“Newsletter”, no 23, 2 februarie 2009-02-02

Prezenţe româneşti în lumea francofonă

Ambasada României la Paris
(Interviu realizat de Radu Ciobotea)

Basarab Nicolescu :

Cunoaşterea lumii şi misterul din noi

- Domnule Basarab Nicolescu, domeniul în care sunteţi o valoare recunoscută

internaţional este unul pe cât de firesc pe atât de puţin cunoscut. Nu se vorbeşte toată ziua
despre transdisciplinaritate, nici despre triadă, ba chiar nici despre Ion Barbu, care, din
această ecuaţie cu trei termeni, rămâne, totuşi, un punct de reper mai larg cunoscut. De
altfel, este cel care v-a deschis calea marilor sinteze şi care a constituit, chiar, subiectul
primei dumneavoastră cărţi, Ion Barbu - Cosmologia « Jocului secund ».
Aveam încă din copilărie o anume deschidere spre unitatea cunoaşterii. A fost, la
început, un instinct, apoi o dimensiune din ce în ce mai cultivată a căutarilor mele. Ion Barbu
a apărut pe drum şi mi-a confirmat direcţia cercetării. « Joc secund » a constituit o revelaţie.
Matematicianul Dan Barbilian putea fi, în acelaşi timp, poetul Ion Barbu, iar arta şi ştiinţa îşi

1
găseau un teritoriu comun, deasupra separărilor artificiale. Mă pasionase până atunci Novalis,
dar Barbu era fascinant, mergea mai departe decât Mallarmé în transcenderea realităţii. Cred
în arta care nu « ilustrează » realitatea, ci care o transformă, care operează ca o alchimie,
găsind noi structuri ale cunoaşterii în univers.
- Eraţi, încă, în România, cartea a apărut în aprilie 1968…
Era o perioadă bună în acei ani, “liberalizarea” din ’64 avea efecte, se traducea, se
publica, se redescopereau scriitori români până atunci interzişi. Mentorul meu, profesorul
Alexandru Rosetti, m-a sfătuit să scriu. M-am dus o lună şi jumătate la Văratec, şi, în liniştea
mănăstirii, am scris cartea. Am găsit, scriind, structuri noi, la care nu mă gândisem. Ideile îmi
veneau mai ales în zori, în starea dintre vis şi trezire, când nimic nu este încă stabil, definitiv.
- Aţi rămas, totuşi, în Franţa, încă din 1968...
Da, am avut o bursă a guvernului francez începând din noiembrie 1968 şi am hotărât
să nu mai revin în ţară; mai târziu, spre marea mea bucurie, chiar profesorul Rosetti mi-a spus
că am făcut bine şi că locul meu este aici, la Paris, unde pot scrie în libertate.
- Încetul cu încetul, v-aţi creat un domeniu, aţi lărgit limitele unei discipline, aţi
avansat spre triada pe care o presimţeaţi încă din copilărie…
Termenul de transdisciplinaritate a apărut, pentru prima oară, într-un document
realizat de un grup condus de Jacques Robin, de fapt, un avatar al « Grupului celor 10 », care
existase în 1970 şi care îi număra, printre membri, pe Edgar Morin, Jacques Delors, Jacques
Robin, un grup de filozofi preocupaţi de problemele complexităţii realităţii. Jean Piaget, tot în
1970, folosea, deja, termenul de transdisciplinaritate într-un colocviu desfăşurat la Nice. La
rândul meu, am dezvoltat această idee în următoarele mele cărţi.
- În special « La Transdisciplinarité - Manifeste » (1996), « Les racines de la liberté »
(2001) şi « Nous, la particule et le monde » (apărut, în mai multe ediţii, în Franţa, Monaco şi
România, prima dată în 1985, cea mai recentă la Editura Junimea, în 2007). Pentru
dumneavoastră, transdisciplinaritatea nu este doar o « materie de predat » studenţilor, este o
suită de descoperiri ...
Da, am lucrat în ultimii ani la această temă… Pe scurt, consider că există mai multe
niveluri de realitate, aflate într-o interdependenţă universală. Structura de bază este cea
ternară, aşa cum demonstra, de fapt, şi Stephane Lupasco, susţinând teoria terţului inclus.
- « Marea triadă » a lui René Guénon…
Da, este şi acesta un text fundamental în înţelegerea triadei. Guénon arăta că structura
ternară există şi în alte religii decât cea creştină. Mă refer aici la Sfânta Trinitate, pe care am
studiat-o cu toată disciplina unui creştin care a învăţat religie de la Părintele Galeriu. De altfel,

2
rădăcina « trans », din cuvântul transdisciplinaritate înseamnă, în limba sanscrită, « trei ». În
latină, întâlnim « tres », care înseamnă « dincolo de doi ». Este vorba despre depăşirea
binarului printr-o a treia dimensiune, superioară. Este unificarea cunoştinţelor, dar nu în sens
enciclopedic (asta a devenit imposibil de la Renaştere încoace). Trebuie să semnalez, totuşi,
că o cunoaştere separată în discipline există doar de dată recentă (la scara existenţei
umanităţii), adică de când au apărut universităţile, în secolul al zecelea al erei noastre. Ele
erau concepute într-o structură septenară, trei ştiinţe umane şi patru ştiinţe exacte (în care era
inclusă şi muzica). Plus ştiinţa totală, absolută, Biblia. În anul 2000 existau, doar în SUA,
peste 8.000 de discipline. Este o teribilă fragmentare, care îşi dovedeşte, ce-i drept,
eficacitatea în plan practic, dar care, în planul cunoaşterii, e o catastrofă. Expertul într-o
singură disciplină este perfectul ignorant în celelalte 7.999. Doar găsind legăturile dintre
discipline, prin transcenderea acestora, se poate ajunge la cunoaştere. Subiectul însuşi
transcende orice disciplină, iar această idee îi destabilizează pe vameşii cunoaşterii, mereu
grăbiţi să pună graniţe acolo unde sunt, de fapt, legături. Al treilea termen, terţul ascuns,
există la toate nivelurile realităţii, în microcosmos ca şi în macrocosmos, şi este chiar evident
în mecanica cuantică.
- În ce fel ?
În momentul trecerii de la scara doi la scara unu, se întâmplă ceva. Există un mare
număr de potenţialităţi ale materiei, care, printr-o voinţă necunoscută, alege doar una. Avem
un singur rezultat, acolo unde ar trebui să avem mai multe. Terţul ascuns îşi manifestă
existenţa instantaneu, fără să poată fi definit de simţurile noastre. Dar al treilea termen apare
şi în alte domenii ale cunoaşterii, în religie, în cultură. Există un limbaj terţ care face posibil
dialogul între două culturi intraductibile. Un dialog se poate deschide, deasupra graniţelor
care le despart.

Un dialog se deschide întotdeauna cu Basarab Nicolescu, şi mereu el se află deasupra

graniţelor care despart, vizibil sau nu, aproape orice fel de interlocutori. Un interviu tipărit
nu poate decât să deschidă, să prefaţeze un astfel de dialog, care propune o altă lectură a
cotidianului, mult mai aproape de mituri şi mult mai departe de conjuncturi.