumite şi valoroase sunt : muzeele mănăstirilor Cozia, Hurez din Judeţul Vâlcea, muzele mănăstirilor
Tismana şi Polovragi din judeţul Gorj, muzele mănăstirilor Agapia, Neamţ,, Bistriţa, Văratec din judeţul
Neamţ, muzeele mănăstirilor Nicula –Cluj, Râmeţ-Alba, Bixad-Satu Mare, Sf.Ilie-Topliţa-Harghita. Alte se
află la mănăstirile Căldăruşani, Cernica, Pasărea, Ţigăneşti-Ilfov, Plumbuita -Bucureşti, Ghighiu şi Sinaia-
Prahova, Cocoş-Tulcea, Dealu-Târgoşişte-Dâmboviţa, Ciolanu-Buzău, Vladimireşti-Galaţi, apoi şi la
mănăstirile Putna, Vatra Moldoviţei, Suceviţa-Suceava, etc.;
În momentul de faţă, aceste instituţii culturale sunt, la rândul clasificare în muzee şi colecţii publice,
de drept privat, de importanţă naţională (Tab.nr.10), muzee şi colecţii publice şi de drept privat de importanţă
regională şi cele de importanţă judeţeană, urmate de cele de importanţă locală. Muzeele sunt cele care, prin
intermediul unor expoziţii temporare sau permanente, îşi pot prezenta exponatele mai deosebite. Astfel, au
fost organizate o serie de expoziţii : „Hârşova - un şantier arheologic pilot” la Muzeul Naţional de Istorie din
Bucureşti, „Podoabe şi costume ţărăneşti” şi „Frescele de la Curtea de Argeş” la Muzeul Naţional de Artă
din Bucureşti, „Regina Maria a României la Bran” la Muzeul Bran, „Academia Artelor tradiţionale din
România”,”Olimpiada copiilor –meşteşuguri artistice tradiţionale” la Muzeul Tehnicii Populare-Astra din
Sibiu, toate din perioada 1997-1999, etc.
În general muzeele sunt instituţii culturale puţin vizitate şi atragerea unui mai mare număr de
vizitatori nu a constituit un element forte de strategie managerială a acestora. Valorificarea muzeelor,
colecţiilor muzeale, a caselor memoriale în turism nu se reduce numai la acţiuni concertate de amenajare,
conservare şi acţiuni de achiziţionare de noi valori, care au aparţinut acestor personalităţi ştiinţifice şi
culturale, dar şi la o promovare mai activă şi înscrierea lor în programe turistice.

3.6. Instituţiile de cultură deţin un loc important în sprijinirea actului de creaţie şi de desfăşurare a
manifestărilor artistice. În România există, în momentul de faţă, circa 142 de teatre, din care 51 de profil
dramatic, 25 de teatre de păpuşi pentru copii, 17 filarmonici şi orchestre simfonice, 6 teatre de operă, 12
teatre muzicale şi de revistă, operetă, 12 orchestre populare, 25 de ansambluri artistice şi un singur circ.
Dintre principalele instituţii culturale existente se pot menţiona câteva mai importante prin valoarea artiştilor
şi repertoriul tematic : Teatrele Naţionale din Bucureşti, Timişoara, Târgu-Mureş, Iaşi, Teatrul Maghiar din
Cluj-Napoca, în domeniul muzical Operele Naţionale din Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Cluj-Napoca, Teatrul de
Operetă din Bucureşti, Filarmonica „George Enescu” din Bucureşti,etc.
De-a lungul anului se desfăşoară 8 festivaluri de teatru dramatic şi modern în oraşele: Piatra Neamţ,
Galaţi, Sibiu, Sfântu Gheorghe, Costineşti, Arad, Oradea, Bistriţa, Bucureşti. La acestea se mai adaugă o
serie de manifestări legate de concursuri şi festivaluri de muzică clasică, operă (Brăila - Haricleea Darcle,
Bucureşti - George Enescu). În planul editurilor de carte se remarcă Târgul internaţional de carte „
Bookarest” din Bucureşti. Prin numărul de premiere, de punere în scenă a unor spectacole deosebite se pot
face programe turistice, care să permită turiştilor participarea la asemenea spectacole de teatru, muzică, circ,
expoziţii şi târguri culturale, etc.

3.7. Bunuri culturale naţionale înscrise pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO

În condiţiile redeschiderii porţilor României către Europa şi lume, un loc important îl deţine şi
prezentarea monumentelor care sunt de mare valoare cuprinse în Patrimoniul Mondial UNESCO şi care
tocmai pentru particularităţilor lor sunt adevărate embleme ale culturii şi civilizaţiei româneşti. Problemele
deosebite le ridică aceste monumente din punct de vedere al acţiunilor de restaurare, conservare care necesită
importante resurse financiare. În vederea respectări cerinţelor legate de conservarea acestora principalele
instituţii guvernamentale şi organizaţiile profesionale din domeniul culturii şi de patrimoniu acţionează în
parteneriat cu Consiliul Internaţional al Monumentelor şi siturilor - ICOMOS şi cu Consiliul Internaţional al
Muzeelor - ICOM.
Din totalitatea bunurilor imobile au fost acceptate următoarele monumente:
a) Aşezări ţărăneşti cu biserici fortificate care sunt realizări ale minorităţilor germane din România.
Primele grupuri de germani din regiunea Flandrei şi Valoniei vor veni sub regele Ungariei, Geza al II lea
(1141-1162), aşezaţi îndeosebi în zona Sibiului şi în nord-vestul Transilvaniei.
Ulterior, la sfârşitul secolului al Xl- lea, sosesc grupuri de germani din sud-estul Bavariei care se
stabilesc în zonele Bistriţa-Năsăud, Reghin şi Rodna. Un rol important în ridicarea multor lăcaşe de cult l-au
avut călugării cistercieni care erau de fapt membrii unui ordin benedictin, fondat de Sf. Robert la Citeaux, de
lângă Dijon.
În vedea apărării locuinţelor, a bunurilor şi bisericilor contra năvălirilor pecenegilor, cumanilor, apoi
a tătarilor, coloniştii acestor teritorii au ridicat primele cetăţi, la început din lemn, apoi din piatră. Dat fiind
faptul că procesul de colonizare va continua şi în timpul regelui Carol Robert(1283-1318) şi realizarea şi
consolidarea acestor cetăţi va continua. În urma acestui proces de aşezare a germanilor în Transilvania a
rezultat un număr important de cetăţi ţărăneşti şi biserici gotice fortificate (circa 300 s-au păstrat).
Din patrimoniul UNESCO face parte ansamblul de la Biertan, localitate atestată în 1283, care
cuprinde o cetate ţărănească cu 3 incinte, 6 turnuri, 3 bastioane de apărare, o biserică (1492-1516) în stil
gotic târziu. Alături de aceasta mai sunt incluse cele situate la Câlnic - judeţul Alba, Prejmer şi Viscri (com.
Buneşti) din judeţul Braşov, Dârjiu în Harghita, Saschiz în Mureş, Valea Viilor, alături de Biertan, din
judeţul Sibiu.

b) Cetăţile dacice reprezintă construcţii cu rol de locuire şi apărare contra încercărilor de cucerire romană,
reprezentative pentru perioada când satul dac s-a aflat sub conducerea regelui Burebista. Acestea sunt situate
pe culmi de dealuri, dispuse mai izolat şi sunt legate de cultul strategic al dacilor, fiind dispuse de-a lungul
văii Grădiştea. Ele includ ruinele unor puternice ziduri, depozite şi locuinţe, sanctuare, iar modul de
dispunere şi împărţire a spaţiilor interioare sunt expresia arhitecturii şi a modului de construcţie a poporului
dac şi a modului de organizare socială a societăţii pe clase. Din această grupă fac parte: complexul de la
Sarmisegetuza-Regia-Grădiştea de Munte din comuna Grădiştea, cetăţile de la Cetăţuia, Blidaru, cetatea de
la Piatra Roşie Luncani, cetatea de la Băniţa toate situate în judeţul Hunedoara, la care se adaugă cetatea de
la Căpâlna din localitatea omonimă din judeţul Alba.

c) Arta şi arhitectura brâncovenească sunt expresia culturală a perioadei de domnie a domnitorului

Constantin Brâncoveanu (1668-1714). În perioada aceasta, Ţara Românească cunoaşte o revigorare
economică, fapt ce a permis realizarea unor edificii religioase şi culturale deosebite. Cel mai reprezentativ
obiectiv arhitectural realizat sub domnia sa se găseşte în oraşul Horezu din judeţul Vâlcea. Ansamblul
monahal Hurez (denumirea veche pentru Horezu) include: ziduri de incintă, turn la poartă, două schituri – Sf.
Apostoli, ctitorit de stareţul Ioan în 1690 şi Sf. Ştefan realizat de fiul voievodului în 1703, case domneşti,
cerdace lungi cu arcade, chilii, anexe gospodăreşti, biserica mănăstirii, paraclis, bolniţă, bibliotecă cu 4000
de volume, muzeu, etc. Întregul complex a fost realizat între anii 1690-1693 şi se remarcă prin dispunerea în
patrulater, ordonarea simetrică a elementelor componente amintite. Acestea includ ornamente exterioare
bogate, realizate în piatră, de meşteri locali, sub influenţă renascentistă. Biserica mănăstirii, cu hramul ”Sf.
Împăraţi Constantin şi Elena”, a fost construită în plan triconc, cu amplu pridvor în partea de vest şi cu un
valoros iconostas. În plus, biserica mai cuprinde tablourile votive ale familiilor domnitoare ale Basarabilor,
Cantacuzinilor, Brâncovenilor. Acestea se detaşează prin expresivitatea şi măiestria artistică a desenului,
culorii şi prin picturile cu teme religioase realizate de pictorul grec Constantinos.

d) Bisericile cu pictură exterioară din Moldova sunt poate cele mai renumite monumente de arhitectură a
Evului Medieval românesc. Relaţiile politice şi economice pe care Moldova le va avea, sub domnia lui
Ştefan cel Mare (1457-1504), continuarea mai intensă a luptei antiotomane, va determina realizarea unui
număr important de biserici ca simboluri de mulţumire religioasă pentru bătăliile câştigate. În timpul domniei
sale au fost realizate 24 de biserici, din care s-au păstra doar 20. Ulterior şi urmaşii la domnie au continuat
ctitorirea de asemenea lăcaşe de cult, cu acest stil arhitectural şi artistic propriu perioadei lui Ştefan cel
Mare. Cele mai cunoscute pe plan intern şi european sunt bisericile de zid cu frescă exterioară situate în
Bucovina românească şi Moldova Centrală. Dintre aceste bijuterii arhitecturale fac parte: ansamblurile
mănăstirilor Vatra Moldoviţei (ctitorită de Toma Bubuiog şi prin contribuţia domnitorului Petru Rareş),
Voroneţ, Humor (ambele ctitorite de Ştefan cel Mare), Suceviţa (ctitorită de familia boierilor Ieremia şi Ioan
Movilă), Probota (ridicată de Petru Rareş) şi biserica cu hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din
localitatea Arbore, toate situate pe teritoriul judeţului Suceava. Aceste biserici se remarcă prin planul
dreptunghiular, împărţirea în pronaos, naos şi altar, folosirea cărămizii aparente, a celei colorate şi smălţuite,
a unui sistem de boltire în arce care să permite prezenţa turlelor, a firidelor interioare şi ocniţelor în exterior,
a contraforturilor în exterior. Sub aspectul planului de construcţie, a ancadramentelor uşilor, ferestrelor se
resimte influenţa gotică, iar în realizarea frescelor exterioare şi a picturilor interioare a celei de tip bizantin.
Urmaşii lui Ştefan cel Mare, respectiv domnitorul Petru Rareş şi familiile boiereşti ale lui Ieremia Movilă,
pârcălabului Luca Arbore, au continuat să ctitorească asemenea biserici, dar le-au dat o mai mare
monumentalitate, au adăugat pridvor şi au selectat mai atent temele religioase pictate.

e) Bisericile de lemn din Maramureş demonstrează faptul că satele maramureşene au vechi obârşii istorice
şi au păstrat în timp şi spaţiu valori cultural-istorice, etnografice de mare autenticitate şi frumuseţe. Dintre
toate artele tradiţionale, cea a sculpturii şi cioplitului în lemn a adus cea mai mare faimă acestui ţinut. Un loc
aparte în arhitectura tradiţională a acestei zone etnografice îl deţin bisericile din lemn. Acestea au fost
realizate în secolele XVII- XVIII şi prima parte a sec. XIX. Pe teritoriul judeţului există circa 90 de
asemenea obiective religioase care se remarcă prin echilibrul proporţiilor şi a volumelor elementelor
constructive. Bisericile sunt realizate din bârne groase de stejar, dispuse orizontal, la capete în coadă de
rândunică, iar ultimul rând de bârne, se termină sub forma capetelor de cal şi deţin console pentru sprijinirea
acoperişului. Bisericile sunt alcătuite din pronaos, naos şi altar, situate în plan longitudinal, iar unele au
pridvor sau prispă cu stâlpi de lemn.
Părţile componente ale acoperişurilor au pante moderate şi se termină cu un turn ce poate avea
înălţimi diferite. La capătul superior turnul are o galerie cu arcade şi poate avea pe colţuri turnuleţe, unele
turnuri se termină cu un coif piramidal sau conic foarte ascuţit, dar toate terminate cu o cruce metalică.
Stilul de construcţie deţine multe elemente gotice, la care s-au adăugat motivele artei populare în
ornamentarea exterioară. Astfel, apar motivele ornamentale ale funiei răsucite, rozetei solare, arborelui vieţii,
colonete la uşi, arce frânte la ferestre, margini sculptate sub forma dinţilor de lup, scrijelituri geometrice, etc.
Picturile interioare sunt realizate fie direct pe pereţii grunduiţi, fie pe pânze lipite direct pe lemn şi se disting
prin simplitatea desenelor şi coloritul armonios. Prin reprezentivitatea lor, din patrimoniul UNESCO fac
parte: biserica cu hramul ”Intrarea în biserică” din Bârsana, biserica „Sf.Nicolae” din Budeşti-Joseni,
bisericile cu hramul „Sf. Paraschiva” din Deseşti şi Poenile Izei, „Naşterea Domnului” din Ieud-Deal. Alături
de acestea mai sunt trei biserici, toate cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” din Plopiş, Rogoz,
Surdeşti.

f) Centrul istoric al municipiului Sighişoara reprezintă cel mai bine păstrat spaţiu urbanistic medieval din
Europa Centrală şi de Est. Oraşul Sighişoara este situat la confluenţa râului Târnava Mare cu râul Saeş, pe o
suprafaţă colinară ce aparţine de Podişul Târnavelor, la 56 km de municipiul Târgu Mureş. Partea veche a
oraşului se află situată pe Dealul Cetăţii, la 425 m altitudine. Pe locul actual, în urma unor cercetări
arheologice, s-au descoperit urme de veche locuire, ce datează din paleolitic, neolitic, cu continuitate în
epoca Bronzului (urmele culturii Wietenberg sec. XVI-XIII î. Hr.).
De asemenea, în perioada daco-romană şi apoi cea romană au continuat să existe dovezi care atestă
faptul că aici a fost o aşezare daco- romană, un castru roman şi locul de stabilire pentru Legiunea romană a
XIII-a Gemina. În sec. XII, sosirea coloniştilor germani din Saxonia a făcut ca oraşul să fie menţionat în
Diploma regelui Andrei al Ungariei, la anul 1224. Treptat oraşul se dezvoltă din punct de vedere al breslelor
meşteşugăreşti şi al activităţilor comerciale. Cetate medievală datează din perioada sec. XII-XV şi s-au
păstrat multe elemente valoroase. Impresionante sunt zidurile cetăţii, cele 9 turnuri şi bastioane, 164 de case,
13 edificii publice. Dintre acestea pot fi amintite : Turnul cu ceas, astăzi muzeul de istorie al oraşului, care
include şi figurinele care arată zilele săptămânii; vechea biserică gotică (sec.XIII), cu altar în stil baroc, 35 de
covoare orientale, orga construită în 1680; casa lui Vlad Dracul, fiul domnitorului Mircea cel Bătrân,
actualmente muzeul armelor. La acestea se mai adaugă biserica evanghelică (sec.XII-XV), galeria din lemn,
vechea scară cu 175 de trepte, vechea şcoală, etc.
3.8. Arta şi creaţia populară

Etnografia studiază originea, răspândirea în spaţiu şi în timp a artelor, credinţelor şi obiceiurilor din
culturile populare, la care se adaugă şi influenţele datorate unor grupuri etnice distincte. Arta şi cultura
populară românească prezintă câteva trăsături distincte, date de:
 vechimea locuirii în spaţiul carpato-pontic-danubian;
 existenţa unui procent ridicat de populaţie rurală, cu ocupaţii şi meşteşuguri specifice;
 condiţii fizico-geografice diverse, cu un potenţial economic generos;
 prezenţa unui număr important de minorităţi naţionale (18), care prin formele de cultură proprii
îmbogăţesc cultura naţională;
 procesul relativ mai lent de înnoire a credinţelor şi tradiţiilor etnoculturale;
 predominanţa credinţei ortodoxe a condus la păstrarea multor obiceiuri şi tradiţii legate de sărbătorile
religioase de peste an;
 păstrarea unui mare număr de obiceiuri şi tradiţii legate de marile evenimente sociale din viaţa
omului: botez, nuntă, înmormântare; sau dedicate unor ocupaţii agricole;
 adaptarea noilor tendinţe şi a noilor tehnici contemporane la îmbogăţirea şi înnobilarea artei
populare.
În România, spre deosebire de alte ţări europene dezvoltate, satul şi-a păstrat mult din autenticitate,
rămânând un organism bine integrat, întemeiat pe numeroase datini şi experienţe comune, prin care fiecare
individ se simte încă foarte legat de comunitatea din care face parte. Această apartenenţă a unui individ la o
anume colectivitate se traduce prin acceptarea unor norme, credinţe şi tradiţii păstrate de generaţii.
La baza artei şi creaţiei populare stau noţiunile de credinţă, tradiţie - care se bazează pe transmiterea
prin viu grai a unor gesturi, construcţii, tehnici de lucru, obiecte, obiceiuri, moduri de a acţiona timp de
generaţii. Un loc aparte îl ocupă ritualurile, care includ o suită de comportamente formale sau convenţionale,
ordonate după legi nescrise, care pot avea un caracter magic sau religios, sau care îndeplinesc funcţii sociale
diverse, cu scopul de a scoate în evidenţă rolul şi valoarea unui individ, sau menţinerea unor norme de
comportament.
Practic arta populară se poate defini ca fiind creaţia unei comunităţi, întemeiată pe o lungă tradiţie,
împletind funcţionalul cu esteticul în opere de artă, în care formele şi ornamentele sunt gândite ca bunuri
destinate să îndeplinească trebuinţele materiale şi spirituale ale indivizilor şi colectivităţilor în materie de
arhitectură, organizarea interiorului, ţesături, ceramică, unelte, podoabe, prelucrarea metalelor, pictură pe
sticlă, etc. Având în vedere întreaga evoluţie a poporului român, a artei şi culturii sale tradiţionale, în urma
cercetărilor de specialitate efectuate, au fost determinate mai multe zone etnografice.
Zona etnografică reprezintă un teritoriu mai mult sau mai puţin riguros delimitat, care prezintă
caractere etnografice unitare, determinate de tradiţia şi evoluţia istorico-culturală, cristalizate în tipul
aşezărilor, ocupaţiilor, locuinţei, portului, artei populare, la care se adaugă toate manifestările culturii
spirituale, ca şi modul de viaţă.
Aprecierile privind numărul zonelor etnografice sunt foarte diferite, datorită lipsei unui consens în
privinţa condiţiilor minimale pentru acordarea atributului de zonă etnografică unui teritoriu. După Paul
Petrescu şi Georgeta Stoica (1997) sunt între 60 şi 120 de zone etnografice, cele mai reprezentative sunt
prezentate în tabelul 12; după Valeriu Butura (1981) există 44; după Ion Vlăduţiu (1979) sunt 41 de zone.
Finalizarea Atlasului Etnografic al României a condus la delimitări mai exacte ale teritoriilor cu caractere
etnografice unitare. Unele zone sunt foarte vechi, fiind cunoscute sub denumirea de ,,ţară": Ţara Oltului,
Ţara Vrancei, Ţara Loviştei, Ţara Zarandului, Ţara Oaşului, Ţara Haţegului etc. În unele tratate de
specialitate mai este folosit şi termenul de vatră folclorică.
Raportarea zonelor etnografice la marile provincii istorice arată de fapt că zonele din cadrul unei
provincii au unele caracteristici comune. Există similitudini date de condiţiile geografice, istorice, de
materialele folosite, de modul de construcţie, de ocupaţii agricole apropiate, dar şi diferenţe, datorate unor
particularităţi geografice de relief, climă, de ocupaţii meşteşugăreşti şi agricole, de comportamente şi
mentalităţi, de unele influenţe exterioare.
În timp şi spaţiu, amplificarea activităţilor economice rurale, lărgirea relaţiilor sociale, diversificarea
schimbului de informaţii, creşterea orizontului de cunoaştere şi de percepţie a noului au condus la
manifestarea unor schimbări şi transformări, cu caracter ireversibil asupra vieţii şi creaţiei tradiţionale. Cele
mai evidente transformări se văd în elementele de construcţie, ale caselor, în utilizarea de noi materiale de
construcţie în planimetrie şi elevaţie, în utilizarea de tehnici şi echipamente moderne în gospodăriile
ţărăneşti. În viitorul apropiat, tendinţele de modernizare a satelor şi gospodăriilor ţărăneşti vor conduce
treptat la estomparea unor diferenţe arhitecturale şi de păstrare a unor meşteşuguri tradiţionale.
 O grupare succintă se poate materializa prin prezentare principalelor zone etnofolclorice existente în
provinciile istorice ale României :
1) Moldova: Ţinutul Botoşanilor, Suceava, Câmpulung, Rădăuţi, Neamţ, Bacău, Brăila, Valea
Bistriţei, Iaşi, Câmpia Jijiei, Trotuş, Covurlui, Vrancea;
2) Transilvania: cu zonele Hunedoara, Sibiu, Ţara Oltului, Ţara Bârsei, Târnave, Topliţa-Ciuc
(Covasna), Ampoi, Chioar, Ţara Moţilor, Cluj, Alba Ceru-Băcăniţi, Mureş, Mărginimea Sibiului, Năsăud,
Câmpia Aradului;
3) Maramureş: Mara, Vişeu, Oaş, Lăpuş;
4) Oltenia: Gorj, Vâlcea, Mehedinţi, Dolj;
5) Muntenia: Bran, Prahova, Buzău, Dâmboviţa, Brăila, Olt, Teleorman, Ilfov, Ialomiţa, Muscelele
Argeşului, Bărăgan;
6) Banatul: Ţinutul Haţeg, Ţinutul Pădurenilor-Hunedoara, Valea şi Clisura Dunării, Valea Cernei,
Valea Bistrei, Ţara Almăjului, Caraşova;
7) Crişana: Bihor, Beiuş, Zarand;
8) Dobrogea: Delta Dunării-Tulcea, Babadag şi Constanţa (sudul dobrogean).
În afara conceptelor de zonă etnografică şi vatră folclorică trebuie reţinute noţiunile de ţinut
etnografic şi arie etnografică.
Ţinutul etnografic desemnează o arie geografică întinsă, complexă din punct de vedere etnografic,
ce poate cuprinde mai multe zone etnografice ce au în comun caracteristicile etnografice generale.
Aria etnografică desemnează teritorii mici care se disting prin caracteristicile etnografice distincte
ale unui singur fenomen etnografic (al arhitecturii, al costumului popular, instalaţii tehnice, etc.).
În vederea păstrării specificului etnografi, România trebuie să ţină cont de manifestarea unor
tendinţe la nivel continental şi mondial. Pe plan european şi internaţional există trei tendinţe cu impact major
asupra vieţii rurale:
 asimilarea rapidă a noilor valori culturale împrumutate din mediul citadin sau prin circulaţia liberă a
persoanelor;
 revirimentul mai lent al culturilor tradiţionale, prin mijloace proprii, pe baza unor strategii specifice
fiecărei ţări;
 existenţa unor schimbări lente, dar continue, care influenţează treptat schimburile interculturale.
În acest context, în apărarea valorilor tradiţionale, majoritatea naţiunilor au pus accentul pe:
 dezvoltarea meşteşugurilor şi artei artizanale, prin încurajarea înfiinţării de asociaţii sau întâlniri
între artizani;
 realizarea de produse artizanale, de serie mică, cu multiple utilităţi, care să respecte formele
tradiţionale, cu rol estetic sau decorativ, funcţional;
 programe turistice noi, care să valorifice (alături de centre urbane, muzee) şi localităţi rurale
tradiţionale.
Ţările cu puternice industrii turistice au creat toate condiţiile necesare pentru păstrarea şi stimularea
activităţii artizanale, a manifestărilor folclorice autentice. În ciuda evoluţiei societăţii moderne, cultura
populară şi-a schimbat mereu conţinutul şi formele, dar şi-a păstrat filonul arhaic tradiţional.
De altfel, turistul care face drumeţie, fiind interesat de valorile etnoculturale ale unei regiuni sau
aşezări, doreşte să cunoască ateliere şi meşteri iscusiţi, să asculte creaţii populare originale. Pentru turişti este
interesant şi util să cunoască valorile etnoculturale ale unui popor, pentru a înţelege evoluţia socio-
economică, istorică, artistică a acestuia, dezvoltându-şi orizontul de cunoaştere şi spiritul de toleranţă.

3.9. Potenţialul turistic etnocultural

Peisajele culturale din lumea rurală se identifică prin modul în care se prezintă aşezările umane şi
prin modul de organizarea gospodăriei ţărăneşti. La nivelul teritoriului naţional există forme şi moduri
diferite de manifestare, care diferă prin trăsături specifice de la o zonă etnografică la alta, incluzând mai
multe componente majore care relevă concepţia estetică şi socială a poporului român.

a) Aşezările rurale tradiţionale, privite în ansamblu, reprezintă un grup de construcţii, locuinţe care
alcătuiesc un anume mod de viaţă, care îşi poate schimba funcţiile şi fizionomia în timp şi spaţiu.
Pe teritoriul României există sate cu ocupaţii agricole dominante care le-au imprimat un anume mod
de viaţă, forme distincte de organizare spaţială – tipurile principale de aşezări cu caracter risipit, răsfirat,
adunat. Diferenţe notabile se remarcă în funcţie de condiţiile natural existente, de resursele exploatabile.
Criteriile de diferenţiere sunt date de: funcţia socio-economică, durata de locuire, modul de dispunere a
gospodăriilor, vechimea istorică a vetrei de locuire.
În acest context, au fost determinate mai multe tipuri de aşezări tradiţionale :
 în zona montană sunt prezente aşezările cu gospodării risipite, aşezări mai adunate cu sălaşe şi
cătune, aşezări cu ocol întărit;
 în zona colinară dominante sunt aşezările cu gospodării răsfirate, iar din rândul acestora se detaşează
gospodăriile cu curte dublă;
 în zona de câmpie şi luncă, unde există aşezări cu caracter adunat, cu planuri liniare de dispunere a
gospodăriilor.
În funcţie de anumite condiţii locale se mai pot identifica şi unele subtipuri datorate, în principal,
condiţiilor de relief : sate de vale, aşezate pe firul apei, sate de-a lungul drumurilor, sate cu gospodării
îngrămădite, fără o ordonare anume a acestora. La o analiză mai atentă, se poate constata că orice gospodărie
tradiţională exprimă dialogul permanent dintre om şi mediul său de viaţă şi oferă condiţii de manifestare a
unor fenomene culturale şi artistice specifice.

b) Arhitectura tradiţională s-a conturat în timp, specificul ei fiind dat de structura materială a
construcţiilor, proporţii, volume, decor, ornamente. Condiţiile naturale, împrejurările sociale, istorice şi, nu
în ultimul rând, îndemânarea tehnică, opţiunea estetică a locuitorilor şi-au pus amprenta asupra diferitelor
edificii de lemn sau zidărie ale satului românesc.
Elementele care definesc orice construcţie tradiţională, laică sau religioasă, sunt date de: dimensiuni,
materiale folosite, temelie, dispunerea elementelor de construcţie, formele de acoperiş, planimetria, elevaţia,
ornamentele exterioare şi interioare. Condiţiile amintite mai sus au impus de-a lungul timpului numeroase
forme de case ţărăneşti tradiţionale, acestea grupându-se în tipuri sau familii regionale şi zonale (revistele
Ethnos, nr.1-4, 1992).
Arhitectura tradiţională se caracterizează prin două sisteme constructive: prima axată pe lemn, ce
include cununi orizontale de bârne, a doua prin folosirea de paiantă şi a scheletului de lemn (ulterior beton),
umplut cu diverse materiale, îndeosebi de cărămidă roşie. Un loc aparte în modul de construcţie îl deţin
materialele folosite la realizarea acoperişurilor: paie, trestie şi stuf, draniţe şi şiţe din lemn fasonat, ţiglă în
solzi, olane, lespezi de piatră şi mai rar cetina de brad.
În funcţie de caracteristicile constructive se disting:
• Case la suprafaţă, întâlnite în Oltenia şi Muntenia. Denumirea este folosită pentru a deosebi aceste
construcţii de locuinţele îngropate.
• Case înalte, cu etaj, apărute târziu în arhitectura tradiţională.
• Casele cu foişor au ca particularitate o terasă deasupra, ieşită din planul dreptunghiular al clădirii.
Foişorul se întâlneşte atât la casele înalte cât şi la cele joase şi constituie un spaţiu semideschis care face
legătura între interiorul casei şi curte.
• Casele duble au două corpuri de construcţie legate printr-o pasarelă.
Alături de cele două tipuri majore de gospodării (cu ocol deschis şi cu ocol întărit), cele mai
atractive, din punct de vedere arhitectural, sunt bisericile de lemn, creaţii ale unor meşteri anonimi.
Orice gospodărie ţărănească cuprinde mai multe categorii de construcţie, fiecare cu o utilitate bine
definită. Astfel, se pot enumera principalele construcţii prezente la nivel rural: construcţii pentru locuire,
pentru prepararea şi consumul hranei, pentru asigurarea resurselor de apă, pentru practicarea agriculturii
(şurile), depozitarea cerealelor, adăpostirea uneltelor şi echipamentelor (şoproane), adăpostirea animalelor,
prelucrarea fructelor, strugurilor, etc. Un element interesant, prin care casele tradiţionale se individualizează
în teritoriu, este conferit de prezenţa foişoarelor, a prispelor şi pridvoarelor, a gardurilor de lemn şi nuiele, a
porţilor bogat ornamentate.
Un loc aparte în arhitectura tradiţională îl deţin construcţiile cu funcţie religioasă, reprezentate în
special de biserici. Astfel, pe teritoriul României există un număr de aproximativ 600 de biserici de lemn, cu
aria cea mai mare de concentrare în ţinuturile etnografice ale Sălajului şi Maramureşului. Ele se impun prin
modul de fasonare şi îmbinare a bârnelor, împărţirea interioarelor, dispunerea acoperişului, elevaţia
turnurilor care în Oltenia şi Muntenia este mai mic de înălţime, în timp ce în Transilvania, Maramureş, Banat
atinge înălţimi mult mai mari.
Arhitectura tradiţională bazată pe utilizarea pietrei apare izolat în toate provinciile ţării, fiind
remarcabile stâlpii, balustradele, consolele de susţinere a acoperişurilor, etc. În acest sens, se remarcă casele
construite în Clisura Dunării, Valea Bistrei, Valea Almăjului, Ţara Haţegului, iar în zona Orăştioara,
Geoagiu, Homorodului, Ceru - Băcăinţi piatra era folosită ca acoperiş sub formă de lespezi subţiri.
c) Organizarea interiorului constituie cea mai concludentă expresie a modului de viaţă şi a formelor de
manifestare a ideilor despre familie, frumos şi funcţionalitate. Interiorul locuinţelor ţărăneşti este condiţionat
de mediul natural, ocupaţii, stadiul de dezvoltare a tehnicii, de schimburile culturale. Locuinţele se identifică
prin planimetrie, elevaţie, planul şi funcţiile încăperilor, instalaţiile de încălzire, mobilierul, stilul
ornamentelor folosite. Cele mai frumoase interioare se pot întâlni în gospodăriile din nordul Moldovei
(ţesături de lână, mobilier de lemn, ceramică arsă, sistem de încălzire specific), Maramureş (cuptor masiv,
mobilier de lemn frumos decorat, ţesături viu colorate de tipul cergilor, icoane pe lemn şi sticlă), Gorj
(mobilier frumos decorat, reprezentat de lăzile de zestre, dulapuri şi icoane, ţesături de lână, scoarţe), Vâlcea
(interior sobru în nord şi mai colorat în sud, mobilier sculptat), Argeş (mobilier frumos decorat, ceramică).
Potrivit informaţiilor deţinute în Dicţionarul de artă populară (1997), interioarele se pot grupa după
ornamente, alternanţa şi dispunerea elementelor ce compun interiorul. Din punct de vedere al ornamentaţiei
se disting trei tipuri: interioare cu scoarţe pe perete în dreptul patului (Oltenia, Dobrogea, Ţara Crişurilor);
interioare caracterizate prin folosirea lăicerului pe pereţii din dreptul patului şi al laviţei, a ştergarelor
(Moldova); interioare caracterizate prin folosirea icoanelor pictate pe sticlă şi a ceramicii în scopuri
decorative (Maramureş).
Atragerea acestor valori în turism presupune conservarea şi păstrarea locuinţelor ţărăneşti în formele
lor cât mai originale, cu atenuarea influenţelor urbane tot mai puternice, ca şi a kitsch-ului.

d) Arta tradiţională de prelucrare a lemnului s-a sprijinit pe întinsele suprafeţe de pădure din ţara noastră,
care au condus la conturarea unei adevărate civilizaţii a lemnului. Aici se includ casele, bisericile, unele
instalaţii tehnice, mobilierul, uneltele gospodăreşti, ghizdurile fântânilor, gardurilor şi anexelor gospodăreşti.
Ca ornament şi tehnică de execuţie mobilierul tradiţional se împarte în două categorii: cel lucrat în
lemn de stejar şi fag, care este şi cel mai răspândit în mediul rural, şi cel de brad care era preferat mai ales în
mediul urban şi în vechile case boiereşti. Se remarcă alternanţa obiectelor decorative, pe verticală sau
orizontală, cu spaţiile libere, în general de culoare albă, cu o anumită dispunere a obiectelor de mobilier în
interior şi de-a lungul pereţilo,r care este specifică poporului român.
Utilizarea lemnului şi prelucrarea sa în forme variate s-a făcut în funcţie de nevoile gospodăriei şi de
simţul artistic al meşterilor populari. Din categoria uneltelor gospodăreşti fac parte obiectele utilizate de
păstori (găleţile, lingurile de diferite mărimi, bâtele ciobăneşti, căucele de apă etc.), obiectele de tors şi ţesut
(furci, fuse, vârtelniţe, sucale, brâgle etc.), instrumentele tradiţionale din lemn (fluierul, taragotul bănăţean,
dube etc.), uneltele agricole (Stoica Georgeta, Petrescu P., 1997)).
Meşterii în lemn au folosit întreaga gamă de tehnici legate de prelucrare a lemnului: cioplirea,
crestarea, sculptarea cu diverse ornamente (semnul funiei răsucite, rozeta solară, arborele vieţii, etc.),
incizarea, încrustarea cu metal, pirogravarea. În diferite zone etnografice există obiceiul de a decora în culori
anumite piesele de mobilier (nordul Munteniei, Olteniei, Braşov, Banat, Sibiu).

e) Instalaţii tehnice tradiţionale sunt legate de ocupaţiile agricole, silvice, de transport. Ele s-au dezvoltat
din uneltele casnice manuale şi s-au diversificat, adaptând sisteme mecanice diferite, în funcţie de materiile
prime sau produsele ce urmau să fie prelucrate (mori, pive de ulei, obţinerea vinului, prelucrarea ţesăturilor,
extracţia şi prelucrarea metalelor, etc.). Diversificarea lor s-a produs odată cu circulaţia produselor
meşteşugăreşti prin târguri, oboare, bâlciuri, iarmaroace, nedei etc.
Un loc aparte, între aceste vechi instalaţii tradiţionale, ocupă morile care amintesc de folosirea
ingenioasă a forţei apei. În România au existat în trecut mai multe tipuri de mori: moară cu roată orizontală
(sudul ţării);moară cu roată verticală (pe principalele cursuri de apă); moară acţionată de vânt (Dobrogea,
sudul Moldovei); moară cu tracţiune animală (în zonele de câmpie). Pivele de ulei erau întâlnite pe tot
teritoriul ţării noastre, având denumiri şi caracteristici constructive diferite de la o regiune la alta.
Astăzi puţine gospodării ţărăneşti mai folosesc asemenea instalaţii, cu deosebire în zonele montane.
Multe dintre ele au devenit obiecte de patrimoniu naţional, fiind păstrate în muzee şi colecţii etnografice.

f) Costumul popular reprezintă o adevărată carte de vizită a neamului românesc, fiind un ansamblu
vestimentar cu piese de îmbrăcăminte şi podoabe distincte, de mare valoare artistică. Costumul popular este
determinat de condiţiile naturale (relief, climă), ocupaţii, meşteşuguri şi reflectă starea socială, vârsta, stilul
de ornamentare, trecutul istoric. Sub influenţa societăţii moderne, costumul popular este doar un element de
podoabă în zilele de sărbătoare, sau la importante ceremonii din viaţa omului. Se caracterizează prin
materiile prime textile şi de vopsire folosite, croială, ornamentaţie, cromatică, combinarea pieselor
componente. Un loc aparte îl ocupă costumul specific de sărbătoare, care cuprinde multe elemente decorative
şi cromatice. Extinderea materialelor de tip industrial a simplificat sistemul de confecţionare a costumului
tradiţional şi a condus la asimilări de piese, ornamente, compoziţii cromatice şi decorative noi. Cele mai
frumoase costume populare pot fi admirate în zonele Bucovinei, Muscelului, Vâlcii, Banatului, Braşovului,
Oaşului, Maramureşului.

g) Prelucrarea artistică a pietrei s-a dezvoltat mai ales pentru caracterul ei ornamental, fiind întâlnită în
aşezările din aria intra şi extracarpatică, în apropierea zonelor de extracţie. Aceasta este legată de construcţia
caselor şi a anexelor gospodăreşti, a obiectelor funerare. Meşterii populari din unele sate din judeţele Alba,
Cluj, Bistriţa Năsăud, apoi din Buzău, Argeş, Vâlcea , Neamţ, Suceava realizează multe elemente de
construcţie necesare: stâlpi de pridvor, de poartă, scări, balustrade, colaci de fântână, mese de piatră, pietre
funerare, pecetare pentru aluatul prescurilor, etc. Astăzi rolul şi importanţa acestui meşteşug a scăzut prin
apariţia formelor industriale din beton.

h) Arta populară a prelucrării pieilor este prezentă în aproape toate zonele etnografice, unde creşterea
animalelor este o activitate dominantă. Aici există meşteri care se ocupă cu tăbăcăria, cojocăritul, cizmăritul
etc. În principal se remarcă activităţile legate de confecţionarea pieselor pentru anotimpurile mai reci,
primăvară-toamnă, iarnă: căciuli, cojoace scurte, lungi, pieptare. Aceste obiecte de vestimentaţie reflectă prin
croială şi ornamentare zona etnografică, ocazia de folosire, starea materială sau poziţia socială. Ele
impresionează prin tehnicile de croială, decorare, motivele şi materialele de ornamentare folosite. Pentru
împodobirea lor se mai folosesc şi blănurile de animale sălbatice (dihor, jder, vulpe). Alături de acestea se
mai confecţionează: curele, chimire, opinci, tolbe de vânătoare, traiste, pungi, hamuri şi alte obiecte de
marochinărie măruntă. Renumiţi cojocari se găsesc în satele din nordul şi centrul Moldovei, sudul
Transilvaniei, nordul Olteniei şi Munteniei.

i) Arta olăritului are cea mai veche tradiţie pe teritoriul României, având o vârstă milenară, fapt demonstrat
prin descoperirile arheologice. Arta olăritului este cunoscută încă din neolitic prin ceramica de Cucuteni,
urmată în perioada dacică de ceramica neagră şi roşie.
Ceramica populară românească iniţial a fost mult influenţată de cea grecească şi bizantină, dar treptat
şi-a definit propriile forme prin elementele de tehnică, decor şi colorit, utilizări. Ea se poate defini prin mai
multe criterii:
 după modul de ardere al pieselor de ceramică: neagră - cu ardere incompletă şi roşie - cu ardere
completă în mediu oxidant;
 după finisaj - smălţuită şi nesmălţuită;
 după tehnica ornamentaţiei - prin pictare pe angobă, cu cornul, gaiţa sau pensula (cu desen în
prealabil) şi decorare cu ornamente în relief (brâne alveolate, figurine).
Ceramica tradiţională românească îndeplinea două funcţii majore: cea utilitară şi cea estetică. În
principal, în arta ceramicii româneşti se remarcă formele prin care olarii îşi demonstrează talentul şi simţul
artistic: forme întinse (farfurii, blide, străchini, talere), forme înalte (ce includ o mare varietate de căni, căniţe
ulcioare oale), forme complexe unde sunt cuprinse vase pentru gătit şi copt, păstrat alimente, ploşti, sfeşnice,
ţigle, ghivece, jucării, ş.a.
Renumite centre de olari se află în: Poieniţa (Argeş), Horezu, Stroieşti, Slătioara, Vlădeşti, Galeşoaia
(Gorj), Şişeşti (Mehedinţi), Oboga, Româna (Olt), Olari (Buzău), Rădăuţi, Marginea (Suceava), Săcel, Vama
(Maramureş), Săscior (Alba), Corund (Harghita), Iveşti (Vrancea), Vadu Crişului (Bihor) ş.a.

j) Instrumentele populare tradiţionale sunt aparate de producere a sunetelor, realizate prin tehnici speciale
şi din materiale deosebite. În funcţie de muzica ce trebuie interpretată există instrumente care dau sunete prin
lovire – duba, daireaua, toba, toaca, darabana; prin ciupirea coardelor - cobza, ţitera, frecare a coardelor -
vioară, violă, contrabas, buhai; altele prin suflare - fluier, bucium, corn, cimpoi, fagot, clarinet, solz, frunză;
prin scuturare - clopoţei, zurgălăi; apăsare - acordeon.
Unele dintre acestea sunt foarte vechi, precum tilinca, naiul, cavalul cu dop, buhaiul, duba, buciumul,
fluierele, ţitera, cobza, ţibulca, cimpoiul, ţambalul, clopoţeii, iar altele au fost asimilate în decursul timpului -
vioara, ţambalul, chitara, fagotul, clarinetul. Spectaculoase sunt modul de realizare şi detaliile de finisare a
unor instrumente precum naiul, ocarina, cavalul, buciumul şi tilinca. Acestea au fost şi sunt folosite în
ilustrarea şi interpretarea unor piese muzicale care însoţesc evenimente din viaţa cotidiană a oamenilor.
Mai sunt realizate de meşteri populari, câteva instrumente populare, precum: duba, drâmba, buciumul,
fluierele. Alături de acestea sunt folosite, în completarea liniei melodice, frunza şi coaja de mesteacăn, solzul
de peşte, duruitoarea, etc. În momentul de faţă, numărul acestor creatori s-a redus foarte mult, iar aceste
meşteşuguri sunt pe cale de dispariţie. În zilele noastre, dintre instrumentele populare se mai folosesc doar
buciumul, cimpoiul, fluierele, naiul, lăuta, cobza, ţambalul, ultimele trei fiind de factură lăutărească.

k) Arta împletiturilor are o veche tradiţie în satele româneşti prin faptul că meşterii folosesc mai multe
materiale: nuiele, pai, pănuşi, papură. Din împletituri se realizează garduri dar şi obiecte casnice (coşuri,
leagăne pentru copii) şi de vestimentaţie(pălării), cununi pentru diferite sărbători tradiţionale, obiecte de
ornament şi jucării.
Cele mai răspândite sunt împletiturile din nuiele, care au cea mai largă întrebuinţare, având forme
diferite în funcţie de utilitatea obiectelor. Meşteri renumiţi pentru acest tip de împletituri întâlnim în Ţara
Haţegului, Pădurenii Hunedoarei, Bihor, Mureş ş.a.
Alături de împletiturile mai deosebite, legate de utilitate în gospodărie, un loc aparte ocupă
acoperişurile de paie, trestie, în funcţie de zona etnografică, care s-au păstrat la foarte puţine gospodării
ţărăneşti. Aria de răspândire a acestui meşteşug s-a restrâns foarte mult în ultimele decenii, din cauza
modernizării elementelor de interior şi a ustensilelor casnice. În judeţele Mureş, Giurgiu, Galaţi, Brăila,
Tulcea, Dolj, Arad mai există încă ateliere pentru diverse împletituri. Contribuţia acestor artizani ar putea fi
mult mai substanţială, prin realizarea unor produse în stilul artei decorative moderne, mult căutate de turişti.

l) Arta ţesăturilor şi cusăturilor şi broderiei populare are cea mai largă arie de răspândire şi reprezintă
întreaga gamă de piese lucrate din fibre textile cu rol decorativ, definind stilul ornamental zonal al
interiorului unei locuinţe, sau al costumului popular. Există ţesături realizate din fibre de origine animală: păr
de capră, lână; din fibre de origine vegetală: in, cânepă, bumbac.
Din punct de vedere al utilităţii sunt trei mari categorii de ţesături:
 ţesături de uz gospodăresc - ştergare, prosoape, feţe de masă;
 ţesături strict decorative - scoarţe, chilimuri, feţe de masă, ştergare, chindee, feţe de pernă, perdele;
 ţesături de ceremonial - ştergare de botez, nuntă, înmormântare, cioltare de nuntă, şervete pentru
cumetrii, perne, scoarţe, toate foarte valoroase sub raport artistic.
Toate aceste obiecte se identifică şi se diferenţiază prin dimensiuni, formă şi dispunerea câmpurilor
ornamentale (chenare, motive florale, geometrice, antropomorfe, simbolice), materiile prime folosite. Se
remarcă scoarţele de lână recunoscute internaţional, care se caracterizează printr-o mare varietate a motivelor
şi coloritului în funcţie de regiunea geografică. În Maramureş motivul „horei” se întâlneşte frecvent pe un
fond brun-cafeniu. În Banat predomină câmpurile ornamentale de tip geometric, dezvoltate pe un fond roşu.
Aceleaşi motive apar şi în Moldova pe un fond verde sau albastru.
Cusăturile reprezintă modalităţi tehnice de ornamentare, care sunt utilizate la împodobirea pieselor de
îmbrăcăminte sau la decorarea interioarelor. Acestea se diferenţiază în funcţie de ţesătura pânzei, punctele de
cusut utilizate şi punctele decorative folosite. Din familia cusăturilor fac parte şi aplicarea paietelor,
mărgelelor, şnururi colorate, găietanelor, a broderiilor pe cojoace, pieptare şi alte obiecte vestimentare.
Există zone folclorice renumite pentru cusăturile, ţesăturile şi broderiile aplicate: Maramureş, Ţara
Vrancei, Argeş, Muscel, Mehedinţi, Târnave, Bistriţa-Năsăud, Vâlcea.

m) Arta picturii pe sticlă s-a dezvoltat ca meşteşug popular mai întâi în Transilvania şi apoi în nordul
Moldovei, în unele centre urbane şi rurale, începând cu secolul XVIII. Tehnica de realizare provine din
regiunea Tirol şi Boemia de sud, de unde s-a răspândit şi în spaţiul românesc, fiind favorizat de existenţa
multor ateliere de sticlărie. Un element distinctiv este dat de exprimarea prin pictură a iconografiei ortodoxe
cu unele influenţe bizantine, fiind destinată a decora casele ţăranilor, micilor meşteşugari şi comercianţi.
Mulţi dintre aceştia deţineau un mare număr de asemenea icoane, între 10-30, dispuse în câmpuri
ornamentale pe pereţii camerelor.
Cele mai tipice icoane se realizează pe sticlă, deşi au existat şi icoane pe lemn, iar mai nou pe piatră.
Dintre icoane, cel mai valoroase sunt cele care folosesc tehnica veche, respectă vechile teme iconografice şi
au ornamente cu foiţă de aur.
Spre deosebire de centrul Europei, tehnica picturii pe sticlă din Transilvania şi-a păstrat filonul
popular nealterat de influenţele străine. Dacă tehnicile de lucru au fost aceleaşi în mai toate centrele
româneşti, în schimb modalităţile de interpretare a temelor religioase abordate diferă de la un centru la altul,
de la un meşter la altul.
Faţă de numărul mare al centrelor de pictură pe sticlă în trecut, astăzi au mai rămas doar centrele de la
Laz (Alba), Sibiel (Sibiu), Iernut (Mureş), Nicula (Cluj), Arpaş (Făgăraş). Centrele cele mai active sunt la
Cincu şi la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, ambele în judeţul Braşov. Valenţele artistice şi chiar
turistice ale acestui meşteşug sunt date de tematica iconografică ortodoxă, de factură bizantină, armonizarea
şi alternanţa tonurilor de un rafinament deosebit. Culoarea susţine perfect fineţea desenului, iar frumuseţea
multor icoane este sporită prin prezenţa foiţelor de aur şi argint, care le amplifică valoarea şi originalitatea.

o) Arta podoabelor şi bijuteriilor populare. Podoabele şi bijuteriile populare sunt obiecte pentru
ornamentare individuală în mod obişnuit, sau la anumite evenimente de familie, religioase. Aceste se înscriu
în ansamblul vestimentar al costumului popular şi deţin numeroase forme de prezentare. Ele au valoare
ornamentală ce arată sexul, vârsta, starea civilă, materială, ocazia, zona etnografică. La realizarea lor sunt
folosite o gamă variate de materiale – aur, argint, aramă, alamă, cositor, bronz, coral, sticlă, lemn, piatră, os,
textile, monede dar şi numeroase tehnici şi procedee de realizare – topire, turnare, batere la cald şi/sau rece,
tăiere, incizare, ştanţare, etc. Cele mai folosite sunt bentiţele din mărgele, salbele şi şiragurile de mărgele
care completează costumul femeiesc, iar pentru cel bărbătesc asemenea podoabe se adaugă la chimire,
curele, căciuli şi pălării. Exemplarele valoroase se transmiteau în familie , de la o generaţie la alta (şiragurile
de coral, salbele). Multe dintre vechile obiecte de podoabă folosite au devenit exponate de muzeu, fiind tot
mai mult folosite cele de fabricaţie de serie.

p) Arta prelucrării osului şi cornului este caracteristică Transilvaniei şi Moldovei. Aceste materiale erau
frecvent utilizate pentru realizarea unor obiecte necesare depozitării prafului de puşcă (coarnele se cerb),
prăsele de cuţit etc. În toate situaţiile erau frumos decorate prin incizie, colorate sau încrustate cu metal şi
sticlă.

r) Arta prelucrării artistice a metalului s-a practicat pentru a realiza instalaţii tehnice, ustensile casnice,
piese de ornament pentru costumul popular, pentru case Cele mai multe se regăsesc păstrate în muzee şi
colecţii etnografice, astăzi fiind folosite cele de tip industrial (cuie, clanţe, zăvoare, coase, furci, felinare,
şfeşnice, cutii, etc.)
Podoabele din aur mai sunt realizate în numeroase sate din Hunedoara, Vrancea, şi Bucovina. Vasele
confecţionate din aramă sunt realizate în câteva aşezări din Dobrogea şi Transivania.
s) Alte meşteşuguri tradiţionale sunt practicate numai în anumite zone etnografice, dar care şi-au păstrat
adânci semnificaţii artistice şi rituale.
Astfel, poate fi amintit meşteşugul încondeierii ouălelor, practicat în satele Bucovinei sau în satul
Oboga de Sus în judeţul Olt. Alt meşteşug se referă la confecţionarea măştilor, care sunt folosite în dansurile
rituale şi la anumite sărbători laice legate de Crăciun, Anul Nou, Rusalii.

3.10. Manifestările etnofolclorice

La nivelul comunităţilor rurale viaţa socială se desfăşoară în concordanţă cu un anume instrument de

măsurare a timpului, care să pună în acord varietatea preocupărilor umane cu fenomenele constante ale
mediului terestru şi cosmic. Aceste legături sunt materializate prin multiple sărbători şi ritualuri specifice
poporului român. Întregul evantai al manifestărilor folclorice se bazează pe existenţa a trei calendare:
 calendarul civil cu două solstiţii şi echinocţii, fazele lunii şi alte evenimente astronomice sau
meteorologice;
 calendarul bisericesc, cu rolul de a ţine rânduielile creştine peste an;
 calendarul popular, cu adânci rădăcini în vechea istorie daco-romană, prin care se indicau perioadele
cele mai favorabile pentru derularea ocupaţiilor agricole şi pastorale, se preciza rangul sărbătorilor şi se
individualizau anumite practici deosebite.
Aceste calendare aveau rolul de a păstra permanent legăturile dintre ritmurile naturii şi cele
desfăşurate de om în plan material şi spiritual, de a evidenţia momentele importante din viaţa comunităţii şi
cea de familie.
În cadrul calendarului popular românesc apar mai multe tipuri de manifestări:
 sărbători de iarnă (Crăciun, Anul Nou, Boboteaza) - care sunt sărbătorite în întreaga ţară, cu unele
variaţii regionale. Practicile cele mai cunoscute sunt colindul, uratul cu capra, ursul, teatrul popular al
irozilor, strigătul prin sat;
 sărbători agricole ale primăverii, legate de începutul anului agrar (Sântoader, Dochia, Lăzărelul,
Sângeorgiu, Armindeni, Ramura Verde etc.);
 sărbători pastorale ale primăverii, legate de adunatul oilor şi începutul păşunatului la munte
(Sângeorgiu, Focul Viu, Tânjaua, Sâmbra oilor), sau coborâtul lor toamna (Sânmedru);
 sărbătorile verii, ce includ manifestări legate de bogăţia recoltelor, coptul grâului (Sânzienele,
Paparudele, Cununa Grâului);
  sărbători ale muntelui, care se desfăşoară în aşezările situate pe plaiurile carpatine, sub forma
nedeilor, de Sântilie.
În calendarul religios se găsesc cuprinse manifestările legate de prăzmuirea unor sfinţi,
arhangheli, apostoli, care reprezintă şi hramul multor lăcaşe de cult, precum a sărbătorilor Crăciunului, a
Paştelui, sau ceremoniile legate de evenimente din viaţa omului – naştere, botez, logodnă, nuntă,
înmormântare.
Alături de aceste sărbători se mai pot aminti şi unele manifestări folclorice păstrătoare de multe
obiceiuri şi datini:
 târgurile - ca locuri de schimb şi vânzare a unor produse obţinute din păstorit, agricultură,
meşteşuguri;
 sărbători folclorice - care pun în valoare o seri de sărbători tradiţionale legate de anumite obiceiuri:
sărbătoarea Junilor, Dubaşilor, Druştelor; reînvierea naturii: sărbătoarea liliacului, salcâmului, narciselor,
teiului; de anumite jocuri populare (căluşarilor, etc.);
 festivalurile - ca manifestări artistice cu program variat, având caracter ocazional şi care treptat au
pierdut din legăturile cu vechile ritualuri, devenind un eveniment artistic, distractiv şi de spectacol. Aceste
festivaluri se pot împărţii în mai multe tipuri:
- festivaluri muzicale: Festivalul cântecului şi dansului popular din Ilva Mare, festivalul dansului
bătrânesc de la Tg. Mureş, Festivalul cântecului, dansului şi portului popular din Gorj, Teleorman,
Mehedinţi, zilele culturii populare bihorene la Oradea, Cântecele Oltului de la Călimăneşti, Festivalul
dansului fecioresc de la Cluj, Hora de la Prislop;
- festivaluri gastronomice: festivalul vinului (Oradea), festivalul ţuicii (Vălenii de Munte);
- festivaluri de satiră şi umor: Gura satului (Macea-Arad);
- festivaluri dedicate începerii sau încheierii unor activităţi agro-pastorale: serbarea ţăpinarilor
(Prundul Bârgăului), miţuitul mieilor (în zona montană).
Există posibilităţi de amplificare a importanţei manifestărilor etnofolclorice în derularea unor
programe turistice. Asemenea manifestări se cer organizate cu competenţă şi atenţie, în apropierea unor
muzee în aer liber, în staţiuni balneare, în centre urbane istorice, devenind atracţii deosebite pentru turiştii
interni şi străini. Din întreaga prezentare realizată asupra artei populare se poate desprinde ideea că un rol
major în păstrarea acestor frumoase meşteşuguri tradiţionale îl are artizanatul, care prin prestaţii individuale
sau de grup poate să-şi valorifice produsele prin turism.

BIBLIOGRAFIE

Baron, P., (1999), România – schituri, mânăstiri, biserici, Editura Royal Company, Bucureşti
Butură V. (1978), Etnografia poporului român, Editura Dacia;
Cândea, M., Simon, T., (2006), – Potenţialul turistic al României, Editura Universitară, Bucureşti
Ciangă N., (2002), Geografia turismului, Editura Universitară clujeană, Cluj-Napoca
Constantinescu R., Sfârlea M., (1994), Monumente religioase. Biserici şi mânăstiri celebre din România, Editis,
Bucureşti
Cucu V., Ştefan M., (1974), România, Ghid atlas al monumentelor istorice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti
Erdeli G., Istrate I., (1996), Potenţialul turistic al României, Editura Universităţii din
Bucureşti
*** Ghidul muzeelor şi colecţiilor din România,(2000) Ministerul Culturii, Direcţia Muzee şi Colecţii, Editura Cimec,
Bucureşti