1

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

REFERAT

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ CA TRĂIRE ÎN HRISTOS

- TRĂSĂTURI -

Indrumator de doctorat:
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu

Doctorand: Păştin Antoniu-Cătălin

– CONSTANŢA 2009 –
 2

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I :
1. Definire
2. Trăsătura Trinitară
3. Trăsătura Hristologică
4. Trăsătura Pnevmatologică
5. Trăsătura Comunitar-Eclezială

CAPITOLUL II : Biserica şi lumea creştină :

A.- Ortodoxă
B.- Protestantă
C.- Romano-Catolică

CAPITOLUL III : Sfânta Taină a preoţiei :

-Preoţia sacramentală :
A.- În Biserica Ortodoxă
B.- În Biserica Romano-Catolică
C.- În Biserica Protestantă

CAPITOLUL IV: Sfânta Taină a Euharistiei

- Jertfa Euharistică :

A.- La ortodocşi
B.- La romano-catolici
C.- La protestanţi
CAPITOLUL V : Preoţie :

- Har divin
- Vocaţie divină
 3

CAPITOLUL VI. Provocări şi ideologii sectare la spiritualitatea

ortodoxă

- Secularizarea
- Globalizarea
- New Age
- Bioetica

ÎNCHEIERE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
 4

INTRODUCERE

Viaţa pământească a creştinului ortodox are ca scop desăvârşirea la care nu poate

ajunge decât în Hristos şi cu Hristos, realizând valorile morale într-un dialog al iubirii
cu semenii şi cu Dumnezeu Cel în Treime , mai ales astazi , în contextul secularizant şi
secularizat al vieţii omului .
Toate valorile pe care acesta le realizează în existenţa sa sunt implicate în relaţia
dialogică specifică cu Dumnezeu cel întreit , ca existenţă personală absolută , ca
Adevărul infinit , Binele suprem , Frumosul prin excelenţă şi Sfinţenia inepuizabilă .
De aceea , Dumnezeu Cel în Treime este izvorul , temelia , puterea şi modelul
vieţii creştine autentice şi al slujirii arătate nouă prin Fiul Său întrupat , „la plinirea
vremii” (Gal. 4,4) Dumnezeu – Omul , Iisus Hristos (Mc. 10,45) .
Aceste valori pe care creştinul ortodox le realizează în raport cu Dumnezeu , Care
este o treime de persoane , trebuie arătate prin lucrarea Duhului Său , în raport cu
semenii , de aproape şi de departe , ca şi aceştia să se bucure de ele şi în acest mod , să
devină valori depline 1 .
De aceea fiecare creştin are conştiinţa că aceste valori îi aparţin ca atare numai
în măsura în care este vrednic de a le primi şi a se bucura de ele şi se află pe punctul de
a le împărtăşi semenilor săi . Bucuria creştinului pe drumul desăvârşirii stă în
capacitatea de a împărtăşi aceste valori , ca daruri ale lui Dumnezeu şi astfel să le
înmulţească spre progresul spiritual şi material al semenilor săi 2, în contextul întregii
sale responsabilităţi , pe care o are în raport cu sine însuşi , cu lumea şi cu Dumnezeu .
Astfel , valorile specifice omului , ca persoană de relaţie cu Dumnezeu şi cu
semenii , sunt raportate la valoarea religioasă şi morală absolută – Dumnezeu Cel întreit
în Persoane : Tatăl , Fiul şi Sfântul Duh şi implică valoarea vieţii umane , de care
depinde în cea mai mare măsură realizarea lor .

1
1 Teoctist, patriarhul BOR Apostolatul social în slujba înaltelor valori , în Pe treptele slujirii creştine , Ep. MM şi
Sucevei , M-rea Neamţ ,1980 , p. 123.
2
Ibidem , p.123-124
 5

Ţinta sau finalitatea vieţii omului pe pământ este mântuirea şi îndumnezeirea lui ,
deci creşterea în Hristos .
Viaţa persoanei umane nu are numai o dimensiune pământească , ci şi una
eshatologică. Făptura umană , ca fiinţă spirituală , trăieşte în timp şi spaţiu , dar nu
numai pentru acest veac , ci şi pentru cel viitor , adică pentru comuniunea veşnică şi
plenară cu Dumnezeu sau , departe de El ,ca osândă veşnică. 3 .
Astfel , viaţa creştinului pe pământ nu se manifestă numai ca o simplă existenţă
biologică , ci ca o trăire spirituală specifică persoanei umane , cu o finalitate legată de
calitatea lui de fiinţă spirituală personală , în timp , înzestrată cu raţiune , simţire şi
voinţă liberă , purtătoare şi creatoare de valori materiale şi spirituale .
Spiritualitatea ortodoxă nu face abstracţie de întreaga fiinţă a creştinului şi nici de
ceea ce implică viaţa omului , sănătatea şi condiţiile materiale necesare şi chiar
bunăstarea materială , ca suport al susţinerii şi desfăşurării ei rodnice , pentru fiecare ins
în parte şi pentru colectivitatea şi societatea cărora acesta aparţine 4 .
Viaţa creştinului ortodox are sens şi valoare numai în măsura în care ea este şi o
preocupare importantă pentru propria lui mântuire şi o dobândire reală a acesteia prin
comuniunea deplină în iubire cu Mântuitorul Hristos , în calitate de mădular al Trupului
Său – Biserica , prin credinţă şi fapte bune , ajutat de harul dumnezeiesc.
De aceea , mântuirea înţeleasă ca eliberare din robia păcatului şi a morţii şi ca
împreună-vieţuire cu Hristos şi în Hristos , prin lucrarea Duhului Sfânt în noi , este
problema cea mai importantă şi vitală care confruntă creştinismul tuturor timpurilor 5 .
Ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu , omul coronament al creaţiei , glasul şi
sinteza acestuia , este deschis lui Dumnezeu , Creatorul , Proniatorul şi Mântuitorul
său , cât şi semenilor săi , oamenii , înaintând în acelaşi timp pe drumul cunoaşterii
propriului său eu şi destin comunitar-sobornicesc. Spiritualitatea şi slujirea sunt

3
Pr.Prof. Dumitru Radu, Trăirea creştină , în „I.D.M.P.” nr. 4 , Ed. Episcopiei Râmnicului şi Argeşului ,
Rm. Vâlcea , 1987, p.30.
4
Ibidem , p. 30-31.
5
Idem, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos , în „Ortodoxia” an XL (1988) , nr.2 , p.
28.
 6

expresiile concrete ale acestei deschideri ontologice a creştinului spre Dumnezeu , spre
semeni şi spre societatea semenilor săi .
Fiind , în primul rând , deschidere spre Dumnezeu , spiritualitatea creştină îşi
pune pecetea sa pe cultura , literatura şi arta celor care au creat această spiritualitate şi
se concretizează în atitudini şi acţiuni de slujire a semenului şi a societăţii acestuia , în
duhul slujirii omului de către Hristos , în vederea mântuirii şi desăvârşirii lui .
Creştinătatea veacurilor primare se consideră pe sine : „un singur neam mare” ,
iar sfinţenia , este văzută mai mult decât o virtute , o strălucire a perfecţiunii divine .
Al doilea caracter , fără de care spiritualitatea este de neconceput în Ortodoxie ,
priveşte aspectul liturgic al spiritualităţii .
Adevăratul subiect al vieţii spirituale nu este individul izolat , ci este eu-ul său
liturgic .
În esenţa ei , spiritualitatea este doxologică .
De asemenea , ea se defineşte printr-o participare la lucrarea cea tainică a lui
Dumnezeu în lume , prin sfintele slujbe, lucrarea care uneşte lumea văzută şi cea
nevăzută, aducând real pe Dumnezeu oamenilor şi menţinând real pe oameni în harul
Sfântului Duh , în Dumnezeu .
În perspectiva unităţii caracterului tradiţional şi a caracterului liturgic , despre
care vorbim , spiritualitatea apare ca o lucrare a Sfântului Duh care face din devenirea
istorică şi cosmică un eveniment al întrupării , o mişcare imensă a instaurării împărăţiei
lui Dumnezeu pe pământ .
Despre Mângâietorul le-a spus Hristos ucenicilor săi nu numai că : „rămâne la voi
şi va fi în voi” , ci şi că : „rămâne cu voi în veac”. (In. 14,16-17) .
Prin prezenţa Sfântului Duh în veac sau în istorie , Dumnezeu însuşi păşeşte ca
subiect în faţa omului , pătrunzând şi umblând în întreaga lui existenţă ; prin intervenţia
Sa , viaţa lumii dobândeşte o direcţie nouă ; prin lucrarea Sa întemeiază Biserica , după
cum creează tot ce este nou pe pământ .
Spiritualitatea , aşadar , nu poate însemna o evaziune în afara istoriei , fiind vorba
despre un dinamism care animă istoria şi o conduce spre zările veşnice .
 7

Nu de puţine ori în istoria teologiei , noţiunea de spiritualitate a fost mărginită de

ideea de taină sau mister , iar aria ei redusă la o legătură intimă dintre Dumnezeu şi om ,
prin care era vizată o comuniune de natură mistică .
Această ultimă unire era privită drept un secret al înţelepciunii divine , un plan al
destinului veşnic al omului , fără nici o implicaţie în viaţa socială .
Cu alte cuvinte , spiritualitatea era considerată numai ca viaţă religioasă trăită
personal sau , ca o religiozitate experimentată la un neobişnuit de înalt grad de tensiune
sufletească. Spiritualitatea a ajuns , de asemenea , să fie desfăcută în două
compartimente distincte : în mistică şi teologie , în experienţa personală a Tainelor
divine şi dogma mărturisită de Biserică .
Creştinul zilelor noastre îşi urmăreşte scopul vieţii într-un anume context social şi
cultural-spiritual , marcat printr-un mare număr de noutăţi în toate domeniile activităţii
umane , ceea ce constituie un apel puternic pentru recunoaşterea unei norme morale
universale .
Există în lume o aspiraţie generală spre mai multă dreptate socială între indivizi ,
între popoare , între naţiunile sărace şi bogate , manifestată prin ideea de dezvoltare
umană , integrală şi solidară .
Tocmai o astfel de aspiraţie spre dreptate , într-o lume care caută unitatea sa ,
presupune că există ceva comun şi universal între toţi oamenii şi prezent în fiecare ,
dincolo de orice particularitate. Acel conime şi universal înseamnă că toţi oamenii vor şi
trebui să se bucure de viaţă în contextul dat6 .
De aceea , ei nu se pot rupe de comunitatea în care trăiesc şi nici nu pot face
abstracţie de semenii lor , faţă de care trebuie să-şi manifeste faptele bune în perspectiva
eshatologică .
Existenţa umană este însăşi o proexistenţă , atât în faţa lui Dumnezeu cât şi a
semenilor. În aceasta este dată însăşi legătura strânsă dintre spiritualitatea ortodoxă şi
slujirea socială7 .

6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu , Trăirea creştină… p. 30.
7
Jean-Marie Aubert , Vivre en Chretien an XX-e siecle, Editions Salvator , Mulhouse , Tome I-er ;
„Le soel de la terre” , 1976 , p.150.
 8

Spiritualitatea creştină ortodoxă înseamnă viaţa de comuniune a creştinului cu

Hristos şi în Hristos , trăirea în Hristos şi conştiinţa prezenţei şi lucrării lui Hristos .
Creştinul înduhovnicit se simte ca aparţinând lui Hristos cu toată fiinţa şi viaţa sa.
Iar această apartenenţă plină de puterea Duhului Sfânt , care vine din
comuniunea cu Hristos , îl face tot mai disponibil pe creştin pentru slujirea semenului
său cu care Hristos însuşi se identifică. (Mt. 25, 40-45) .
Ca Trup al lui Hristos, Biserica nu este suma numerică a membrilor ei, ci ea este
uniunea universală cu Hristos, a ipostasurilor create pe care ea le zămisleşte într-o nouă
naştere ( Botezul ), le întăreşte şi pecetluieşte cu Duhul lui Hristos ( Mirungerea) şi le
uneşte cu Trupul şi Sângele Lui (Euharistia) .
Preotul este răspunzător în faţa lui Dumnezeu de destinul moral al credincioşilor .
De aceea raportul este exprimat şi prin imaginea „păstor” şi „turmă”.
Creştinismul , în ciuda teoriilor formulate de unii teologi apuseni , care nu pot de
altfel să nu recunoască şi ei că : „ Doctrina morală a Evangheliei este un mesaj de pace
şi de împăcare”8 , este o religie a iubirii , a dreptăţii sociale şi a păcii ; iar Biserica
noastră Ortodoxă , care a rămas credincioasă testamentului lăsat de Mântuitorul Iisus
Hristos şi de Sfinţii Părinţi este prin excelenţă : „ o Biserică a bunătăţii , a dragostei şi a
păcii”.
Metamorfoza lumii europene de la epoca medivală la epoca modernă sau
iluministă a secolului al XVIII-lea a atras după sine mutaţii considerabile pe scena
culturii europene.
De la Dumnezeu s-a trecut la om , de la teologie s-a trecut la stiinţă , şi de la
valorile spirituale s-a trecut la valorile materiale , ca tot atâtea expresii ale culturii
secularizate .
Cauza principală a acestor mutaţii spectaculare este rezultatul unor concepţii
materialiste despre univers , lipsite de suportul lor interior şi spiritual în Dumnezeu ,
capabil să menţină împreună cerul cu pământul , lumea văzută cu cea nevăzută sau
lumea naturală cu cea supranaturală .

8
Yves de la Briere, loc. cit. col.1257 .
 9

A rezultat o concepţie mecanicistă a universului , care supravieţuieşte până astăzi

în teologia eterodoxă , dar este vorba despre o concepţie care are în vedere numai lumea
văzută , separată de cea nevăzută .
În aceste condiţii , nu este de mirare că s-a pus în circulaţie teoria dublului
adevăr , a unui adevăr supranatural şi spiritual , şi a unui adevăr natural şi ştiinţific ,
care avea să ducă la conflictul dintre religie şi ştiinţă .
Concepţia mecanicistă a favorizat imensul progres ştiinţific şi tehnologic pe care
îl cunoaşte socitatea contemporană occidentală .
Dar această concepţie este cauza regresului spiritual şi moral al lumii în care
traim .
Factorii economoci , financiari şi politici au dobândit o importanţă considerabilă ,
în detrimentul preocupării de ordin spiritual .
Trăim într-o lume în care valorile materiale au triumfat asupra celor spirituale .
Pe de o parte , asistăm la victorii ale ştiinţei şi tehnicii care depăşesc cu mult cele
mai optimiste aşteptări ale veacului al XVIII-lea , dar , în viaţa lui interioară , omul se
simte prins în ghearele unor forţe iraţionale pe care nu le mai poate controla .
Explozia de violenţă şi senzualitate , care se răspândeşte peste tot în societate şi
cuprinde cercuri din ce în ce mai largi , constituie dovada concludentă a degradării
climatului spiritual al omului şi al societăţii contemporane9.
Pentru a ne da seama de consecinţele şi riscurile modernităţii pentru viaţa
Bisericii şi cea a omului contemporan , vom pune în evidenţă trei mutaţii principale pe
care modernismul le-a introdus în cultura contemporană .
În primul rând , modernitatea a transformat centrul de gravitaţie al lumii de la
Dumnezeu la om , astfel că omul se simte atât de autonom în faţa Divinităţii , încât
consideră voinţa lui Dumnezeu ca un fel de atentat împotriva propriei lui libertăţi .
În această concepţie antropocentristă , omul se realizează prin el însuşi , fără
ajutorul lui Dumnezeu .
În al doilea rând , modernitatea a introdus o separaţie artificială între domeniul
public şi cel privat , care se manifestă prin tendinţa de a elimina religia din viaţa socială
9
Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan , Editura Mitropolia Olteniei ,
Craiova , 2007 , p.17 .
 10

şi de a transforma societatea într-un domeniu rezervat , cu precădere , preocupărilor de

ordin economic , care îl determină pe om să uite de valorile spirituale , care îl înalţă
spre asemănarea cu Dumnezeu , şi să se lanseze într-o cursă frenetică după bunurile
materiale ale acestei lumi , care nu vor fi niciodată capabile să stăvilească setea lui după
eternitate .
În al treilea rând , modernitatea a separat omul de natura înconjurătoare şi l-a
transformat în stăpânul absolut al naturii , considerând că rolul omului este cel de a
impune naturii propriile lui legi , diferite de cele ale lui Dumnezeu , şi de a modela şi
exploata natura potrivit dorinţei lui de profit şi dominaţie pământească , ducând la
apariţia crizei ecologice contemporane şi putând duce la subminarea vieţii şi existenţei
umane .
Adunarea generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Canberra (1990)
consideră că modernismul şi secularizarea sunt rezultatul unei fatale erori teologice ,
care a confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie .
Cu alte cuvinte , Duhul lui Dumnezeu a fost eliminat din creaţie , iar cosmosul ,
ca şi omul , a devenit autonom10.
Cu toate acestea , au început să apară semne de speranţă acolo unde ne aşteptam
mai puţin , în domeniul fizicii fundamentale , care a depăşit existenţa lucrului în sine şi
a relaţiilor mecaniciste dintre lucruri , de cauză şi efect , promovate de fizica clasică .
Noua fizică a descoperit că nu există lucruri în sine , ci toate se află într-o relaţie
de reciprocitate , pentru a construi acea ordine interioră şi profundă a universului de
care vorbeam mai sus .
Sigur , există opinia că rezultatele fizicii cuantice pot fi interpretate şi folosite de
fiecare , după bunul său plac , aşa cum se şi întâmplă în realitate11.
Omul nu a fost creat ca să vorbească cu sine însuşi şi să se secularizeze , ci ca să
fie partener de dialog al Creatorului său şi inel de legătură între Dumnezeu şi lume , cu
rădăcini adânc înfipte în realitatea cosmică , dar şi în cea treimică , ca să transfigureze
creaţia în Hristos .

10
Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru , Omul fără rădăcini , Editura Nemira , Bucureşti , 2001 , p.15.
11
Ibidem, p.8.
 11

În această viziune teologică , lumea nu mai rămâne închisă în ea însăşi , ci

deschisă transcendentului , cu toate consecinţele care decurg de aici .

DEFINIRE
 12

Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte şi exprimă desăvârşirea credinciosului în

Hristos , ca mădular al Trupului Său tainic , Biserica.
Şi , întrucât , desăvârşirea nu se poate dobândi în Hristos , decât prin
participarea la viata Lui divino-umană , ţinta spiritualităţii ortodoxe , mântuirea şi
desăvârşirea credinciosului se realizeaza numai prin unirea lui cu Hristos şi dăltuirea
chipului lui Hristos în el. Spiritualitatea ortodoxă este o permeabilitate şi o transparenţă
a omului faţă de Hristos şi o transparenţă a lui Hristos însuşi faţă de acesta.
Ţinta sau finalitatea vieţii omului pe pământ este : mântuirea şi îndumnezeirea
lui , deci , creşterea în Hristos.
Spiritualitatea creştină ortodoxă înseamnă : viaţa de comuniune a creştinului cu
Hristos şi în Hristos.
Deci , spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea celui ce crede în Hristos ,
prin participarea la viaţa Lui divino-umană , prin unirea după har cu El şi întipărirea tot
mai deplină de chipul umanităţii Mântuitorului Hristos , plin de Duhul Sfânt.
În general , o spiritualitate adevărată e o spiritualitate vie , care angajează toată
fiinţa omului.
Ca atare , ea e alimentată de : o comuniune în rugăciune şi de manifestarea
identităţii de credinţă între mai mulţi.
Numai această comuniune încălzeşte viaţa spirituală a fiecaruia.
Spiritualitatea îi arată creştinului şi o cale pe care să înainteze la o trăire tot
mai deplină a conţinutului credinţei , sau a lui Dumnezeu , deci îl duce şi spre o ţintă.
Desăvârşirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este
conceput ca o persoană singulară , ci ca o comunitate de Persoane în desăvârşită
unitate , într-o singură Fiinţă , a omului credincios , într-o unire după har cu Acesta.
Spiritualitatea creştină ortodoxă se deosebeşte esenţial de alte spiritualităţi , prin
faptul ca are un fundament puternic în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat , Iisus
Hristos , Dumnezeu-Omul , pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile , adică de
la Adam până la sfârşitul veacurilor.
 13

Trupul Înviat al Mântuitorului Hristos este un izvor de viaţă dumnezeiască pentru

toţi în viaţa pământească , un izvor de putere , pentru a ne menţine şi a sporii şi noi în
curăţirea care duce la înviere. Hristos , primind trup , cu care S-a Înălţat la cer ,
îndeplineşte în Sine legătura dintre cer şi pământ , ca temei al îndumnezeirii vieţii
noastre , implicit al autenticei spiritualităţi.
Spiritualitatea creştină ortodoxă leagă indisolubil dogma de viaţă.
Spiritualitatea ortodoxă se fundamentează pe dogme , deoarece acestea reprezintă
unul şi acelaşi adevăr , sub diverse forme , absolut necesar pentru mântuire şi
îndumnezeire : Iisus Hristos Dumnezeu-Omul.
Spiritualitatea creştină ortodoxă se manifestă ca o spiritualitate puternic
omenească în Descoperirea dumnezeiască , aceasta fiind izvorul credinţei creştine.
 14

1. TRĂSĂTURA TRINITARĂ

Sfânta Treime este fundamentul învăţăturii şi credinţei ortodoxe despre

Dumnezeu. Credinţa în dogma Sfintei Treimi delimitează învăţătura creştină despre
Dumnezeu , de alte doctrine şi concepţii , în sensul că numai o astfel de Dumnezeire
este singura mântuitoare , ca bază a comuniunii de iubire cu noi , ca persoane în
veşnicie.
Credinţa creştină într-un singur Dumnezeu ca Fiinţă , dar în Trei Persoane :
Tatăl , Fiul şi Sfântul Duh , ne arată că Dumnezeu este transcendent şi imanent în
acelaşi timp , că este mai presus de lume , dar este în lume. 12
Mai mult decât atât , El coboară la noi cu una din Persoanele Sale , se apropie la
maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desăvârşirii , a îndumnezeirii , adică a
fi în deplină comuniune de viaţă.
Aceasta este convingerea spiritualităţii ortodoxe. Numai un Dumnezeu personal ,
care este izvorul suprem şi inepuizabil al iubirii şi care îl consideră pe om tot persoană ,
îl preţuieşte ca atare pe om şi vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii , dar fără a-i anula
libertatea de voinţă , deci numai dacă omul voieşte. 13
Desăvârşirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este
conceput ca o persoană singulară , ci ca o comunitate de Persoane în desăvârşită
unitate , într-o singură Fiinţă , a omului credincios , într-o unire după har cu Acesta.
Această comunitate desăvârşită de Persoane supreme , poate hrăni cu iubirea ei
nesfârşită şi perfectă , setea noastră de iubire faţă de ea şi între noi.
Această hrănire trebuie să o gândim dar să o şi trăim. Ca iubire desăvârşită Sfânta
Treime se poate dărui şi altor persoane dacă voiesc , împărtăşindu-le treptat din
infinitatea vieţii şi iubirii Sale , îndumnezeindu-le. Persoanele pot deveni părtaşe la
această viaţă dumnezeiască , în mod treptat.
Această dăruire a Sfintei Treimi nu poate fi trăită şi cugetată fără energiile dumnezeieşti
necreate în grade mereu sporite , căci Fiinţa însăşi este o energie comunicată , dar pe

12
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu , Sfânta Treime, în „Îndrumări misionare” , p. 107 – 108.
13
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , „Spiritualitatea ortodoxă” , p.29.
 15

care noi nu o putem trăi ca fiinţe finite decât foarte puţin , deoarece energia ce ni se
comunică este infinită. 14
Totodată , comunitatea treimică a Persoanelor dumnezeieşti nu este o iubire
uniformă a celor trei Persoane între Ele , ci o iubire de Tată , de Fiu şi o comunicare
ipostazică între Ele , în Persoana Duhului Sfânt. Iubirea nu este uniformă , căci astfel
s-ar produce monotonie. 15
Mântuirea şi îndumnezeirea celor ce cred în Hristos nu este decât estinderea
relaţiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeieşti la creaturile conştiente , adică la
persoanele umane. De aceea , Treimea se revelează în mod esenţial în opera mântuirii şi
de aceea Treimea este baza mântuirii. Dumnezeu vrea să întindă iubirea Sa de Părinte al
tuturor , ca faţă de alţi fii , prin Fiul Său.
Sfânta Treime este cea care lucrează mântuirea noastră.
În structura supremei iubiri interpersonale este dată unica posibilitate de a fi
mântuite persoanele umane. Această posibilitate este dată de Sfânta Treime prin una
din Persoanele ei : Logosul sau Cuvântul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea
vremii”. 16
Prin Fiul Său Întrupat , după al cărui chip suntem creaţi , intrăm în comuniune
filială cu Tatăl , iar prin Duhul ne rugăm Tatălui , sau vorbim cu El ca nişte fii , mai
exact , căpătăm îndrăzneala de fii în faţa lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt aduce în creaţie viaţa şi iubirea intertreimică , de fapt ridică întreaga
creaţie în planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii , care nu cunoaşte hotar în ,
Biserica Sfântului Duh , mai ales la Sfânta Euharistie , în cadrul Sfintei Treimi.
Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastră are loc prin Hristos , în cadrul Bisericii ,
plină de energiile dumnezeieşti necreate şi sfinţitoare. 17
Această lucrare este făgăduită mai întâi de Mântuitorul Hristos :

14
Ibidem , p.3-5-36.
15
Ibidem , p.36.
16
Idem , Sfânta Treime – Creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor credincioşilor , în
„Ortodoxia” , an XXXVIII (1986) , NR. 2 , p. 23-24.
17
Ibidem , p.30-31.
 16

„De mă iubeşte cineva , va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi va

veni la el şi ne vom face locaş în el”. (In.14,23).
Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare , sunt acte
de ridicare a noastră în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi , prin puterea Duhului
Sfânt. 18
Această putere ne transfigurează lăuntric şi astfel începe procesul lung al
desăvârşirii sau îndumnezeirii noastre în Hristos.
Toate rugăciunile Bisericii încep cu invocarea Sfintei Treimi , arătându-se prin
aceasta că nu se poate face nici o rugăciune cu nădejde de împlinire , fără credinţa în Ea.
Toate rugăciunile sfârşesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi , cu mărturisirea
puterii Ei , ca temei al încrederii că tot ceea ce s-a cerut , cu luare aminte se va putea
împlini.
Tot în Biserică şi la orice început bun al unei activităţi în viaţa de zi cu zi ,
credincioşii îşi fac semnul Sfintei Cruci , însoţit de invocarea Sfintei Treimi , indicându-
se prin aceasta o anumită sălăşluire a Treimii în fiinţa lor.
Prezenţa lucrătoare a Sfintei Treimi în Biserică , pe care o mărturisesc epistolele
Sfinţilor Apostoli , e făcută eficientă în toate timpurile , prin rugăciunile de cerere , de
laudă , de mulţumire , de mărturisire şi de binecuvântare a lui Dumnezeu din partea
preotului şi credincioşilor , ca şi prin binecuvântările preotului adresate credincioşilor.
Fiind sursa inepuizabilă de iubire jertfelnică , de energii dumnezeieşti necreate ,
Sfinta Treime este bază , a spiritualităţii creştine autentice.
Viaţa noastră duhovnicească are ca punct de plecare comunicarea de viaţă şi
iubire treimică , se menţine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfânt , este ajutată în
nevoinţele ascetice şi în toate faptele bune săvârşite faţă de fraţii noştri întru Hristos , iar
când se ajunge pe culmile cele mai înalte ale acestei trăiri , este cea care o menţine
într-un progres nesfârşit.

18
Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă , Ed. Institutul Biblic şi de Misiune , Buc. , 1978 , p. 287.
 17

2. TRĂSĂTURA HRISTOLOGICĂ

Spiritualitatea creştină ortodoxă se deosebeşte esenţial de alte spiritualităţi prin

faptul că are un fundament puternic în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat , Iisus
Hristos , Dumnezeu – Omul , pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile , adică
de la Adam până la sfârşitul veacurilor.
Urcuşul duhovnicesc al creştinilor are ca normă , dar şi ca o cale adevărată , pe
Mântuitorul Hristos , aşa cum El Însuşi ne-a spus : „Eu sunt calea…” (In.14,6)
Nimeni nu poate urca pe treptele desăvârşirii morale , având altă cale în afară de
Hristos şi nimeni nu poate ajunge pe o altă cale în afară de a Lui.
Iar legătura noastră ontologică cu Mântuitorul Hristos se realizează şi se întăreşte
prin Duhul Său cel Sfânt. De aceea Ortodoxia a preferat , mai ales în perioada Sfinţilor
Părinţi şi în scrisul filocalic al marilor trăitori ai unirii cu Dumnezeu , să folosească
termenii de : „viaţă în Hristos” , de : „viaţă în Duh” , de : „viaţă duhovnicească” , de :
„viaţă în Dumnezeu” , tocmai pentru a îndruma viaţa creştinului în procesul desăvârşirii
morale , indiferent pe ce treaptă s-ar afla.
Ţinta finală a acestei trăiri în Hristos este îndumnezeirea , a cărei realizare este
posibilă prin actele mântuitoare şi Evanghelia de – viaţă – dătătoare , patimile cu jertfa
pe cruce , Învierea şi Înălţarea la ceruri întru slava de-a dreapta Tatălui.
Prin aceste acte , Mântuitorul Hristos reface dialogul dintre om şi Dumnezeu ,
făcut posibil de data aceasta , de marea chenoză răscumpărătoare a Fiului lui
Dumnezeu. 19
Întruparea şi îndumnezeirea , pentru unii Sfinţi Părinţi , sunt noţiuni şi realităţi
oarecum echivalente şi se implică reciproc în spiritualitatea creştină ortodoxă.
Firea omenească a Mântuitorului Hristos a intrat într-un proces de îndumnezeire
treptată de la întrupare până la înviere , când s-a umplut deplin de energiile
îndumnezeitoare ale Duhului Sfânt , dar numai după învierea Sa.

19
Pr. Asist. Nicolae Stoleru , Spiritualitatea ortodoxă şi slujirea creştină , Bucureşti , 1991
 18

Îndumnezeirea firii omeneşti , deşi dată în întruparea Sa , este realizată şi

progresiv de-a lungul întregii Sale vieţuiri pământeşti , prin patimă , jertfă pe Cruce ,
înviere şi înălţare.20
Dumnezeu coboară în lume şi Se întrupează , rămânând în continuare
Dumnezeu adevărat şi făcându-Se om adevărat , întru toate asemenea nouă , afară de
păcatul strămoşesc (Fil.2,6-7) şi omul care rupsese dialogul cu El se ridică spre
plenitudinea vieţii dumnezeieşti , devine dumnezeu după har , pentru că unirea celor
două firi , dumnezeiască şi omenească , în ipostasul Logosului , adică a Fiului întrupat ,
a fost hotărâtă încă din veci în sfatul lui Dumnezeu , căci acesta a fost scopul ultim
pentru care lumea a fost creată din nimic. 21
Prin întrupare , Fiul lui Dumnezeu a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina
22
lui actualitate , adică la deplina lui comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii umani ,
căci prin întrupare are loc nu numai o refacere ontologică , ci şi o înnoire şi o creştere
ontologică a chipului dumnezeiesc aflat în om.
Astfel , Fiul lui Dumnezeu rămâne cu această calitate şi atunci când se
întrupează , iubirea Sa filială faţă de Tatăl umplând umanitatea Sa.
Dar prin umanitatea Sa , care astfel este şi a noastră , se umple de iubire filială
întreaga fire , în mulţimea ipostasurilor sale , iar chipul nostru devine tot mai mult
chipul lui Hristos , adică după chipul Cuvântului întrupat , deci : „făptura nouă”. (II
Cor.5,17) 23
Prin Întrupare Mântuitorul Hristos „se face ontologic firea umană asumată” şi
anume o reface , cum spune acelaşi Sfânt Maxim – „în conformitate cu ea însăşi” , căci
„devenind om am păstrat liberul arbitru în impasibilitatea păcii cu natura”. 24 Deci , Fiul
lui Dumnezeu a luat firea omului , dar nu lipsită de voinţa lui. 25
20
Pr. Prof. Dr.Dumitru Radu ,Iisus Hristos Mântuitorul lumii ,în „Îndrumări misionare” , p. 331.
21
Sf. Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie , 60 P.G. 90 , col. 621 AB , p.101.
22
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. 1 , pag. 408.
23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu , Mântuirea – a doua creaţie , în „Ortodoxia” , an XL (1986) , nr. 2 , p.
54-551.
24
Sf. Maxim Mărturisitorul , Exposito in Orat. Dominne. P.G. 90 , 977.
25
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu , Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul , în „Ortodoxia” , an XL
(1988) , nr. 3 , p.68.
 19

Asumată în persoana Fiului Său cu voia Lui , voia umanului a devenit voie a
Lui , fără să fie anulată , a devenit nu voia firii Lui dumnezeieşti , căci aceasta ar fi
anulat-o ca voie omenească.
Se dovedea prin aceasta , scopul înalt pentru care firea umană a fost înzestrată cu
o voinţă proprie.
Libertatea cu care este înzestrată firea omenească , deci şi voinţa , este una din
caracteristicile esenţiale ale chipului dumnezeiesc din fiecare şi se referă la sufletul
omului , dar în strânsă legătură cu trupul.
În ele se mişcă multe impulsuri , sub influenţa diferitelor împrejurări , dar
principal este ca socotinţa şi alegerea să se conformeze raţiunii firii integrale.
Persoana umană , mişcându-Se în conformitate cu firea din sine şi din alţii , se
mişcă în conformitate cu voia lui Dumnezeu , prin puterea iubirii care izvorăşte de la
Dumnezeu Cel în Treime.
De aici rezultă că Dumnezeu , a creat pe oameni înzestraţi cu o voinţă , care este
ajutată de iubirea lui ca să se dezvolte în unitate între ei şi cu El.
Atunci când însă , oamenii au fost mânaţi de unele impulsuri unilaterale din ei ,
sub atracţia unor aspecte ale lumii , văzute unilateral , au ajuns la socotinţe şi alegeri
contrare unităţii dintre ei şi cu Dumnezeu : Însuşi Fiul lui Dumnezeu a luat firea
omenească , în Persoana Sa , ca să concretizeze voinţa ei în mişcări conforme cu
integritatea ei şi cu voia lui Dumnezeu ca să atragă şi pe cei făcuţi semenii Săi în
această unitate. 26
Prin întrupare a avut loc o reînnoire ontologică , precum şi una morală , datorită ,
în primul rând , restabilirii şi aprofundării cunoaşterii lui Dumnezeu , prin
redescoperirea raţiunilor divine aşezate în lucruri , în făpturi , de către Logos , încă de la
început şi prin subţierea opacităţii înseşi a lumii , săvârşită prin înnoirea şi
îndumnezeirea firii umane din ipostasul Logosului întrupat.
În al doilea rând are loc o refacere şi o creştere a conţinutului cunoaşterii lui
Dumnezeu Cel în Treime şi prin descoperirea directă a lui Dumnezeu în Cuvântul
întrupat : „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui ,
slava ca a Unuia – Născut din tatăl , plin de har şi de adevăr. (In.1,14)
26
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Teologia Dogmatică , p. 68-69.
 20

Mântuitorul Hristos este persoana Care cuprinde în Sine totul , de la Dumnezeire

până la materia îndumnezeită a cosmosului , prin firea omenească , legată organic cu ea
prin Trupul Său . Şi prin primirea Lui în ei , înşişi , oamenii îşi realizează aspiraţia lor
de cuprindere a Totului şi de îndumnezeire prin ei a cosmosului .
Deschiderea noastră spre viaţa spirituală şi deci posibilitatea spre desăvârşire ,
mărire , îndumnezeire , a fost realizată de Mântuitorul Hristos prin învăţătura şi pilda Sa
de slujire ca Proroc – Învăţător , prin jertfa Sa de bună voie pe cruce ca Arhiereu şi prin
puterea şi stăpânirea absolută pe care a exercitat-o ca Împărat asupra întregii făpturi.
În viaţă şi în învăţătura Sa , El ni se descoperă ca model de sfinţenie demn de
urmat.
Sf. Maxim Mărturisitorul spune că în acest sens : „Cel ce iubeşte pe Hristos ,
desigur că-L şi imită după putere” 27 , căci : „Cum prin fire este numai El , iar bun prin
hotărârea liberă a voinţei este numai cel ce imită pe Dumnezeu”. 28
Acelaşi părinte arată că toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi trebuie să ţină
poruncile Mântuitorului Hristos împreună cu dreapta credinţă.
„Căci toate poruncile Domnului ni s-au dăruit împotriva a toată calea cea
nedreaptă”. 29
Chipul Mântuitorului Hristos , în poruncile evanghelice , ne apare aspru când ni
se oferă în porunci sau când ne spune că singurul drum spre bine este prin ele.
El este ascuns în aceste porunci şi în strădania pentru dobândirea virtuţilor , nu
numai ca normă , ci şi ca putere personală ce lucrează în ele.
Poruncile date de Mântuitorului sunt valabile în orice clipă şi , în strădania
noastră pentru împlinirea lor , se află mereu ajutorul său.
În învăţătura pe care ne-o dă , Mântuitorului Hristos se interpretează pe Sine ca
ţintă finală şi desăvârşită pentru noi , deoarece El este adevărul şi proorocia în
persoană , prezentându-ne în mod real starea de sfinţenie realizată de credincios în El.
Pentru aceea se dă pildă pe Sine : „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima
şi veţi avea odihna sufletelor voastre”. (Mat. 11,29)

27
Sf. Maxim Mărturisitorul , A patra sută a capetelor despre dragoste , 55 , în Filoc. Rom. , Vol. II , p.107.
28
Ibidem , 90 , p. 114.
29
Idem , Cuvânt ascetic , în „Filoc. Rom.” , vol. II , p. 2-3 .
 21

Predica Mântuitorului Hristos este chemarea adresată oamenilor ca să primească

împăcarea lui Dumnezeu , care începe de la întruparea Sa , aceasta fiind unicul drum al
vieţii lor adevărate , pentru dobândirea vieţii veşnice , a îndumnezeirii. 30
Sf. Maxim afirmă referitor la aceasta : „De vrei să afli calea care duce la viaţă ,
caut-o în „Cale” şi acolo o vei afla”, adică în „Calea” care a zis : „Eu sunt Calea ,
Adevărul şi Viaţa”. (In.14,6)
Dar caut-o în mare osteneală căci puţini sunt cei care o află”. (Mat.7,14) 31
Crucea lui Hristos semnifică o nouă treaptă de ridicare şi de înţelegere
duhovnicească a întregii vieţi a creştinului ortodox şi de aceea constituie un temei al
spiritualităţii creştine ortodoxe.
Fără această jertfelnică dăruire de Sine a lui Dumnezeu , prin Hristos viaţa nu ar
fi fost deplină , spiritualitatea creştină nu ar fi stat pe adevăratele-i fundamente.
Căci , prin Crucea lui Hristos a fost omorâtă în noi duşmănia (Efes.2,16) , am fost
împăcaţi cu Dumnezeu şi totodată între noi , jertfa înseamnă dăruire totală a lui
Dumnezeu prin renunţare la egoism. 32
Fără Crucea lui Hristos , adevărata comuniune cu Dumnezeu , adevărata
spiritualitate nu ar fi fost restabilită , căci la Tatăl omul nu putea să intre decât în stare
de jertfă curată .
Aceasta nu putem să o aducem noi ca oameni şi de aceea Fiul lui Dumnezeu , om
asemenea nouă , în afară de păcat , S-a dus Tatălui ca o asemenea jertfă curată , pentru a
ne atrage şi pe noi în jertfa Sa şi a ne imprima şi nouă puterea stării de jertfă prin unirea
Lui cu noi , ca astfel , să putem intra şi noi cu El la Tatăl , aşa cum spune Sf. Apostol
Pavel (Efes.2,18; 3,12) , şi odată cu intrarea , avem împăcarea sau pacea între noi şi
Dumnezeu , şi între noi laolaltă .
Prin Crucea lui Hristos ca supremă dăruire a Lui ca om , este omorât în noi , în
mod real , duşmănia care ne-a fărâmiţat firea şi ne-a pervertit chipul , rugând astfel

30
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu , Mântuirea obiectivă sau Răscumpărarea , în „Îndrumări misionare” , p.
346-347 .
31
Sf. Maxim Mărturisitorul , A patra sută…, p. 72 .
32
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu , Aspectul…, p. 101 .
 22

comuniunea noastră cu Dumnezeu şi cu semenii şi lipsindu-ne de viaţa spirituală

autentică. 33
Prin jertfa Crucii , Mântuitorului Hristos dobândeşte şi iubirea lui Dumnezeu
pentru firea decăzută a omului.
Manifestând prin jertfă voinţa de a se dărui cu totul lui Dumnezeu , Mântuitorul
Hristos reface chiar prin aceasta , firea omenească din starea sa decăzută.
În jertfa Mântuitorului Hristos sunt două aspecte şi două direcţii nedespărţite ale
jertfei : spre Dumnezeu , şi spre firea omenească din Persoana Fiului întrupat , şi prin
ea din noi toţi. 34
Pe verticală , jertfa de pe Cruce restabileşte comuniunea între Dumnezeu şi om ,
adevărata viaţă spirituală , iar
Pe orizontală restabileşte însăşi firea umană decăzută în egoismul şi în
învârtoşarea ei în faţa lui Dumnezeu şi în mulţimea indivizilor care o fărâmiţează , aşa
cum a afirmat Sf. Maxim Mărturisitorul.
Ascultarea şi moartea Mântuitorului Hristos a avut eficienţa ontologică de
ridicare a firii Lui umane din stricăciune şi moarte , pentru că El nu a fost numai om , ci
Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Un simplu om nu putea să mântuiască pe alţii sau pe sine prin activitatea sa
morală şi prin moarte.
În realitate, numai prezenţa efectivă a puterii dumnezeieşti este cea care dă viaţă
oricărei creaturi , aşa precum lipsa ei produce moartea întregii creaturi.
Activitatea morală este doar o condiţie de cooperare a omului , cerută de puterea
dumnezeiască , ca lucrarea ei să fie efectivă. Această activitate este stimulată şi
susţinută tot de puterea dumnezeiască şi este mijlocul prin care se manifestă puterea
dumnezeiască.
În încordarea biruitoare a firii umane în moartea Mântuitorului Hristos este
prezent lucrător ipostasul divin , precum şi în întărirea firii umane înseşi , prin triumful
spiritului asupra trupului , a vieţii asupra morţii.

33
Idem , Mântuirea – a doua creaţie , p. 58 .
34
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Teologia Dogmatică Ortodoxă , p. 131 .
 23

Această jertfă a Mântuitorului Hristos este jertfă în veci , dar în acelaşi timp este
şi locul în care este sălăşluită slava şi puterea dumnezeiască , destinată nouă chiar de la
facerea lumii.
Jertfa de pe Cruce , din marea iubire a lui Dumnezeu pentru noi , a fost absolut
necesară pentru mântuirea şi îndumnezeirea noastră , pentru ca să avem acces din nou la
sfinţenie , în comuniune de viaţă şi iubire.
Ea s-a transformat în izvor de viaţă pentru toţi cei cuprinşi în umanitatea Sa
îndumnezeită , dându-le puterea să înfăptuiască virtutea care , săvârşită consecvent ,
înseamnă esenţa adevăratei spiritualităţi.
În strânsă legătură cu Întruparea şi Crucea se află Învierea lui Hristos , care le
continuă şi redă în acelaşi timp comuniunea omului cu Dumnezeu , considerată o nouă
creaţie sau a opta zi a creaţiei , adică un dar total care vine de la Dumnezeu , care
înnoieşte pe om şi desăvârşeşte unirea lui Dumnezeu cu toţi oamenii.
Învăţătura ortodoxă , fidelă gândirii Sfinţilor Părinţi , stăruie mult asupra
aspectului antologic al Învierii lui Hristos , privind firea Lui omenească , cu răsfrângeri
asupra întregii firi omeneşti , precum şi asupra creaţiei. 35
Trupul înviat al Mântuitorului Hristos :
Este un izvor de viaţă dumnezeiască pentru toţi în viaţa pământească , un izvor de
putere şi de curăţire.
Este un izvor de putere pentru a ne menţine şi a spori şi noi în curăţirea şi
pneumatizarea care duce la înviere.
De aceasta ţine progresul într-o transparenţă care , fiind o continuă personalizare
şi întărire a persoanei noastre , este în acelaşi timp o întărire a adevăratei comuniuni
între noi şi Dumnezeu şi între noi înşine , comuniune care stă la baza adevăratei
spiritualităţi. 36
Hristos, primind trup, cu care S-a înălţat la cer , îndeplineşte în Sine legătura
dintre cer şi pământ , ca temei al îndumnezeirii vieţii noastre , implicit al autenticei
spiritualităţi.
Prin Înviere , umanitatea lui Hristos a fost total străbătută de viaţa Duhului .
35
Paul Evdochimov , op. Cit. p. 187 .
36
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Teologia Dogmatică Ortodoxă , pg. 68 .
 24

Hristos Îl are acum şi ca om , în mod deplin pe Duhul Sfânt în Sine , pe care Îl

avea din veci , după Dumnezeire . Mântuitorul Hristos pătrunde acum cu trupul prin
uşile încuiate la Sfinţii Apostoli , sau poate să se facă nevăzut din faţa lor în Eman.
În aceste arătări El iradiază din trupul Său celor din jur putere şi slavă
dumnezeiască şi Se face cunoscut într-o transparenţă luminoasă care , de cele mai multe
ori covârşeşte trupul şi numai când voieşte îl face vizibil , dar şi atunci străluminat de
puterea Sa divină ca Persoană. 37
Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie arătarea puterii dumnezeieşti
în trup şi anume , în trupul Cuvântului întrupat. Sfinţii Părinţi arată că El n-a fost înviat
ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totală neputinţă , ci din faptul că şi-a
manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu trupul , în sfărâmarea porţilor iadului
şi în eliberarea de acolo a celor ce au nădăjduit mai înainte de venirea Lui.
El învinge iadul cu sufletul Său omenesc , dar unit cu Dumnezeirea şi de aceea nu
poate fi reţinut în iad , ci scapă de el şi prin puterea lui dumnezeiască eliberează din iad
şi sufletele celor care au crezut mai înainte în făgăduinţele despre menirea Lui , ale
celor ce au contemplat în logosul vestit din Vechiul Testament intenţia venirii Lui în
trup. 38
În Hristos Cel înviat este viaţa dumnezeiască pentru că în El este şi moartea
omului luat în El însuşi şi amândouă acestea sunt active şi în noi.
„Noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Hristos ca şi viaţa Lui să se arate în
trupurile noastre” (II.Cor.4,10).
Din puterea morţii , dar şi învierii Lui , murim păcatului şi înviem lui Dumnezeu.
Deducem de aici că trupul lui Hristos cel înviat este un trup ridicat la deplina
transparenţă duhovnicească şi în această calitate s-a umplut de sfinţenie , de
îndumnezeire , aflându-se aşa în faţa Tatălui.
Prin Înviere , prin faptul că trupul Lui transparent , iradiant de iubire , ne
pătrunde , Însuşi El ne-a devenit propriu împreună cu sufletul şi cu Dumnezeirea din El.

37
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu , Mântuirea a doua creatie , p. 60 .
38
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei , în „M.O.” , nr. 5-8 ,
p. 738.
 25

Iar noi , înduhovnicindu-ne , am devenit proprii lui Hristos , întrucât ne-am

deschis Lui prin credinţă şi comuniune. Cei ce se află în strânsă comuniune cu
Mântuitorului Hristos primesc prin Duhul o lărgime în viaţa şi cunoştinţa lor , din
lărgimea vieţii Fiului ca om , înaintând spre statura spirituală a lui Hristos ; viaţa Lui a
devenit viaţa noastră şi incoruptibilitatea trupului Său înviat lucrează în noi în vederea
învierii noastre. 39
În perspectiva învierii avem puterea spirituală să ducem adevărata luptă cerută de
ea : lupta împotriva patimilor , lupta pentru sensibilizare , pentru transparenţă , pentru
comuniune , pentru asemănarea cu Hristos , puterea Celui Care a înviat susţinându-ne
pe ceastă cale .
Astfel , Învierea Mântuitorului Hristos este alt temei fundamental al spiritualităţii
creştine ortodoxe.

3. TRĂSĂTURA PNEVMATOLOGICĂ

39
Idem , Teologia Dogmatică Ortodoxă , p. 178.
 26

Ceea ce deosebeste esential spiritualitatea creştină de orice altă spiritualitate

este , în afară de faptul ca ea nu afirmă identificarea omului cu dumnezeirea sau cu
esenţa totală , caracterul ei hristologic.
Legătura noastră cu Hristos se realizează şi se întăreşte prin Duhul cel Sfânt al
Lui.
Iisus Hristos care este singurul ,,Mijlocitor,, , pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor
, ca scara spre Sine.
Iisus Hristos este puntea întinsă de la Dumnezeu până pe tărâmul umanităţii
noastre , prin ipostasul Său cel unul , care întruneşte şi natura dumnezeiască şi pe cea
omenească.
Duhul aduce în creaţiune viaţa şi iubirea intertreimică , ridică creaţiunea în
planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii.
Prin Duhul Sfânt noi suntem ridicaţi în lumea dumnezeiască , sau lumea
dumnezeiască pătrunde în noi . Aceasta ne preschimbă.
Un alt temei al spiritualităţii autentice îl constituie şi Înălţarea la cer şi şederea
de-a dreapta Tatălui întru slavă.
După învăţătura ortodoxă Învierea şi Înălţarea sunt două acte mântuitoare
distincte , dar aflate în strânsă legătură.
În Hristos omul este condus de Dumnezeu , susţinătorul universului , spre
îndumnezeirea în care se află El.
Ţinta ultimă a lucrării Mântuitorului Hristos este , să învingă moartea universală ,
adică să ridice întreaga creaţie din starea de slăbiciune extremă pe care a produs-o
despărţirea ei de izvorul vieţii care este Dumnezeu : înseamnă întărirea spiritului nostru
din Duhul dumnezeiesc ce iradiază din El , în aşa măsură încât să învingă supremaţia
automatismului unei naturi care duce spre moarte.
Iar aceasta se face prin ridicarea oamenilor în comuniunea desăvârşită cu
Dumnezeu Cel în Treime , infinit în puterea Lui spirituală.
Ridicat din nou la slava şi la autoritatea deplină a Dumnezeului , Omul – Hristos
rămâne totuşi om , mai exact omul model la care trebuie să ajungem cei ce credem în
El. 40
40
Ibidem, p. 188
 27

Prin Înviere şi Înălţare , dar mai ales după Înălţarea la ceruri întru slavă de-a
dreapta Tatălui , Trupul Mântuitorului Hristos este pe deplin pneumatizat , înnoit total.
Înălţarea la ceruri a constituit îndumnezeirea supremă a omenirii Lui , care
înseamnă suprema sensibilizare şi transparenţă a acesteia pentru Tatăl ceresc (de fapt
pentru întreaga Sfântă Treime) şi pentru oameni. 41
Sălăşluirea deplină a Mântuitorului Hristos numai în inimile celor ce iubesc pe
Dumnezeu are loc după ce s-au curăţat de egoismul pasiunilor , prin împlinirea
poruncilor Lui , deci s-au făcut transparenţi Duhului Sfânt din Hristos şi orizontului
pneumatic infinit în care se află Hristos.
Astfel , Înălţarea lui Hristos înseamnă ridicarea lui ca om la treapta de supremă
eficacitate asupra celor ce cred. 42
El este prezent cu Tatăl în fiinţa intimă a credincioşilor , prin Duhul Sfânt şi are
astfel , ca Dumnezeu , o eficienţă nemăsurată în ei , încă din viaţa aceasta , dacă aceştia
se străduiesc pentru curăţirea lor de păcatele şi de patimile care îi închid în ei înşişi.
Prin aceasta sunt ţinuţi în unitate şi conduşi pe calea sfinţeniei , după asemănarea
sfinţeniei trupului lui Hristos , a cărui stare de pneumatizare culminantă este o stare de
iradiere a Duhului Sfânt , aflat în deplinătatea Lui în acest trup desăvârşit transparent43.

4. TRĂSĂTURA COMUNITAR-ECLEZIALĂ

41
Ibidem, p. 189
42
Ibidem, p. 190
43
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu , Învăţătura despre Biserică , în „Îndrumări misionare” , p.386 .
 28

Progresul omului în viaţa cea nouă în Hristos are loc în comunitatea teandrică a
Bisericii , însufleţit de energiile dumnezeieşti necreate.
Acolo unde este Hristos prezent în Sfintele Taine , în ierurgii sau alte rugăciuni
ale Bisericii , acolo este Biserica plină de duhul comuniunii cu El , sau numai Biserica
împărtăşeşte pe Hristos , ca Trup al Lui , prin mijlocirea Sfintelor Taine , sau a altor
rugăciuni.
Mădular al lui Hristos nu poate deveni şi nu poate rămâne cineva , decât dacă se
încorporează şi face parte din Trupul tainic al Lui , ca ansamblu bine orânduit al multor
mădulare.
Astfel , spiritualitatea ortodoxă are şi un aspect comunitar – sobornicesc.
Acesta s-ar traduce în temeni simpli prin angajarea unuia pentru altul , pentru a
obţine mântuirea , sfinţirea sau îndumnezeirea.
Marele teolog A. Homiakov a atras atenţia asupra acestei caracteristici esenţiale a
spiritualităţii ortodoxe : Ştiu că atunci când unul din noi cade , cade singur , dar de
mântuit nu se mântuieşte nimeni singur ; cine va fi mântuit , va fi mântuit în Biserică ,
fiind mădular al ei , în unire cu ceilalţi credincioşi . Dacă cineva iubeşte , el este în
obştea iubirii . Dacă cineva crede , se găseşte în obştea credinţei . Se roagă cineva ? Este
în obştea rugăciunii… Dacă este un credincios al Bisericii , rugăciunea ta este
trebuitoare pentru toţi credincioşii ei . Dacă renunţi la obşte , mori , nu mai eşti mădular
al ei . Sângele Bisericii este rugăciunea pentru ceilalţi , iar duhul acestei rugăciuni este
lauda şi răsplata Domnului. 44
Biserica este trupul subornicesc , comunitar sau social al lui Hristos în care El se
prelungeşte şi lucrează sau care este alcătuit din toţi aceea care s-au încorporat în
Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt în Taine , după ce au auzit şi primit Cuvântul lui
Dumnezeu , întocmai ca aceea „ca la trei mii de suflete care s-au adăugat” apostolilor ,
ucenicilor şi fraţilor în ziua Cinzecimii (F.A.1,13, 14; 2,1-4, 9-12) .
Biserica este un trup , un tot , care nu anulează mădularele , ci , dimpotrivă , le
afirmă şi ele se afirmă reciproc : „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în
parte” (I Cor. 12,27) 45.

44
Ibidem , 191-192 .
 29

Hristos şi umanitatea sunt aşa uniţi în Biserică , încât nici Hristos şi nici
umanitatea nu pot fi văzuţi sau concepuţi unul fără celălalt , sau altfel spus – unul
cheamă şi implică pe celălalt .
De aceea , Hristos este capul Bisericii , iar umanitatea , adică cei încorporaţi
personal în Hristos , Biserica , ca trup al lui Hristos , extins peste veacuri 46 .
Poziţia specială a lui Hristos în Biserică constă esenţial în aceea de cap al
Bisericii (Col. 1,18) , de factor care uneşte pe credincioşi cu Sine ca pe un trup al Său şi
în calitate de izvor de putere şi model după care se orientează şi de care se umplu şi se
imprimă cei incorporaţi în El , făcându-Se tot mai mult după chipul Lui .
În cadrul Bisericii se trăieşte intens frăţietatea , conştiinţa că toţi sunt fiii aceluiaşi
părinte , că împărtăşesc acelaşi curs al vieţii pământeşti , în acelaşi duh al iubirii , având
a urma acelaşi drum , spre aceeaşi ţintă , desăvârşirea creştină .
De aceea , nimeni nu va fi lăsat în părăsire . Slăbiciunea fratelui va fi slăbiciunea
mea şi tăria mea va fi tăria lui 47.

CAPITOLUL VI : BISERICĂ ŞI LUMEA CREŞTINĂ

45
Dr. Antonie Plămădeală , Mitrop. Ard . , Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă , Sibiu ,
1983 , p. 100 .
46
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu , Învăţătura despre Biserică , în „Îndrumări misionare” , p.386 .
47
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Teologia Dogmatică Ortodoxă , p. 209 .
 30

„ Biserica văzută este semnul Bisericii nevăzute , ierarhia pământească este

simbolul ierarhiei cereşti . Dar simbolul presupune infinitul , situat în chip necesar
dincolo de el . Biserica aşa cum s-a actualizat şi s-a întrupat în istorie , nu epuizează
infinitul .
Infinitul nu se întrupează total în mărginit . Biserica este Trupul lui Hristos , care
cuprinde infinitul vieţii cosmice , căci el însuşi este cosmic . Tainele şi dogmele sunt
expresia văzută a vieţii misterioase a corpului cosmic al lui Hristos” 48 .
Deoarece Biserica este prezenţa vizibilă a lui Hristos pe pământ , este Dumnezeu
etern în temporalitate , înseamnă că Biserica este singura sfântă şi sfinţitoare , singura
învăţătoare a adevărului şi înzestrată cu puterea harului .
O altă consecinţă a acestui fapt este că Biserica nu va pieri niciodată .
Credinţa aceasta în faptul că Biserica este nepieritoare ne-a dat-o însuşi Hristos ,
care spune că : „porţile iadului nu vor birui niciodată Biserica” şi care făgăduieşte
Apostolilor pe Sfântul Duh , continuator al operei Sale dumnezeieşti .
Un alt adevăr de mare valoare pentru înţelegerea exactă a operei Bisericii este că
mântuirea nu se poate dobândi decât printr- însa , adică prin Hristos .
Biserica este extensiune a vieţii divine în persoanele umane , făcută posibilă prin
moartea şi învierea lui Hristos .
Este o singură Biserică , fiindcă este un singur Dumnezeu , cu care se intră în
comuniune prin Duhul lui Hristos Cel Înviat . După formula paulină , Biserica este
trupul tainic al Domnului Hristos .
Biserica este un organism teandric în care viaţa umană se uneşte cu viaţa divină
imitându-o pe aceasta , după modelul arătat de Fiul lui Dumnezezu .
„ Şi le-am făcut cunoscut numele Tău , şi-L voi face cunoscut , ca iubirea cu care
Mai iubit Tu să fie în ei şi Eu întru ei .” (Ioan 17, 26) .
Prin Fiul , iubirea intertreimică se extinde între oameni şi tot prin El , aceştia sunt
ridicaţi la Dumnezeu Tatăl .
Se poate vedea neasemuita măreţie a Fiului Întrupat , Capul trupului Său celui
tainic , Biserica , şi opera Lui , a Celui care ridică pe oameni , prin Jertfa Sa deplină , în

483
N.Berdiaev. L eglise et le monde in Esprit et liberte, pag. 352
 31

uniunea Sfintei Treimi şi Care , totodată , coboară Treimea în oameni , întreţesându-le

iubirea reciprocă .
Biserica este una şi unică , anume Biserica lui Hristos , El însuşi anunţând
Apostolilor : „ Pe această piatră voi zidi Biserica mea” ( Matei 16, 18) , ceea ce
înseamnă că El va întemeia o singură , unică Biserică .
Biserica este una şi unică , întrucât unul este Dumnezeu , unul este Iisus Hristos ,
Capul şi Întemeietorul ei , unul este Duhul Sfânt sălăjluit în ea , una este Treimea cea de
o fiinţă şi nedespărţită de unde şi necesitatea unităţii esenţiale a comuniunii de viaţă cu
Dumnezeu , care este Biserica .
Unitatea fiinţială a Bisericii este o extensiune a unităţii dumnezeieşti : „Este un
singur Trup şi un singur Duh , precum şi chemaţi aţi fost într-o singură nădejde ; este un
Domn , o credinţă , un Botez , un Dumnezeu şi Tatăl tuturor , care este peste toate şi în
voi toţi.” ( Efes, 4, 4-6) .
Deoarece Biserica este prezenţa vizibilă a lui Hristos pe pământ , este Dumnezeu
etern în temporalitate , înseamnă că Biserica este singura sfântă şi sfinţitoare , singura
învăţătoare a adevărului şi înzestrată cu puterea harului .
Sfinţii Părinţi au afirmat tot timpul că mântuirea se dobândeşte prin Duhul Sfânt ,
care este în Biserică .
Sfântul Ciprian arată că nu poate cineva să aibă pe Dumnezeu ca Tată , dacă nu
are Biserica ca mamă .

A.- Ortodoxă

Biserica este puterea şi conducerea vieţii dumnezeieşti în viaţa omenească , deci

ea este identică cu împărăţia lui Dumnezeu pe pământ . Această împărăţie a fost
întemeiată de Mântuitorul şi ea se manifestă ca învăţătoarea adevărului şi distribuire a
Harului .
Biserica este o uniune strânsă a elementului dumnezeiesc şi a celui omenesc .
Uniunea cu Hristos este tainică , însă se efectuează în cadrul văzut al Bisericii .
În Biserică se formează şi se alimentează viziunea lui Dumnezeu , se primeşte
adevărata învăţătură şi se face educaţia morală a omenirii , aşa cum spune Sfântul
 32

Apostol Pavel : „ Casa lui Dumnezeu este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi
temelie a adevărului.” ( I Timotei 3,15) .
Deci , Biserica instituită , credincioşi şi ierarhie , este fiinţă pozitivă , vizibilă ,
istorică .

B.- Protestantă

Protestanţii , admiţând predestinaţia în actul mântuirii şi faptul că Biserica este

formată numai din cei drepţi şi sfinţi , au tras concluzia că Biserica este indivizibilă .
În timpurile moderne , poziţia protestantă s-a modificat şi unii teologi admit
caracterul văzut al Bisericii .

C.- Romano-Catolică

Biserica Romano-Catolică are un caracter aristocratic .

În ea se văd şi astăzi diferenţieri între oameni , iar în Evul Mediu exista o întreagă
scară de valori sociale . Acest lucru nu se poate vedea în Biserica Ortodoxă .
Noi trăim după viziunea Sfântului Isaac Sirul , care se îndreaptă spre lumea
suferindă şi nu spre lumea triumfătoare sau dominantă .
Noi ne bucurăm de biruinţa sfinţilor şi drepţilor pentru că vedem în ei triumful
întregii omeniri înaintea lui Dumnezeu

CAPITOLUL II :

SFÂNTA TAINĂ A PREOŢIEI

 33

PREOŢIA SACRAMENTALĂ

Spre deosebire de celelalte Taine în care Harul dumnezeiesc se împărtăşeşte

credincioşilor prin preot în calitate de săvârşitor al acestora , preoţia sau hirotonia este
Taina prin care o persoană e consacrată în scopul de a săvârşi toate celelalte Taine , ca
reprezentant văzut al lui Iisus Hristos , adevăratul săvârşitor al tuturor Tainelor .
Aşadar , Preoţia sau Hirotonia este Taina în care , prin punerea mâinilor
episcopului şi prin rugăciune , Harul divin se pogoară asupra unui candidat anume
pregătit , sfinţindu-l şi aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti , împărtăşindu-i
acestuia puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu , de a săvârşi lucrările sfinte şi de a
conduce pe credincioşi pe calea mântuirii .
Precum se poate vedea , hirotonia este Taina prin care cel ce a primit-o este
îndreptăţit să continue în Biserică întreita slujire a Mântuitorului Hristos .
Efectele acestei Taine sunt următoarele :
-împărtăşeşte celui hirotonit Harul şi puterea de a îndeplini toate cele ce se ţin de treapta
în care a fost sfinţit ( conform I.Tim.4, 14; II Tim. l,6 ; Fapte 20,28; Tit. 1,5 ş.a.) .
-imprimă asupra celui hirotonit un caracter neşters , făcându-l membru al tagmei sau
cinului preoţesc .
-izvorul preoţiei văzut în Biserică este preoţia nevăzută a Mântuitorului Iisus Hristos ,
de aceea preotul săvârşeşte lucrările sfinte în Biserică în numele lui Iisus Hristos .

INSTITUIREA TAINEI

Taina preoţiei a fost instituită de Mântuitorul Hristos , după învierea Sa din

morţi , atunci când arătându-se Apostolilor le-a zis : „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl ,
 34

şi Eu vă trimet pe voi”. Aceasta zicând a suflat asupra lor şi le-a zis : „Luaţi Duh Sfânt
cărora le veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute” ( Ioan, 20,
21-23).
Dar încă înainte de a se înălţa la cer , pe aceeaşi Apostoli i-a trimis în misiunea cu
care au fost încredinţaţi după ce vor fi primit pe Duhul Sfânt spre a fi întăriţi cu putere
de sus , adică să înveţe toate neamurile şi să le boteze în numele Sfintei Treimi şi să-i
înveţe pe toţi să păzească cele poruncite lor , asigurându-i că El , va fi cu Ei până la
sfârşitul veacurilor . ( conform Matei, 28, 19-20; Fapte l, 8 şi urm.).
La rândul lor , Apostolii au hirotonit şi aşezat episcopi , preoţi şi diaconi ,
transmiţându-le acelaşi har , iar episcopii au primit de la Apostoli porunci şi îndrumări
referitoare la modul şi condiţiile în care şi ei la rândul lor vor putea hirotoni episcopi ,
preoţi şi diaconi ( conform I Tim. 4,14 ; II Tim.1,6 ; Fapte 6,6 ; 14,23 ; I Tim. 3,2-15 ;
Tit l,5 ş.a.).

A.- În Biserica Ortodoxă

Primitorul Tainei este o persoană de parte bărbătească , de religie ortodoxă care

îndeplineşte condiţiile fizice , morale şi intelectuale necesare , având o pregătire
specială în acest sens . Prin hirotonie se nasc slujitorii Bisericii care continuă întreita
slujire a Mântuitorului până la sfârşitul veacurilor .
În Faptele Apostolilor se relatează că Sfântul Apostol Pavel şi Barnaba au
hirotonit preoţi în Bisericile întemeiate de ei : „ apoi cu rugăciune şi cu ajunări le-au
hirotonit preoţi în fiecare Biserică ; şi i-au încredinţat pe ei Domnului , în care
crezuseră” ( Faptele Apostolilor: 14,23).

B.- În Biserica Romano-Catolică

În Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică femeile nu sunt admise la

hirotonie , pe temeiuri biblice şi patristice .
 35

C.- În Biserica Protestantă

În ultima vreme însă , în numeroase ramuri ale protestantismului femeile sunt

admise la slujirea preoţească . Toţi protestanţii şi celelalte denominaţiuni sunt adepţii
concepţiei despre preoţia universală , care prin botez aparţine de drept divin tuturor
credincioşilor , dar de drept uman slujirea preoţească este încredinţată de comunitate
anumitor persoane (bărbaţi şi chiar femei) , fără ca acestea să fie instituite în această
funcţie prin vreo Taină specială , ci numai printr-o ceremonie simbolică .
O astfel de concepţie despre preoţie este greşită , ceea ce se poate dovedi cu
numeroase texte din Sfânta Scriptură , precum şi cu mărturiile unanime ale Sfintei
Tradiţii .
Respingând preoţia sacramentală şi rupându-se de această preoţie , legată de
ierarhie , prin succesiunea apostolică , protestantismul nu mai posedă capacitatea de a
săvârşi Tainele , cu excepţia Botezului .

CAPITOLUL III

SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI – JERTFA EUHARISTICĂ

 36

A.- La Ortodocşi

Taina Sfintei Euharistii a fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină,

atunci când luând pâinea în mâinile Sale, a mulţumit şi a binecuvântat, a frânt şi a dat
Sfinţilor Săi Apostoli zicând :” Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu … „ apoi, luând
paharul şi mulţumind, a zis : „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii
celei noi …” ( Matei, 26, 26-28; Marcu 14, 22; Luca 22,10).
Apoi Mântuitorul a poruncit Apostolilor: „ Aceasta să o faceţi întru pomenirea
Mea” ( Luca, 22, 19 ; Comp. I.Cor. 11,25 ).
Materia Sfintei Euharistii este pâinea şi vinul ca produse specifice ale priceperii
omeneşti în materie de hrană. Pâinea trebuie să fie din grâu curat, dospită cum a fost la
Cina cea de Taină, iar vinul să fie curat din trupuri (rodul viţei), indiferent de culoare,
amestecat cu puţină apă ( care s-a turnat în potir la Proscomidie).
Momentul prefacerii cinstitelor daruri de pâine şi de vin, ce sunt puse înainte, în
Trupul şi Sângele Domnului este acela în care preotul liturghisitor rosteşte epicleza. Ea
este cea mai însemnată Taină deoarece în timp ce prin celelalte Taine creştinul primeşte
numai harul divin, prin Sfânta Euharistie el se împărtăşeşte cu izvorul harului, cu
Domnul Iisus Hristos întreg. Unirea cu Hristos în Euharistie este şi actul de înfăptuire şi
creştere continuă a relaţiilor dinăuntru unităţii Bisericii ca Trup al lui Iisus Hristos,
desăvârşindu-se astfel lucrarea începută prin Botez şi Mirungere.
De aceea, Sfânta Euharistie este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii: „Căci o
pâine, un trup suntem cei mulţi ; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I.Corinteni 10,
17).

B.- La Romano-Catolici

Spre deosebire de Biserica noastră, romano-catolicii întrebuinţează la Sfânta

Euharistie pâinea ne dospită sau azimă ( ostia ). Ei mai susţin, în mod greşit, că
 37

momentul prefacerii cinstitelor daruri în Trupul şi Sângele Domnului nu este cel al

rostirii epiclezei, ci acela în care se rosteşte de către preot cuvintele de instituire:
„ Luaţi, mâncaţi …, Beţi dintru acesta toţi …”
Dar şi aici greşeala lor este evidentă deoarece în momentul în care Mântuitorul la
Cina cea de Taină a rostit aceste cuvinte, El nu avea în mâinile Sale pâinea şi paharul cu
vin, ci Însuşi Trupul şi Sângele Său, căci elementele euharistice fuseseră prefăcute prin
rugăciunile de mulţumire şi binecuvântare pe care le rostise înainte de a zice ucenicilor
săi : „Luaţi, mâncaţi …, Beţi, dintru acesta toţi …”.
Eroarea lor în folosirea azimei se poate vedea chiar din textul Evangheliilor
sinoptice în care toţi cei trei evanghelişti, care relatează evenimentul instituirii Sfintei
Euharistii, numesc pâinea întrebuinţată de Mântuitorul pâine dospită şi nu azimă.

C.- La protestanţi

Învăţătura protestantă, ca şi cea a unor denominaţiuni creştine, cu privire la

Euharistie este total deosebită de cea a Bisericii noastre şi a celei romano-catolice. Ei
refuză atât caracterul de Taină, cât şi cel de jertfă, reducându-o la un simplu ospăţ,
comemorativ, de unde şi numirile ce i se dau : cină, masă sau ospăţul Domnului.
După învăţătura ortodoxă Sfânta Euharistie are un întreit caracter:
de taină
de jertfă
de ospăţ comemorativ sau anamnetic

Ca Taină Euharistia este împărtăşirea cu însuşi Trupul şi Sângele

Domnului prezentate în mod real sub forma pâinii şi a vinului, după prefacerea
elementelor euharistice la Sfânta Liturghie prin epicleză.
Ca jertfă la Sfânta Euharistie este actualizarea pe sfintele altare, până la sfârşitul
veacurilor, a jertfei de pe cruce a Mântuitorului, ea având toate elementele caracteristice
unei jertfe :
altar,
 38

jertfitor,
victimă,
aducere şi primire din cuvintele : „Se frânge”, „se varsă” „se dă”
rezultând caracterul ei de jertfă reală, în esenţă identică cu jertfa de pe cruce, dar
săvârşită sub formă nesângeroasă, după profeţia lui Malahia ( Mal. 1,11).
Euharistia are însă şi caracterul de ospăţ comemorativ sau anamnetic, ca fiind o
aducere aminte o anamneză a întregii opere mântuitoare a lui Hristos, după porunca dată
Apostolilor: „ Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” ( Luca, 22, 19), completată
astfel şi de Sfântul Apostol Pavel : „Căci de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi
bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi, până când va veni” ( I, Cor. 11,26).
Săvârşitorul Sfintei Euharistii este episcopul sau preotul, ca urmaşi ai Sfinţilor
Apostoli, cărora Mântuitorul le poruncise: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea”
( Luca 22, 19; I Cor.11, 26).

CAPITOLUL IV
 39

PREOŢIE :

HAR DIVIN
VOCAŢIE DIVINĂ

Hristos ne mântuieşte, în primul rând, întrucât a îndumnezeit omenitatea Sa, pârga firii
noastre, pe care apoi comunicându-ne-o şi nouă aşa îndumnezeită, sau transfigurată de
har, ne îndumnezeieşte şi pe noi.
Harul, în această concepţie, curge, aşadar, în noi din Hristos, întrucât ne unim cu
El, nu se creează în noi, El, dând numai intervenţia.
Harul ce ni se dă, există, înainte de a ni se da, în plenitudinea lui în omenitatea lui
Hristos în care s-a revărsat energia necreată a Dumnezeirii Lui.
Cu totul alta este concepţia Lui Teofan al Niceii. Ea creşte din cele două premize
ale gândirii patristice:

Mântuirea noastră se realizează prin împărtăşirea de umanitatea îndumnezeită a Lui

Hristos, prin revărsarea harului din ea, ceea ce înseamnă că ne mântuim unindu-ne cu
Hristos. Şi cu cât suntem mai uniţi cu El, cu atât avem mai mult din harul din El.
Harul ce ne vine de la Hristos, fiind energie nedivizată a fiinţei dumnezeieşti, uneşte pe
credincios nu numai cu Hristos şi cu persoanele Sfintei Treimi, ci şi întreolaltă.

Preoţia fiind sfinţenie, viaţa preotului va fi o succesiune de momente

sfinte până la sfârşitul vieţii, adică o încordare supremă de depăşire de sine în curăţie,
de râvnă aprinsă, pentru a avea pe Domnul ca parte de moştenire, după cuvântul
Psalmistului ( XV,5).
Biserica Ortodoxă care are nevoie de preoţi de vocaţie şi-i va recruta, atât pentru
parohii, cât şi pentru mânăstiri, după criteriul vocaţiei.
 40

Preoţia de vocaţie este asociată preoţiei lui Hristos, adică ea urmează o cale
numai de urcuş, niciodată de coborâre sau orizontală. Preotul : „sau urcă, sau se pierde”.
El urcă pentru că preoţia lui Hristos este până la urmă biruinţă, înălţare, progres.
Biserica face de aproape două mii de ani experienţă cu preoţii ei. Este o
experienţă bogată pe care a trecut-o din generaţie în generaţie, amplificându-şi-o mereu.
Dacă Biserica ar scrie istoria preoţiei şi ar face un bilanţ de câştig şi pierderi
duhovniceşti, una din concluziile sigure la care ar ajunge ar fi că actuala recrutare a
clerului se face pe bază de vocaţie.
Întemeietorul Bisericii, Mântuitorul Iisus Hristos, avea toate calităţile şi titlurile
pentru a fi preot: nevinovăţie şi puritate, ştiinţă minunată, înţelepciune dumnezeiască,
zel aprins pentru slava şi casa lui Dumnezeu, virtute şi putere nesfârşită în cer şi pe
pământ.
Cine dintre noi ar putea spune că are toate aceste însuşiri, sau că le are în gradul
eminent în care le poseda Iisus Hristos ? Evident, nimeni. Chiar şi

dacă ar fi, nu este indicaţie pentru titlu şi stare preoţească, dacă nu este chemare de la
Dumnezeu.
Sfânta Scriptură este foarte precisă în această privinţă : „ Şi nimeni să nu-şi ia
singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron”.
Aşa şi Hristos nu s-a preamărit pe Sine Însuşi, ca să se facă arhiereu, ci Cel ce a
grăit către El : „ Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Evrei, V, 4-5).
Preoţia are, deci, nevoie de vocaţie divină mai mult decât oricare altă misiune.
Sfatul pe care Sfântul Pavel îl dă lui Timotei: ”Nu pune prea degrabă mâinile pe
nimeni, nici nu te face părtaş la păcate străine” ( I, Timotei, 5,22), arată că deja în prima
generaţie, recrutarea clerului pe bază de vocaţie devenise o probă grea. Deci nu se ştie
când, cum şi pe cine cheamă Dumnezeu la preoţie.
Rezultă deci, că vocaţia aparţine iniţiativei dumnezeieşti, iar sufletul care o
primeşte răspunde acestei iniţiative, ajutat de har.
Harul dezvoltă vocaţia şi puterile sufletului până la a face din acesta un om fericit
pentru chemarea de sus.
 41

Încetul cu încetul, vocaţia devine conştientă, se transformă în putere personală şi

se manifestă prin dorinţă, înclinări, cuvine şi atitudini, care denotă o desăvârşită
libertate de voinţă.3)
Educaţia duhovnicească pentru identificarea, precizarea şi dezvoltarea vocaţiei
preoţeşti are o importanţă covârşitoare.
Paralel cu lucrarea lui Dumnezeu, educaţia şi instrucţia făcute de Instituţiile
Teologice duc spre desăvârşire o vocaţie de început sau pregătesc sufletul pentru
primirea vocaţiei.

3)
F.Mugnier, La liberte de la vocation, Paris, 1934

Dacă toate acestea vor îmbogăţi inteligenţă cu cunoştinţe frumoase, vor întări virtuţile şi
vor umple inima tânărului cu idealul creştin, acest tânăr „ a trăit viaţă preoţească înainte
de a dori să fie preot, sau înainte de a fi hirotonit”.4)
Prietenia caldă şi adorarea sau repulsia ori indiferenţa faţă de Iisus Hristos sunt
decisive pentru prezenţa sau absenţa vocaţiei.
Dragostea sau indiferenţa pentru Sfânta Scriptură sunt indicative în acelaşi sens.
Preotul este omul special al harului Sfântului Duh, fiindcă prin hirotonie el capătă
plinătatea harului pe care le împarte prin Sfintele Taine.
 42

Preoţia înseamnă trăire în har, prin har şi pentru har.

Ea este o sfinţire progresivă a întregii fiinţe a preotului, atât prin lucrarea continuă
a harului personal, pe care el l-a primit la hirotonie, cât şi prin influenţa pe care o
exercită asupră-i neîncetata împărţire a harului, pe care el o face credincioşilor prin
Sfintele Taine.
Preoţia este misiune, apostolat, dragoste de Hristos, adică exclusiv vocaţie.
Vocaţia preoţească este alcătuită din toate forţele dumnezeieşti şi omeneşti, unite
într-un om pentru a-l face vrednic de înfricoşătoarea Taină a preoţiei.
Dacă preoţia este o Taină, adică o ardere a Duhului Sfânt într-un om, vocaţia
preoţească este o chemare luminoasă şi sfântă spre această ardere.
Vocaţia preoţească, în general, este o alegere dumnezeiască binecuvântată şi o
stăruitoare chemare de sus, pusă în adâncul fiinţei preotului pentru realizări înalte,
constructive şi durabile.
Vocaţia este o chemare dumnezeiască şi tainică, răsărind din Harul lui Dumnezeu şi
ducând pe cel chemat spre culmi nebănuite.
Părinţii Bisericii pun mare preţ pe hirotonie, fiindcă prin ea se dă deplinătatea harurilor,
prin ea cel ce o primeşte are rang mai mare decât îngerii.
„Vocaţia reală face din preot un om ireproşabil, exemplu frumos pentru toţi, gata de a
instrui pe oricine, iubitor de străini, mângâietor al celor întristaţi, milostiv cu săracii,
nebeţiv, nebătăuş, neiubitor de câştig, ruşinos, blând.”5)

4)
Abbe Mugnier, Le sacerdoce, Paris, 1929
5)
Teofan al Niceei,
 43

Preotul trebuie să ridice în tot locul mâinile sale neîntinate de mânie şi de calcule,
rugându-se pentru păcatele sale şi pentru greşelile credincioşilor.
Diferenţa dintre preoţia Vechiului Testament şi aceea a Noului Testament,
impune o purificare şi o desăvârşire a vieţii preotului creştin pe măsura lui Iisus Hristos
Însuşi, după cuvintele Sale : „ De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât aceea a
cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” ( Matei, V,20).
Biserica recomandă preotului o curăţie integrală, atât trupească cât şi sufletească
în înţelesul ca preotul să înlăture, cât îi stă în putinţă tulburările trupului şi ale sufletului
său”.6)
Fiecare preot să-şi păstreze viaţa sa în sfinţenie.
Este adevărat că harul preoţiei nu suferă nimic din cauza nevredniciei preotului,
aşa cum nu suferă aurul amestecat cu noroi, sau mărgăritarul când este pus la un loc cu
lucruri impure. Dar, puterea harului nu scuză nevrednicia preotului, dimpotrivă el
reliefează şi mai mult această nevrednicie.
Sfântul Efrem Siriul şi Sfântul Simeon al Tesalonicului notează că unii intră în
preoţie din pur orgoliu, pentru a face impresie asupra celor din jurul lor.
Preoţimea creştină are ca misiune educarea religioasă şi morală a credincioşilor şi
îndrumarea lor pe calea mântuirii.
Calea mântuirii este calea dragostei. Dacă Hristos a venit în lume din dragoste
pentru oameni, preoţia este continuarea acestui oficiu al dragostei dumnezeieşti pentru
pământeni.
Zenitul vocaţiei preoţeşti este dragostea fierbinte pentru Dumnezeu, pentru
Hristos şi pentru Sfânta Scriptură.
„Să nu se hirotonească nimeni, zice Sfântul Grigorie Teologul, dacă inima nu-i
arde la cuvintele curate şi înflăcărate ale lui Dumnezeu, dacă nu şi-a însuşit mintea lui
Hristos şi nu a devenit Biserica acestuia în duh.” 7)
 44

Condiţia fundamentală a preoţiei este dragostea mistuitoare pentru Hristos.

Această dragoste a fost pusă ca temelie a preoţiei în scena de după Învierea Domnului,
când Acesta îl întreabă de trei ori pe Petru : „ Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti ?
„ ( Ioan, XXI, 15-17).
Fără această dragoste, preoţia este de neconceput.

_____________________________________________________________
6)
Sfântul Ambrozie, op.cit, II, 47, 227-231, Migne, P.L. XVI,col.97 CD 98 ABC
7)
Apologia 96, 97, Migne, P.G. XXX

Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească ;
ei sunt aceia cărora li s-a dat să se nască prin Botez. Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos (
Galateni, 3,17) ; prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu, ( Romani
6,4; Col. 2,12) ; prin preoţi ajungem mădularele Fericitului Cap al lui Hristos ( Col.
3,15).
Prin urmare, e drept ca preoţii să fie pentru noi nu numai mai înfricoşători decât
marii demnitari şi decât împăraţii, dar mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar decât părinţii.
Părinţii ne-au născut din sânge şi din voinţa Trupului ( Ioan, 1,13) ; preoţii, însă,
ne sunt pricinuitorii naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri din nou ai
libertăţii celei adevărate şi ai înfierii după har.
Biserica are misiunea de a continua în lume opera Mântuitorului. Ea are rostul de
a fi instrument al planurilor lui Dumnezeu în istoria realizării Împărăţiei lui Dumnezeu
pe pământ.
 45

Ca atare, ea este cu adevărat a lui Dumnezeu numai dacă sprijină activ promovare
a intereselor vitale şi legitime ale întregii omeniri.
De unde rezultă că fiii Bisericii trebuie să trăiască într-o dublă personalitate şi
încordare, în solidaritate de acţiune împreună cu necreştinii credincioşi sau
necredincioşi ; în solidaritate de acţiune cu toţi ceilalţi fraţi de credinţă ai tuturor
formaţiunilor creştine.
Cât se întinde sfera acestei slujiri a semenilor, acestei dăruiri pentru binele şi
fericirea lumii, se desprinde din însăşi semnificaţia adâncă a Întrupării Domnului.
Prin preluarea trupului omenesc în Sânul Ipostasului Divin al Logosului a fost
consfinţit la maximum trupul omenesc cu toate trebuinţele lui. El a dat omului, în
primul rând, pâinea vieţii veşnice, dar El s-a îngrijit nu numai de suflet ci şi de trup.
Biserica are şi o înfăţişare şi o viaţă lăuntrică.
Înainte de a fi organizare, ea este simţire şi trăire în Domnul.
Dacă Biserica se realizează exterior prin catolicitate, mai mult sau mai puţin, ca
un întreg, privită introspectiv ea nu poate să fie decât un organism desăvârşit alcătuit
dintr-o varietate nesfârşită de mădulare articulate în acel macroorganism care este
Biserica.
Biserica, spune Ştefan Ţuncov, se aseamănă cu un întreg care nu suferă nici o
schimbare în fiinţa lui prin împărţire şi există întreg în fiecare din părţile lui. Aşa după
cum esenţa focului se regăseşte aceeaşi în flăcările şi scânteile care ţâşnesc din el, sau a
mării în fiecare strop de apă, tot astfel, şi în Biserică, părţile alcătuiesc întregul, iar
acesta subzistă, deplin, în fiecare parte.
 46

I.Secularizarea

Un colocviu organizat de KEK (Conferinţa Bisericilor Europene) asupra misiunii

creştine într-o Europă în muta-ţie reia un citat al unui teolog protestant mai cunoscut,
Fr. Gogarten, şi spune următoatrele despre originea procesului de secularizare:
“Secularizarea este consecinţa libertăţii din partea fiinţei umane faţă de lume şi faţă de
dominaţia acesteia asupra lui. Această exigenţă a libertăţii duce la secularizarea lumii,
în sensul că această lume nu mai este o lume dominată şi condusă de zei şi de stăpâni.
Lumea şi tot ce conţine ea devine acum un lucru disponibil. Ea este lume, lume
seculară”49.
Cu alte cuvinte, aceste consideraţii vor să arate că datorită creştinismului s-a trecut de la
o concepţie panteistă despre lume, care confundă Divinitatea cu lume şi teroriza omul
prin sacralitatea ei, la o concepţie teistă care desacralizează lumea şi redă omului
libertatea faţă de ea.
Dar ce este mai grav în această concepţie deistă care izolează Divinitatea în
transcendent, constă în faptul că atribuie cunoaşterii lui Dumnezeu o simplă dimensiune
intelectualistă şi face abstracţie de implicaţiile ei morale şi spirituale asupra întregii
fiinţe umane, adică atât asupra sufletului, cât şi a trupului. În felul acesta cunoaşterea lui
Dumnezeu devine o problemă de ordin teoretic şi speculativ care nu mai interesează
poporul.
Autonomia creaţiei ca rezultat al izolării Divinităţii în transcendent a dus inevitabil la
autonomia omului şi raşiunii umane faţă de Dumnezeu50.
Scolastica sub influienţa aristotelică, evidenţiază şi mai mult caracterul autonom al
universului printr-o concepţie mecanicistă, bazată pe existenţa lucrului în sine şi pe
49
Idem, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în “Studii Teologice”, nr. 1-
3, anul XLVI (1994), p.35.
50
Ibidem, p.37.
 47

legăturile exterioare dintre cauză şi efect, care face abstracţie de prezenţa lui Dumnezeu
în universul fizic şi fundamentează autonomia lumii în raport cu Dumnezeu. Totuşi, în
această concepţie, ordinea supranaturală nu era considerată ca fiind opusă celei naturale,
ci avea rolul de a contribui prin graţia divină la perfecţionarea naturii51.
Epoca luminilor a modificat sensul autonomiei pe care creaţia o avea în teologia
apuseană, transformând-o întrt-o autonomie care neagă existenţa lui Dumnezeu şi
calitatea Lui de Creator şi Proniator. Mai mult, s-a ajuns să se considere că “orice
intervenţie a ordinii supranaturale în ordinea naturală este o violare a acesteia, punându-
se astfel bazele procesului de secularizare care a închis omul în propria lui suficienţă
imanentistă, cu tot cortegiul ei de consecinţe negative pentru viaţa lui morală”.
Există o mare diferenţă între scolastică şi iluminism fiindcă, diferit de primul care ştie şi
de Raţiunea divină, cel de al doilea, din opoziţie faţă de autoritarismul
ecleziastic, nu ştie decât de raţiunea umană. Dar autonomia raţiunii proclamată de
iluminism în urma formidabilei confruntări cu Biserica, îşi află originea într-o teologie
speculativă care a introdus separaţie profundă între ordinea naturală a omului şi ce
supranaturală a lui Dumnezeu.
Autonomia raţiunii umane, proclamată de iluminism, este rezultatul autonomiei
creaţiei faţă de Dumnezeu.
Mergând mai departe, în aceeaşi direcţie, putem spune că atât izolarea Dumnezeirii în
transcendent cât şi autonomia creaţiei faţă de Ziditorul ei au determinar omul să ia locul
lui Dumnezeu pe pământ şi să domine lumea în numele Creatorului.
Nestăvilita poftă de putere a fost cea de a face omul asemene lui Dumnezeu. Astfel
fiinţa umană a invocat puterea lui Dumnezeu ca să dobânmdească o justificare
religioasă pentru propriile lui interese, iar această concepţie a fost menţinută în
creştinătatea europeană şi americană (de Bisericile apusene) care rămâne şi ea vinovată
pentru criza lumii de azi.
În virtutea poruncii de a stăpânii pământul, omul a crezut că este chemat să impună
lumii văzute propria lui ordine. Aşa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei
interiaoră, raţionalitatea creaţiei, tot astfel omul, în calitate de chip al lui Dumnezeu, are
51
Sterea, Pr. Conf. Tache, Secularizarea şi crizele contemporane, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LX
(2003), p.18.
 48

rolul să impună lumii ordinea lui exterioară. Acestă tendinţă îşi găseşte expresia
adecvată în sistemul kantian după care omul nu este chemat să scotă legile din natură, ci
să impună naturii legea sau ordinea izvorâtă din mintea lui în care sunt date aprioric
categoriile gândirii (cauzalitate, spaţiu, timp). Este adevărat că datorită acestei ordini pe
care omul a căutat să o impună naturii văzute, a reuşit să realizeze un imens progres
ştiinţific şi tehnologic care, deşi de multe ori s-a întors împotriva omului (bomba
atomică), totuşi a contribuit şi la bunăstarea omului (condiţii civilizate de viaţă,
combaterea maladiilor, prelungirea vieţii).
Dar nu este mai puţin adevărat că această ordine pe care omul a căutat să o imprime
lumi a intrat în conflict cu ordinea aşezată de Creator la baza întregii creaţii şi a produs
imensa criză ecologică, care poluează natura şi omul.”Este îngrozitor să gândeşti, spune
CBE (Consiliul Mondial al Bisericilor), că specia umană care intrat în scena istoriei şi a
creaţiei cu numai 80.000 de ani în urmă, atunci când istoria planetei depăşea 4 miliarde
de ani, a fost capabilă să ameninţe şi să submineze baza însăşi a vieţii într-o perioadă de
200 de ani, de la începutul epocii industriale”.
Din cele expuse anterior s-a putut desprinde că la baza procesului de secularizare se află
trei elemente, şi anume: izolarea Divinităţii în transcendent, autonomia creaţiei şi a
raţiunii umane, şi, dominarea lumii de către om. La originea acestui proces de
secularizare nu se află revelaţia Noului Testament, fiindcă Scriptura nu pledează
niciodată în favoarea separeţiei dintre creaţie şi Creatorul ei, ci o gravă eroare teologică
care a confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie. Dumnezeu a
fost eliminat pur şi simplu de mintea omului din realitatea lumii văzute, fizice sau
materiale, pentru a fi cantonat în sfera subiectivităţii umane. Pe această cale religia şi-a
pierdut rolul ei dominant
în societate, începând cu epoca iluministă, şi a fost transformată într-o simplă
convingere subiectivă, devenind un sistem de valori alături de alte sisteme marginale.
Desprinderea omului şi a creaţiei din relaţia lor cu centrul de gravitate dat în Dumnezeu
a favorizat explozia unui pluralism religios şi cultural atât de contradictoriu în esenţa
lui, încât produce confuzie şi dezorientare în mintea, sufletul şi inima credincioşilor.
Aceasta este cauza apariţiei atâtor secte şi filozofice care asaltează neîncetat Biserica şi
societatea.
 49

Progresul spectaculos înregistrat în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei a agravat ruptura

dintre om şi Dumnezeu, fiindcă lumea a fost concepută ca o maşină uriaşă care
funcţionează fără Dumnezeu.
Asistăm la o reîntoarcere a omului la panteismul precreştin, care închide omul în
imanenţa lumii create, fiindcă face abstracţie de transcendenţa lui Dumnezeu. Pe această
cale omul, care se simte mândru de cuceririle lui ştiinţifice şi tehnologice, de dominaţia
lumii văzute, îşi pierde libertate interioară şi devine sclavul unor forţe iraţionale, spirite
şi patimi, care îi transformă viaţa interioară într-un adevărat coşmar şi-l desfigurează din
punct de vedere spiritual.

II.Globalizarea
Dispoziţia pentru apropiere şi comuniune cu semenii este înnăscută omului. Iar
aspiraţia spre comuniune la scară mondială constituie cea mai înaltă expresie a
predispoziţiei omului pentru apropierea faţă de semeni.
Astfel, devine uşor de înţeles ecoul pe care-l găsesc în mulţi oameni teoriile despre
unitatea mondială, care apar din timp în timp, şi ideologiile politice, cum ar fi cea care
se referă la globalizare, promovată în vremea noastră de „noua ordine” mondială.
Epoca noastră este părtaşă la disputa dintre cele două tendinţe: globalizarea şi
autolimitare. Pe de o parte, se înlătura graniţele şi se unifică lumea, în timp ce, pe de
altă parte, se dezvoltă proceduri introvertite şi autolimitări naţionaliste sau naţionale,
despre care se credea de multă vreme că s-au diminuat.
Globalizarea, promovată de noua ordine mondială, constituie numai o înşelătoare faţă a
universalităţii. În timp ce pare că-i uneşte pe oameni în exterior sau că favorizează
apropierea reciprocă a acestora, că elimină barierele despărţitoare dintre ei şi facilitează
comunicarea, în realitate îi aduce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la
 50

nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi

comportamentului omului, la americanizarea modului de viaţă. Punctul culminant al
acestui proces negativ este anihilarea omului ca persoană şi chiar a adevărului însuşi
despre persoană52.
Sincretismul religios al noii epoci (New Age), promovat uneori chiar de creştini,
ameninţă cu dispariţia adevărului persoanei umane, ţintind direct primul nivel, cel
teologic. Prin relativizarea creştinismului şi prin încercarea de amestecarea sa cu alte
religii şi concepţii religioase, urmăreşte să facă să dispară adevărul despre Dumnezeu ca
Persoană şi despre comuniunea Sa personală cu lumea, ştiut fiind că acesta constituie
esenţa creştinismului. Diferitele religii şi creştinismul sunt percepute şi abordate ca
simple mijloace de reglare psihologică a omului53.
Pe de altă parte, globalizarea contemporană, care face parte din sistemul ideologic al
adepţilor noii ordini mondiale, ameninţă adevărul despre persoană la nivel antropologic,
ducând la dispariţia lui efectivă. Această mişcare vede lumea cape un material
omogenizat, nesocoteşte principiile, valorile şi particularităţile sale şi consfinţeşte
domnia atotputernică a banului.
Globalizarea este un fenomen complex, ce se manifestă la diferite niveluri. Mulţi îl
leagă de economie. Şi aceasta este logic, deoarece la nivelul economiei şi mai ales la
nivelul economiei financiare, globalizarea a prezentat o evoluţie impetuoasă.
-9-
Această ideologie (globalizarea sau mondializarea) se extinde la toate nivelurile vieţii
omeneşti : la cel politic, la cel religios, la cel duhovnicesc şi la cel cultural.
Mijlocul prin care se promovează în vremea noastră globalizarea este tehnologia. În
zilele noastre, informatica şi mai ales internetul au adus în avanscenă un nou mod de
viaţă. Au făcut posibile existenţa unei societăţi instabile care poate să se constituie în
afara spaţiului şi care să aibă în vedere numai dinamica timpului; o societate care numai
este unidimensională, ci adimensională.

52
Mantzaridis, Prof. Georgios, Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002,p.6.
53
Bădulescu, Pr. Drd. Dan, New Age: o psedo-religie mondială, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LII (2000),
p.83.
 51

Astfel, orice manifestare economică, politică sau de alt ordin poate să se realizeze într-
un anume timp, fără să se găsească în vreun spaţiu concret. Poate fi realizată de către
oameni care comunică între ei, fără să aibă vreo legătură unii cu alţii.
Repercursiunile negative ale globalizării în ecologie se văd în reaua întrebuinţare a
mediului înconjurător, care se face în mod abuziv şi provocator de către cei puternici,
cărora nu le pasă de lume, ci urmăresc să realizeze imediat interesele economice,
politice sau de alt ordin.
Mondializarea are consecinţe corespunzătoare şi în alte domenii ale vieţii sociale, cum
ar fi internaţionalizarea violenţei, lărgirea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci, exploatarea
celor săraci, exterminarea celor nedoriţi, ceea ce duce la situaţii imprevizibile. Pierderea
sensibilităţii oamenilor societăţii contemporane nu este străină de fenomenul
globalizării.
Gobalizarea, însă, nu se întinde numai la nivel macroeconomic, ci pătrunde în toate
structurile microsociale, până în însăşi persoana omenească, insuflând duhul său
distructiv, care este spiritul banului. Acest duh a existat, desigur, şi în trecut. În vremea
noastră, însă, a câştigat o autoritate mondială de necontestat.
Astăzi, toate se reduc la bani. Patria, religia, conştiinţa, tot ceea ce are sau de care are
nevoie omul, chiar şi omul însuşi este apreciat şi cumpărat cu bani. Spiritul financiar
paralizează omul din punct de vedere moral şi-l transformă în primitor pasiv al
evoluţiilor exterioare. În felul acesta suntem duşi la periferia moralităţii.
Merită o atenţie deosebită punctul de vedere al Sfântului Apostol Pavel formulată atunci
când, enumerând diferite stări ale păcatului, cum ar fi curvia, necurăţia, patima şi pofta
cea rea, se opreşte la iubirea de arginţi socotindu-o drept închinare la idoli (Coloseni
3,5 şi Timotei 6,10). Aceasta înseamnă că prin iubirea de arginţi, omul întrerupe
comuniunea cu Dumnezeu şi devine sclavul banului. În felul acesta banul primeşte
dimensiuni metafizice. Devine Mamona (Luca 16, 9-13), care se luptă cu Dumnezeu,
care robeşte omul şi duce la amoralism.
Acest fenomen nu s-a creat pe neaşteptate, ci a fost pregătit prin procese îndelungate,
care au fost sistematizate imediat după cel de al II-lea război mondial, prin ideologia
dezvoltării economice. Această ideologie a fost pusă în circulaţie în 1948 de
 52

preşedintele Statelor Unite ale Americii, Harry Truman, şi a devenit idealul întregii lumi
aşa-zise libere.
-10-
După prăbuşirea sistemelor comuniste totalitare şi dispariţia temerii de un adversar
declarat, în restul lumii s-a creat un gol ideologic şi era firesc să se dorească acoperirea
sa. Acest gol ideologic se încearcă a fi acoperit prin ideologia globalizării. În felul
acesta omul este chemat să înainteze spre, sau, mai curând, să adere la o societate nouă,
internaţională şi nemărginită, care duce la alienarea persoanei şi a vieţii comunitare54.
Societatea ajunge la stadiul la care nivelează toate diferenţele tradiţionale şi formează
omul nou, care, de fapt, numai are nimic sfânt.
Însă, pe de altă parte, popoarele care nu sunt sensibile la ideologia globalizării, deoarece
au cunoscut mai devreme sistemul ideologic al internaţionalismului comunist, înrudit cu
globalizarea, au dorit să se întoarcă la statele naţionale şi la particularităţile lor culturale.
Desigur, globalizarea are şi elementele ei pozitive, care nu trebuie ignorate. Ca proces
care uşurează apropierea oamenilor unii faţă de alţii, face servicii relaţiilor dintre ei şi
anulează separările etnice dintre ei, exprimând cea mai adâncă aspiraţie a firii umane.
Din acest punct de vedere nu este numai acceptabilă, ci şi necesară. Împărţirile
omeneşti, naţionale, sociale şi de altă natură, constituie, potrivit învăţăturii creştine, stări
ale omului căzut în păcat care trebuie depăşite. În situaţia sa ideală omenirea se plasează
dincolo de aceste separaţii, aşa cum spune Sf.Apostol Pavel: „Nu mai este iudeu, nici
elen, nici sclav, nici slobod; nu mai este nici bărbat nici femeie; şi toţi sunt una în
Hristos Iisus” (Galateni 3,28).
Această situaţie devine posibilă, însă, numai prin unirea oamenilor la nivel duhovnicesc.
De altfel, aceasta este ceea ce propovăduieşte creştinismul. Dimpotrivă, respingerea
separărilor fără simultana înălţarea la un nivel duhovnicesc superior, va eroda cu
siguranţă unitatea oamenilor şi va da naştere unor tendinţe care dezintegrează
comuniunea dintre oameni.

III.New Age

54
Mantzaridis, Prof. Georgios, Op. cit., p.15.
 53

“Era Nouă” (New Age) este tot mai insistent propovăduită de noii prooroci mincinoşi
(Matei 24,11; Marcu 13,6) apăruţi mai întâi în spaţiul denumit astăzi “euro-atlantic”, cu
alte cuvinte SUA şi Europa de nor-vest anglo-saxonă, stăpânii temporari ai acestui veac.
Pentru că se cheamă “nouă” trebuie să ia locul celei vechi, în virtutea dialecticii de tip
hegelian optimist, spre progresul spiritului lumii.
În momentul de faţă suntem, din punct de vedere astrologic, martorii trecerii de la era
peştilor la cea a vărsătorului sub semnul căuia se va instala noua eră.
Era peştilor a fost identificată forţat – de către mişcarea new age care se contureaze a fi
cel mai periculos adversary al creştinismului la scară mondială – cu era creştină.
Această eră fiind spre final, va trebui odată cu ea să dispară şi creştinismul.
Ne aşteaptă o reinstaurare a atitudinii religioase ce a fost zdruncinată în secolele XIX-
XX prin secularizare şi descreştinare în masă, mare apostazie pe care am trăit-o din plin.
Ceea ce ni se propune este o re-păgânizare a omenirii sub forma unei religii unitare de
tip păgân sincretist. Aceasta este noua religie – New Age – a globalizării, care are un
pronunţat caracte satanist eclectic.
Începând cu seculul “luminilor” francmasonice, al XVIII-lea, critica raţionalistă apus la
stâlpul infamiei, amestecând fără discernământ religia, mistica, superstiţia, magia,
divinaţia etc, instalând în locul lor societatea secularizată, fenomen, pe care, prin
consecinţele sale îl suportăm şi astăzi pe plan global.
Lojile masoneriei de stânga au impus după 1848 ateismul în diferitele lui variante,
marxiştii s-au desprins dând naştere aripii radicale a comuniştilor ce a fost continuată în
secolul XX de Lenin, Stalin şi cfeilalţi cu consecinte dezastruoase pentru societatea
fostelor state comuniste55.
Atitudinea religioasă, atât de naturală omului şi societăţii, a fost contestată nu numai de
poziţiile creştinismului, ci şi ale copilului său degenerat, secularismul de tip iluminist al
occidentului secolului al XVIII-lea.
În viziunea specialistului suedez în istoria religiilor Nathan Söderblom, în religie sacrul
e mai esenţia ca Dumnezeu. Deci religia nu e re-legarea omului cu Dumnezeu, ci cu
orice este considerat a fi sacru. Această trăsătură specifică secularizării duce la
55
Bădulescu, Pr. Drd. Dan, op. cit., p.74.
 54

consecinţa logică că pot fi şi religii atee. Conceptul de religie se diluează extrem, putând
astfel include orice manifestare, cum ar fi de exemplu fotbalul.
New Age nu este o religie “privată” pentru acasă, ci una socială. Această observaţie nu-
şi are sens decât în cadrul concepţiei secularist-iluministă prezentă în special în SUA,
după care religia sau credinţa, în general, aparţin domeniului
-12-
privat, domeniul public, statul şi societatea delarându-se neutre din punct de vedere
religios şi “laice” din punct de vedere confesional.
New Age are ca elemente comune cu “spiritualismul” secolelor XVIII-XIX: spirite,
ocultism, maeştri spirituali, societăţi esoterice, lumi paralele, evoluţia spirituală, puteri
supranaturale, filozofii şi concepţii orientale.
De altfel, trebuie menţionat că două dintre credinţele de temelie ale New Age, karma şi
reîncarnarea, sunt teozofia occidentală, nu direct din hinduism sau budism.
În cadrul acestei mişcări mântuirea se realizeză prin forţe proprii prin trezirea unor
puteri supraomeneşti ce se găsesc latent în om, trezire ce se realizează prin diferite
tehnici de meditaţie de tip oriental, sau de terapii alternative de sorginte psihologică
transpersonală ce modifică funcţiunile creierului (lucru ce se obţine uneori şi prin
folosirea drogurilor de tip LSD sau ecstasy)56.
Una din cele mai obişnuite “stări modificate” obţinute prin LSD este pierdere
personalităţii. Cel în cauză nu-şi mai percepe eul ca o entitate proprie, ci se pierde în
ceea ce Jung numea “conştiinţa oceanică”: o senzaţie că totul e una şi că conştiinţa
individuală e o iluzie.
Potrivit adepţilor New Age mântuirea creştină a Peştilor şi-a ratat rezultatele şi menirea
drept care este de aşteptat o mult mai mare eficienţă de la zodia Vărsător, aceasta fiind
varianta astrologică a utopiilor mileniste.
De la sine înţeles este că în acest sistem Judecata de Apoi, raiul şi iadul nu au nici un
loc.
Mişcarea New Age s-a impus în faţa adepţilor săi cei mai interesaţi cu un nou stil de
viaţă. Stilul de viaţă New Age este condus de mai mulţi factori dintre care cei mai
răspândiţi sunt: vegetarianisnul şi naturalismul.
56
Ibidem, p.78.
 55

Pe lângă aceasta adepţii New Age încearcă să-şi elaboreze un cod moral-etic specific,
insistând asupra ecologiei şi feminismului.

IV.Bioetica

Una din moştenirile pe care ni le-a lăsat secolul trecut (deceniul şase al secolului trecut)
este şi bioetica, o ştiinţă cu un imens domeniu de cercetare, dar cu un foarte limitat
conţinut. Acest fenomen nu trebuie socotit paradoxal, dacă se are în vedere că ştiinţa
bioeticii este chemată să pună de acord cele mai heteroclite păreri cu privire la probleme
arzătoare şi contradictorii ale vieţii omeneşti.
Ca obiect al bioeticii este socotită întâi de toate cercetarea vieţii umane. De fapt,
bioetica se ocupă cu toate problemele morale medicale clasice şi mai noi legate de viaţa
umană. Cauza care a generat interesul pentru bioetică este rapida dezvoltare a biologiei
şi aplicarea ei în medicină.
În felul acesta, bioetica se prezintă ca o extindere a eticii medicale şi are în centrul
interesului său problemele care apar prin implicarea biologiei şi aplicarea noii
tehnologii medicale în toate procesele legate de naşterea, de creşterea şi de moartea
fiinţei umane.
Bioetica analizează în special problemele morale care se referă la:
A). sterilitatea, reproducerea asistată, însămânţarea artificială, controlul prenatal,
controlul naşterilor, întreruperea sarcinii şi cele referitoare la acestea;
B). intervenţiile privind păstrarea sau îmbunătăţirea vieţii umane, clonarea, prelevarea şi
transplantul de ţesuturi sau de organe;
C). abordarea perioadei terminale a vieţii, eutanasia pasivă sau activă şi cele conexe
acesteia.
Mai precis, analiza problemelor la care ne-am referit constituie obiectul eticii
biomedicale, deoarece bioetica se extinde asupra întregii lumi vii şi cercetează legăturile
 56

omului cu aceasta. Dar, pentru că etica medicală constituie şi partea cea mai importantă
a bioeticii, se foloseşte în mod curent denumirea întregului şi pentru o parte a întregului.
Bioetica, încercând să prevină şi să controleze evoluţiile generale generate de
dezvoltarea în salturi a biologiei şi tehnologiei medicale, se mişcă aproape exclusiv la
nivel impersonal. Ea obiectivează procedurile şi numerotează oameni, încearcă să
abordeze stări generale, şi nu persoane şi relaţii interpersonale.
Îşi concentrează interesul asupra analizei problemelor de ultimă oră şi se
îngrijeşte de abordarea lor la nivel mondial prin principii ultrageneralizate.
De aceea, atunci când nu se exprimă în cadrul unei confesiuni religioase sau a unei
cosmoteorii, ignoră pe cât se poate concepţiile religioase, metafizice sau de alt ordin
privind lumea şi încearcă să se sprijine pe principii şi valori utilitariste, care pot fi
acceptate pe o scară mai largă.
În felul acesta, în cadrul bioeticii sunt puse în evidenţă următoarele principii :
1. principiul autonomiei;
2. principiul evitării provocării durerii şi suferinţei;
3. principiul binefacerii;
4. principiul dreptăţii.
Aceste principii, care sunt interpretate, de obicei din puncte de vedere diferite, se
dovedesc în practică foarte elastice şi chiar contradictorii. În plus, astăzi este cunoscută
erodarea principiilor şi valorilor morale în societate. Chiar şi cazurile de comportamente
împotriva firi, cum ar fi homosexualitatea sunt cunoscute şi acceptate ca normale.
Atunci când omul se goleşte de orice particularitate duhovnicească şi se identifică cu
funcţiile sale biologice, toate acestea vin de la sine şi sunt considerate normale57.
Potrivit celor de mai sus, baza cea mai importantă a bioeticii rămâne antropologia pe
care se fundamentează medicina de azi. Această antropologie, care este în esenţa ei
străină de cea creştină, este mecanicistă şi unidimensională. O antropologie mecanicistă
şi unidimensională este normal să nu poată sprijini o morală reală.
Morala este înţeleasă totdeauna ca mişcarea de la a fi la a fi bun. Când însă a fi este
abordat în mod mecanic şi unidimensional, atunci a fi bun este pur şi simplu ca o
evoluţie mecanicistă şi nu calitativă sau duhovnicească a lui a fi.
57
Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, op. cit., p.85.
 57

Bioetica se înfăţişează, de obicei, ca o morală aflată într-o permanentă curgere şi

transformare, impusă de laboratoarele de cercetare, valorificată de factorii politico-
economici şi promovată prin informatică şi prin mijloace de comunicare în masă. Nu
pregetă să accepte 57arallel57a, să recunoască avorturile ca mijloace terapeutice sau să
facă servicii eugeniei, promovând astfel rasismul.
Scopul moralei a fost întotdeauna acela de a-l ajuta pe om să dobândească bune
obiceiuri încă de mic. Morala nu vizează însă obişnuinţa ca atare, ci calitatea acesteia.
Şi, din nefericire, lucrul acesta tinde să fie uitat.
Obişnuinţa este considerată în zilele noastre raţiunea suficientă pentru justificarea
oricărei paractici, atunci când aceasta prezintă o oarecare utilitate. Mai ales, atunci când,
apar reacţii de ordin moral cu privire la problema aplicării tehnologiei medicale
contemporane, tehnocraţii le nesocotesc şi le consideră impedimente secundare, care
vor fi înlăturate pe măsură ce oamenii vor dobândi noua obişnuinţă.
În paralel, promovarea principiilor şi a poruncilor religioase este caracterizată de
reprezentanţii bioeticii laice ca fundamentalism şi, în consecinţă, este desconsiderată
sau neluată în seamă. Toate acestea fac, însă, dovada slăbirii conştiinţei morale şi a
crizei duhovniceşti profunde în care ne aflăm.
S-a ajuns astfel la situaţia în care, astăzi, bioetica tinde să înlocuiască morala clasică ce
are drept obiect principal viaţa personală şi relaţiile interpersonale dintre oameni.
-15-
De altfel, dislocarea reală a moralei a început mult mai înainte, în mediul teologic, prin
detaşarea ei de spiritualitate şi, în continuare, prin autonomizarea şi promovarea aproape
exclusivă a unei morale sociale. Astfel, morala socială se afirmă în occident încă de la
mijlocul secolului trecut, iar mai târziu interesul teologilor occidentali preocupaţi de
morală s-a concentrat aproape exclusiv asupra bioeticii.
Aceasta apare deja într-un spaţiu mai extins, ca morală a globalizării, adică o morală
care încearcă să apropie oamenii cu tendinţe şi mentalităţi diverse privitoare la
problemele pe care le ridică aplicaţiile medicinii contemporane şi biologiei şi să
promoveze omogenizarea criteriilor pentru abordarea acestor probleme. În paralel, se
cultivă şi ideea că viaţa morală a omului este determinată de biologi.
 58

Bioetica, ca deontologie a globalizării, se leagă nemijlocit de tradiţia creştinismului

secularizat occidental şi, mai ales, de morala occidentală58.
Este o morală cu caracter legalist, aşa cum este şi morala occidentală, care subzistă ca
bază a acesteia. Şi principiile generale pe care le propune nu constituie, în ultimă
instanţă, puncte de convergenţă pentru oameni, ci trambuline pentru lansarea
contradicţiilor dintre indivizi. Sunt asemănătoare cu principiile aşa-zisei morale sociale,
care pot fi interpretate şi aplicate în funcţie de dorinţele şi interesele celor puternici.
Prin regula de aur: „Toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea”
( Matei 7,12), omul este chemat să se pună pe el însuşi în locul celuilalt şi să acţioneze
faţă de el, aşa cum ar dori să acţioneze acela faţă de sine.
Cu alte cuvinte, regula de aur se adresează persoanei umane şi se pune în lucrare, prin
înţelegerea şi solidaritatea faţă de aproapele. Ea cultivă apropierea şi exclude izolarea,
construieşte unitatea şi înlătură dezbinarea.
Nu se întâmplă acelaşi lucru şi cu principiile bioeticii. Ba, mai mult, se ajunge la
contrariu. Absolutizarea primului principiu al bioeticii, principiul autonomiei nu-i
apropie pe oameni, ci îi izolează, nu-i uneşte ci îi separă.
Desigur, acest principiu pare că respectă particularitatea fiecăruia. Însă, acest respect se
dovedeşte, prin natura lucrurilor, a fi o himeră, deoarece este imposibil să se propună
principiul autonomiei individului atâta vreme cât societatea are nevoie de unitate şi nu
are pe ce să o fundamenteze.
Dacă individul este absolutizat, dispare comuniunea, societatea. De aceea, cei puternici
propun de fiecare dată poziţia lor arbitrară drept factor unificator al societăţii. Legile vin
să limiteze acest arbitrariu. Dar, la nivelul moralei, absolutizarea autonomiei şi
confruntarea ei cu orice idee sau valoare colectivă duce la confuzie şi incoerenţă.
Este normal ca în Biserica Ortodoxă problemele referitoare la bioetică să se încadreze în
preocuparea moralei creştine. De altfel, învăţătura morală a Bisericii s-a confruntat încă
de la început cu probleme bioetice precum avorturile şi eutanasia.
Astfel, abordarea problemelor bioetice, ca şi a celor morale, trebuie să se sprijine pe
antropologia şi cosmologia creştin-ortodoxă. Trebuie să vadă problemele sale din
perspectiva îndumnezeirii omului şi a înnoirii omului în Hristos.
58
Mantzaridis, Prof. Georgios, Op. cit., p.154.
 59

O premisă fundamentală a comportamentului moral al omului este aceea că omul nu

este cauza existentei sale, ci fiinţa sa este darul divin.
Atunci când omul nu are această conştiinţă, este normal să treacă dincolo de limitele
sale şi să se autodivinizeze. De altfel, principiul călăuzitor al moralei creştine este
principiul ipostatic, sau principiul persoanei, din care izvorăsc sensul şi funcţionalitatea
celorlalte principii speciale şi metodologia moralei şi vieţii sociale.
Persoana umană nu este un dat static ci o devenire dinamică. Aceasta începe din
momentul conceperii sale şi se continuă la infinit, iar infinitul pentru creştinism nu este
impersonal sau suprapersonal, ci este Persoană. Mai precis, este treime de Persoane,
este Sfânta Treime.
În fine, naşterea şi evoluţia omului presupun şi exprimă comuniunea. Persoana nu poate
fi concepută ca un individ izolat deoarece nu există decât în comuniune. Iar adevărata
comuniune se realizează întotdeauna în comuniunea divino-umană care este Biserica.
În faţa pericolului îngropării omului sub grămada genelor sale, morala creştină prezintă
perspectiva nelimitată a desăvârşirii şi a îndumnezeirii acesteia.
Morala creştină este cultivată şi se dezvoltă în persoana umană. Caracterul
prosopocentric al acesteia nu este, desigur, în acord cu concepţiile care domină bioetica.

IV. Postmodernismul: Provocare la spiritualitatea creştină

Înţelegerea şi acceptarea legăturii între Logos şi creaţie au o importanţă capitală

pentru destinul lumii. Ca urmare a neînţelegerii acestei legături, sau a respingerii ei, în
Apus a fost elaborată teoria evoluţionistă, care pleacă de la premisa că Dumnezeu sau
nu există, sau cel puţin este absent din actul creaţiei. Căci dacă ar exista, ar trebui să se
admită fie că nu poate să creeze în 6 zile sau să aducă lumea întru fiinţă numai cu
cuvântul Său59, fie că nu vrea, şi atunci avem de-a face cu un dumnezeu care nu este
iubire. Astfel, Dumnezeu care nu creează nu are motive să se implice nici în mântuire şi
nu are nici condiţiile pe care El însuşi să le fi creat în vederea Întrupării. De

59
Rose, Ierom. Serafim, Cartea Facerii. Crearea lumii şi omul îneputurilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001,
p.345.
 60

evoluţionism au avut nevoie filosofii atei pentru a argumenta autonomia omului prin
însăşi originea lui, sau cum spunea darwinistul Richard Dawkins: „Darwin a făcut
posibil să devii un ateu desăvârşit din punct de vedere intelectual”60.
Având la bază autonomia lumii şi a omului faţă de Dumnezeu, modernitatea a tras
concluzia logică că: lumea poate fi gândită complet fără a mai presupune existenţa
vreunui Dumnezeu, indiferent că este vorba despre Dumnezeul filosofilor ori de cel al
credincioşilor. Mai trebuia declarat un nou dumnezeu sau declaraţi alţi dumnezei.
Căzând din nou în capcana pe care i-o întinsese diavolul în grădina Edenului şi în
tendinţa de a fi “ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Fac. 3, 5), omul se
autoidolatrizează, se autodivinizează şi se declară dumnezeu.
Noul dumnezeu şi-a dezvoltat un nou cult, declarând în cadrul acestuia şi idolii
care vor completa tabloul autodivinizării omului. Astfel, primul idol apărut şi consacrat
ca atare în epoca modernă pare să fie”Cultul civilizaţiei”. Instituirea acestui cult a
constat şi constă în subordonarea culturii, artei şi tuturor valorilor morale, tradiţiei şi
credinţei în Dumnezeu faţă de nevoia de civilizaţie. Toate acestea au fost orientate de
omul modern în funcţie de un ţel superior: asigurarea civilizaţiei.

-4-
Ştiinţa modernă este un alt idol al epocii moderne şi o percepem aşa fiindcă şi-a conferit
sieşi putere absolută. In esenţă, proclamarea ştiinţei ca idol în modernitate constă în
faptul că centrul de gravitaţie al cunoaşterii se transferă de la Dumnezeu la om.
Epoca modernă a impus concepţia conform căreia omul este o fiinţă autonomă
care se poate dezvolta de unul singur, mai ales cu ajutorul minţii (nous) şi cu ajutorul
propriilor puteri interioare. Propriu-zis, aceasta înseamnă zeificarea raţionalităţii umane
şi prezentarea ei ca substitut al credinţei în Dumnezeu. Însă negării Dumnezeului Celui
Viu i-a urmat – cum era şi firesc – contestarea raţiunii însăşi. În scurtă vreme s-a ajuns
la despotismul absurdului. Raţiunea umană s-a autolimitat la cunoaşterea materiei şi,
lipsindu-se de criteriul absolut al evaluării celor cunoscute, a eşuat în conflictul cu
modul de gândire al semenilor.

60
Citirigă, Pr.Conf.Dr. Vasile, Taina omului şi tragedia lui în epoca postmodernă, în “Ortodoxia”, nr. 3-4,
anul LVII (2006), p. 30.
 61

Al treilea idol al modernismului este credinţa în progresul istoric al umanităţii şi

sacrificarea pe altarul acestui idol a valorilor trecutului, tradiţiei, adevărului. Ideea
modernă de progres şi-a dovedit falsitatea prin eşuarea raţionalismului şi raţionalismului
iluminist în iraţionalism şi subumanism.
Cea dintâi mişcare culturală din epoca Renaşterii a fost umanismul, care a
reprezentat o revoltă împotriva lui Dumnezeu şi a învăţăturii cu privire la natura divină
a omului. Considerând că adevărata afirmare liberă şi armonioasă a omului a avut loc în
păgânism, umanismul Renaşterii a reactualizat credinţe şi practici păgâne. Cu toate că
umanismul l-a pus în centrul lumii pe om, declarând că doreşte afirmarea plenară a
acestuia, promovarea demnităţii valorii şi dezvoltarea posibilităţilor nelimitate ale
omului şi chiar desăvârşirea fiinţei umane, dezvoltarea liberă a personalităţii umane, în
realitate l-a condamnat la o viaţă limitată în cadrele lumii naturale, lipsindu-l de
orizontul infinităţii şi perspectiva veşniciei.
Umanismul este o răzvrătire împotriva adevăratei naturi a omului şi a lumii, o
fugă de Dumnezeu, o negare a tuturor realităţilor existenţei umane, înveşmântată în
limbajul opusului tuturor acestora. De aceea, subumanismul nu este un obstacol în
realizarea umanismului; subumanismul este culmea şi scopul umanismului. Prin urmare,
iraţionalismul zilelor noastre nu este decât o demascare a iraţionalismului iluminist,
dezvăluindu-l ca pe o încrengătură a minciunii şi decepţiei, aşa cum este în realitate.
Subumanismul ne învaţă că umanismul iluminismului, care divorţează de Dumnezeu –
ultima raţiune, nu este în fond raţional. Subumanismul este consecinţa practică a negării
teoretice a chipului lui Dumnezeu în om, iar iraţionalismul este consecinţa practică a
pretenţiei teoretice a omului că poate fi raţional fără Dumnezeu.
-5-
În secolul al XVIII-lea, supranumit secolul luminilor, secolul lui Voltaire şi al lui
Diderot, omul modern hotărăşte că a venit vremea să-şi declare autonomia faţă de
Dumnezeu şi Biserică, că îşi este lege lui însuşi şi este stăpân al lumii şi al istoriei,
pentru a-şi pune în aplicare planul de dominaţie universală. Îmbrăţişând materialismul şi
ajutat de revoluţia ştiinţifică, în acest secol, omul modern renunţă la Duhul dătător de
viaţă şi se condamnă la moarte.
 62

Autodivinizarea omului a atins cote nemaiîntâlnite în ideologia creată de el şi

aceasta pregătea experienţele cele mai tragice pe care le trăiese omenirea după Hristos.
Darwin, Marx şi Nietzsche sunt campionii epocii moderne în lucrarea acesteia –
ideologică şi practică – de nimicire a persoanei umane. Evoluţionismul lui Darwin a fost
una din premisele materialismului dialectic elaborat de Karl Marx. Această concepţie
despre lume se sprijină pe cele mai generale legi ale mişcării şi dezvoltării naturii,
societăţii şi gândirii de pe poziţii profund atee. La dezvoltarea materialismului dialectic
va contribui apoi V.I.Lenin. Deşi susţinătorii materialismului dialectic pretind că el
constituie o metodă ştiinţifică de cunoaştere şi transformare revoluţionară a lumii şi,
prin aceasta, a omului însuşi, în realitate, această concepţie a constituit fundamentul
marilor ideologii care, în numele promisiunilor luminoase pentru viitorul umanităţii au
comis cele mai crunte campanii de decimare psihică şi fizică a omului. În gelozia lor
faţă de valorile creştine şi voind să-L elimine cu totul pe Dumnezeu din preocupările
omului, Marx şi Engels s-au dovedit a fi pe linia modernităţii. În fine, Marx, Engels,
Lenin şi alţi iluştri reprezentanţi ai modernismului au creat platforma ideologică pentru
crimele în masă de care sunt vinovate comunismul şi nazismul, cunoscute în istorie ca
cele mai inumane ideologii61.
Ideologia epocii moderne se străduise şi reuşise să facă din om un dumnezeu, iar
fascismul şi comunismul au creat cadrul potrivit ca aceşti dumnezei – fiindcă erau prea
mulţi – să se încaiere. Dar această încăierare şi nimicire a urmat după ce oamenii
moderni, potrivit lui Nietzsche, L-au „ucis pe Dumnezeu” în inimile lor şi, ca urmare,
„Dumnezeu este mort”.
Misiunea principală şi cea mai evidentă a programului nihilist este distrugerea
Vechii Ordini, care a reprezentat temeiul, susţinut de adevărul creştin, în care aceşti
oameni îşi aveau rădăcinile. Aici intră în joc violenţa, virtutea specific nihilistă.*
Suferinţele provocate de nihilism omului modern sunt incalculabile, fiindcă după
darwinsm şi marxism, nihilismul lui
-6-
Nietzche a fost cel care a oferit ultimele şi cele mai preţioase motivaţii celor puternici,
pentru a distruge ceea ce este vechi, inclusiv pe om.
61
Ibidem, p. 33-34.
 63

Nihilismul, sub forma lui pură, reprezentat prin revoluţionarul rus Neceaev l-a
inspirat pe Lenin şi ca urmare, acesta a recurs la exercitarea în mod nemilos a puterii şi
a început primul experiment european de succes al unei politici lipsite cu totul de
principii. Nihilismul l-a inspirat şi pe Hitler, aşa încât Europa şi chiar lumea întreagă a
putut trăi prin experienţa vieţii fără Dumnezeu.
Roadele darwinismului, marxismului şi nihilismului – expresii ale epocii moderne
şi creaţiei ale omului modern – au zguduit lumea şi conştiinţele umane. Prin aceste
ideologii omul a demonstrat la ce grad de nebunie poate ajunge, dacă în centrul
realităţii numai este considerat Dumnezeu drept Creatorul omului şi al istoriei.
Nietzsche ne invită, ca şi Mefisto pe Faust, să fim dumnezei în această lume. Căci
fructul acestei lumi este duce şi gustos şi supraomul preconizat de el poate gusta fără
teamă din toate fructele paradisului pământesc – dar nu toţi oamenii, bineînţeles – ci
numai cei convertiţi la anticreştinism şi împărtăşiţi cu sângele dionisiac al noului zeu
păgân, care grăieşte prin gura proorocului Zarathustra. Dar, lăsându-se amăgit de astfel
de slujitori ai Satanei, omenirea a căzut în capcana nebuniei acestora. Căci, deşi L-a
izolat pe Dumnezeu în Cer ca să rămână el stăpân absolut pe pământ, crezând că fără
Dumnezeu va fi liber, omul a devenit robul propriilor patimi şi al legilor omeneşti, care
i-au complicat cumplit viaţa şi-l conduc la sinucidere.
Paradisul pământesc, promis de Lenin, Stalin sau Hitler – obsesia paranoică a
rasei pure fiind, ca şi materialismul marxist, o formă de idolatrie a materiei – s-a
transformat într-un infern planetar, fără precedent în istoria omenirii, soldându-se cu
milioane de morţi, lagăre de concentrare, camere de gazare şi alte mijloace de
exterminare în masă, a căror încoronare au fost bombele atomice de la Hiroşima şi
Nagasachi. Milioane de oameni, creaţi după chipul lui Dumnezeu, au fost exterminaţi ca
viermii şi ca furnicile, într-un timp record, datorită progreselor remarcabile ale ştiinţei şi
tehnicii moderne, care, întunecate de duhul satanist al distrugerii, au confirmat în
proporţii industriale pactul de sânge prin care omenirea căzuse în captivitatea
omorâtorului de suflete.
Astfel, lumea a descoperit cu groază că raţiunea omului, nu este doar o sursă de fericire,
ci şi de cruzime şi fărădelegi, de ură şi de răzbunare, de suferinţe crunte pe care omul le
provoacă semenilor săi.
 64

-7-
Gândirea modernă a ieşit de sub tutela lui Dumnezeu, a făcut din lumea creată de El
scena luptei împotriva tuturor, a concurenţei sălbatice, un mediu din care lipsesc
valorile creştine: mila, iubirea şi iertarea, comunicarea şi fidelitatea, iar aceasta în
condiţiile aşa-numitei păci. Crezând că va fi om deplin sau că se va afirma ca om fără
Dumnezeu, omul s-a dezumanizat, fiindcă, despărţindu-se de Hristos, a fost cuprins de
întuneric.
Metamorfoza lumii europene de la epoca medivală la epoca modernă sau iluministă a
secolului al XVIII-lea a atras după sine mutaţii considerabile pe scena culturii europene.
De la Dumnezeu s-a trecut la om, de la teologie s-a trecut la stiinţă, şi de la valorile
spirituale s-a trecut la valorile materiale, ca tot atâtea expresii ale globalizării..
Cauza principală a acestor mutaţii este rezultatul unor concepţii materialiste despre
univers, lipsite de suportul lor interior şi spiritual în Dumnezeu, capabil să menţină
împreună cerul cu pământul, lumea văzută cu cea nevăzută sau lumea naturală cu cea
supranaturală.
A rezultat o concepţie mecanicistă a universului, care supravieţuieşte până astăzi în
teologia eterodoxă, o concepţie care are în vedere numai lumea văzută, separată de cea
nevăzută. În aceste condiţii, nu este de mirare că s-a pus în circulaţie teoria dublului
adevăr, a unui adevăr supranatural şi spiritual, şi a unui adevăr natural şi ştiinţific, care
avea să ducă la conflictul dintre religie şi ştiinţă.
Concepţia mecanicistă a favorizat imensul progres ştiinţific şi tehnologic pe care îl
cunoaşte socitatea contemporană occidentală. Dar această concepţie este cauza
regresului spiritual şi moral al lumii în care traim. Factorii economoci, financiari şi
politici au dobândit o importanţă considerabilă, în detrimentul preocupării de ordin
spiritual. Trăim într-o lume în care valorile materiale au triumfat asupra celor spirituale.
Pe de o parte, asistăm la victorii ale ştiinţei şi tehnicii care depăşesc cu mult cele mai
optimiste aşteptări ale veacului al XVIII-lea, dar, în viaţa lui interioară, omul se simte
prins în ghearele unor forţe iraţionale pe care nu le mai poate controla. Explozia de
violenţă şi senzualitate, care se răspândeşte peste tot în societate şi cuprinde cercuri din
 65

ce în ce mai largi, constituie dovada concludentă a degradării climatului spiritual al

omului şi al societăţii contemporane62.

-8-
Pentru a ne da seama de consecinţele şi riscurile modernităţii pentru viaţa Bisericii şi
cea a omului contemporan, vom pune în evidenţă trei mutaţii principale pe care
modernismul le-a introdus în cultura contemporană.
În primul rând, modernitatea a transformat centrul de gravitaţie al lumii de la Dumnezeu
la om, astfel că omul se simte atât de autonom în faţa Divinităţii, încât consideră voinţa
lui Dumnezeu ca un fel de atentat împotriva propriei lui libertăţi. În această concepţie
antropocentristă, omul se realizează prin el însuşi, fără ajutorul lui Dumnezeu.
În al doilea rând, modernitatea a introdus o separaţie artificială între domeniul public şi
cel privat, care se manifestă prin tendinţa de a elimina religia din viaţa socială şi de a
transforma societatea într-un domeniu rezervat, cu precădere, preo-cupărilor de ordin
economic, care îl determină pe om să uite de valorile spirituale,
care îl înalţă spre asemănarea cu Dumnezeu, şi să se lanseze într-o cursă frenetică după
bunurile materiale ale acestei lumi, care nu vor fi niciodată capabile să stăvilească setea
lui după eternitate.
În al treilea rând, modernitatea a separat omul de natura înconjurătoare şi l-a
transformat în stăpânul absolut al naturii, considerând că rolul omului este cel de a
impune naturii propriile lui legi, diferite de cele ale lui Dumnezeu, şi de a modela şi
exploata natura potrivit dorinţei lui de profit şi dominaţie pământească, ducând la
apariţia crizei ecologice contemporane şi putând duce la subminarea vieţii şi existenţei
umane.
Adunarea generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Canberra (1990)
consideră că modernismul şi secularizarea sunt rezultatul unei fatale erori teologice,
care a confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie. Cu alte cuvinte,

Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropolia Olteniei,
62

Craiova, 2007, p.17.

 66

Duhul lui Dumnezeu a fost eliminat din creaţie, iar cosmosul, ca şi omul, a devenit
autonom63.
Cu toate acestea, au început să apară semne de speranţă acolo unde ne aşteptam mai
puţin, în domeniul fizicii fundamentale, care a depăşit existenţa lucrului în sine şi a
relaţiilor mecaniciste dintre lucruri, de cauză şi efect, promovate de fizica clasică. Noua
fizică a descoperit că nu există lucruri în sine, ci toate se află într-o relaţie de
reciprocitate, pentru a construi acea ordine interioră şi profundă a universului de care
vorbeam mai sus.

-9-
Sigur, există opinia că rezultatele fizicii cuantice pot fi interpretate şi folosite de fiecare,
după bunul său plac, aşa cum se şi întâmplă în realitate64.
Omul nu a fost creat ca să vorbească cu sine însuşi şi să se secularizeze, ci ca să fie
partener de dialog al Creatorului său şi inel de legătură între Dumnezeu şi lume, cu
rădăcini adânc înfipte în realitatea cosmică, dar şi în cea treimică, ca să transfigureze
creaţia în Hristos. În această viziune teologică, lumea nu mai rămâne închisă în ea
însăşi, ci deschisă transcendentului, cu toate consecinţele care decurg de aici.
Cu alte cuvinte, aceste consideraţii vor să arate că datorită creştinismului s-a trecut de la
o concepţie panteistă despre lume, care confundă Divinitatea cu lumea şi teroriza omul
prin sacralitatea ei, la o concepţie deistă care desacralizează lumea şi redă omului
libertatea faţă de ea.
Dar ce este mai grav în această concepţie deistă care izolează Divinitatea în
transcendent, constă în faptul că atribuie cunoaşterii lui Dumnezeu o simplă dimensiune
intelectualistă şi face abstracţie de implicaţiile ei morale şi spirituale asupra întregii
fiinţe umane, adică atât asupra sufletului, cât şi a trupului. În felul acesta cunoaşterea lui
Dumnezeu devine o problemă de ordin teoretic şi speculativ care nu mai interesează
poporul.

63
Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p.15.
64
Ibidem, p.8.
 67

Autonomia creaţiei ca rezultat al izolării Divinităţii în transcendent a dus inevitabil la

autonomia omului şi raţiunii umane faţă de Dumnezeu65.
Scolastica sub influienţa aristotelică, evidenţiază şi mai mult caracterul autonom al
universului printr-o concepţie mecanicistă, bazată pe existenţa lucrului în sine şi pe
legăturile exterioare dintre cauză şi efect, care face abstracţie de prezenţa lui Dumnezeu
în universul fizic şi fundamentează autonomia lumii în raport cu Dumnezeu. Totuşi, în
această concepţie, ordinea supranaturală nu era considerată ca fiind opusă celei naturale,
ci avea rolul de a contribui prin graţia divină la perfecţionarea naturii66.
Epoca luminilor a modificat sensul autonomiei pe care creaţia o avea în teologia
apuseană, transformând-o într-o autonomie care neagă existenţa lui Dumnezeu şi
calitatea Lui de Creator şi Proniator.

-10-
Autonomia raţiunii umane, proclamată de iluminism, este rezultatul autonomiei creaţiei
faţă de Dumnezeu.
Mergând mai departe, în aceeaşi direcţie, putem spune că atât izolarea Dumnezeirii în
transcendent cât şi autonomia creaţiei faţă de Ziditorul ei au determinat omul să ia locul
lui Dumnezeu pe pământ şi să domine lumea în numele Creatorului.
Nestăvilita poftă de putere a fost cea de a face omul asemene lui Dumnezeu. Astfel
fiinţa umană a invocat puterea lui Dumnezeu ca să dobândească o justificare religioasă
pentru propriile lui interese, iar această concepţie a fost menţinută în creştinătatea
europeană şi americană (de Bisericile apusene) care rămâne şi ea vinovată pentru criza
lumii de azi.
În virtutea poruncii de a stăpânii pământul, omul a crezut că este chemat să impună
lumii văzute propria lui ordine. Aşa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei
interioară, raţionalitatea creaţiei, tot astfel omul, în calitate de chip al lui Dumnezeu, are
rolul să impună lumii ordinea lui exterioară. Acestă tendinţă îşi găseşte expresia
adecvată în sistemul kantian după care omul nu este chemat să scotă legile din natură, ci
65
Idem, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în “Studii Teologice”, nr. 1-
3, anul XLVI (1994), p.37.
66
Sterea, Pr. Conf. Tache, Secularizarea şi crizele contemporane, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LX
(2003), p.18.
 68

să impună naturii legea sau ordinea izvorâtă din mintea lui în care sunt date aprioric
categoriile gândirii (cauzalitate, spaţiu, timp). Este adevărat că datorită acestei ordini pe
care omul a căutat să o impună naturii văzute, a reuşit să realizeze un imens progres
ştiinţific şi tehnologic care, deşi de multe ori s-a întors împotriva omului (bomba
atomică), totuşi a contribuit şi la bunăstarea omului (condiţii civilizate de viaţă,
combaterea maladiilor, prelungirea vieţii).
Dar nu este mai puţin adevărat că această ordine pe care omul a căutat să o imprime
lumii a intrat în conflict cu ordinea aşezată de Creator la baza întregii creaţii şi a produs
imensa criză ecologică, care poluează natura şi omul.”Este îngrozitor să gândeşti, spune
CBE (Consiliul Mondial al Bisericilor), că specia umană care a intrat în scena istoriei şi
a creaţiei cu numai 80.000 de ani în urmă, atunci când istoria planetei depăşea 4
miliarde de ani, a fost capabilă să ameninţe şi să submineze baza însăşi a vieţii într-o
perioadă de 200 de ani, de la începutul epocii industriale”.
Desprinderea omului şi a creaţiei din relaţia lor cu centrul de gravitate dat în Dumnezeu
a favorizat explozia unui pluralism religios şi cultural atât de contradictoriu în esenţa
lui, încât produce confuzie şi dezorientare în mintea, sufletul şi inima credincioşilor.
Aceasta este cauza apariţiei atâtor secte şi curente filozofice care asaltează neîncetat
Biserica şi societatea.

-11-
Progresul spectaculos înregistrat în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei a agravat ruptura
dintre om şi Dumnezeu, fiindcă lumea a fost concepută ca o maşină uriaşă care
funcţionează fără Dumnezeu.
Asistăm la o reîntoarcere a omului la panteismul precreştin, care închide omul în
imanenţa lumii create, fiindcă face abstracţie de transcendenţa lui Dumnezeu. Pe această
cale omul, care se simte mândru de cuceririle lui ştiinţifice şi tehnologice, de dominaţia
lumii văzute, îşi pierde libertate interioară şi devine sclavul unor forţe iraţionale, spirite
şi patimi, care îi transformă viaţa interioară într-un adevărat coşmar şi-l desfigurează din
punct de vedere spiritual.
 69

Dispoziţia pentru apropiere şi comuniune cu semenii este înnăscută omului. Iar aspiraţia
spre comuniune la scară mondială constituie cea mai înaltă expresie a predispoziţiei
omului pentru apropierea faţă de semeni.
Astfel, devine uşor de înţeles ecoul pe care-l găsesc în mulţi oameni teoriile despre
unitatea mondială, care apar din timp în timp, şi ideologiile politice, cum ar fi cea care
se referă la globalizare, promovată în vremea noastră de „noua ordine” mondială.
Epoca noastră este părtaşă la disputa dintre cele două tendinţe: globalizarea şi
autolimitarea. Pe de o parte, se înlătura graniţele şi se unifică lumea, în timp ce, pe de
altă parte, se dezvoltă proceduri introvertite şi autolimitări naţionaliste sau naţionale,
despre care se credea de multă vreme că s-au diminuat.
Globalizarea, promovată de noua ordine mondială, constituie numai o înşelătoare faţă a
universalităţii. În timp ce pare că-i uneşte pe oameni în exterior sau că favorizează
apropierea reciprocă a acestora, că elimină barierele despărţitoare dintre ei şi facilitează
comunicarea, în realitate îi aduce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la
nivelarea culturilor, la amestecul religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi
comportamentului omului, la americanizarea modului de viaţă. Punctul culminant al
acestui proces negativ este anihilarea omului ca persoană şi chiar a adevărului însuşi
despre persoană67.
Sincretismul religios al noii epoci (New Age), promovat uneori chiar de creştini,
ameninţă cu dispariţia adevărului persoanei umane, ţintind direct primul nivel, cel
teologic. Prin relativizarea creştinismului şi prin încercarea de amestecarea sa cu alte
religii şi concepţii religioase, urmăreşte să facă să dispară adevărul despre Dumnezeu ca
Persoană şi despre comuniunea Sa
-12-
personală cu lumea, ştiut fiind că acesta constituie esenţa creştinismului. Diferitele
religii şi creştinismul sunt percepute şi abordate ca simple mijloace de reglare
psihologică a omului68.
Pe de altă parte, globalizarea contemporană, care face parte din sistemul ideologic al
adepţilor noii ordini mondiale, ameninţă adevărul despre persoană la nivel antropologic,
67
Mantzaridis, Prof. Georgios, Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002,p.6.
68
Bădulescu, Pr. Drd. Dan, New Age: o psedo-religie mondială, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LII (2000),
p.83.
 70

ducând la dispariţia lui efectivă. Această mişcare vede lumea ca pe un material

omogenizat, nesocoteşte principiile, valorile şi particularităţile sale şi consfinţeşte
domnia atotputernică a banului.
Globalizarea este un fenomen complex, ce se manifestă la diferite niveluri. Mulţi îl
leagă de economie. Şi aceasta este logic, deoarece la nivelul economiei şi mai ales la
nivelul economiei financiare, globalizarea a prezentat o evoluţie impetuoasă.
Această ideologie (globalizarea sau mondializarea) se extinde la toate nivelurile vieţii
omeneşti : la cel politic, la cel religios, la cel duhovnicesc şi la cel cultural.
Mijlocul prin care se promovează în vremea noastră globalizarea este tehnologia. În
zilele noastre, informatica şi mai ales internetul au adus în avanscenă un nou mod de
viaţă. Au făcut posibile existenţa unei societăţi instabile care poate să se constituie în
afara spaţiului şi care să aibă în vedere numai dinamica timpului; o societate care nu
mai este unidimensională, ci adimensională.
Astfel, orice manifestare economică, politică sau de alt ordin poate să se realizeze într-
un anume timp, fără să se găsească în vreun spaţiu concret. Poate fi realizată de către
oameni care comunică între ei, fără să aibă vreo legătură unii cu alţii.
Repercursiunile negative ale globalizării în ecologie se văd în reaua întrebuinţare a
mediului înconjurător, care se face în mod abuziv şi provocator de către cei puternici,
cărora nu le pasă de lume, ci urmăresc să realizeze imediat interesele economice,
politice sau de alt ordin.
Mondializarea are consecinţe corespunzătoare şi în alte domenii ale vieţii sociale, cum
ar fi internaţionalizarea violenţei, lărgirea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci, exploatarea
celor săraci, exterminarea celor nedoriţi, ceea ce duce la situaţii imprevizibile. Pierderea
sensibilităţii oamenilor societăţii contemporane nu este străină de fenomenul
globalizării.

-13-
Gobalizarea, însă, nu se întinde numai la nivel macroeconomic, ci pătrunde în toate
structurile microsociale, până în însăşi persoana omenească, insuflând duhul său
distructiv, care este spiritul banului. Acest duh a existat, desigur, şi în trecut. În vremea
noastră, însă, a câştigat o autoritate mondială de necontestat.
 71

Astăzi, toate se reduc la bani. Patria, religia, conştiinţa, tot ceea ce are sau de care are
nevoie omul, chiar şi omul însuşi este apreciat şi cumpărat cu bani. Spiritul financiar
paralizează omul din punct de vedere moral şi-l transformă în primitor pasiv al
evoluţiilor exterioare. În felul acesta suntem duşi la periferia moralităţii.
Merită o atenţie deosebită punctul de vedere al Sfântului Apostol Pavel formulată atunci
când, enumerând diferite stări ale păcatului, cum ar fi curvia, necurăţia, patima şi pofta
cea rea, se opreşte la iubirea de arginţi socotindu-o drept închinare la idoli (Coloseni
3,5 şi Timotei 6,10). Aceasta înseamnă că prin iubirea de arginţi, omul întrerupe
comuniunea cu Dumnezeu şi devine sclavul banului. În felul acesta banul primeşte
dimensiuni metafizice. Devine Mamona (Luca 16, 9-13), care se luptă cu Dumnezeu,
care robeşte omul şi duce la amoralism.
Acest fenomen nu s-a creat pe neaşteptate, ci a fost pregătit prin procese îndelungate,
care au fost sistematizate imediat după cel de al II-lea război mondial, prin ideologia
dezvoltării economice. Această ideologie a fost pusă în circulaţie în 1948 de
preşedintele Statelor Unite ale Americii, Harry Truman, şi a devenit idealul întregii lumi
aşa-zise libere.
După prăbuşirea sistemelor comuniste totalitare şi dispariţia temerii de un adversar
declarat, în restul lumii s-a creat un gol ideologic şi era firesc să se dorească acoperirea
sa. Acest gol ideologic se încearcă a fi acoperit prin ideologia globalizării. În felul
acesta omul este chemat să înainteze spre, sau, mai curând, să adere la o societate nouă,
internaţională şi nemărginită, care duce la alienarea persoanei şi a vieţii comunitare69.
Societatea ajunge la stadiul la care nivelează toate diferenţele tradiţionale şi formează
omul nou, care, de fapt, numai are nimic sfânt.
Însă, pe de altă parte, popoarele care nu sunt sensibile la ideologia globalizării, deoarece
au cunoscut mai devreme sistemul ideologic al internaţionalismului comunist, înrudit cu
globalizarea, au dorit să se întoarcă la statele naţionale şi la particularităţile lor culturale.
Desigur, globalizarea are şi elementele ei pozitive, care nu trebuie ignorate. Ca proces
care uşurează apropierea oamenilor unii faţă de alţii,
-14-

69
Mantzaridis, Prof. Georgios, Op. cit., p.15.
 72

face servicii relaţiilor dintre ei şi anulează separările etnice dintre ei, exprimând cea mai
adâncă aspiraţie a firii umane.
Din acest punct de vedere nu este numai acceptabilă, ci şi necesară. Împărţirile
omeneşti, naţionale, sociale şi de altă natură, constituie, potrivit învăţăturii creştine, stări
ale omului căzut în păcat care trebuie depăşite. În situaţia sa ideală omenirea se plasează
dincolo de aceste separaţii, aşa cum spune Sf.Apostol Pavel: „Nu mai este iudeu, nici
elen, nici sclav, nici slobod; nu mai este nici bărbat nici femeie; şi toţi sunt una în
Hristos Iisus” (Galateni 3,28).
Această situaţie devine posibilă, însă, numai prin unirea oamenilor la nivel duhovnicesc.
De altfel, aceasta este ceea ce propovăduieşte creştinismul. Dimpotrivă, respingerea
separărilor fără simultana înălţarea la un nivel duhovnicesc superior, va eroda cu
siguranţă unitatea oamenilor şi va da naştere unor tendinţe care dezintegrează
comuniunea dintre oameni.
“Era Nouă” (New Age) este tot mai insistent propovăduită de noii prooroci mincinoşi
(Matei 24,11; Marcu 13,6) apăruţi mai întâi în spaţiul denumit astăzi “euro-atlantic”, cu
alte cuvinte SUA şi Europa de nord-vest anglo-saxonă, stăpânii temporari ai acestui
veac. Pentru că se cheamă “nouă” trebuie să ia locul celei vechi, în virtutea dialecticii de
tip hegelian optimist, spre progresul spiritului lumii.
În momentul de faţă suntem, din punct de vedere astrologic, martorii trecerii de la era
peştilor la cea a vărsătorului sub semnul căuia se va instala noua eră.
Era peştilor a fost identificată forţat – de către mişcarea new age care se contureaze a fi
cel mai periculos adversar al creştinismului la scară mondială – cu era creştină. Această
eră fiind spre final, va trebui odată cu ea să dispară şi creştinismul.
Ne aşteaptă o reinstaurare a atitudinii religioase ce a fost zdruncinată în secolele XIX-
XX prin secularizare şi descreştinare în masă, mare apostazie pe care am trăit-o din plin.
Ceea ce ni se propune este o re-păgânizare a omenirii sub forma unei religii unitare de
tip păgân sincretist. Aceasta este noua religie – New Age – a globalizării, care are un
pronunţat caracte satanist eclectic.
Începând cu secolul “luminilor” francmasonice, al XVIII-lea, critica raţionalistă a pus la
stâlpul infamiei, amestecând fără discernământ religia, mistica, superstiţia, magia,
 73

divinaţia etc, instalând în locul lor societatea secularizată, fenomen, pe care, prin
consecinţele sale îl suportăm şi astăzi pe plan global.

-15-
Lojile masoneriei de stânga au impus după 1848 ateismul în diferitele lui variante,
marxiştii s-au desprins dând naştere aripii radicale a comuniştilor ce a fost continuată în
secolul XX de Lenin, Stalin şi ceilalţi cu consecinte dezastruoase pentru societatea
fostelor state comuniste70.
Atitudinea religioasă, atât de naturală omului şi societăţii, a fost contestată nu numai de
poziţiile creştinismului, ci şi ale copilului său degenerat, secularismul de tip iluminist al
occidentului secolului al XVIII-lea.
În viziunea specialistului suedez în istoria religiilor Nathan Söderblom, în religie sacrul
e mai esenţial ca Dumnezeu. Deci religia nu e re-legarea omului cu Dumnezeu, ci cu
orice este considerat a fi sacru. Această trăsătură specifică secularizării duce la
consecinţa logică că pot fi şi
religii atee. Conceptul de religie se diluează extrem, putând astfel include orice
manifestare, cum ar fi de exemplu fotbalul.
New Age nu este o religie “privată” pentru acasă, ci una socială. Această observaţie nu-
şi are sens decât în cadrul concepţiei secularist-iluministă prezentă în special în SUA,
după care religia sau credinţa, în general, aparţin domeniului privat, domeniul public,
statul şi societatea declarându-se neutre din punct de vedere religios şi “laice” din punct
de vedere confesional.
New Age are ca elemente comune cu “spiritualismul” secolelor XVIII-XIX: spirite,
ocultism, maeştri spirituali, societăţi esoterice, lumi paralele, evoluţia spirituală, puteri
supranaturale, filozofii şi concepţii orientale.
De altfel, trebuie menţionat că două dintre credinţele de temelie ale New Age, karma şi
reîncarnarea, sunt teozofia occidentală, nu direct din hinduism sau budism.
În cadrul acestei mişcări mântuirea se realizeză prin forţe proprii prin trezirea unor
puteri supraomeneşti ce se găsesc latent în om, trezire ce se realizează prin diferite
tehnici de meditaţie de tip oriental, sau de terapii alternative de sorginte psihologică
70
Bădulescu, Pr. Drd. Dan, op. cit., p.74.
 74

transpersonală ce modifică funcţiunile creierului (lucru ce se obţine uneori şi prin

folosirea drogurilor de tip LSD sau ecstasy)71.
Una din cele mai obişnuite “stări modificate” obţinute prin LSD este pierdere
personalităţii. Cel în cauză nu-şi mai percepe eul ca o entitate

-16-
proprie, ci se pierde în ceea ce Jung numea “conştiinţa oceanică”: o senzaţie că totul e
una şi că conştiinţa individuală e o iluzie.
Potrivit adepţilor New Age mântuirea creştină a Peştilor şi-a ratat rezultatele şi menirea
drept care este de aşteptat o mult mai mare eficienţă de la zodia Vărsător, aceasta fiind
varianta astrologică a utopiilor mileniste.
De la sine înţeles este că în acest sistem Judecata de Apoi, raiul şi iadul nu au nici un
loc.
Mişcarea New Age s-a impus în faţa adepţilor săi cei mai interesaţi cu un nou stil de
viaţă. Stilul de viaţă New Age este condus de mai mulţi factori dintre care cei mai
răspândiţi sunt: vegetarianisnul şi naturalismul.
Pe lângă aceasta adepţii New Age încearcă să-şi elaboreze un cod moral-etic specific,
insistând asupra ecologiei şi feminismului.
Una din moştenirile pe care ni le-a lăsat secolul trecut (deceniul şase al secolului
trecut) este şi bioetica, o ştiinţă cu un imens domeniu de cercetare, dar cu un foarte
limitat conţinut. Acest fenomen nu trebuie socotit paradoxal, dacă se are în vedere că
ştiinţa bioeticii este chemată să pună de acord cele mai heteroclite păreri cu privire la
probleme arzătoare şi contradictorii ale vieţii omeneşti.
Ca obiect al bioeticii este socotită întâi de toate cercetarea vieţii umane. De fapt,
bioetica se ocupă cu toate problemele morale medicale clasice şi mai noi legate de viaţa
umană. Cauza care a generat interesul pentru bioetică este rapida dezvoltare a biologiei
şi aplicarea ei în medicină.
În felul acesta, bioetica se prezintă ca o extindere a eticii medicale şi are în centrul
interesului său problemele care apar prin implicarea biologiei şi aplicarea noii

71
Ibidem, p.78.
 75

tehnologii medicale în toate procesele legate de naşterea, de creşterea şi de moartea

fiinţei umane.
Bioetica analizează în special problemele morale care se referă la:
A). sterilitatea, reproducerea asistată, însămânţarea artificială, controlul prenatal,
controlul naşterilor, întreruperea sarcinii şi cele referitoare la acestea;
B). intervenţiile privind păstrarea sau îmbunătăţirea vieţii umane, clonarea, prelevarea şi
transplantul de ţesuturi sau de organe;
C). abordarea perioadei terminale a vieţii, eutanasia pasivă sau activă şi cele conexe
acesteia.
Mai precis, analiza problemelor la care ne-am referit constituie obiectul eticii
biomedicale, deoarece bioetica se extinde asupra întregii lumi vii şi cercetează legăturile
omului cu aceasta. Dar, pentru că etica medicală constituie şi partea cea mai importantă
a bioeticii, se foloseşte în mod curent denumirea întregului şi pentru o parte a întregului.
-17-
Bioetica, încercând să prevină şi să controleze evoluţiile generale generate de
dezvoltarea în salturi a biologiei şi tehnologiei medicale, se mişcă aproape exclusiv la
nivel impersonal. Ea obiectivează procedurile şi numerotează oameni, încearcă să
abordeze stări generale, şi nu persoane şi relaţii interpersonale.
Îşi concentrează interesul asupra analizei problemelor de ultimă oră şi se
îngrijeşte de abordarea lor la nivel mondial prin principii ultrageneralizate.
De aceea, atunci când nu se exprimă în cadrul unei confesiuni religioase sau a unei
cosmoteorii, ignoră pe cât se poate concepţiile religioase, metafizice sau de alt ordin
privind lumea şi încearcă să se sprijine pe principii şi valori utilitariste, care pot fi
acceptate pe o scară mai largă.
În felul acesta, în cadrul bioeticii sunt puse în evidenţă următoarele principii:
1. principiul autonomiei;
2. principiul evitării provocării durerii şi suferinţei;
3. principiul binefacerii;
4. principiul dreptăţii.
Aceste principii, care sunt interpretate, de obicei din puncte de vedere diferite, se
dovedesc în practică foarte elastice şi chiar contradictorii. În plus, astăzi este cunoscută
 76

erodarea principiilor şi valorilor morale în societate. Chiar şi cazurile de comportamente

împotriva firi, cum ar fi homosexualitatea sunt cunoscute şi acceptate ca normale.
Atunci când omul se goleşte de orice particularitate duhovnicească şi se identifică cu
funcţiile sale biologice, toate acestea vin de la sine şi sunt considerate normale72.
Potrivit celor de mai sus, baza cea mai importantă a bioeticii rămâne antropologia pe
care se fundamentează medicina de azi. Această antropologie, care este în esenţa ei
străină de cea creştină, este mecanicistă şi unidimensională. O antropologie mecanicistă
şi unidimensională este normal să nu poată sprijini o morală reală.
Morala este înţeleasă totdeauna ca mişcarea de la a fi la a fi bun. Când însă a fi este
abordat în mod mecanic şi unidimensional, atunci a fi bun este pur şi simplu ca o
evoluţie mecanicistă şi nu calitativă sau duhovnicească a lui a fi.
Bioetica se înfăţişează, de obicei, ca o morală aflată într-o permanentă curgere şi
transformare, impusă de laboratoarele de cercetare, valorificată de factorii politico-
economici şi promovată prin informatică şi prin mijloace de
-18-
comunicare în masă. Nu pregetă să accepte avorturile ca mijloace terapeutice sau să
facă servicii eugeniei, promovând astfel rasismul.
Scopul moralei a fost întotdeauna acela de a-l ajuta pe om să dobândească bune
obiceiuri încă de mic. Morala nu vizează însă obişnuinţa ca atare, ci calitatea acesteia.
Şi, din nefericire, lucrul acesta tinde să fie uitat.
Obişnuinţa este considerată în zilele noastre raţiunea suficientă pentru justificarea
oricărei paractici, atunci când aceasta prezintă o oarecare utilitate. Mai ales, atunci când,
apar reacţii de ordin moral cu privire la problema aplicării tehnologiei medicale
contemporane, tehnocraţii le nesocotesc şi le consideră impedimente secundare, care
vor fi înlăturate pe măsură ce oamenii vor dobândi noua obişnuinţă.
În paralel, promovarea principiilor şi a poruncilor religioase este caracterizată de
reprezentanţii bioeticii laice ca fundamentalism şi, în consecinţă, este desconsiderată
sau neluată în seamă. Toate acestea fac, însă, dovada slăbirii conştiinţei morale şi a
crizei duhovniceşti profunde în care ne aflăm.

72
Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, op. cit., p.85.
 77

S-a ajuns astfel la situaţia în care, astăzi, bioetica tinde să înlocuiască morala clasică ce
are drept obiect principal viaţa personală şi relaţiile interpersonale dintre oameni.
De altfel, dislocarea reală a moralei a început mult mai înainte, în mediul teologic, prin
detaşarea ei de spiritualitate şi, în continuare, prin autonomizarea şi promovarea aproape
exclusivă a unei morale sociale. Astfel, morala socială se afirmă în occident încă de la
mijlocul secolului trecut, iar mai târziu interesul teologilor occidentali preocupaţi de
morală s-a concentrat aproape exclusiv asupra bioeticii.
Aceasta apare deja într-un spaţiu mai extins, ca morală a globalizării, adică o morală
care încearcă să apropie oamenii cu tendinţe şi mentalităţi diverse privitoare la
problemele pe care le ridică aplicaţiile medicinii contemporane şi biologiei şi să
promoveze omogenizarea criteriilor pentru abordarea acestor probleme. În paralel, se
cultivă şi ideea că viaţa morală a omului este determinată de biologi.
Bioetica, ca deontologie a globalizării, se leagă nemijlocit de tradiţia creştinismului
secularizat occidental şi, mai ales, de morala occidentală73.
Este o morală cu caracter legalist, aşa cum este şi morala occidentală, care subzistă ca
bază a acesteia. Şi principiile generale pe care le propune nu constituie, în ultimă
instanţă, puncte de convergenţă pentru oameni, ci
-19-
trambuline pentru lansarea contradicţiilor dintre indivizi. Sunt asemănătoare cu
principiile aşa-zisei morale sociale, care pot fi interpretate şi aplicate în funcţie de
dorinţele şi interesele celor puternici.
Prin regula de aur: „Toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea”
( Matei 7,12), omul este chemat să se pună pe el însuşi în locul celuilalt şi să acţioneze
faţă de el, aşa cum ar dori să acţioneze acela faţă de sine.
Cu alte cuvinte, regula de aur se adresează persoanei umane şi se pune în lucrare, prin
înţelegerea şi solidaritatea faţă de aproapele. Ea cultivă apropierea şi exclude izolarea,
construieşte unitatea şi înlătură dezbinarea.
Nu se întâmplă acelaşi lucru şi cu principiile bioeticii. Ba, mai mult, se ajunge la
contrariu. Absolutizarea primului principiu al bioeticii, principiul autonomiei nu-i
apropie pe oameni, ci îi izolează, nu-i uneşte ci îi separă.
73
Mantzaridis, Prof. Georgios, Op. cit., p.154.
 78

Desigur, acest principiu pare că respectă particularitatea fiecăruia. Însă, acest respect se
dovedeşte, prin natura lucrurilor, a fi o himeră, deoarece este imposibil să se propună
principiul autonomiei individului atâta vreme cât societatea are nevoie de unitate şi nu
are pe ce să o fundamenteze.
Dacă individul este absolutizat, dispare comuniunea, societatea. De aceea, cei puternici
propun de fiecare dată poziţia lor arbitrară drept factor unificator al societăţii. Legile vin
să limiteze acest arbitrariu. Dar, la nivelul moralei, absolutizarea autonomiei şi
confruntarea ei cu orice idee sau valoare colectivă duce la confuzie şi incoerenţă.
Este normal ca în Biserica Ortodoxă problemele referitoare la bioetică să se încadreze în
preocuparea moralei creştine. De altfel, învăţătura morală a Bisericii s-a confruntat încă
de la început cu probleme bioetice precum avorturile şi eutanasia.
Astfel, abordarea problemelor bioetice, ca şi a celor morale, trebuie să se sprijine pe
antropologia şi cosmologia creştin-ortodoxă. Trebuie să vadă problemele sale din
perspectiva îndumnezeirii omului şi a înnoirii omului în Hristos.
O premisă fundamentală a comportamentului moral al omului este aceea că omul nu
este cauza existentei sale, ci fiinţa sa este darul divin.
Atunci când omul nu are această conştiinţă, este normal să treacă dincolo de limitele
sale şi să se autodivinizeze. De altfel, principiul călăuzitor al moralei creştine este
principiul ipostatic, sau principiul persoanei, din care izvorăsc sensul şi funcţionalitatea
celorlalte principii speciale şi metodologia moralei şi vieţii sociale.

-20-
Persoana umană nu este un dat static ci o devenire dinamică. Aceasta începe din
momentul conceperii sale şi se continuă la infinit, iar infinitul pentru creştinism nu este
impersonal sau suprapersonal, ci este Persoană. Mai precis, este treime de Persoane,
este Sfânta Treime.
În fine, naşterea şi evoluţia omului presupun şi exprimă comuniunea. Persoana nu poate
fi concepută ca un individ izolat deoarece nu există decât în comuniune. Iar adevărata
comuniune se realizează întotdeauna în comuniunea divino-umană care este Biserica.
În faţa pericolului îngropării omului sub grămada genelor sale, morala creştină prezintă
perspectiva nelimitată a desăvârşirii şi a îndumnezeirii acesteia.
 79

Morala creştină este cultivată şi se dezvoltă în persoana umană. Caracterul

prosopocentric al acesteia nu este, desigur, în acord cu concepţiile care domină bioetica.
În vremea noastră, marcată de lipsa spiritualităţii, nu este ascultată cu plăcere referirea
la puterile duhului. Şi totuşi, vindecarea de această lipsă de moralitate, în care se găseşte
societatea noastră astăzi, ca de altfel şi cauza care a provocat această situaţie, nu trebuie
să fie căutată la nivel moral sau social, ci la nivel duhovnicesc. De aici provin forţele
care influenţează nivelul moral şi social. Duhul care domneşte inimile oamenilor, acela
determină viaţa morală şi socială, şi nu invers.
Desigur, acest duh poate fi viclean sau pervers, poate fi duhul materialismului şi al
hedonismului. Va fi însă totdeauna duh, şi nu trup şi sânge. De aceea, Apostolul Pavel
spune că nu avem de luptat „împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva domniilor,
împotriva stăpânirilor, împotriva căpeteniilor întunericului, împotriva duhurilor răutăţii,
răspândite în văzduhuri” (Efeseni 6,12). Şi ca omul să lupte cu rezultate împotriva
acestor duhuri, e nevoie de duhul creştin.
Duhul creştin nu este vreo forţă sau vreun principiu impersonal. Nu este nici măcar vreo
lege temporară sau veşnică. Este Dumnezeu, care S-a descoperit în persoana lui Hristos
şi rămâne în Biserică, prin Duhul Sfânt. Iar vindecarea lumii se poate sprijini pe gradul
revelaţiei sale cu Hristos şi cu Biserica.
În persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi ca poruncă. Se
arată ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de viaţă care
corespunde în mod absolut poruncii divine. Noua poruncă a iubirii nu este doar dată de
Hristos, ci şi întrupată în persoana lui Hristos. Şi conţinutul ei practic se arată în viaţa
Lui. „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan 13,
34).
-21-
Duhul creştin se oferă înainte de toate prin modul de viaţă. Viaţa creştină trebuie să
exprime conţinutul credinţei creştine. Aceasta va ambiţiona şi pe alţii să încerce
adevărul vieţii creştine.
În felul acesta, în ultimă analiză, îndreptarea societăţii noastre este o problemă de
îndreptare personală. De altfel, fiecare dintre noi este membru al societăţii, prin urmare,
 80

îndreptându-se pe el însuşi, va îndrepta o parte din societate şi în felul acesta va crea un

focar de sănătate în organismul acesteia.
Ne găsim deja în punctul cel mai ridicat, unde uşor se creează interpretări greşite,
neînţelegeri. Socotind îndreptarea societăţii ca pe o problemă de îndreptare personală,
înţelegem înainte de toate că nu putem cere noi înşine îndreptarea celorlalţi. Dacă
Dumnezeu nu-l îndreaptă pe om cu forţa, cum am putea să gândim noi înşine aşa ceva?
Respectul faţă de libertatea celuilalt constituie premisa oricărui act creştin.
Mai mult chiar, trebuie să ştim că îndreptarea propriei noastre persoane nu înseamnă
limitare la noi înşine. Omul, ca persoană, există şi evoluează mereu în relaţie cu alte
persoane. Autolimitarea poate şi este necesar să existe într-o anumită perioadă de timp
în vederea reculegerii şi a autocriticii.
Dar scopul creştinului nu este limitarea la el însuşi, ci deschiderea spre întreaga
omenire.
Marea eroare, pe care o facem în mod obişnuit este că uităm această dublă poruncă a
iubirii şi, în consecinţă, disociem responsabilitatea noastră individuală de
responsabilitatea socială, care este universală. În felul acesta, ajungem să înţelegem
responsabilitatea personală ca pe o lipsă de responsabilitate socială, iar responsabilitatea
socială ca pe o lipsă de responsabilitate personală.
Responsabilitatea personală comportă grija faţă de orice intervenţie justificată în
relaţiile sociale. Iar indiferenţa faţă de acestea, care vădeşte iresponsabilitatea socială,
nu constituie responsabilitate personală.
Creştinul se socoteşte, înainte de toate, responsabil faţă de orice se petrece în
jurul său. Nu judecă pe ceilalţi şi nici nu-i socoteşte responsabili pentru răul social. Mai
mult decât atât, el nu socoteşte responsabil sistemul social impersonal, a cărui valoare
sau lipsă de valoare depinde de om.
În acelaşi timp, însă, nu rămâne indiferent faţă de ce se întâmplă în lume, faţă de oameni
şi faţă de sistemul social impersonal. Şi aici suntem datori să mărturisim că indiferenţa
creştinilor, fie din ignoranţă, fie din nepricepere, fie din lipsa de curaj, are o parte foarte
însemnată în promovarea răului în lume.
-22-
 81

Lumea este trupul nostru mai larg. Problemele sale sunt şi problemele noastre. De
aceea, interesul pentru lume este şi interes pentru noi înşine. Separând în mod nestorian
persoana noastră de lume, văzând Biserica în mod monofizic, numai ca pe o societate
duhovnicească, ce nu are relaţii cu problematica vieţii cotidiene, devenim în realitate
eretici.
Biserica Ortodoxă a fost întotdeauna întreţesută cu viaţa cotidiană. Problemele legate de
nedreptate, de sărăcie, de sănătate, de instabilitatea socială, le simte ca pe propriile sale
probleme. Problemele pe care le au oamenii în epoca noastră sunt probleme care se
referă la trupul Bisericii, adică la trupul nostru.
Oricum, realitatea trăită a Bisericilor Ortodoxe nu pare să confirme totdeauna învăţătura
lor teologică. Ispita naţionalismului, care a fost condamnată prin hotărâre sinodală în
1872, nu încetează să creeze probleme unităţii creştinilor. La fel, şi atracţia banului
constituie ameninţare de moarte pentru viaţa lor duhovnicească.
La nivelul vieţii morale şi sociale, ortodocşii nu au probabil o poziţie de superioritate
faţă de heterodocşi. Prin propagarea secularizării, care a pornit din Occident şi s-a
transferat în Răsărit, popoarele ortodoxe s-au aflat într-o poziţie defavorizată.
Imitarea grosolană şi dificultatea firească de a asimila şi folosi în mod creator
elementele specifice unor culturi străine creează dezordini de ordin personal şi social.
Superioritatea ortodocşilor se găseşte, însă la nivel teologic, la nivelul rămânerii în
adevărul credinţei creştine.
În Biserica Ortodoxă există adevărul nefalsificat al creştinismului şi se păstrează vie
perspectiva lui eshatologică. Aceasta este marea valoare a Ortodoxiei şi aceasta
garantează calitatea ofertei sale la adresa întregii omeniri.
Perspectiva care se schiţează actualmente în lume prin extinderea fenomenului
globalizării este sumbră. Toate fenomenele existente confirmă criza şi anunţă viitoarea
explozie.
Atâta vreme cât omul lucrează având ca scop exclusiv interesul său individual,
neinteresându-l aproapele, viaţa socială este subminată şi se ajunge la impas. Idealul
dezvoltării economice se transformă în trambulină a autodistrugerii. Îmbuibarea
asfixiantă, pe de o parte, şi moartea de inaniţie, pe de altă parte, ameninţă cu moartea
societatea noastră globalizată.
 82

Cei bogaţi devin mai bogaţi, deoarece economia edificată pe câştig duce bogăţia mereu
în mâinile celor bogaţi, iar cei săraci, devin mai săraci, deoarece aceeaşi economie, în
faţa nevoii reducerii ritmului dezvoltării
-23-
pentru asigurarea viabilităţii sale, limitează veniturile celor săraci. Această evoluţie,
însă, nu poate avea decât un sfârşit, şi anume autodistrugerea.
Omul nu se poate smeri uşor, sau goli de egoismul său, ca să-i accepte pe ceilalţi. Cu
toate că dispoziţia spre iubire este înnăscută firii umane, iubirea adevărată nu
caracterizează pe omul căzut şi are nevoie de jertfirea egoismului său, ca să se arate.
Modelul acestei iubiri este Dumnezeu cel în Treime. Unitatea din cadrul Sfintei Treimi,
care se realizează prin perihoreza iubitoare şi chenotică a Persoanelor, constituie
prototipul unităţii dintre oameni, în vederea constituirii societăţii îndumnezeitoare.
Hristos a arătat lumii această iubire şi Biserica Ortodoxă propune omului tot această
iubire pentru mântuirea lui, care coincide cu ridicarea sa la statura de persoană
universală.
În Biserică, credinciosul este chemat să trăiască tragedia universală, care străbate
întreaga istorie, pentru a ajunge prin pocăinţă la împăcarea universală, la comuniunea
universală a iubirii. În felul acesta, întreaga lume se înfrăţeşte şi fiecare om se deschide
spre universalitate74.
Pentru a corespunde unei asemenea perspective de viaţă sunt necesare eforturi
supraomeneşti. Omul creat şi perisabil este chemat să-şi împroprieze modul de viaţă al
Fiinţei necreate şi veşnice.
Desigur, acest lucru nu poate fi împlinit numai de om. De aceea, teologia ortodoxă
vorbeşte totdeauna de conlucrarea divino-umană, de sinergia teandrică. Iar limita
conlucrării omului cu Dumnezeu este numai moartea.
În ultimă instanţă, aceasta dovedeşte încrederea omului în Dumnezeu şi siguranţa că
moartea a fost biruită. Dar astfel se sfarmă zidul morţii şi se deschide noua creaţie a
Evangheliei. De aceea, Evanghelia, după cum consemnează Apostolul Pavel, „nu este
de la om” (Galateni 1, 11).

74
Ibidem, p. 183.
 83

În mod diferit faţă de panteism care face confuzie între fiinţa lumii şi fiinţa lui
Dumnezeu, Sânta Scriptură afirmă că fiinţa lui Dumnezeu este transcendentă radical
faţă de fiinţa lumii, dar prin energia, lumina sau lucrarea Duhului, Dumnezeu este
prezent în întreaga creaţie.
Cei care izolează pe Dumnezeu în transcendent şi fac abstracţie de lucrarea Sa în lume,
infirmă atributul atotputerniciei divine şi transformă pe Dumnezeu într-o fiinţă
neputincioasă.
Dumnezeu fără energia Sa necreată, prin care se face prezent şi lucrează în lume, apare
ca un Dumnezeu inconsistent.
-24-
Biserica Ortodoxă a reuşit să păstreze religiozitatea poporului afirmând consecvent
prezenţa lui Dumnezeu în creaţie şi om.
Tragedia omului modern şi postmodern provine din faptul că în el se află pentru
totdeauna dorul de Dumnezeu, căutarea de Hristos. Această căutare a lui Hristos, ca
sens al vieţii, stă la baza neliniştii şi tulburării de care suferă omul modern, căci în
străfundul sufletului său mai licăreşte dorul după viaţa pe care a înăbuşit-o în sine şi
regretul după sensul pierdut. Iar sensul vieţii noastre se descoperă numai atunci când ne
descoperim rădăcinile noastre adânc înfipte în realitatea treimică, în Hristos75.
Cu alte cuvinte, fără credinţa în Dumnezeu viaţa omului este marcată de non sens.
Succesele şi bucuriile, truda lui, faptele sale bune nu duc nicăieri. Nu oferă nici o
recompensă care să dureze şi să-l mulţumească pe om pentru totdeauna. Binele şi răul
numai contează fiindcă este suprimată conştiinţa, iar libertatea este şi ea fără conţinut în
absenţa lui Dumnezeu şi nu are nici un rol fiindcă numai există responsabilitatea cu
valoarea eternă. Suferinţele şi moartea omului provoacă angoasă şi disperare, căci
dincolo de ele nu este nici un orizont, totul pare zadarnic. Un astfel de om, cuprins cu
totul în cadrele naturale, numai poate avea vre-o valoare, fiindcă aparţine cu totul
pământului. El valorează atât cât are de dat, cât poate produce, devenind sursă de câştig.
Valoarea lui constă doar în ceea ce se vede: trupul lui. Şi atunci, omul numai este o
taină, numai este cineva, ci numai ceva. Nu este o persoană, ci un individ, marionetă,
unul din mulţimea animalelor.
75
Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p.21.
 84

Preferinţele exagerate ale omului modern şi postmodern, manifestate faţă de

ezoterism, gnosticism, magie, ocultism, vrăjitorie, spiritism şi satanism şi faptul că
aceste fenomene au căpătat astăzi o asemenea amploare, încât par să înlocuiască
credinţa în Dumnezeu, se explică tot prin golul pe care-l simte omul în interiorul său ca
urmare a absenţei lui Dumnezeu din viaţa sa.
Omul caută un sens, nu-l găseşte în societatea actuală şi nu este satisfăcut de viaţa pe
care o are. Atunci se refugiază în imaginarul în care găseşte nişte „paradisuri
artificiale”. Violenţa, drogurile, alcoolul au acelaşi rol ca şi practicile oculte enumerate
mai sus: să umple golul interior rămas în om după ce Dumnezeu a fost alungat.
Sub influenţa lumii postmoderne, chiar şi unii creştini evlavioşi sunt victime ale acestor
devieri grave, încurajaţi fiind de unii preoţi căzuţi în arghirofilie. Tot mai des se observă
că Sfânta Cruce şi icoanele numai sunt
-25-
cinstite pentru legătura lor cu persoanele sfinte pe care le reprezintă, ci sunt idolatrizate
separat de acestea şi în locul acestora.
Preocupările de zi cu zi ale omului postmodern, iar aceste preocupări înclină mai mult
spre cele de jos, spre materie şi trup, cultura însăşi a coborât la nivelul idealurilor
vremelnice şi mărunte. Căci ea este creaţia indivizilor care trăiesc numai pentru a
mânca, a produce bunuri materiale a se îmbrăca, a se înmulţi şi a stăpâni, a indivizilor
care nu se mai străduiesc să iasă din regulile naturii ci se resemnează, căutând să-şi
respecte plăcerile, să-şi trăiască viaţa şi să-şi împlinească visele la care ţin în viaţa
aceasta.
Omul postmodern îşi doreşte cu lăcomie noi şi noi bunuri materiale şi ca urmare, ajunge
repede să fie posedat de propriile lui posesiuni. Iar societatea postmodernă îi stimulează
lăcomia, fabricând nevoi mereu noi, dar aceste nevoi sunt induse, produse şi provocate.
Niciodată, de-a lungul întregii sale istorii n-a mai avut omul atâta putere de a-şi crea
nevoi artificiale. Ele îi lasă însă nesatisfăcut şi, copleşindu-l, îi împiedică personalitatea
să ajungă la maturitate.
În adâncul sufletului său el suferă, dar îşi înăbuşe suferinţa cu trăirea intensă a clipei.
Suferinţele pe care şi le provoacă omul consumând tot mai mult, la îndemnul unei
publicităţi de cele mai multe ori imorale, stăruie în om, în pofida faptului că mesajul
 85

comun al tuturor reclamelor este deviza bogatului căruia i-a rodit ţarina: „ai multe
bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca
12,19); ţinta acestor reclame este aceea de a ne face să ne închinăm pântecelui:
”Pântecele este dumnezeul lor” (Filp. 3,19).
Ca urmare a nivelului subuman la care a ajuns omul postmodern, el numai gustă cultura
adevărată şi numai este capabil să creeze o cultură autentică, ceea ce explică preferinţa
majorităţii tinerilor de astăzi, exprimată în sondaje, pentru subcultură. Aceasta nu cere
un efort în actul de creaţie şi nici în cel de receptare, dar nici nu hrăneşte. Suferinţa pe
care o provoacă neputinţa de a-şi potrivit setea după Absolut, sădită în om prin actul
creaţiei, şi deci tânjind prin menirea şi destinul său după înălţimile de dincolo de lumea
naturală, omul modern devine prea adesea şi tot mai mult victima surogatelor: alcool,
droguri, sex, prostituţie, aventură, lux, violenţă, pornografie, etc. Dar acestea nu ţin loc
de Dumnezeu şi nu rezolvă problema fundamentală a omului: mântuirea.
Lipsindu-i Modelul – Hristos, omul modern caută modele printre oameni, dar din cauza
confuziei generale, promovată de el însuşi prin îndepărtarea şi nesocotirea revelaţiei
dumnezeieşti – singurul criteriu universal valabil - şi supremaţiei valorilor divine de
adevăr, bine şi frumos,
-26-
omul modern, declarându-se pe sine măsura tuturor lucrurilor, hotărăşte ceea ce este
bine şi ceea ce este rău, cine este bun şi cine este rău. Aşa se face că el îşi caută şi îşi
găseşte modele de conduită persoane imorale, fără căpătâi şi fără Dumnezeu, numai
pentru că ele au fost declarate „megastaruri” şi „superstaruri”.
Confuzia dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre frumos şi urât, dintre
muzică şi zgomot, dintre opere de artă sau cultură şi kitsch, dintre moralitate şi
imoralitate, generate de indiferenţa faţă de Persoana lui Hristos, a dus la răsturnarea
scării valorilor. De aceea, Sfântul este desconsiderat, iar starul, chiar dacă este imoral,
este idolatrizat. Dar prin aceasta omul se înjoseşte pe sine însuşi, fiindcă dacă viaţa
trăită în sfinţenie numai constituie un ţel atractiv şi superior, atunci omul şi-a trădat
destinul; dacă omul preferă ceea ce este mărunt şi trecător în locul măreţiei şi veşniciei,
a ales starea şi condiţia animalului şi s-a descalificat ! „Căci două rele a făcut poporul
 86

Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu
pot ţine apă” (Ier.2,13).
Avem de a face cu un nou tip antropologic, care seamănă tot mai puţin cu tipul
antropologic creştin. În postmodernism, noul tip antropologic se conturează conform
cerinţelor zilei, transmise prin mass-media şi nu în funcţie de Adevărul revelat.
Noul tip antropologic refuză obligaţiile, credincioşia, responsabilitatea, şi tocmai prin
refuzul acestora perturbă armonia în societate şi provoacă suferinţă în vieţile semenilor.
Omul postmodern numai are conştiinţa păcătoşeniei, a vinovăţiei, fiindcă nu se simte
responsabil faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, aşa încât păcatul este perceput în
societatea postmodernă ca un fapt indiferent, dacă nu ca o virtute.
Constatăm cu spaimă că pe stradă, în fabrici, în familie, se înmulţesc „măştile” şi dispar
„persoanele”. Oamenii deţin roluri de obicei lipsite de viaţă. Seamănă din ce în ce mai
mult cu accesoriile unui mecanism, numai sunt persoane. Foarte adesea avem
sentimentul că suntem într-un dans sui generis al unor persoane deghizate, unde
participanţii îşi ascund identitatea cu o notă originală care constă tocmai în faptul că, de
fiecare dată, când se îndepărtează o mască, apare o alta. Într-o astfel de criză de
autenticitate a omului, este imposibil ca vieţuirea împreună să devină o comuniune
reală. Oamenii, când nu se mai iubesc numai pot fi sinceri, deschişi, ci, fiind egoişti, se
prefac, îşi ascund adevărata faţă şi adevăratele intenţii.
„Măştile” pe care le poartă oamenii postmoderni au generat fenomenul neîncrederii în
relaţiile interumane, o suspiciune generală, care face ca nici un om să numai aibă
încredere totală în celălalt. Lipsa încrederii
-27-
poartă cu sine frica omului de semenul său şi toate acestea contribuie la accentuarea
stării de stres şi nesiguranţă. Cauza de căpetenie a acestei situaţii dramatice în care
trăieşte omul postmodern se află în împotrivirea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de
Adevărul revelat. În locul lui Dumnezeu el preferă să cheltuiască multă energie, să
constituie noi şi noi instituţii omeneşti, să trăiască în frică şi nesiguranţă şi toate acestea
fără să fie sigur vreodată dacă adevărul şi dreptatea au fost restabilite.
 87

Dar toate aceste suferinţe, pe care le-a provocat gândirea modernă şi postmodernă
omului constituie la un loc o adevărată tragedie pe care o trăieşte omul astăzi şi care se
accentuează cu fiecare zi.
De aceea, astăzi se vorbeşte mai mult de crize decât de bucurii, mai mult de teamă decât
de speranţă, mai mult de ceea ce-i desparte de oameni decât ceea ce-i apropie.
Criza spirituală, criza morală, criza politică, criza economică, criza administrării, criza
familiei, criza educaţională şi criza culturii de care se vorbeşte atât de mult astăzi nu
sunt altceva decât expresii ale tragediei pe care o trăieşte societatea postmodernă ca
urmare a despărţirii ei de Dumnezeu.
Pentru om nu există altă soluţie decât întoarcerea la Hristos, fiindcă, de la Întruparea
Logosului, omul este legat prin însuşi destinul său de Hristos. Venirea lui Iisus Hristos
în lume sau Întruparea Fiului lui Dumnezeu aduce în lume nu o lege şi o raţiune, ci
Însăşi Legea şi Raţiunea, nu o oarecare concepţie de viaţă ci suprema concepţie de
viaţă. „În Iisus Hristos ni se descoperă măsura tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din
această lume. Precum El e centrul timpului, de la care numărăm anii spre începutul
lumii şi spre sfârşitul ei, tot astfel e măsura la care raportăm nivelurile de viaţă atinse
înainte de El sau după El76.
În prezent, omul se află într-o stare de criză şi trebuie să se întoarcă la starea lui
firească. Iar starea firească a omului este cea care-l defineşte ca om adevărat; omul
adevărat este omul virtuţii, omul virtuos, statornicit în bine, acela care dovedeşte tărie în
împotrivirea faţă de păcat şi în viaţa căruia se vede prezenţa lui Hristos prin
comportament şi atitudine. Starea firească a omului constă în preocuparea pentru cele
superioare, duhovniceşti, în asumarea responsabilităţii faţă de el însuşi şi faţă de semeni,
în cultivarea şi afirmarea demnităţii personale a omului. Starea firească a omului este
totuna cu starea de graţie, de har, şi aceasta nu o poate avea decât dacă se află în
comuniune cu Iisus Hristos-Dumnezeu şi cu semenii.

76
Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi etnocraţie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 36.
 88

CONCLUZII

Întregul ansamblu de eforturi ascetice continue ale omului credincios , pentru

curăţirea de păcate şi desăvârşirea prin virtuţi , spre trăirea cu Dumnezeu Cel în
Treime , îl exprimă termenul de „SPIRITUALITATE” , de viaţă duhovnicească sau de
viaţă în Hristos” şi nicidecum termenul de „mistică” , termen care astăzi nu redă fidel
adevăratul sens al trăirii creştine în Hristos , mai ales că este asociat uneori , în
exprimări cu caracter peiorativ , reducând aria autenticei spiritualităţi .
Baza învăţăturii şi spiritualităţii creştine ortodoxe este Sfânta Treime , ea având
ca ţintă îndumnezeirea omului credincios şi unirea lui cu Dumnezeu , fără confundarea
în El , într-un dialog al iubirii .
Lucrarea mântuitoare a Sfintei Treimi prin Hristos asupra noastră în Biserică are
ca scop desăvârşirea noastră în Hristos , până la statura deplinătăţii Sale , după ce am
parcurs , prin eforturi ascetice continui , întregul drum al purificării de patimi , prin
dobândirea virtuţilor .
 89

Ca existenţă desăvârşită , Sfânta Treime este binele desăvârşit .

Ca existenţă plenară , identică cu binele desăvârşit , trăit de Tatăl ca veşnică
dăruire de Sine şi de Fiul ca veşnică primire fericită a Tatălui , având fiecare participant
la bucuria unuia de altul , pe Duhul Sfânt , Sfânta Treime , umple de sens întreaga
existenţă. 77
Dumnezeu , ca suprema existenţă , ca binele desăvârşit , pune pecetea binelui şi
pe existenţa noastră , într-un dialog conştient , care are la bază iubirea .
În spiritualitatea ortodoxă omul , deci creat din nimic , se poate împărtăşi de unica
şi infinita existenţă prin sine a lui Dumnezeu , crescând în desăvârşirea ei infinită .
Omul nu este din fiinţa lui Dumnezeu , dar nici nu se confundă cu Fiinţa Lui ,
îmbogăţindu-se etern , la infinit , din ea .
În spiritualitatea creştină ortodoxă persoana umană rămâne cu firea sa
dumnezeiască , adică un „Dumnezeu după har” , nu după natură , deci nu se face un alt
izvor al energiilor dumnezeieşti , ci doar un mediu care le reflectă .
Ortodoxia nu a introdus în interiorul său , nici n-a lăsat să pătrundă în elementele
credinţei sale invenţiile mărunte şi complicate ale unor teologi stăpâniţi de sofisme
intelectuale şi nu de focul lăuntric al relaţiei dialogice speciale dintre om şi Dumnezeu .
Ortodoxia nu a amestecat arabescurile neesenţiale ale minţii umane în esenţa
simplă , tainică şi permanent trăită a datelor fundamentale ale misterului mântuirii .
Spiritualitatea autentică şi ziditoare se manifestă în spaţiul vast al Bisericii ,
înţeleasă ca Trup tainic al Mântuitorului Hristos .
Biserica autentică , izvorâtoare şi păstrătoare a spiritualităţii autentice este
moştenitoarea Cincizecimii , deci a tot ceea ce aduce nou în lume Cincizecimea .
Biserica adevărată păstrează întotdeauna tezaurul revelat , bogat în spiritualitate şi
mijloacele de împărtăşire , având siguranţa Cuvântului întrupat (In.14,6) şi de aceea ea
nu concurează niciodată cu ideologiile sau curentele de gândire ale societăţii .
Rolul fundamental revine preotului ortodox care trebuie să fie conştient de faptul
că prin tot ceea ce face apără unitatea Bisericii şi spiritualitatea sa autentică .

77
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Sfânta Treime , creatoarea , mântuirea şi ţinta veşnică… în
„Ortodoxia” nr. 2 , (1986) , p. 17 .
 90

Spiritualitatea creştină ortodoxă este viaţa lui Hristos , Cel care a învins moartea
noastră prin moartea Lui pe Cruce , în care a fost lucrătoare suprema-I iubire a Lui ca
Om faţă de Tatăl , suprema iubire a Lui ca Dumnezeu , făcut om pentru noi .
În spiritualitatea ortodoxă persoana umană nu se poate dezvolta cu adevărat
conform „chipului şi asemănării” în relaţia dialogică , specială , cu Dumnezeu şi cu
semenii , decât prin exerciţiul responsabilităţii , a cărei pecete a fost pusă de Dumnezeu
la creaţie .
Această responsabilitate îl face pe Dumnezeu transparent omului .
Prin ea se simte omul legat de Dumnezeu, ca far suprem .
În conştiinţa responsabilităţii sale omul are un nou element al conştiinţei de sine .
Ea îl ajută la accentuarea conştiinţei sale de sine .
Ea cere fiinţei sale să se împlinească tot mai mult ca om .
În spiritualitatea ortodoxă cel ce crede în Hristos trebuie să-şi concretizeze
credinţa prin fapte bune , adică să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui , ajutat
de harul lui Dumnezeu , manifestat în lume prin energiile dumnezeieşti necreate .
Aceste fapte trebuie să-L aibă în vedere pe Mântuitorul Hristos , pe care-L vedem
în chipurile tuturor semenilor noştri , fie trebuie să izvorască din iubirea noastră
jertfelnică , luând ca model iubirea jertfelnică a lui Hristos .
Ele devin concret fapte de slujire a semenilor noştri , de aproape sau de departe
care compun societatea umană şi pentru care suntem responsabili în mod personal .
Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte şi exprimă desăvârşirea credinciosului în
Hristos , ca mădular al Trupului Său tainic , Biserica .
Şi întrucât desăvârşirea nu se poate dobândi în Hristos decât prin participarea la
viaţa Lui dinino-umană , ţinta spiritualităţii ortodoxe , mântuirea şi desăvârşirea
credinciosului se realizează numai prin unirea lui cu Hristos şi dăltuirea chipului lui
Hristos în el .
Spiritualitatea ortodoxă este o permeabilitate şi o transparenţă a omului faţă de
Hristos şi o transparenţă a lui Hristos însuşi faţă de acesta .
Aceasta înseamnă că spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul înaintării
creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos , prin curăţirea continuă de patimi şi
 91

dobândirea virtuţilor , anume un proces sau un urcuş continuu cu trepte cărora le

corespund diferite virtuţi care culminează cu iubire .
Pe orizontală spiritualitatea ortodoxă se manifestă progresiv , în deschidere şi
disponibilitate a credinciosului spre semeni , spre lume şi spre valorile morale şi
cultural-spirituale perene , credinciosul primind putere spre această deschidere tot din
relaţia şi comuniunea lui cu Hristos .
Viaţa umană este darul lui Dumnezeu Unul Întreit (Fac. 2,7; Iov. 10,12; I Cor.
15,45) , de la crearea după chipul şi asemănarea Sa (Fac. 1,26-27) , pentru a se
împărtăşi de alte daruri dumnezeieşti şi de aceea trebuie să aibă în firea sa ceva înrudit
cu Acela de Care ţine 78 .
Ea se manifestă sub două aspecte : fizic şi spiritual , fiind astfel valoarea supremă
a omului pe pământ , suport al tuturor valorilor care o exprimă şi o impun în fruntea
acestora .
Toate valorile şi mai presus de orice viaţă umană , sub îndoitul ei aspect fizic şi
spiritual , cu toate posibilităţile şi realizările ei , sunt încredinţate omului spre păstrare ,
fructificare şi progres continuu , căci persoana umană este singura făptură a lui
Dumnezeu purtătoare de valori , capabilă , în existenţa pământească , de continua
depăşire de sine , spre o ţintă finală .
Persoana umană , ca purtătoare şi de valori morale , trebuie să le cultive în
comunitatea bazată pe iubire , pentru obţinerea vieţii veşnice , deci a mântuirii , a
desăvârşirii , a sfinţirii sau a îndumnezeirii .
Vorbind despre spiritualitate ne referim la un fapt deosebit de însemnat , nu la o
simplă dimensiune a vieţii creştine , la un compartiment mai deosebit al ei , ci la esenţa
ei însăşi79 .
De la început trebuie să spunem că spiritualitatea nu poate fi înţeleasă decât ca
viaţă .
Prin cuvântul spiritualitate definim viaţa creştină îndumnezeită .

78
Pr. Prof. Dumitru Radu , Valoarea vieţii umane şi apărarea ei , în S.T. nr. 7-8 / 1993 , p. 477 .
79
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan , Spiritualitate şi responsabilitate în viaţa creştină , S.T. an XXXVII
(1985) , nr. 1-2 , p. 135 .
 92

Originea acestei vieţi este „darul Sfântului Duh” despre care ne vorbeşte
Apostolul Petru în prima sa cuvântare de la Cincizecime (F.A. 2,38) .
De fapt, expresia Sf. Apostol nu face altceva decât să confirme împlinirea unei
profeţii a Mântuitorului însuşi : „În ziua aceea veţi cunoaşte că voi sunteţi în Mine şi
Eu în voi”. (In. 14,20) .
.- Biserica este o instituţie cu un aspect temporal, istoric, pentru că
îşi are un început, dar nu este un produs al istoriei, ci ea însăşi creează istoria.
Biserica luptă pentru cele mai nobile idealuri ale omenirii:
idealul armoniei şi al păcii.
2.- Biserica creştină pune cu acuitate problema raportului
dintre individualitate şi colectivitate. Forma ei de vieţuire este comuniunea colectivă,
împărtăşirea adevărului prin Hristos întregii omeniri.
3.- De multe ori se confundă viaţa Bisericii numai cu
manifestările rituale. Este o greşeală. Viaţa Bisericii se prelungeşte şi se continuă în cea
personală în acţiunile sale luminate de adevărurile lăuntrice sufleteşti. Omul lucrează în
societate potrivit acumulării valorilor spirituale dobândite în Biserică.
4.- Preoţia nu trebuie considerată ca un monument al trecutului
sau ca simbolul unui ideal ci trebuie să inspire un adânc respect pentru funcţia
permanentă de perfecţionare a spiritualităţii sociale.
5.- Creştinismul este acţiune şi preoţia reprezintă tocmai forţa
harică în viaţa socială, adică lupta pentru transformarea ideilor în energii vitale.
6.- Prin Sfânta Euharistie se educă aspiraţiile nobile ale
sufletului omenesc; ea este şcoala cea mai înaltă a eroismului, a iubirii şi a milei şi
cultivă conştiinţa îndumnezeirii întregii făpturi.
7.- Ca funcţie socială, împărtăşania cultivă conştiinţa egalităţii
în faţa lui Dumnezeu şi deci sentimentul de fraternitate. Bucuria pascală ne îndeamnă la
o nouă viaţă: „ziua învierii să ne luminăm cu prăznuirea, să zicem fraţilor şi celor ce ne
urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere !” Această simţire frăţească şi iertare răsare
din potirul sfintei Euharistii, care este potirul vieţii lui Hristos.
8.- Biserica concepe binele ca pe un „dar” sau „har” al lui
Dumnezeu şi omul este liber să-l primească sau nu.
 93

9.- Preot – reprezentant văzut al lui Hristos, îndreptăţit să

continue în Biserică întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos, adevăratul săvârşitor al
tuturor Tainelor.
10.- Între harul preoţiei – preot şi Biserică este un raport de
colaborare strânsă, cu ajutorul Sfântului Duh, care sălăşluieşte în Biserică şi în harul
preotului.
11.- Vocaţia este absolut necesară preoţiei. Dacă ea este
trebuitoare în toate ocupaţiile omeneşti, ea este indispensabilă în preoţie.
Preoţia fiind dragostea sublimă faţă de Mântuitorul Iisus
Hristos şi faţă de oameni, ea nu se poate abţine şi nu poate funcţiona decât printr-o
chemare de sus, expresie a acestei iubiri.
12.- Vocaţia se arată uneori devreme, alteori târziu, câteodată
ea este obiectul unor evenimente exterioare, dar totdeauna ea se află ca o făgăduinţă de
logodire cu Biserica în inima candidatului. Ea este un apel discret şi adânc făcut
sufletului.
13.- Vocaţia nu anulează libertatea fiinţei umane. Ea fiind un
apel dumnezeiesc la puterile cele mai tainice şi mai calificate ale anumitor oameni,
întâlneşte aceste puteri, care, în chip firesc, o fortifică şi o înalţă ca pe un ideal înscris în
propria lor fiinţă. Vocaţia dă libertăţii nu numai o ţintă precisă dar şi posibilitatea
angajării tuturor forţelor sufleteşti şi trupeşti în sensul cerut de ţinta urmărită.
Libertatea creatoare trebuie dirijată, iar dirijarea o face vocaţia.
14.- Vocaţia nu poate fi înlocuită cu capacitatea pentru preoţie,
cum s-a pretins. Capacitatea singură nu face pe preot, pentru că dacă suma puterilor
spirituale ale cuiva poate fi într-un sens şi până la un punct, expresia unei vocaţii
preoţeşti subiective, aceste puteri nu înlocuiesc chemarea din partea lui Dumnezeu.
O vocaţie reală implică totdeauna şi capacitatea
corespunzătoare, capacitate care se desăvârşeşte printr-o pregătire migăloasă şi
îndelungată.
15.- Preotul de vocaţie, se arată mai ales în lucrarea de
duhovnic, adică în lupta sa aprigă cu păcatul, căruia trebuie să-i smulgă sufletele
 94

bolnave sau rătăcite de moarte spre a le reda vieţii şi fericirii, reîmpodobindu-le cu

chipul lui Dumnezeu.
El trebuie să lupte întâi cu sine, biruind pornirile trupului şi ale
duhului său, apoi să purceadă împotriva răului din trupurile şi sufletele fraţilor care i-au
fost încredinţaţi spre păstorire.
16.- Preoţia de vocaţie este asociată preoţiei lui Hristos, adică
ea urmează numai o cale de urcuş, niciodată de coborâre sau orizontală. Preotul sau urcă
sau se pierde. El urcă pentru că preoţia lui Hristos este până la urmă biruinţă, înălţare,
progres. Ca chemare de la Dumnezeu preoţia lucrează constant spre Dumnezeu. Este o
ridicare întâi în spaţiul moral şi social al lumii de aici.
Preotul trebuie să ducă cu sine pe toţi cei încredinţaţi lui. El nu
se poate mântui singur, oricât ar fi înaintat personal pe calea desăvârşirii.
17.- Preoţia fiind sfinţenie, viaţa preotului va fi o succesiune
de momente sfinte, până la sfârşit, adică o încordare supremă de depăşire de sine în
curăţenie, de râvnă aprinsă pentru a avea pe Domnul, ca parte de moştenire, după
cuvântul Psalmistului (XV,5) şi al Fericitului Ieronim.
18.- Biserica Ortodoxă care are nevoie de preoţi de vocaţie şi-i
va recruta, atât pentru parohii, cât şi pentru mânăstiri, după criteriul vocaţiei.
În vremea noastră, marcată de lipsa spiritualităţii, nu este ascultată
cu plăcere referirea la puterile duhului. Şi totuşi, vindecarea de această lipsă de
moralitate, în care se găseşte societatea noastră astăzi, ca de altfel şi cauza care a
provocat această situaţie, nu trebuie să fie căutată la nivel moral sau social, ci la nivel
duhovnicesc. De aici provin forţele care influenţează nivelul moral şi social. Duhul care
domneşte inimile oamenilor, acela determină viaţa morală şi socială, şi nu invers.
Desigur, acest duh poate fi viclean sau pervers, poate fi duhul
materialismului şi al hedonismului. Va fi însă totdeauna duh, şi nu trup şi sânge. De
aceea, Apostolul Pavel spune că nu avem de luptat „împotriva sângelui şi a trupului, ci
împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor, împotriva căpeteniilor întunericului,
împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri” (Efeseni 6,12). Şi ca omul să lupte
cu rezultate împotriva acestor duhuri, e nevoie de duhul creştin.
 95

Duhul creştin nu este vreo forţă sau vreun principiu impersonal. Nu

este nici măcar vreo lege temporară sau veşnică. Este Dumnezeu, care S-a descoperit în
persoana lui Hristos şi rămâne în Biserică, prin Duhul Sfânt. Iar vindecarea lumii se
poate sprijini pe gradul revelaţiei sale cu Hristos şi cu Biserica.
În persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană
şi ca poruncă. Se arată ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de
viaţă care corespunde în mod absolut poruncii divine. Noua poruncă a iubirii nu este
doar dată de Hristos, ci şi întrupată în persoana lui Hristos. Şi conţinutul ei practic se
arată în viaţa Lui. „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am
iubit” (Ioan 13, 34).
Duhul creştin se oferă înainte de toate prin modul de viaţă. Viaţa
creştină trebuie să exprime conţinutul credinţei creştine. Aceasta va ambiţiona şi pe alţii
să încerce adevărul vieţii creştine.
În felul acesta, în ultimă analiză, îndreptarea societăţii noastre este o
problemă de îndreptare personală. De altfel, fiecare dintre noi este membru al societăţii,
prin urmare, îndreptându-se pe el însuşi, va îndrepta o parte din societate şi în felul
acesta va crea un focar de sănătate în organismul acesteia.
Ne găsim deja în punctul cel mai ridicat, unde uşor se creează
interpretări greşite, neînţelegeri. Socotind îndreptarea societăţii ca pe o problemă de
îndreptare personală, înţelegem înainte de toate că nu putem cere noi înşine îndreptarea
celorlalţi. Dacă Dumnezeu nu-l îndreaptă pe om cu forţa, cum am putea să gândim noi
înşine aşa ceva? Respectul faţă de libertatea celuilalt constituie premisa oricărui act
creştin.
Mai mult chiar, trebuie să ştim că îndreptarea propriei noastre
persoane nu înseamnă limitare la noi înşine. Omul, ca persoană, există şi evoluează
mereu în
-18-
relaţie cu alte persoane. Autolimitarea poate şi este necesar să existe
într-o anumită perioadă de timp în vederea reculegerii şi a autocriticii.
Dar scopul creştinului nu este limitarea la el însuşi, ci
deschiderea spre întreaga omenire.
 96

Marea eroare, pe care o facem în mod obişnuit este că uităm această

dublă poruncă a iubirii şi, în consecinţă, disociem responsabilitatea noastră individuală
de responsabilitatea socială, care este universală. În felul acesta, ajungem să înţelegem
responsabilitatea personală ca pe o lipsă de responsabilitate socială, iar responsabilitatea
socială ca pe o lipsă de responsabilitate personală.
Responsabilitatea personală comportă grija faţă de orice intervenţie
justificată în relaţiile sociale. Iar indiferenţa faţă de acestea, care vădeşte
iresponsabilitatea socială, nu constituie responsabilitate personală.
Creştinul se socoteşte, înainte de toate, responsabil faţă de
orice se petrece în jurul său. Nu judecă pe ceilalţi şi nici nu-i socoteşte responsabili
pentru răul social. Mai mult decât atât, el nu socoteşte responsabil sistemul social
impersonal, a cărui valoare sau lipsă de valoare depinde de om.
În acelaşi timp, însă, nu rămâne indiferent faţă de ce se întâmplă în
lume, faţă de oameni şi faţă de sistemul social impersonal. Şi aici suntem datori să
mărturisim că indiferenţa creştinilor, fie din ignoranţă, fie din nepricepere, fie din lipsa
de curaj, are o parte foarte însemnată în promovarea răului în lume.
Lumea este trupul nostru mai larg. Problemele sale sunt şi
problemele noastre. De aceea, interesul pentru lume este şi interes pentru noi înşine.
Separând în mod nestorian persoana noastră de lume, văzând Biserica în mod
monofizic, numai ca pe o societate duhovnicească, ce nu are relaţii cu problematica
vieţii cotidiene, devenim în realitate eretici.
Biserica Ortodoxă a fost întotdeauna întreţesută cu viaţa cotidiană.
Problemele legate de nedreptate, de sărăcie, de sănătate, de instabilitatea socială, le
simte ca pe propriile sale probleme. Problemele pe care le au oamenii în epoca noastră
sunt probleme care se referă la trupul Bisericii, adică la trupul nostru.
Oricum, realitatea trăită a Bisericilor Ortodoxe nu pare să confirme
totdeauna învăţătura lor teologică. Ispita naţionalismului, care a fost condamnată prin
hotărâre sinodală în 1872, nu încetează să creeze probleme unităţii creştinilor. La fel, şi
atracţia banului constituie ameninţare de moarte pentru viaţa lor duhovnicească.
La nivelul vieţii morale şi sociale, ortodocşii nu au probabil o poziţie
de superioritate faţă de heterodocşi. Prin propagarea secularizării, care a pornit din
 97

Occident şi s-a transferat în Răsărit, popoarele ortodoxe s-au aflat într-o poziţie
defavorizată.
Imitarea grosolană şi dificultatea firească de a asimila şi folosi în
mod creator elementele specifice unor culturi străine creează dezordini de ordin
personal şi social.
Superioritatea ortodocşilor se găseşte, însă la nivel teologic, la
nivelul rămânerii în adevărul credinţei creştine.
În Biserica Ortodoxă există adevărul nefalsificat al creştinismului şi
se păstrează vie perspectiva lui eshatologică. Aceasta este marea valoare a Ortodoxiei şi
aceasta garantează calitatea ofertei sale la adresa întregii omeniri.
Perspectiva care se schiţează actualmente în lume prin extinderea
fenomenului globalizării este sumbră. Toate fenomenele existente confirmă criza şi
anunţă viitoarea explozie.
Atâta vreme cât omul lucrează având ca scop exclusiv interesul său
individual, neinteresându-l aproapele, viaţa socială este subminată şi se ajunge la impas.
Idealul dezvoltării economice se transformă în trambulină a autodistrugerii. Îmbuibarea
asfixiantă, pe de o parte, şi moartea de inaniţie, pe de altă parte, ameninţă cu moartea
societatea noastră globalizată.
Cei bogaţi devin mai bogaţi, deoarece economia edificată pe câştig
duce bogăţia mereu în mâinile celor bogaţi, iar cei săraci, devin mai săraci, deoarece
aceeaşi economie, în faţa nevoii reducerii ritmului dezvoltării pentru asigurarea
viabilităţii sale, limitează veniturile celor săraci. Această evoluţie, însă, nu poate avea
decât un sfârşit, şi anume autodistrugerea.
Omul nu se poate smeri uşor, sau goli de egoismul său, ca să-i
accepte pe ceilalţi. Cu toate că dispoziţia spre iubire este înnăscută firii umane, iubirea
adevărată nu caracterizează pe omul căzut şi are nevoie de jertfirea egoismului său, ca
să se arate.
Modelul acestei iubiri este Dumnezeu cel în Treime. Unitatea din
cadrul Sfintei Treimi, care se realizează prin perihoreza iubitoare şi chenotică a
Persoanelor, constituie prototipul unităţii dintre oameni, în vederea constituirii societăţii
îndumnezeitoare.
 98

Hristos a arătat lumii această iubire şi Biserica Ortodoxă propune

omului tot această iubire pentru mântuirea lui, care coincide cu ridicarea sa la statura de
persoană universală.
În Biserică, credinciosul este chemat să trăiască tragedia universală,
care străbate întreaga istorie, pentru a ajunge prin pocăinţă la împăcarea universală, la
comuniunea universală a iubirii. În felul acesta, întreaga lume se înfrăţeşte şi fiecare om
se deschide spre universalitate80.
Pentru a corespunde unei asemenea perspective de viaţă sunt
necesare eforturi supraomeneşti. Omul creat şi perisabil este chemat să-şi împroprieze
modul de viaţă al Fiinţei necreate şi veşnice.
Desigur, acest lucru nu poate fi împlinit numai de om. De aceea,
teologia ortodoxă vorbeşte totdeauna de conlucrarea divino-umană, de sinergia
teandrică. Iar limita conlucrării omului cu Dumnezeu este numai moartea.
În ultimă instanţă, aceasta dovedeşte încrederea omului în
Dumnezeu şi siguranţa că moartea a fost biruită. Dar astfel se sfarmă zidul morţii şi se
deschide noua creaţie a Evangheliei. De aceea, Evanghelia, după cum consemnează
Apostolul Pavel, „nu este de la om” (Galateni 1, 11).
În mod diferit faţă de panteism care face confuzie între fiinţa lumii şi
fiinţa lui Dumnezeu, Sânta Scriptură afirmă că fiinţa lui Dumnezeu este transcendentă
radical faţă de fiinţa lumii, dar prin energia, lumina sau lucrarea Duhului, Dumnezeu
este prezent în întreaga creaţie.
Cei care izolează pe Dumnezeu în transcendent şi fac abstracţie de
lucrarea Sa în lume, infirmă atributul atotputerniciei divine şi transformă pe Dumnezeu
într-o fiinţă neputincioasă.
Dumnezeu fără energia Sa necreată, prin care se face prezent şi
lucrează în lume, apare ca un Dumnezeu inconsistent.
Biserica Ortodoxă a reuşit să păstreze religiozitatea poporului ei şi a
rezistat permanent procesului de secularizare se datoreaza faptului că a afirmat
consecvent prezenţa lui Dumnezeu în creaţie şi om.

80
Ibidem, p. 183.
 99

B I B L I O G R A F I E

1.- Teoctist, patriarhul BOR Apostolatul social in slujba inaltelor valori, in Pe treptele
slujirii crestine, Ep. MM si Sucevei, M-rea Neamt,1980, p. 123.
2.– Aubert, Jean-Marie, Vivre en chretien an XX-a sicle, Editions Salvator, Mulhouse,
Tome I-er, „Le sel de la terre”, 1976
3.– Evdochimov, Paul, Les âges de la vie spirituelle. Des Péres du desert à nos jours,
Debusi de Brower, Paris, 1964
4.– Moldovan, – Pr. Prof. Dr. Ilie, Spiritualitate şi responsabilitate în viaţa creştină, în
„Studii Teologice”, an XXXVII (1985), nr. 1-2
5.– Plămădeală, Mitrop. Ardealului Antonie, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea
ortodoxă, Sibiu, 1983
6.– Radu, Pr. Prof. dr. Dumitru, Valoarea vieţii umane şi apărarea ei, în „Studii
Teologice nr. 7-8/1983
7.– Idem, Trăirea creştină, în „I.B.M.P.” nr. 4, ed. Episcopiei Râmnicului şi Argeşului,
Rm. Vâlcea, 1987
8.– Idem, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Hristos, în „Ortodoxia” an XL
(1988), nr. 2
9.- Idem, Aspectul comunitar – sobornicesc al mântuirii, în „Ortodoxie”, nr. 1/1976
10.– Idem, Sfânta Treime, în „Îndrumări misionare”
11.– Idem, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, în „Îndrumări misionare”
12.– Idem, Mântuirea – a doua creaţie, în „Ortodoxia” an XL (1986), nr. 2
13.– Idem, Hristologia Sf. Maxim Mărturisitorul, în „Ortodoxia”, an XL (1988) nr. 3
14.– Idem, Mântuirea obiectivă sau Răscumpărarea, în „Îndrumări misionare”.

15.– Idem, Învăţătura despre Biserică, în „Îndrumări misionare”

 100

16.– Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 60, P.G. 90, col. 621 AB
17.– Idem, Exposito in Orat.Dominic.P.G.90, col. 977
18.– Idem, A patra sută a capetelor despre dragoste 55, în „Fil.rom.” vol. II
19.– Idem, Cuvânt ascetic, în „Filoc.rom.” vol. II
20.– Stăniloae, – Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfânta Treime – Creatoarea, mântuirea şi ţinta
veşnică a tuturor credincioşilor, în „Ortodoxia”, an XXXVIII (1986), nr. 2
21.– Idem, Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei, în „M.O.”, nr. 5-8/1970
1.- Pr.Prof.D.Stăniloaie, Dogmatica Ortodoxă,
2.- Pr.Prof.D.Stăniloaie, Jertfa Euharistică
3.- Pr.Prof.d.Stăniloaie, Filocalia
4.- Sfântul Ioan Gură de Aur , Despre preoţie
5.- Sfântul Grigorie de Nazians , Despre preoţie
6.- Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie,
7.- Arhim.Arhid.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică
8.- Pr.Prof.Dr. Ioan G.Coman , Patrologie
9.- Studii Teologice, 1954,
10.- Pr.Prof.Dr.Stăniloaie Dumitru, Maica Domului ca Mijlocitoare, „Ort.”, 1952,
nr.l
11.- Pr.Prof. Dr. Stăniloaie Dumitru, Starea sufletelor după judecata particulară,
în „ort.” 1953, nr. 4
12.- Prof.Teodor M.Popescu, Sfânta Tradiţie ca temei de credinţă în Biserica
Ortodoxă , în „Ort.” 1954, nr.1
13.- Pr.Prof.Dr.Stăniloaie, Faptele bune în învăţătura ortodoxă şi catolicămăn
„Ort.”, 1954, nr.4.
14.- N.Berdiaev, L eglise et le monde în Esprit et liberte.

1. Bădulescu, Pr. Drd. Dan, New Age: o psedo-religie mondială, în

“Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LII (2000);

2. Hazard, Prof. Paul, Gândirea europeană a secolului al XVIII-lea,

Editura Univers, Bucureşti, 1981;

3. Mantzaridis, Prof. Georgios, Globalizare şi universalitate, Editura

Bizantină, Bucureşti, 2002;

4. Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura
Nemira, Bucureşti, 2001;
 101

5. Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Transfigurare şi secularizare.

Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în “Studii Teologice”, nr. 1-
3, anul XLVI (1994);

6. Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul
contemporan, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;

7. Sterea, Pr. Conf. Tache, Secularizarea şi crizele contemporane, în

“Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LX