Introducere în filozofia indiana

India are o straveche cultura si civilizatie, venind din mileniul al treilea înainte de Hristos, de la civilizatia
de pe valea Indusului (Harappa si Mohenjo-Daro) pâna în zilele noastre. Ea a supravietuit prin puterea care vine
din spiritualitatea ei, cu toate ca a fost greu încercata în istorie. A trecut prin mai multe invazii, dominatii
straine, razboaie, succesiunea de sute de ani a domniilor moghule, stapânirea coloniala britanica si, partial, cele
portugheza, franceza si olandeza, separarea de India si formarea statelor Pakistan si Bangladesh, razboaiele cu
China, cu Pakistan, conflictul din Kashmir etc.
În istoria credintelor religioase din India antica, gândirea speculativa si cea filosofica au jucat un rol foarte
important, fiind emanatii ale culturii acestei tari. Filosofiile Indiei sunt, de fapt, soteriologii, doctrine spirituale
de mântuire. Descatusarea gândirii de religie a aparut în principal ca nevoie a cercetarii problemelor de
geneza a Universului, întrebarile legate de materie-spirit, suflet si existenta zeilor necesitând o alta
abordare, diferita de cea dogmatica. Vedele, scrierile sfinte ale brahmanilor, nu permiteau speculatii asupra
lumii si zeilor, rolul punerii acestor interogatii revenind filosofilor.
Filosofia indiana îsi are originile în Upanisade si se fundamenteaza pe sase sisteme sau scoli filosofice:
Nyāya, Vaiśesika, Sāmkhya, Yoga, Mimāmsā si Vedānta. Scrierile filosofice erau sub forma aforsimelor (Sutra),
concise si obscure, iar Nyāya si Vaiśesika, ca si Budismul, ignora creatorul suprem si inteligent. Toti filosofii
aveau aceeasi conceptie despre materie si suflet ("brahmanism rationalist"). Ei credeau ca "din nimic nu iese
nimic", conceptia despre originea lumii regasindu-se în codul lui Manu (jurisprudenta hindusa), idei preluate
din Sāmkhya si Vedānta.
Vedele, de la religie la filosofare
Întreaga filosofie indiana se fundamenteaza pe textele Upanisadelor, care sunt, de fapt, comentarii la Vede.
Asadar, rationând logic, Vedele stau la baza sistemului filosofic indian.
Dar ce sunt aceste Vede? Culegerile de imnuri închinate divinitatilor (cu rol de invocare, conjurare sau
lauda) existau înca din secolul XV î.e.n si purtau denumirea de vede. Veda continea reflectiile si trairile
religioase, transmiterea lor facându-se pe cale orala, cei însarcinati cu raspândirea lor fiind tinerii brahmani.
Vedele erau împartite în Rg Veda (imnuri), Yajur Veda (formule sacrficiale), Sama Veda (cântece,
imnuri cântate) si Atharva Veda (descântece, imnuri cu utilizari magice de interes personal), fiecare dintre
aces. fiind compuse din Samhite (imnuri), Brahmane (comentarii în proza) si Upanisade (comentarii filosofice).
Religia vedica este una naturalista, zeii identificându-se cu forte ale naturii. Invocarea acestor divinitati se
facea dupa "calendar", nerespectarea "calendarului" ducând la anumite perturbari ale "Ordinii cele Bune". Prin
intermediul vedelor, omul este înteles în analogie cu Universul, de cele mai multe ori facându-se o paralela între
elementele corpului si cele ale Universului.
Clasificarea vedelor
Cea mai importanta dintre vede este considerata a fi RgVeda. Aceasta se spune ca ar fi continut în jur de
1028 imnuri închinate zeilor, aici nefiind vorba de politeism, ci, asa cum spunea Max Muller, de cathenoism
(credinta în mai multi zei, fiecare dintre acestia fiind zeul suprem). Autorul RgVedei este unul colectiv, fiind
considerata drept cel mai autentic izvor al mitologiei si religiei Indiei.
SamaVeda, sau imnurile cântate, erau oficiate de cate preoti special pregatiti pentru astfel de ritualuri. Nu
este nici un indiciu în ceea ce priveste numele celui care a adunat toate cânturile. Colectia de imnuri este
formata din cântece întregi sau doar portiuni din acestea, preluate în principal din RgVeda, transpuse si
rearanjate pentru a se potrivi ceremonialurilor religioase la care erau folosite.
Veda formulelor sacrificiale, YajurVeda, este colectia de imnuri care era folosita de catre sacerdoti la actele
sacrificiale. Esenta Yajurveda rezida în acele încantari ce determina oamenii sa initieze anumite actiuni.
Ultima dintre vede, dar nu neaparat si cea din urma, este AtharVeda. Aceasta colectie de imnuri este numita
si "veda vrajilor", ea cuprinzând sute de imuri folosite în anumite ocazii de catre brahman (preotul ce
supravegheaza buna desfasurare a ceremonialului si îndreapta eventualele greseli).
Geneza în Vede
Brahmanele sunt acele tratate teologice (unii le numesc legende) care vorbesc despre geneza Universului si
despre creatorul acestuia. În imnurile filosofice RgVeda, este relatata aparitia creatorului lumii, acesta purtând
diferite nume: Prajapati, Brahmanaspati sau Visvakarman (zeu personal). În imnul "Creatiunii", principiul
creator este "Unul" (Universul luând nastere prin "puterea caldurii"). Kama, emanatia spirituala a "Unului", este
legatura între fiinta - nefiinta, este dorinta, placerea senzuala. Conform Brahmanelor, creatorul se pregateste
prin asceza de marea creatie (exista si pasaje în care Creatorul îsi gaseste originea în apa - nefiinta - Brahma),
Satapatha, cea mai importanta Brahmana, vorbeste despre geneza Universului (Creatorul fiind cel care a creat
pamântul, vazduhul si cerul prin simpla rostirea a cuvintelor ce le desemneaza). De asemenea, Universul este
conceput ca om cosmic, ca un Sine universal (Purusha), dar si omul este vazut în mod analog cu Universul.
Conform "unitatii", marea idee a RgVeda, zeii sunt o emanatie a Unului, doctrina fundamentala a Upanisadelor.
Textele acestor scrieri contin cele mai relevante speculatii filosofice (cele brahmanice). "Cunoasterea
superioara" nu este privilegiul unei caste anume, ci poate fi accesibila oricui. Upanisadele, ca anexe ale
Brahmelor, sunt cele care încearca sa dea raspunsuri la întrebari precum "care este scopul original al
universului", "care este natura zeilor", "ce este spiritul si materia sau sufletul". Aceste probleme legate de
geneza apar în Brahmane, Upanisade, dar si în RgVeda.
Upanisadele pot fi atasate, dupa criterii speciale, la Vede. Ontologia upanisadica se caracterizeaza printr-o
tema comuna, identitatea Brahman-ātman. Ideea despre existenta spiritului universal, esenta tuturor lucrurilor,
este exprimata în formule precum brahmāsmi. Dintre numeroasele upanisade care au fost identificate de
cercetatori, doar 14 reprezinta un interes filozofic aparte. Într-una din cele mai importante Upanisade,
Brhadaranyaka-Upanisad, apare figura înteleptului Yaynavalkya, un fel de Socrate al Indiei antice. În
Chandogya-Upanisad este expusa o teorie despre necesitate, Karman, iar în Katha-Upanisad se releveaza
însemnatatea formulei samsara-moksa, precum si tema māyā.
India brahmanica
Brahmanismul si Vedismul sunt componentele fundamentale în cadrul religiei hindu. Vedismul ilustreaza
religia vedica, însa brahmanismul se refera uneori nu atât la textele brahmanice, cât la filosofia brahmanica din
textele upanisadice. Brahmanismul reprezinta învatatura textelor Brahmanelor, dar si filosofia brahmanica din
Upanisade. Alaturi de vedism, brahmanismul este a doua mare subdiviziune a hinduismului. Din punct de
vedere religios, Brahman (Dumnezeu) înlocuieste zeitatile mitologiei vedice.
Mitologia, pregnanta în Veda, lasa locul misticii în Upanisade. Idealismul magic este înlocuit cu idealismul
metafizic, încununate în mistica. Se aduce o grea lovitura ideii de actiune, de faptuire, întrucât tot ceea ce este
legat de karma (actiune) atrage suferinta, exprimata prin eterna reîntoarcere în ciclul samsaric al existentei
lumesti.
Ca si la vechii egipteni, în viziune indiana Dumnezeu salasluieste în inima omului, unde se afla sufletul,
sinele individual, ātman. Termenul acesta este esential în filosofia indiana. El desemneaza sufletul omului,
sufletul universal în relatie cu sufletele individuale (jiva), sinele individual în relatie cu sinele universal
(Brahman), spiritul.
Ātman este noncreat, static, etern. El este spiritul, fiind diferit de simturi, de activitati mentale, de trup, de
psihic, de ego, de fapt înglobându-le în el pe toate acestea. Lumina lui atman este lumina mistica, esenta
divinitatii, dar aceeasi cu a fiintei umane.
Scopul vietii omului, conform cu învatatura upanisadica, este intuitia adevarului absolut si anume unitatea
dintre atman si Brahman. Întelepciunea upanisadica poate fi sintetizata în mesajul ideii unitatii supreme dintre
parte si întreg, dintre om si Dumnezeu, dintre sinele individual si sinele universal, exprimat prin identitatea
dintre ātman si Brahman. Odata cu sublima cunoastere a sinelui individual, a unitatii dintre atman si Brahman,
omul experimenteaza lumina interioara (antar jyoti ), lumina fiind esenta divinitatii si a spiritului.
Identitatea dintre sinele individual si sinele universal, dintre ātman si Brahman reprezinta fundamentul
misticii si al spiritualitatii indiene. Este, de fapt, o tautologie. Totodata, exprima ideea reintegrarii în constiinta
universala, refacerea întregului disociat în parti în urma cosmogoniei. Repetitia acestei idei a identitatii supreme
devine obositoare pentru unii, dar este un laitmotiv în Upanisade. Se pune accentul pe importanta ei majora,
fiindca, de fapt, reprezinta sinteza suprema.
India hinduista
Hinduismul reprezinta una dintre marile religii ale lumii, izvorâta pe tarâmul Indiei, dar este, totodata, si un
curent cultural si spiritual. De asemenea, simbolizeaza unitatea culturii indiene. Gândirea indiana merge de la
vedism, brahmanism, înspre hinduism, dar acesta poate fi considerat si ca o sinteza între filosofia vedica si
filosofia brahmanica. Elementele hinduiste sunt prezente înca din perioada vedica. Astfel, mai corect decât trei
momente distincte (vedism, brahmanism si hinduism) vorbim despre o includere a vedismului si
brahmanismului în hinduism. Daca nu reprezinta religia hindusa sau unitatea culturala indiana, atunci
hinduismul desemneaza scolile filosofiei indiene. Chiar daca parerile sunt diferite printre comentatorii avizati ai
filosofiei indiene, totusi ea exista în forma ei specifica. De pilda, Rudolf Otto, în cartea West Östlische Mystik,
defineste scolile filosofice indiene ca "doctrine ale mântuirii, nu metafizica", iar René Guénon, în cartea
Introduction générale à l'étude des doctrines hindoues, le numeste "metafizica pura". scolile de filosofie indiana
sunt mai degraba moduri de gândire decât sisteme filosofice.
scolile filosofice indiene se numesc darśana (viziuni) si sunt, în esenta, soteriologii. Ele sunt urmatoarele,
împreuna cu mentorii lor: Nyāya lui Gautama, Vaiśesika lui Ka aÔa, Sāmkhya lui Kāpila, Yoga lui Patañjali,
Mīmāmsā lui Jaimini si Vedānta lui Bādarayana. Aceste scoli pot fi grupate si doua câte doua potrivit cu
ideologia lor, astfel: Nyāya-Vaiśesika, Sāmkhya-Yoga si Pūrva Mīmāmsā-Uttara Mīmāmsā (Vedānta). În afara
lor, mai exista scolile de filosofie buddhista si jainista, precum si scolile materialiste, între care Carvaka si
Lokayata sunt cele mai importante.
 1. Nyāya
scoala Nyāya de filosofie indiana îl are ca mentor pe Gautama, cel ce a scris Nyāya Sūtra, dar care nu este
acelasi cu Buddha. Ea se distinge prin accentul pus pe logica. Metafizica si psihologia în Nyāya darśana sunt
continuate în Vaiśesika darśana. Nyāya reprezinta în special logica formala si filologia în filosofia indiana.
Între altele, se ocupa de mijloacele de cunoastere din perspectiva metodei si le numeste pe urmatoarele:
perceptia, inferenta, analogia, evidenta si silogismul. Sunt enumerate 16 notiuni logice si se precizeaza ca
eliberarea, mântuirea depinde de o cunoastere corecta a naturii acestor notiuni.
2. Vaiśesika
scoala Vaiśesika face corp comun în teorie cu scoala Nyāya de filosofie indiana. Mentorul se numeste Ka
aÔa, care înseamna "mâncatorul de atomi", aluzia fiind la teoria originii lumii din combinatia atomilor si
pluralismul acestora ca puncte esentiale în doctrina acestei darśana (viziuni). Numele scolii provine din
cuvântul sanscrit viśe a si înseamna analiza, discernare a specificitatilor. Importanta ei consta în categoriile
logice în care sunt încadrate toate fenomenele. Acestea sunt sapte la numar: substanta, calitatea, miscarea,
generalitatea, particularitatea, nonexistenta si inerenta. Ele sunt definite si subdivizate. Inerenta sau conexiunea
inseparabila (samāvaya) se distinge de conexiunea accidentala si separabila (sa yoga) si reprezinta relatia dintre
un lucru si proprietatile sale, întreg si partile sale, gen si specii, miscare si obiectul miscarii. Nonexistenta, la
rândul ei, se divide în nonexistenta mutuala (de pilda focul si cârpa) si nonexistenta absoluta (de pilda focul în
apa).
Sufletul, ca si în cazul altor scoli filosofice indiene, este considerat pur, a toate patrunzator, fara început si
sfârsit. Mintea se afla în interdependenta cu sufletul si-i ofera posibilitatea de a cunoaste obiectele exterioare,
ca si calitatile intrinseci. Dumnezeu este prezent, cu toate ca nu ca zeu creator, ci ca suflet, sine universal.
Atentia se acorda teismului într-o faza ulterioara, atât în Vaiśesika, cât si în Nyāya.
3. Sāmkhya
Împreuna cu Yoga, Sāmkhya formeaza una dintre cele mai importante scoli filosofice indiene. Daca Yoga
reprezinta mai degraba latura practica, experimentala, Sāmkhya, pe cea teoretica, intelectuala. Mistica ilustreaza
Yoga, câta vreme metafizica Sāmkhya. Calea este a uniunii mistice în Yoga, dar a cunoasterii metafizice în
Sāmkhya. Calea spre mântuire este a tehnicilor în Yoga, însa a gnozei în Sāmkhya.
Surendranāth Dasgupta, în tratatul sau A History of Indian Philosophy, opineaza ca diferenta dintre
Sāmkhya si Yoga consista în faptul ca prima este ateista, iar a doua teista. Ideea lui este preluata si de studentul
sau, Mircea Eliade. Conform cu principiul teofanismului, sustinut de Rudolf Otto, ca si de alti gânditori, cu
credinta ca Dumnezeu este în toate si toate întru Dumnezeu, ateismul nu exista, ci este, de fapt, ignoranta.
Ca si filosofia buddhista, cea Sāmkhya are ca fundament textele upanisadice, unde cunoasterea e drumul
spre eliberare, dar unde credinta în Dumnezeu e fundamentala. Totusi devotiunea are un rol important, iar sursa
de inspiratie pentru teoria Sāmkhya este poemul Bhagavad Gītā. Chiar daca nu este vorba de Dumnezeu
personal, ci impersonal, Brahman, chiar daca nu devotiunea, ci gnoza (jñāna) este relatia omului cu el, totusi
Upanisade si, în consecinta Sāmkhya, nu pot fi niciodata socotite ateiste.
Dualismul Puru a-Prak ti, spirit-materie, este esential în filosofia Sāmkhya. Lumea nu este privita ca
iluzorie, ca māyā, cum se întâmpla în filosofia Vedānta, ci ca reala. Suferinta este universala si se afla la baza
existentei, potrivit cu Sāmkhya ca si cu buddhismul de care o apropie si accentul pus pe evolutie în ciuda
creatiei, de fapt pe creatie în desfasurare, pe dinamismul creatiei. Între idealismul monist al filosofiei Vedānta,
bazata pe unitate, realismul critic al filosofiei buddhiste, înaltate pe teoria golului metafizic, filosofia Sāmkhya
propune un realism dualist. Împotriva ideologiei buddhiste si vedantine, Sāmkhya aduce urmatoarele
argumente: recunoasterea obiectelor cunoscute anterior contra doctrinei clipei iluminarii în buddhism
(kśanavāda); cunoasterea obiectelor exterioare contra idealismului vedantin (vijñānavāda), a opune experienta
teoriei; reducerea la absurd contra doctrinei vidului universal în buddhism (śūnyavāda).
Śamkarācārya, mentorul scolii Kevaladvaita Vedānta, aduce o critica pertinenta dualismului spirit-materie
din filosofia Sāmkhya: Prakrti (materia) nu are inteligenta si sentimente, prin urmare nu poate orienta creatia
spre un scop anume si nu poate crea; Purusa (spiritul), la rândul sau, nu poate crea deoarece se afla dincolo de
relatii, de categoriile experientei si actului, le transcende.
Īśvara Ka, autorul celui mai vechi comentariu despre filosofia Sāmkhya, intitulat Sāmkhya Kārikā, sustine
ca exista trei feluri de suferinta: ādhyātmika, cauzata de fizicul si psihicul persoanei în suferinta, prin boli sau
prin despartirea de ceea ce este placut ori unirea cu ceea ce este neplacut; ādhibhautika, provocat de animale
salbatice sau domestice, de insecte sau vegetatie; ādhidaivika, de origine divina sau celesta, provenind de la zei,
demoni sau fortele naturii. Durerea are drept cauza, ca în majoritatea soteriologiilor indiene, ignoranta
sufletului.
Cele trei principii fundamentale ale filosofiei Sāmkhya sunt: realitatea ontologica a lumii exterioare; intuitia
unui sens teleologic al materiei si al experientei si dialectica eliberarii sufletului din ciclul samsaric al nasterilor,
mortilor si renasterilor. În ceea ce priveste realitatea lumii exterioare, Kāpila în Sāmkhya Sūtra I, 42 spune
urmatoarele: "na vijñānamātram bhahyapratiteha" (Lumea nu este numai o idee, pentru ca avem aprehensiunea
directa a realitatii). Materia are trei calitati (guma): a) sattva - luminozitate, inteligenta, b) rajas - energie
motrica si activitate mentala si c) tamas - inertie si obscuritate. Sāmkhya crede în pluralitatea sufletelor, ca
jainismul, si se pronunta pentru eliberarea lor, moksa, adica purificarea spiritului de urmele empiricului.
4. Yoga
Yoga a fost numita categorie specifica a spiritualitatii indiene si adeseori aceasta se identifica cu
binecunoscutul fenomen. Are o origine straveche, predravidiana si o mare raspândire si popularitate datorate
laturii practice.
Mentorul scolii Yoga este Patañjali, cu lucrarea sa Yoga Sūtra (secolul al II-lea î. H.). Se impune distinctia
dintre Yoga clasica a textului scris de Patañjali si Yoga populara, formele vii de Yoga.
Filosofia Yoga se bazeaza în mare parte pe teoria Sāmkhya. Cauza este suferinta, conferita în primul rând de
egoism (asmitā) si de ignoranta (avidyā), scopul fiind eliberarea, ca în majoritatea soteriologiilor indiene, dar si
uniunea mistica. În prima sūtra din tratatul sau, Patañjali arata ca Yoga înseamna încetarea starilor psiho-
mentale. Potrivit lui, exista cinci clase initiatoare ale acestor stari: necunoasterea (avidyā), egoismul (asmitā),
atasamentul (rāga), aversiunea (dveśa) si dorinta de a trai (abhiniveśa), în ciuda vointei de eliberare.
Yoga si-a câstigat renumele prin tehnicile sale de eliberare. Ele sunt organizate în trepte, de la cele fizice,
fiziologice, psihice, mentale, pâna la cele spirituale. Întrucât Yoga este o practica mai mult decât o doctrina
filosofica, încheiem aici expunerea referitoare la aceasta scoala filosofica.
5. Mimāmsā
scoala Mimāmsā a lui Jaimini este foarte importanta pentru filologia indiana. Acest sistem filosofic se
divide în Pūrva Mimāmsā sau "prima cercetare" si Uttara Mimāmsā sau "a doua cercetare", numita si Vedānta.
Ele se opun dualismului din scolile filosofice Sāmkhya si Yoga, dar si logicii formale din sistemele Nyāya si
Vaiśesika si propun monismul si speculatia metafizica, sublimata în mistica.
Adeptii Mimāmsā identifica actiunea cu "cunoasterea verbala", cea exprimata de verb, adica o cunoastere-
actiune care consta atât în perceperea cuvintelor, cât si în "perceperea cunoasterii", adica amintirea sensului
cuvintelor. În lucrarea sa, Mimāmsā Sūtra, Jaimini prezinta ceremoniile sacre si rasplata care rezulta din
îndeplinirea lor. Accentul este pus pe caracterul revelat al textelor vedice, considerate non-create si eterne.
Pornind de aici, sunetele articulate sunt considerate vesnice si sacre. Legatura dintre sonor si sens nu se
datoreaza unei conventii, ci naturii interne a cuvântului. Prin urmare, în ceea ce priveste Mimāmsā, discutia este
mutata din sfera filosofiei în cea a filologiei.
6. Vedānta
Cronologic, Vedānta este ultima dintre darśana (viziuni), desi axiologic poate fi prima. Prin aceasta, trebuie
sa întelegem desavârsirea întregii mosteniri filosofico-culturale vedice, fiind cea mai ipresionanta filosofie a
Indiei.
Vedānta mai este denumita si Uttara Mimāmsā, în legatura cu scoala filosofica Pūrva Mimāmsā a lui
Jaimini cu care are aspecte teoretice în comun. Cuvântul sanscrit vedānta înseamna "sfârsitul vedelor", dar si
"sfârsitul cunoasterii" în sensul cunoasterii atocuprinzatoare si al împlinirii supreme sau o revarsare dinspre
gnoseologie spre ontologie, dinspre "a cunoaste" spre "a fi". Vedānta se plaseaza, de fapt, dupa textele vedice si
încheie un mod traditional de gândire, deschizând calea spre filosofia buddhista, fiind la confluenta dintre
hinduism si buddhism. Vedānta nu se desprinde irevocabil de Veda, cu toate ca ataca unele puncte ale filosofiei
vedice, cum sunt: sacrificiul, ritualismul si caracterul revelat al acestor texte. Se bazeaza, însa, pe întelepciunea
Upanisadelor, la fel ca Sāmkhya si buddhismul.
Principalele conceptii filosofice ce transpar din acest curent filosofic se refera la Creator (el este "Unicul"),
toate manifestarile acestuia pe Pamânt sunt, de fapt, reprezentari ale divinitatii, neaga existenta accidentelor în
Univers (leagea cauza - efect), reîncarnarea se datoreaza nasterii noastre repetate pentru a termina lucrarea
divina (auto-control asupra destinului nostru) si exista mai multe cai de realiza uniunea cu divinitatea
(intelectual, prin actiuni sau emotii).
Unii cercetatori au acuzat filosofia scolii Vedānta de ermetism si intelectualism, de exagerare a laturii
teoretice în detrimentul practicii. Însa, Paul Deussen, în cartea sa Das System des Vedānta, numeste cercetarile
vedantine asupra misterelor fiintei drept cele mai intime si rapide, desi nu stiintifice. Multe personalitati ale
culturii indiene au adoptat filozofia vedantina si adeseori filozofia indiana este identificata cu Vedānta, marca
cea mai pregnanta a soteriologiei indice.
India budista
Religia budista reprezinta una dintre cele trei asa numite religii "universale". Ea a fost întemeiata în India,
sec. 6-5 î.H. de catre Sakyamuni sau Buddha, adica "trezitul" sau iluminatul. Budismul îsi trage seva din
imensul sistem al filosofiei hinduiste vedice si upanisadice, în cadrul caruia Buddha a aparut ca un reformator al
unor credinte, greu de înteles si de aplicat pentru oamenii obisnuiti.
Doctrina budismului timpuriu cu greu poate fi deslusita sub straturile depuse mai târziu. Cert este ca în faza
initiala continutul acestei doctrine formeaza nu atât o conceptie religioasa, cât un sistem etico-filosofic. Esenta
acestei învataturi o constituie cele patru "adevaruri supreme", a caror descoperire a avut loc în momentul
iluminarii lui Sakyamuni si pe care le-a facut cunoscute la prima sa predica de la Benares. Aceste patru
adevaruri sunt: teoria asupra existentei suferintei, învatatura despre cauzele suferintei, posibilitatea suprimarii
suferintei si caile posibile care duc la îndepartarea suferintei.
Budismul este, prin excelenta eliberare, iar eliberarea este problema nelipsita din orice scoala si orientare
filosofica indiana. Doar ca în budism, ea se pune cu acuitate sporita. În viziunea budista, suferinta dobândeste o
semnificatie ontologica universala, dat fiind ca ea reprezinta corelatul si dimensiunea imanenta a existentei.
Dincolo de întelesul strict uman, suferinta este expresia fragilitatii si caducitatii (annica) devenirii universale.
De fapt, orice existenta este o "tortura" (duhkha), întrucât este marcata de nastere, îmbatrânire si moarte, totul se
transforma, curge si nimic nu are consistenta. "Nonsubstantialitatea" (anatta) este singura realitate autentica.
Continutul profund al suferintei umane, spune Buddha, este amplificat mai ale de faptul ca însusi eul nostru are
o existenta efemera, înselatoare, întrucât omul este o particica a acestui univers.
Reîncarnarea sufletului este explicata prin "setea de viata", precum si prin neputinta omului de a se detasa
de lucruri sau ignoranta acestuia cu privire la caracterul iluzoriu al formelor de existenta. Nestiinta este cauza
care da nastere vietii succesive, în timp ce cunoasterea celor patru "adevaruri sfinte" suprima sirul reîcarnarilor
curmând astfel si suferinta. Cel care ajunge sa se convinga de caracterul iluzoriu al acestei lumi, atinge
perfectiunea si devine sfânt (bodhi sau arhat). Pentru el sirul reîncarnarilor s-a sfârsit si poate sa intre sau sa se
cufunde în nirvana - stare ultima, ideala, catre care trebuie sa tinda orice întelept.
Învatatura lui Buda este o ontosofie a eliberarii, iar nu o ontologie, el fiind preocupat de felul în care ar
putea fi abolita durerea existenta în lume si nu de cum este si ce este lumea. Învatatura sa despre
nesubstantialitatea eului, despre instabilitatea acestuia ca si doctrina despre "originatia dependenta" nu se acorda
cu nici o teorie etica nici cu teoria despre Karman, fiind în totala opozitie cu întreaga spiritualitate brahmanica;
budismul, ca si jainismul de altfel, apare ca o reactie la adresa brahmanismului, fiind comparat cu Reforma care
a avut loc mult mai târziu în occidentul european.
India jainista
Jainismul este o religie nascuta pe teritoriul Indiei si se plaseaza ideologic între hinduism si buddhism, o
dovada fiind si scopul ei, mântuirea, vazuta ca eliberare, fie ca moksa (în hinduism) sau ca nirvana (în
buddhism). Profetul jainismului, Mahavira (marele erou) s-a nascut si a trait în vremea lui Buddha si totusi cei
doi nu s-au întâlnit niciodata. Amândoi apartin castei razboinicilor (k atriya), pe care o depasesc devenind lideri
spirituali. Pe de alta parte, nu ca profeti ai unor religii noi, ci din convingere ataca ritualismul si sacrificiul
vedic, filosofia brahmanica prin teza nonsubstantialitatii, ca si caracterul revelat al textelor vedice.
Dintre ideile fundamentale ale religiei jain retinem: doctrina despre karma (actiune) ca lege universala,
inexistenta unui zeu suprem ca si în buddhism, pluralitatea sufletelor, relativitatea, ambiguitatea realului, ahi sa
(a nu face rau altuia), satyagraha (casa adevarului) etc. Conduita unui jain presupune: dreapta vedere, dreapta
cunoastere si dreapta purtare.
Religia jain se impune prin respectul acordat vietii, care cere un regim alimentar strict vegetarian, o
îmbracaminte si încaltaminte fara piele, uneori chiar acoperirea gurii pentru a nu înghiti vreo insecta s.a.m.d.
Dintre credinciosii jain s-a remarcat în primul rând Mahatma Gandhi, socotit Bapuji, "tatal" natiunii indiene.
***
Cultura indiana a exercitat influente majore si asupra culturii românesti. Spiritualitatea indiana încarcata de filosofie a
fascinat unele personalitati literare din tara noastra. Îl amintim aici pe Mircea Eliade, cea mai buna calauza pentru noi în
ceea ce priveste cultura indiana. El nu s-a simtit atras de filosofia indiana cu scolile ei, de teorie, ci de practica, de
experienta religioasa, de transpunerea ideilor în fenomene, de manifestarea sacrului. Nu dimensiunea erudita a culturii
indiene, ci expresia vie a spiritualitatii indiene l-a atras. Si marele nostru poet, Mihai Eminescu, a intrat în contact cu
filosofia budista direct prin încercarea de a traduce lucrari budiste, iar indirect citind prelucrari din filosofia budista.
Astfel, în opera eminesciana regasim adesea numele lui Buddha, fata de care se exprima cu admiratie, dar si termeni din
filosofia budista sau idei foarte apropiatede cele promovate de Buddha.
INDIA ÎNTRE POLITEISM ŞI FILOSOFIE1 . S c u r t i s t o r i c
- civilizaţia Indiei durează de aproape 5 milenii, fiind una dintre cele mai vechi civilizaţii;
- numele ţării este dat de fluviul Sindhu (Hindi, în persană sau Indos, în greceşte)
- aici a luat naştere o civilizaţie înfloritoare contemporană cu vârsta bronzului în Europa (cca 2500î.Hr) –
„civilizaţia Indus”, creatoare a marilor aşezări urbane de la Mohenjo-Daro şi Harappa, cuo scriere
nedescifrată încă, ce a dispărut brusc în jur de 1900-1500 î.Hr – dispariţie pusă pe seama
invaziei arienilor, superiori d.p.d.v. militar şi mândri de pielea lor mai albă (arieni - nobili)
 - a fost mutat centrul politic al Indiei pe Gange, a fost introdus sistemul castelor, au avut
loc importante schimbări sociale, culturale, religioase
- au avut loc numeroase invazii în acest teritoriu: Alexandru Macedon, perşii, sciţii, hunii,
arabii(712 î.Hr), apoi, mongolii. Amprentă semnificativă şi-au pus arabii islamici.
2.Gândirea religioasă
- Hinduismul n-a încetat să se transforme şi să se dezvolte timp de 40 de secole, din epoca în care triburi
ariene indo-europene venite din străfundurile Asiei septentrionale au invadat bazinul Indusului,
înainte de a se răspândi paşnic în bazinul Gangelui şi de acolo pe tot subcontinentul indian .
Hinduismul de astăzi este rezultatul fuziunii dintre un aport indo-european din urmă cu 40 de secole şi
o bază religioasă autohtonă.
- Astăzi, hinduismul are cei mai numeroşi adepţi în India (83 % dintr-o populaţie de aproape 800
milioane), dar are adepţi şi în tările de cultură indiană sau influenţate de această
cultură.Hinduismul a marcat peisajul Indiei în asemenea măsură încât vizitarea ţării nu poate fi disocităde
referirea la religia hindusă. În ţările în care există importante comunităţi hinduse, însă nu în  proporţie
atât de mare ca în India, nu există temple hinduse. Cauza principală nu trebuie căutată în numărul relativ
mic de adepţi, ci în faptul că religia nu are nevoie de temple pentru a fi oficiată. Este o religie
care se practică mai mult în familie. Pe de altă parte, deschiderea publică a unui templu implică alegerea
cutărui sau cutărui zeu hindus, ceea ce ar însem na să fie deschis pentru cei ce se închină acelui zeu, fără
îndoială foarte puţini.
Vedele (Cunoaştereîn sanscrită) şi cele două epopei impresionante: Ramayana şi Mahabharata
- Vedele – conţin imnuri, descântece, mituri, legende (transmise pe cale orală) - Fiecărei Vede îi
corespunde o altă scriere ,Brahmana, î n p r o z ă , î n c a r e p r e o ţ i i o f e r ă interpretarea, comentarea
textelor sacre, speculaţii filosofice sau incantaţii ritualice.
- Upanişadele , rezultate din meditaţia particulară a pustnicilor evlavioşi, completează învăţătura vedică.
- Există un fel de manuale – SUTRA – care conţin regulile ritualurilor şi ale ceremoniilor.
3.Zeii hinduşi
- hinduism – termen creat de englezi, care desemnează sistemul socio-religios al Indiei.
- Se distinge un politiesm accentuat, cultul focului şi cultul strămoşilor 
- 3333 de zei (33 mai importanţi): Agni – focul, Varuna – noaptea, Indra – furtuna, Vayu – vântul, Chandra –
luna (masc.) Mithra – Soarele, Sama – băutură rituală, divinizată, - zeii sunt prezentaţi uneori sub formă de
animal: cal, elefant, taur, etc..
- Zeul focului, Agni, este activ pretutindeni unde putem detecta prezenţa focului, a căldurii. El este
zeulcăminului familial. El trebuie să fie venerat ca atare şi hindusul de acum patru mii de ani, ca şi
cel deastăzi, îl venera făcându-i mici ofrande de hrană. La fiecare ceremonie importantă de familie,
naştere,iniţiere, căsătorie, zeul Agni este invocat şi venerat.
  - Nu există doar zei care guvernează realităţi cosmice ci şi zei care au avut funcţii războinice,
precum Indra, care antrena triburile ariene în cucerirea ţărilor invadate şi care, un timp, a fost venerat mai
presus de toţi zeii. Mai târziu, pe măsură ce credinţele lor s-au aprofundat, hinduşii au devenit
conştineţi că,mai presus de ei şi de ceilalţi zei există un zeu suprem, pe care la-u numit Prajapat i,
„stăpânul fiinţelor vii” sau Brahma, „cuvânt sacru” personificat, un zeu masculin.Politeismul de bază a fost
revizuit de prioritatea acordată anumitor zei: Brahma, Vishnu, Shiva
Visnu - zeul ordinii cosmice şi al castelor superioare, reprezentat cu o diademă şi patru braţe care ţin
scoica, lotusul, discul şi măciuca(două însemne ale gingăşiei şi două arme)
Shiva – zeul procreaţiei, plin de vitalitate şi energie cu puteri oculte, este reprezentat
dansând şi cu trei ochi, unul în frunte, cu care priveşte eternitatea (simbolic, semnul de pe fruntea
hinduşilor)
Brahma – calea zeilor, divinizat înseamnă o forţă ce domină totul, principiul creator absolut.
- hinduşii voresc despre o trinitate divină compusă dintr-o forţă creatoare (Vişnu), alta de distrugere(Shiva)
şi un principiu absolut (Brahma)
- universul este susţinut de un ansamblu de legături inteligibile care formează o lege
morală Dharma, care conferă credinciosului echilibru şi îi împiedică să cadă în haos. Constrângerile
care îl disciplinează pe om în societate alcătuiesc Dharma.
- K h a r m a – lanţ cauzal – sufletul transmigrează , înregistrând reveniri existenţiale
repetate şi purtând povara faptelor din toate aceste întrupări
4 . P r a c t i c i r e l i g i o a s e Intrarea în starea de viaţă a stăpânului casei se face prin ritul
căsătoriei, c a r e s e realizează, de regulă, în cadrul castei. Aproape întotdeauna, căsătoria este
aranjată de familiile celor doi tineri, independent de voinţa lor; căsătoria este o îndatorire, dragosteavin e după
aceea. Cele mai multe căsătorii sunt trainice şi fericite.Ceremonia căsătoriei se realizează în familie şi nu în
temple. Un brahman oficiant vine să rostească rugăciuni şi să vegehze asupra desfăşurării ceremoniei. El
le aminteşte mirilor ce îndatoriri au. Totul se termină cu un ospăţ.
Ritul iniţierii Băiatul care face parte din una din primele trei caste este iniţiat în  practica
jertfei casnice: tatăl sau un brahman îi arată cum să aducă jertfe zeilor – şi în  practica rugăciunii
zilnice faţă de Soare. Băiatul îşi schimbă atunci statutul social şi devine membru cu drepturi depline al
societăţii hinduse. Este ca o nouă naştere.
Riturile naşterii se practică la câteva zile după eveniment. Tatăl alege şi impune numele
copilului. Apoi se oficiază un rit cu apă, considerat benefic şi dătător de viaţă lungă: apa este vărsată în
jet continuu peste corpul copilului, în timp ce se rosteşte un imn adecvat , demunit imnul de viaţă lungă.
Funeraliile se oficiau în locuri adecvate, dar niciodată în temple sau în locuri sfinte,deoarece
contactul cu cadavrele produce impuritate; fiecare sta îşi stabileşte locurile de incinerare, cel mai
frecvent pe lângă râuri sau fluvii. Cadavrul este înfăşurat în giulgiu alb şi aşezat pe un rug înalt. Fiul cel mare
sau un alt mebru al familiei sau al castei, oficiază ceremonia. (sacrificarea văduvei lângă soţul defunct)
În perioada antică şi nu numai, în India, capul familiei avea putere nelimitată, iar după moartea sa această
putere se transmitea primului născut. Sinuciderea văduvei după moartea soţului era un obicei larg răspîndit, căci
aceasta era învinuită de moartea soţului, doar pentru simplu fapt că era mai longevivă decît el.  Vîrsta a fost
mereu venerată în India. În trecut, bătrînii stabileau legile, iar tinerii se supuneau lor. Azi majoritatea familiilor
cuprind 1-2 rude mai în vîrstă şi adesea un servitor. Intimitatea mai e o condiţie rară. Totuşi acest stil de viaţă
începe să se schimbe. Multe cupluri au ales să se desprindă de familie şi să-şi creeze un cămin propriu. Luarea
deciziilor aparţine tineretului, bătrînii avînd un nou rol:abordarea depresiei după pensionare, organizarea
campaniilor civice. În tratarea femeilor există varietăţi regionale. India în general e o societate dominată de
bărbaţi cu coduri stricte şi tabuuri ce guvernau comportamentul femeilor mai ales în clasele superioare. Femeile
se alătură forţei de muncă la diferite niveluri, ele sunt mai puţine ca bărbaţii în domeniul public.
Obiceiurile Obiceiurile erau legate de evenimentele mari din viaţa de familie, de munca productivă, de
schimbarea anotimpurilor. Marea majoritate a evenimentelor sunt acompaniate de muzică.Obiceiurile din cadrul
familiei se refereau la naştere, majorat, căsătorie şi moarte. un alt obicei specific indienilor constă în respectul
faţă de vaci, considerate cele mai sacre animale. Încă din epoca vedelor carnea lor era rezervată doar oaspeţilor
de onoare. De la invadatori, indienii au preluat pasiunea pentru băuturile alcoolice, jocurile de noroc, cursele de
şarete, venerarea zeilor ce aveau legătură cu natura. În India Britanică se observă încercări de eradicare a
obiceiurilor-arderea pe rug a văduvelor la înmormîntarea soţilor lor sau uciderea fetiţelor. India de azi, deşi lent,
dar adoptă obiceiuri occidentale: tipuri diferite de maşini circulă pe străzi, are loc profilarea telefoanelor mobile,
a pizzeriilor, a complexelor cinematografice. Un ritual practicat în fiece zi la Varanasi, în zori, constă în faptul
că mii de persoane se adună pe malurile rîului Gange îmbrăcaţi în lengerie, rostesc mantre sfinte, înaintează pe
rîul mlăştinos, beau apă din el, deşi e poluat, considerînd că e sacru şi că el le poate vindeca bolile sau le poate
oferi nemurirea. În India ascetismul era o virtute, sacrificiul, abnegaţia şi traiul în comun trebuiau idealizate. În
India de azi e valabil exact opusul. Dorinţa de a avea obiecte materiale nu mai e un viciu, tabuurile vechi
împotriva alcoolului şi a activităţii de destindere dispar. Promovarea unor obiecte individual nu e văzută ca un
lucru rău. Nunta e sărbătoarea supremă în familie. Spre deosebire de romantismul din filmele indiene,
căsătoriile în India sunt angajate, religia şi statutul social contează. E valabil şi obiceiul zestrei-practica de a
plăti un mire, care variază de la stastutul miresei şi profesiunea mirelui. Azi se mai folosesc şi metode
contemporane:rubricile din reviste şi ziare unde în fiece duminică se publică numele potenţialelor miri şi
mirese, birouri matrimoniale, adrese de Internet. Divorţul devine ceva obişnuit, s-a schimbat atitudinea faţă de
nuditate şi de sărut, graţie televiziunii. Din 1990, se manifestă libertinajul, cîntecele obscene, coperte ale
revistelor, destul de îndrăzneţe, seriale pline de promiscuitate. Forme obişnuite de divertisment sunt
televiziunea, cinematograful, meciurile de crichet.
Etapele clasice din viaţa unui hindus brahmana .
a. „ m a e s t r u d e c a s ă ” – p r i n c i p a l a e t a p ă a v i e ţ i i s a l e . E l î ş i î n d e p l i n e ş t e c e l m a i
b i n e K a r m a , l a care l-au predestinat faptele anterioare. În calitate de cap de famili, mai ales
dacă este brahman, ştie exact care sunt actele religioase şi profane pe care trebuie să le săvârşească: să
cinstească zeii familiei şi ai castei, să facă pomene, să asigure prin munca sa traiul familiei, etc. 
b. Formarea – precedă etapa mai sus amintită. Începea la vârst a de 10-12 ani, prin
iniţiere, adică introducerea în comunitatea adulţilor. Este vorba despre ghidarea care este oferită tânărului de
un maestru (guru), iniţiere în desluşirea scrierilor vedice.
c. A s c e t i s m u l – d e s p o v ă r a t d e g r i j i l e p e n t r u c o p i i i s ă i d e v e n i ţ i a d u l ţ i , b r a h m a n u l s e
r e t r ă g e a î n  pădurile de la marginea satului. Uneori acest lucru putea fi împins chiar mai departe,
hindusul putând să plece pe drumuri, fără să aibă un foc şi un loc al lui, consacrându-se
căutării fericirii sprituale ca o prefigurare a celeilate lumi.
5 . S i s t e m u l c a s t e l o r - Când un occidental ia contact cu societatea indiană este frapat de
gigantismul unor oraşe precum Calcutta sau Bombay, de sărăcia oamenilor de pe străzi, de numărul de
oameni cu posturi defavorizate,etc. Există tendinţa de a pune aceste aspecte pe seama religiei sau a sistemului
castelor. De fapt, aceste fenomene de urbanizare şi industrializare se datorează, ca şi la noi, unei
conjuncturi moderne care ascunde structura fundamentală a societăţii indiene.Pe plan economic, India
este pe cale a se schimba. Clasele mijlocii se îmbogăţesc, în timp ce săracii rămân săraci. Cu toate
acestea, India rămâne eminamente rurală şi mai ales marcată de sistemul castelor.
Casta Nu este uşor a ne face o idee exactă despre caste. Limbile indiene (peste 800 de dialecte), cum ar fi
hindi, folosesc două cuvinte pentru castă: varna sau culoare şi  jati sau familie. Jati sunt cele care
constituie casta veritabilă. Sunt familii, în sensul foarte larg al cuvântului sau grupuri de familii care au ceva în
comun, nu neapărat aceeaşi origine, poate fi şi aceeaşi meserie sau altceva...Acest ceva în
comun, care ţine de apartenenţa la un grup recunoscut, va fi apărat de ele, închizându-se în ele însele şi
excluzându-le pe celelate, practicând endogamia, adică căsătoria în interiorul grupului şi refuzând să se
compromită prin alianţe în exterior. Cea mai mare parte a indienilor nu cunosc castel e din alte
regiuni, a n a l o g e c u a l e l o r ş i n u s u n t f a m i l i a r i z a ţ i d e c â t c u c e l e p e c a r e l e î n t â l n e s c î n
s a t e l e l o r s a u î n împrejurimi.Cu rare excepţii, singurul mod de a aparţine unei caste este de a te
naşte din părinţi membri ai acestei caste şi o persoană rămâne membră a castei respective pentru toată
viaţa.Un sat tipic din India cuprinde familii aparţinând mai multor caste, care nu se amestecă, dar sunt
interdependente, fiindcă aceste caste au nevoie unele de celelalte pentru a trăi, a exista, pentru a fi
reprezentate pe plan religios, administrativ, cultural...
Prima mare clasă este cea a brahmanilor, o castă însărcinată cu cultura. Odinioară, brahmanii aveau
exclusivitatea cuvântului sacru. Ei învăţau şi cunoşt eau formulele care trebuiau rostite la
ceremoniile religioase, în locurile amenajate pentru cult. Erau chemaţi la persoane particulare.
Învăţau totul oral. Erau clerici, se interesau de aspectele cunoaşterii din vremea lor, organizau viaţa religioasă
şi sărbătorile, alcătuiau tratate de medicină sau de arhitectură, de astronomie, de poezie, de muzică,
de dans şi de teatru. Erau ocazional astrologi şi psihologi pentru familii, hotărând pentru regi
perioadeledefavorabile sau defavorabile ale marilor demersuri regale şi pentru familii, perioadele potrivite
pentru căsătorii, iniţieri, funeralii, etc.castele de brahmani, cel mai bine organizate se menţin şi astăzi
fără schimbări importante, numai că s-au reconvertit în profesori universitari, învăţători, ziarişti,
agenţi de voiaj, editori şi oameni politici. Numai ei, ei singuri, sunt abilitaţi să slujească divinităţile
majore reprezentate în marile temple, să prezideze ceremoniile religiose de căsătorii, să oficieze în familii,
etc.În principiu, în fiecare sat indian se găsesc câţiva brahmani care joacă rolul de preoţi sau oficianţi
sau unul dintre rolurile enumerate mai sus.
Cea de-a doua mare clasă socială sau varna este cea a „ războinicilor” sau Kshatriya.
Odinioară ei se ocupau cu menţinerea ordinii în ţară. Aceştia erau regii, radjahii (regi) li
maharadjahii,căpeteniile de armate. Astăzi, nu sunt uşor de identificat, deoarece chiar printre cei ce au deţinut
putere  politică sau militară, se află oameni de provenienţă inferioară care au devenit radjahi sau
maharadjahi, pentru că regiunea în care se aflau la rezervase o putere politică analogă cu cea a unui
rege sau a unui împărat.
Cea de-a treia mare clasă socială este cea a negustorilor, a crescătorilor de vite şia agricultorilor, adică a
tuturor celor a căror menire este de a face să dea roade bunurile acestei lumi şi care era împărţită în
clanuri diverse. De aici şi denumirea de vaishyas. Marea masă a ţăranilor din India sunt vaishayas. Ghandi
făcea parte din casta „a treia”: numele său înseamnă „parfumier”. Familia lui s-a lansat în politică
punându-se în slujba guvernatorului local.Aceste prime trei clase sunt considerate nobile sau „pure”, prezenţa
lor în temple fiind acceptată, întrucât nu întinează.
Din sistemul de caste face parte şi a patra clasă socială, cea a servitorilor sau shudras care-i
grupează pe cei care slujesc primele trei clase. Aceştia sunt subalterni.
Paria sunt în afara sistemului: este paria oricine face o meserie care îl pune în contact cu
materii impure: prelucrarea pieilor de animale, adunarea de excremente, gunoaie, etc, care implică
impuritate permanentă pentru lucrător şi familia sa. Este amintit cazul acelor paria care sunt cu adevărat excluşi
ai societăţii indiene şi care nu pot niciodată, de exemplu, să traverseze liberi centrul propriului lor
sat.Consecinţa punerii în aplicare a regulilor castei este respingerea anumitor indivizi de
către propria lor castă: provizorie sau definitivă. Câteva exemple:- G a n d h i a f o s t e x c o m u n i c a t
p r o v i z o r i u d e c a s t a s a p e n t r u c ă a p l e c a t î n A n g l i a , s f i d â n d a s t f e l interdicţia de a traversa
marea.-Rabindranah Tagore, poetul bengali care a obţin ut premiul Nob el pentru literatură era
dintr-of a m i l i e p r i n c i a r ă c a r e p r e t i n d e a c ă e s t e d e d e s c e n d e n ţ ă b r a h a m a n i c ă , d a r î n
u r m a u n o r   compromisuri cu mediul musulman care nu au fost compensate niciodată cu rituri de
purificare,nu era considerat ca fiind „de familie pură” de către hinduşii castei.
-Se întâmplă ca familiile rămase în India ale hinduşilor sau hinduselor plecaţi în
O c c i d e n t s ă considere că aceştia s-au auto exclus din familie prin legături matrimoniale cu străini.Se pare că sistemul
castelor, departe de a dispărea, manifestă tendinţa de a se întări. Creştinii sunt consideraţi o castă inferioară, cu excepţia
cazului în care şi-au păstrat casta de origine.Ei nu sunt consideraţi însă în afara castelor.Jainii, adepţi ai unei religii
ascetice întemeiate de un contemporan al lui Buddha, s-au asimilat cu casta negustorilor. Musulmanii sunt, de
asemenea, împărţiţi în caste şi subcaste.În India,cel mai grav este să nu aparţii niciunei caste sau să fi pierdut
legăturile cu familia şi cu societatea. Cei mai defavorizaţi sunt deci copiii străzilor, lipsiţi de
protecţie socială (pot fi astfel exploataţi) Unui occidental îi este greu să înţeleagă cât de impregantă de
sacralitate este existenţa zilnică a hinduşilor. De aceea îi este greu să respecte sensibilitatea hindusului. De exemplu,
cel mai scru loc al casei este bucătăria, deoarece aici se pregăteşte hrana, care trebuie să fie pură. Ea este mai sacră şi
decât încăperea unde se află altarul închinat zeilor familiei. Un alt loc important este baiaşi, în locurile sacre,iazul sau
cursul apei (Gangele). Când îşi face dimineaţa abluţiunile în baia sa, brahmanul ortodox sau cucernic se roagă sau
cântă. Orice hindus ştie că primele două pătrare l u m i n o a s e a l e l u n i i s u n t f a v o r a b i l e a n u m i t o r
a c t i v i t ă ţ i , î n t i m p c e c e l e l a t e d o u ă p ă t r a r e întunecate, în descreştere, sunt defavorabile. Ceremoniile
religioase importante, care celebrează naşterea, căsătoria sau iniţierea se fac dimineaţa, la răsăritul Soarelui.
***
Civilizaţia indiană posedă un sistem social foarte complex. Ierarhia castelor conduce la excluderea unei
categorii numită „cei de neatins”. Dar, care este originea istorică a acestei categorii? Cine sunt „cei de neatins?”
Castele Ce este o castă? Este un grup al cărui membri posedă, de la naşterea lor, caracteristici şi obligaţii
comune. Faptul fundamental este deci moştenirea de apartenenţă de castă. Un individ nu poate în nici un caz să
treacă de la o castă la alta, cel puţin în cursul vieţii sale terestre. Ierarhia între caste este strictă. În ordin
crescător de la demnitate vin patru mari categorii: shudra, vaishya, kshatriya şi brahman. Fiecare categorie
impune membrilor săi obligaţii şi interdicţii: căsătorie în interiorul unei caste; reguli alimentare sau machiaj
particular. Fiecare categorie este spartă în zeci, sute de sub-caste sau varietăţi regionale.
„Cei de neatins” şi sistemul castelor
„Cei de neatins” desemnează, prin definiţie, pe cel care nu poate fi atins, adică un om care este atât de
nedemn şi de impur încât riscă de a murdări pe oricine. Toţi „cei de neatins” sunt obiectul sancţiunilor
degradante. Ei trebuie să trăiască departe de sate. Nu pot să posedeze alte bunuri decât animale domestice. Nu
pot să poarte haine luate de pe cadavre. A circula noaptea în oraş este strict interzis. Ei sunt excluşi de a folosi
apa din puţurile satelor căci ar putea infesta apa. Nu pot să împartă mâncarea cu alte caste, nici să o servească
sau să o pregătească. Lor le sunt rezervate muncile cele mai grele şi degradante, care te-ar putea murdări.
Cele patru principale caste au de asemenea funcţiile lor specifice şi exclusive. Dar când s-a născut sistemul
castelor? Textele vechi prezintă astfel originea mitică a lumii: Zeii au jertfit un imens corp cosmic, construit
după imaginea corpului uman şi l-au dezmembrat. Din gură, s-au născut brahmanii, ordinul spiritual cel mai
elevat, care singur are acces la cunoaşterea metafizică, la înţelegerea ritualurilor şi a textelor sacre. Din braţe s-a
născut kshatriya, războinicii şi prinţii. Din coapse s-a născut vaisha care sunt ţăranii, artizanii sau comercianţii.
Picioarele au dat naştere la shudra, cel mai de jos dintre rangurile sociale, cel al slugilor şi servitorilor. Este deci
vorba de crearea unei ierarhii sociale fondată pe funcţii îndeplinite de fiecare categorie. Găsim de asemenea
ierarhia indo – europeană unde sunt net separaţi preoţii, luptătorii şi producătorii.
Copil în afara castei sau „de neatins”Civilizaţia indiană s-a format începând cu invazia, către 1500 – 1000
î.e.n., a câmpiilor Indusului şi Gangelui de popoarele de sorginte indo – europeană venite de pe platourile
iraniene. Populaţia originală din sub-continentul indian, numită dravidiană, a cunoscut o civilizaţie avansată.
Dar, dravidienii au fost învinşi şi supuşi de către invadatori. Ei au format atunci al patrulea rang social, cu
funcţie domestică, în timp ce invadatorii s-au organizat într-un mod tripartit.
În acest timp, o fracţiune a populaţiei dravidiene a refuzat să se supună. Ea a fost considerată ca periculoasă
şi a fost respinsă. Puţin câte puţin, din ea s-a format a cincea grupă din care descind „cei de neatins.”
Religia instigatoare a castelor Ipoteza unei invazii brutale care ar fi exclus populaţia locală este puţin
probabilă. Desigur, învingătorii şi-au impus condiţiile dar a avut loc un amestec între cele două culturi şi cele
două populaţii.
Crearea castelor pare să fie înainte de toate de natură religioasă. Valorile hindusismului propagate prin
brahmani fac ca naşterea unui individ într-o castă să nu se datoreze niciodată hazardului. Ea rezultă din armonia
ordinii cosmice şi din demnitatea vieţilor sale anterioare. Dacă se acceptă această ordine şi dacă se îndeplinesc
ritualurile adaptate rangului său social, individual poate spera să se reîncarneze la un nivel superior. Nu se ştie
însă când s-au generalizat în India aceste valori brahmanice.
 „Cei de neatins” astăzi India modernă nu recunoaşte constituţional existenţa castelor. Totuşi, ele continuă
să influenţeze mentalităţile şi comportamentele oamenilor.
Constituţia din 1950 a înlocuit termenul „de neatins” prin „harijan”, adică poporul lui Dumnezeu.
Excluderea se poate observa cu precădere în domeniul economic. Cei de neatins constituie clasele cele mai
sărace: ţărani fără pământ, zilieri, şomeri etc. Au existat mai multe revolte ale acestor oameni, însă ele au fost
reprimate sever de către armata construită în majoritate din Kohatriya.
Constatarea acestui statut umilitor a luat recent forme religioase cu convertirile masive la buddhism şi la
islam, ceea ce riscă să destabilizeze social India, predominantă de religia hindusă.
În 1995, un „de neatins” pe nume Mayavatia a fost ales în fruntea unui stat, Uttar Pradesh. În iulie 1997,
Rocheril Raman Narayanan, provenind din casta „celor de neatins”, a fost ales la 75 de ani preşedinte. Acest
post este onorific însă această alegere a reprezentat un simbol foarte puternic într-o ţară unde chestiunea
raporturilor între caste nu a fost niciodată reglementată într-un mod satisfăctor.
***Deşi, formal, sistemul de caste este în India în afara legii, deşi Mahatma Ghandi visase să construiască această
ţară pe baza unui egalitarism care îşi propunea să abolească acest sistem, deşi s-au făcut paşi importanţi prin acceptarea la
studii a studenţilor proveniţi din castele inferioare, India rămâne totuşi ţara în care casta face de multe ori legea. În
mentalul colectiv al unei naţiuni de peste un miliard de locuitori, schimbările se produc lent şi în niciun caz sub imperiul
legilor elaborate de Guvernul de la New Delhi.
Poate că vă întrebaţi cum funcţionează concret acest sistem de caste?! Nu e suficient ca el să fie în afara legii, nu e
suficient ca sistemul să recunoască la nivel oficial că fiecare indian, indiferent de casta din care provine, are acces la
educaţie şi poate ocupa orice funcţie publică doreşte?!. Cel puţin în India nu e suficient! Pe stradă, în traficul haotic din
marile oraşe indiene poţi vedea frecvent mici tamponări între maşini (mai toate pline de zgârieturi) şi ricşe. De multe ori,
chiar fără nicio vină, cel care îşi conduce ricşa este pălmuit în plină stradă. Cu rare şi pitoreşti excepţii, oamenii aceştia
aparţin castelor inferioare pe când posesorul unei maşini e deja mai bine plasat în această patriarhală ierarhie socială. Ceea
ce uimeşte privitorul neobişnuit cu asemenea scene e: 1. gratuitatea actului în sensul că de cele mai multe ori vinovăţia
nici măcar nu aparţine celui pălmuit şi 2. lipsa de reacţie a celor din castele inferioare. Imaginea e înspăimântătoare şi
greu de redat în cuvinte. Victima îşi acoperă faţa şi aşteaptă ca şoferul maşinii să se plictisească sau să obosească tot
aruncând pumni în stânga şi în dreapta. În mintea acestor oameni este exclusă orice idee de rezistenţă. Nu vorbesc
neapărat de rezistenţa fizică, ci de o gamă întreagă de forme de protest la care cel din castele inferioare nici măcar nu
visează. Oricum, nu ar avea multe opţiuni: îmi şi imaginez faţa unui poliţist care primeşte o plângere pentru astfel de
agresiuni… Cât despre justiţie, în ţara în care termenele de judecată se stabilesc în funcţie de „atenţia” pe care o acordă
petiţionarul slujbaşilor statului, cu siguranţă plângerea ar fi repede pierdută prin sertarele încăpătoare ale birocraţilor
indieni.
Cum marea majoritate a căsătoriilor sunt încă aranjate de părinţi sau diverse alte rude, tinerii din castele inferioare nu
au multe şanse de a se căsători cu cineva din afara castei. Mizeria şi nedreptatea pe care aceşti oameni s-au obişnuit să le
considere ca fiind un fel de implacabil destin colectiv se transmit din generaţie în generaţie. Dacă aveţi vreodată
curiozitatea de a privi arborele genealogic al politicienilor indieni sau al vedetelor de la Bollywood aţi putea constata că
funcţiile şi talentul cinematografic sunt chestiuni de familie. Inutil să vă mai spun că acestea nu pot fi coincidenţe.
În universitatea la care predau învaţă mulţi studenţi care aparţin castelor inferioare. O vreme am crezut că aceasta este
soluţia salvatoare. Desigur, ca de multe ori în India, am fost naiv. O prietenă îmi reda nu cu multă vreme în urmă o
conversaţie cu un bărbat matur care conducea o ricşă cu toate că avea un masterat în economie. Nimeni nu îl angajase. În
sectorul public, e nevoie de mită şi relaţii iar în sectorul privat familiile indiene sunt destul de numeroase pentru a-şi
selecta angajaţii nu doar pe baza competenţei. Omul despre care vă vorbesc avea o soţie şi câţiva copii pe care trebuia să îi
întreţină cu ceva mai mult de o suta de dolari pe lună (asta dacă era norocos!). În acelaşi timp, unul dintre studenţii mei,
un tânăr de bună credinţă, dar cu foarte multe lacune, este deja contabil la o firmă destul de mică ce aparţine rudelor lui. Îi
privesc pe toţi aceşti studenţi prin sălile de curs sau prin biblioteci şi mă întreb câţi dintre ei vor muri mai târziu de foame
(la propriu!). Există, desigur, excepţii. Nu am date statistice care să îmi permită să vorbesc despre dinamica lor. Cu toate
astea, e clar că sistemul de caste în India nu poate fi abolit prin decret.
Aproape orice indan adult are în propriul său sistem de valori sertăraşe speciale pentru fiecare castă. Totul e organizat
acolo, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Faţă de străini (în special, europeni şi americani), indianul despre care vorbesc
are un respect nemărginit. Străinul poate încălca reguli, multe lucruri îi sunt permise pe de o parte pentru că din start e
asimilat omului bogat iar pe de altă parte pentru că, derutaţi de faptul că nu-i pot aşeza într-o castă anume, indienii pleacă
de la presupoziţia că străinul trebuie să aparţină castei superioare.
Câteva cuvinte despre „untouchables”… Desigur, oficial ei nu mai există, însă între realitatea străzii şi cea a hârtiilor
oficiale se naşte o prăpastie care nu poate fi acoperită uşor. În Varanasi, de pildă, unul dintre locurile sacre din India, pe
malul Gangelui există crematorii unde, oficial, oricărui decedat i se acordă minimul respect de a fi incinerat conform
tradiţiei. Cine merge în Varanasi, însă, vede plutind pe Gange cadavre descompuse ale oamenilor care, evident, nu au avut
rude care să le plătească incinerarea. Cei care se ocupă de incinerarea cadavrelor sunt de multe ori copii. Ei sunt, desigur,
„untouchable”… în lumea lor, rare sunt contactele sociale cu ceilalţi. Acesta este un univers în sine, care nu se amestecă
niciodată cu lumea cartierelor verzi şi răcoroase din Delhi, Kolkata sau Mumbai, cu lumea hotelurilor de cinci stele, cu
India văzută de pe geamurile maşinilor „Ambassador” pe care le folosesc politicienii. Este o altă Indie, la fel de
„incredible” ca şi cea din pliantele turistice, dar într-un cu totul alt sens, bineînţeles. Este o Indie atemporală. Oricum, pe
continentul acesta timpul trece cu totul şi cu totul altfel…

Filozofia indiană
Perioadele evoluției filozofiei indiene:
 Perioada vedică (2.500 î.Hr. - 600 î.Hr.). Textele religioase, cele patru Vede (Rig Veda, Sāma Veda,
Yajur Veda și Atharva Veda) au fost compuse în aproape un mileniu, mai precis între 1.500 și 600 î.Hr.
În această perioadă a apărut cultura și civilizația ariană, considerată una dintre cele mai vechi din lume.[1]
Textele religioase, cele patru Vede (Rig Veda, Sāma Veda, Yajur Veda și Atharva Veda), alcătuiesc cea mai
veche literatură din lume. Fiecare din cele patru Vede este editată în patru secțiuni distincte: Mantra (Samhitas),
Brāhmaṇa, Āraṇyaka, și Upaniṣad.
 Perioada epică (600 î.Hr. - 200 d.Hr.)
o literatura Smrti conține acele texte destinate publicului larg. Smrti înseamnă text memorat, spre
deosebire de śruti (termen folosit când ne referim la textele clasice ale Vedelor și care erau destinate doar
castelor superioare) care înseamnă text auzit, revelat. Cele mai cunoscute opere ale literaturii smrti sunt
Mahābhārata și Rāmāyana. Evenimentele descrise în aceste epopei au avut loc între 1.000 î.Hr. și 700 d.Hr. Cel
mai celebru fragment din Mahābhārata, plin de semnificații filozofice, este Bhagavad Gītā.
 Perioada sutrelor (începând cu 200 d.Hr.) marchează apariția filozofiei sistematice Darsana. Termenul
darśana (care în sanscrită înseamnă "viziune") se referă la acele lucrări ulterioare de sistematizare a literaturii
Vedelor, care să fie acceptate de toate școlile hindu. Acestea sunt: Nyāya, Vaiśeṣika, Sānkhya, Yoga,
Pūrvamīmāmṣā si Vedānta.
o Nyāya a stat la baza unei școli de filozofie hindusă al cărei fondator a fost Akṣapāda Gautama[2] (secolul
al II-lea d.Hr.).
Alte contribuții a mai adus și filozoful Gaňgeśa (Gangesha Upadhyaya) (secolul al XIV-lea).

o Sistemul Vaiśesṣika a fost fondat de ascetul Kaṇāda (secolul I d.Hr.)
o Sānkhya (Samkhya); cea mai veche sistematizare a acestui sistem filozofic este Sāňkhya Kārikā a lui
Īśvarakṛṣṇa (secolul al IV-lea d.Hr.). Dar scrierile Sānkhya sunt mult mai vechi. Multe din conceptele acestui
sistem filozofic le găsim și la Platon. De altfel, filozofii indieni au avut un oarecare impact asupra filozofiei
Greciei antice. Un exemplu îl constituie Pyrrho din Elis, care prin secolul al III-lea a călătorit în India.
o Yoga; caracteristiciale tradiției yoga pot fi regăsite și în Upanishade. Dar exprimarea sistematica a
filozofiei yoga apare prima dată în Yoga Sūtra a lui Patañjali (secolul al III-lea d.Hr.). Elemente din tradiția
yoga găsim și în Bhagavad Gītā.
o Pūrvamīmāṃsā - școala ce își are rădăcinile în lucrarea Mīmāṃsā Sūtra a lui Jaimini (secolul I d.Hr.)
o Vedānta - școala la a cărei doctrine au contribuit: Bādarāyaṇa (secolul I d.Hr.), Śankara (secolul al VIII-
lea), Rāmānuja (secolul al XII-lea), Madhva , Nimbārka (secolul al XIII-lea), Śrīkaṇṭha (secolul al XV-lea),
Vallabha (secolul al XVI-lea), și Baladeva (secolul al XVIII-lea).
 Perioada scolastică (din perioada sutrelor până în secolul al XVII-lea). Printre filozofii, care s-au
remarcat prin comentarii, putem menționa: Samkara, Kumârila, Sridhara, Râmânuja, Madhva, Udayana,
Bhâskara, Jayanta, Vijnâbhiksu, Raghunâtha.
 Neo-hinduismul (filozofia indiană modernă și contemporană)
Perioada modernă marchează declinul filozofiei aflate sub influența britanică și musulmană și renașterea
spiritului hindus, la care au contribuit decisiv Brâhmo Samâj și Ârya Samâj.
Perioada contemporană
 Swami Vivekānanda (1863 - 1902)
 Sarvepalli Radhakrishnan (1888 - 1975) (care a fost și președinte al Indiei în perioada 1962 -
1967)
 Sri Aurobindo (Aurobindo Ghose) (1872 - 1950)
 Filozofia antică chineză a fost dominată din sec. VI Î.Hr. de două personalităţi prometeice: Laociu (Lao Zi,
care a trăit între 576-478) şi Confucius (Zhong Ni, care a trăit între 551 şi 479). Dintre cei doi, cel care avea să
influenţeze, decisiv, nu numai sistemul filozofic al întregului Orient îndepărtat (China, Coreea, Japonia), ci şi
viaţa socială, sistemul educaţional şi chiar psihologia colectivă şi individuală a tuturor generaţiilor care i-au
urmat, pe întregul spectru al structurilor sociale, a fost Confucius.
Întâiul merit al filozofului care a revoluţionat întreg sistemul de gândire şi de acţiune, (de comportament în
societate şi în familie şi de reflectare asupra modelării propriului destin „prin autoeducaţie şi acces la cultură), a
fost acela al îngrijirii, culegerii şi ordonării „cărţilor străvechi", dovadă a respectului suprem pentru înaintaşi, al
răspunderii în faţa posterităţii pentru recuperarea esenţei moştenirii patrimoniale scrise privind înţelepciunea
acumulată de toate generaţiile predecesoare. Acest efort uriaş a condus la cuprinderea, în cinci cărţi, a tuturor
scrierilor „patristice": „Cartea Poemelor", „Cartea Istoriei", „Cartea Muzicii", „Cartea Schimbărilor" şi
„Însemnări Rituale" (dintre care „Cartea Mizicii s-a pierdut). Propria operă a numit-o „Analecte", ea constituind
o culegere de aforisme, pilde, maxime, citate şi frânturi de gânduri ce sintetizează, de fapt, întregul său sistem
filozofic, privind universul, societatea şi individul.
Reprezentant de seamă al TAOISMULUI (TAO – principiul concepţiei forţei primordiale, demiurgice şi al
voinţei divine), Confucius consideră cerul, stăpânul suprem al omenirii, cel ce prin voinţa sa hotărăşte soarta
tuturor oamenilor.
Numai că şi aici intervine revoluţia în gândire operată de Confucius - voinţa cerească devine dependentă de
voinţa oamenilor prin cultivarea virtuţii.
Monarhul este creditat a fi „Fiul Cerului", deţinând puterea absolută asupra pământului, cu drept de viaţă şi
de moarte asupra tuturor supuşilor. Principii („slujbaşii Fiului Cerului") erau suverani asupra domeniului lor,
dar total supuşi monarhului. Pentru a echilibra întreg sistemul social, el recomandă armonia între cei mulţi (cei
superiori) şi cei puţini (cei suprapuşi), căci „Toţi oamenii sunt fraţi" – principiu fundamental al democraţiei
universale, la originile ei absolute.
La baza guvernării (pe care o consideră o artă), el aşează cultivarea virtuţii şi perfecţionarea individului,
cultivarea omeniei şi dreptăţii. Singura cale de schimbare a societăţii (recomandată de filozof, nu este violenţa,
ci acţiunea de autoperfecţionare prin educaţie, respectarea ceremonialelor.
Principiul moral, suprem în guvernare, afirmat de Confucius estecuprins în aforismele: oricând „un
conducător părăseştecalea dreptăţii, domneşte dezordinea", iar „când rădăcinile (tradiţiile) sunt în confuzie,
nimic nu poate fi bine condus".
Dintre toate calităţile umane, Confucius consideră omenia, însăşi esenţa omenirii, acelaşi cuvânt „Ren"
însemnând şi „omenire" şi „dragoste de oameni". „Omul de omenie" („Ren") este omulvirtuos care preţuieşte
adevărul.
Omenia stă în puterea fiecăruia de a se înfrâna, de a respecta cutumele şi ritualurile. Dintre „oamenii de
omenie" „cei care aduc mari foloase poporului lor sunt adevăraţi sfinţi".
Calea de a-ţi cultiva omenia, recomandată de Confucius, este practicarea celor cinci virtuţi: respect,
toleranţă, sinceritate, silinţă şi generozitate.
„Omul de omenie" nu-şi neglijează interesul, dar se îngrijeşte de bunăstarea tuturor: „Cine acţionează numai
în propriul său interes, provoacă multă ostilitate".
În privinţa relaţiilor sociale, Confucius aşează pe primul loc pietatea filială (respectul suprem datorat
părinţilor), dragostea dintre fraţi şi bunătatea părintească, iar la temelia societăţii aşează loialitatea şi
sinceritatea.
Confucius formulează, primul în istoria lumii, conceptul de „omul superior". În ierarhia oamenilor deosebiţi
„omul superior" îi urmează „omului sfânt", şi lui îi succed „omul realizat" (ajuns la maturitate deplină) şi „omul
integru" (stăpânit de idealuri). Opus acestuia, filozoful îl vede pe „omul mărunt" (Omul meschin).
Pentru întâia oară, în istoria sistemelor filozofice universale, „omul superior" dobândeşte staura cărturarului
luminos, a personalităţii excepţionale ridicate prin cultură: singură cultura înnobilează, cu adevărat, şi-l face pe
om conştient de rolul său pe pământ.
Pornind de la cunoştinţele dobândite de medicina tradiţională Confucius evaluează cele două aspecte umane
esenţiale şi complementare: cel exterior şi cel interior. Şapte emoţii umane ne caracterizează şi contribuie, la
întregul nostru destin: bucuria, mânia, iubirea, ura şi dorinţa, durerea şi părerea de rău. Ele se formează funcţie
de factorii externi care le provoacă, dându-ne şansa perfecţionării, stăpânirii defectelor, controlării emoţiilor,
decizia aparţinând fiecărui individ, prin educaţie.
O ultimă trăsătură a „omului superior" este: concordanţa între vorbă şi faptă, la intersecţia dintre caracter,
voinţă şi curaj.
Această proiecţie asupra idealului uman, la mijlocul mileniului I în Hr., a fost de natură să provoace o
adevărată revoluţie în educaţia orientală. Factorii care au modelat psihologia orientalului au fost: înţelepciunea ,
simplitatea, dragostea de natură, răbdarea, cumpătarea, mulţumirea de sine, veneraţia pentru părinţi şi
iubireapentru membrii familiei, cinstea şi conservatorismul (apărarea valorilor tradiţionale), în sfârşit,
îndrăzneala în îndeplinirea unor acte de bravură pentru împlinirea unui ideal.
O ultimă contribuţie esenţială (şi revoluţionară) adusă de Confucius este formularea principiilor „doctrinei
de mijloc", numită de Confucius „Virtutea cea mai de seamă". Esenţa acestui principiu este cheia găsirii
echilibrului şi stabilităţii durabile, în cazul apariţiei unor contradicţii, fără încălcarea principiilor, prin admiterea
„armoniei şi diferenţelor", evitarea extremelor, evitarea greşelilor cu orice preţ şi a stărilor conflictuale şi
raportarea puterii la timp (raporturile de putere se schimbă în timp şi nu e bine să se uite acest lucru).
Aceste principii au modelat lumea Orientului timp de două milenii şi jumătate. În Europa, „Analectele" au
fost traduse (în latină) abia în 1687, printre primii savanţi cuceriţi de această filozofie armonioasă fiind Leibnitz
şi Jung.
Să medităm la valorile acestui sistem, care a transformat filozofia în „politică de stat", a reuşit să modeleze o
mare parte a planetei, în planul valorilor umane, ale acţiunii, ale educaţiei, ale perfecţionării, ale toleranţei, ale
echilibrului social, ale guvernării pentru binele celor mulţi, ale iubirii şi respectului filial, ale dragostei pentru
membrii familiei, ale respectului suprem pentru tradiţii şi ritual, ale omeniei şi respectului de sine, în sfârşit, ale
curajului în slujirea interesului naţional.
Ce păcat că la baza sistemului educaţional din ţara noastră, nu am avut şansa însuşirii şi aplicării filozofiei
confucianiste, că nu am avut şi noi un Confucius şi că nu am adoptat un asemenea sistem de valori,
fundamentale în edificarea caracterului propriului popor, cel puţin în ultimul secol!
Filozofia Chinei antice, Taoismul
Termenul: “dao”
Conceptia filosofica a taoismului este expusa in lucrarea “Dao de jing” (Cartea sacra despre dao si de),
creata de Lao-zi (mai jos, o sculptura in piatra reprezendandu-l pe Lao-zi).
Aceasta conceptie este mai mult sugerata, prin analogii, imagini si simboluri inzestrate cu o extraordinara
capacitate persuasiva. De accea ii revine celui ce-si propune sa studieze lucrarea indatorirea de a sistematiza
ideile din cele 81 de scurte capitole, care erau menite sa ofere tema de meditatie ascetilor taoisti.
In lucrare pot fi identificate trei nuclee ideatice: dao (cit. tao), de (cit. te) si wu-wei (cit. u-uei). Intre ele se
stabilesc raporturi logice complexe, raporturi de subordonare dar si de interconditionare.
Notiunea centrala este aceea de dao, insa acest termen este intalnit inca inainte de creatia filosofiei taoiste.
Sensul general al lui dao este acela de cale sau drum, iar in filosofia taoista are doua semnificatii: cale a lumii,
ordine universala necesara, si de principiu al lumii, in sensul de origine a lucruruilor, dar si substanta,
comparabil cu arche-ul gandirii presocraticilor;
Reuniunea acestor doua sensuri poate fi exprimata ca dao este “si calea, si calatorul”, adica si “legea” lumii dar
si temeiul ei ontologic. Intr-un mod asemanator, Heidegger spunea ca dao este “drumul care pune totul in
miscare”. Primordial ramane totusi, primul sens, acela de drum necesar al lumii, ordine, randuiala universala.
Desi este sesizabila asemanarea gandirii chineze cu cea greaca, filosofia greaca se concentreaza asupra
substantei ce sta la baza lucrurilor, iar cea chineza se ocupa mai ales de ordinea necesara, de legea ce
guverneaza universul.
Prin urmare, filosofia taoista sugereaza existenta unei “legi” generale, iar tot ce exista este subordonat
acestei ordini cosmice.
Lucrurile sunt in permanenta schimbare, iar alternarea lor perpetua intre yin (frigul, umezeala, intunericul,
pasivitatea feminina) si yang (caldura, uscaciunea, lumina, activitatea masculina), fiind guvernata de dao.
Aproape in fiecare capitol este exprimata ideea de opozitie, dar si de complementaritate prin interactiune
dinamica, actiunea lui dao.
In Dao de jing pot fi intalnite si idei paradoxale, dar care exprima acceasi idee de lume interactionista si
dinamica: viata si moartea se succed , viata omului poate fi pazita numai daca o dispretuim, in lupta dintre viata
si moarte, viata, noul inving, desi initial sunt mai slabe, si altele.
Astfel ajungem la partea cea mai interesanta a taoismului: valorizarea pozitiva a unor calitati considerate
inferioare – chiar negative – ca slabiciunea (cel slab il invinge pe cel puternic), supunerea, pasivitatea, blandetea
(opusa pornirilor agresive), mai exact a calitatilor yin, a principiului feminin, in opozitie cu principiul masculin
(yang). Ideea de superioritate a slabiciunii asupra fortei, a victoriei celui slab asupra celui puternic, sta la baza
scolilor chineze de arte martiale.
Dao este omniprezent, insa el nu poate fi accesibil organelor de simt, iar nici ratiunea nu il poate decat
exprima prin limbaj. Dao poate fi gasit numai atunci cand omul il elibereaza mental de haosul evenimentelor.
In plan etic, toate acestea conduc la teoria non-actiunii. Intelegerea adevarata a lui dao se realizeaza doar
prin extaz, prin contopirea transrationala cu absolutul. De la filosofie se trece astfel, la mistica. Ratiunea
permine insa numai o anumita exprimare a lui dao.
Termenul: “de”
Ceea ce leaga fiintele de legea universului se exprima in de, a doua notiune fundamentala a taoismului.
“De” cuprinde atat un sens ontologic, cat si unul etic si politic.
Sensul ontologic sugereaza de ca esenta a lucrurilor individuale care participa la ordinea lumii si care se
supun lui dao. Este manifestarea in lucruri a lui dao.
Sub aspect etic, de este virtutea umana, calitatea individuala a omului care l-a cunoscut pe dao, conformanduse.
Profesorul I. Banu evidentia ca de nu este numai norma etica, ci si norma politica (norma a guvernarii optime),
in virtutea legaturii organice intre etic si politic in taoism, si nu numai.
Aceste sensuri sunt inseparabile, din moment ce omul si natura sunt considerate a forma un intreg, supus
aceleiasi legitati generale.
Termenul: “wu-wei”
Cea de-a treia notiune fundamentala a taoismului este wu-wei – non-actiunea, ne-interventia. Aceasta
exprima legatura dintre comportamentul individual cu ordine universala, dao.
Non-actiunea este atat norma etica individuala, cat si norma politica de guvernare.
Sub raport etic, ea exprima acel comportament al omului care respinge calitatea umana de de, ce are o
intemeiere cosmica in dao.
Sub raport politic, non-actiunea este acea comportare a conducatorilor de stat care consta in evitarea oricarei
actiuni ce ar stanjeni desfasurarea mersului natural (dao) al vietii sociale de stat.
Non-actiunea nu inseamna imobilism total: omul trebuie sa se manifeste, sa actioneze, dar numai in sensul care
nu implica schimbarea arbitrara a realitatii, ci conservarea ei. Wu-wei este astfel tradus prin “retinerea de la
actiuni contrare naturii”.
Starea sociala de echilibru este aceea in care se respecta interesele poporului, in care nu exista razboaie si
nedreptate.
Societatea care ar trebui sa inlocuiasca ceea ce se gaseste acum este totusi foarte vag descrisa in lucrare. Ea
pare o societate arhaica, iar in aceasta privinta, non-actiunea inseamna a conserva ceea ce dainuie din trecut, in
opozitie cu ce este nou. Wu-wei este astfel opozitia fata de civilizatie si progres. Condamnarea civilizatiei este
de asemenea regasita in gandirea lui Rousseau. In taoism, critica adusa civilizatiei, condamnate pentru
artificialitatea ei, este insotita de ideea de contopirii cu natura materna, a pierderii de sine in lume.
Aceasta idee a condus la mistica taoista in care rolurile principale sunt jucate de catre asceza si tehnicilele
extazului.
Filozofia chineză
Articol principal: Filozofie chineză.
Problemele fundamentale ale spiritualității chineze sunt:[3]
 opoziția Yin-Yang: alternanța existentă în Univers, cele două principii opuse care nu se pot învinge
astfel că Universul se află într-o eternă unduire, într-un echilibru dinamic, mișcător. Relația Yin-Yang
reprezintă complementaritatea apă-foc, lumină-întuneric, cald-rece, bărbat-femeie. În starea de sănătate, cele
două principii se află în echilibru.[4]
 Tao înseamna cale, drum, ordine morală, ulterior Lao Zi și taoiștii îl percep ca o entitate metafizică
aflată deasupra opoziției yin-yang.
 spațiul și timpul: cele două entități nu sunt separate iar studiul spațio-temporal nu este realizat de o
știință ca fizica, ci reprezintă o morfologie socială având ca obiectiv amenajarea universului social
 numărul: nu exprimă un raport cantitativ, ci o ierarhizare și clasificare calitativă. Trecerea de la par la
impar exprimă raporturile dintre centru și periferie, dintre ierarhizat și haos.

Cele nouă școli ale filozofiei chineze:[5]

 Ju Chia, confucianismul, întemeiată de Confucius (551 - 479 i.Hr.), devenită o personalitate
dominantă atât în plan moral, cât și politic. Împreună cu taoismul și budismul, este una din direcțiile filozofico-
religioase fundamentale ale tradiției chineze.
  Tao-Te Chia, taoismul, care are ca punct de plecare scrierea Tao Te Ching, atribuită lui Lao Zi și
scrierea Zhuangzi a filozofului cu același nume (c. 369 - c. 286 i.Hr.). Tao înseamnă atât drumul, pe care
decurge acțiunea, dar și forțele ascunse care sunt responsabile pentru ordinea în natură.
 Yin-Yang, școala cosmologilor, are la baza opoziția dintre cele două principii fundamentale.
 Fa Chia, școala legalistă, care respinge atât taoismul, cât și confucianismul, considerând că guvernarea
nu este o problemă de moralitate, ci de aplicarea strictă a unor legi pe care cetățenii sunt obligati să le respecte.
 Ming Chia, școla sofiștilor sau logicienilor. Unul din reprezentanți: Kung-sun Lung (c. 320 - 250 i.Hr.)
 Mo Chia, mohismul, școala lui Mo Tzu (Micius) (479 - 381 i.Hr.). Acesta aduce critici confucianismului
și promoveaza utilitarismul
 Tsung-heng Chia, școala strategiilor politice
 Tsa Chia, școala eclecticilor
 Nung Chia, școala agricultorilor
Mesopotamia
Inventatorii scrisului și creatorii celei mai vechi literaturi (3.300 î.Hr.), sumerienii, ca și egiptenii, nu au
avut o filozofie în adevăratul sens al cuvântului[6] sau așa cum vor avea grecii antici. Aspecte filozofice găsim în
texte pline de înțelepciune în care sunt înfățișate mai ales precepte morale, proverbe, sfaturi etc.
Unele concepte umaniste le găsim în Codul lui Hammurabi, Epopeea lui Ghilgameș.
Deși nu au reușit să creeze o filozofie sistematică, sumerienii au speculat în ceea ce privește natura și
originea universului.
Prin secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. astronomii babilonieni încep să aibă preocupări filozofice
punându-și problema cosmogoniei.
Astfel apare astrologia, dar sunt puse și bazele filozofiei științei.[7]
Filozofia babiloniană a exercitat o puternică influență asupra celei grecești, în special asupra filozofiei
elenistice. Textul babilonian Dialogul pesimismului conține similarități cu gândirea agonistică a sofiștilor, cu
doctrina contrastelor a lui Heraclit, cu Dialogurile lui Platon și poate fi considerat precursor al metodei
maieutice a lui Socrate.