aracteristicile principale ale culturii 

Cultura ţărilor române în secolul al XVII-lea se dezvoltă pe câteva coordonate majore comune.
Mai întâi se impune ca limbă dominantă a culturii limba română în toate cele trei ţări româneşti,
alături de care în Transilvania se manifestă limbile maghiară şi germană. În al doilea rând,
cultura laică este prevalentă în raport cu cea bisericească nu numai în istoriografie, care se
impune prin cele mai valoroase creaţii originale, dar şi în alte domenii: literatura juridică,
geografică, lingvistică, etnografică, filozofică, poetică şi chiar în predosloviile cărţilor cu
caracter bisericesc.

Cultura românească este tot mai unitară, peste graniţele politice artificiale ale vremii. Lucrările,
cu conţinut laic şi ecleziastic, se adresează tuturor românilor, dicţionarele şi gramaticile sunt
scrise, de asemenea, pentru toţi românii, cărţile de istorie cuprind toate ţările române, învăţaţii
dintr-o ţară îşi desfăşoară activitatea în altă ţară etc.

Cultura din ţările române a evoluat în contact cu marile curente culturale europene. Nu este
vorba de o simplă imitaţie sau copiere a unor lucruri la modă, ci de receptarea şi asimilarea
acelor idei şi creaţii de care avea nevoie societatea: umanismul polonez, ortodoxismul rusesc şi
grecesc, puritanismul englez şi cartezianismul francez.

Împrumuturile se fac în amândouă sensurile: dinafară înspre noi, dar şi dinspre noi spre alţii.
Astfel lui Petru Movilă, Nicolae Milescu-Spătaru, Dimitrie Cantemir cultura rusească şi cea
europeană le datorează mult.

Instituţiile de cultură
 
Învăţământul.

Caracteristic  pentru  învăţământul ţărilor române în secolul al XVII-lea este dezvoltarea şcolilor
orăşeneşti, din oraşele capitale şi din celelalte. În vremea lui Vasile Lupu numai în Iaşi ar fi
existat vreo 20 de şcoli. Şcoli de nivel mediu existau la Bucureşti şi la Câmpulung în Ţara
Românească, licee în toate oraşele din Transilvania.

Ca o reacţie împotriva învăţământului patronat de iezuiţi, principele Gabriel Bethlen, calvinist

fervent, întemeiază, în 1622, la Alba-Iulia, un colegiu academic cu 3 facultăţi : filozofică, literară
şi teologică. Cu mari cheltuieli, întemeietorul a asigurat colegiului un valoros corp profesoral :
filozoful german Alstedius, filologul şi poetul Martin Opitz, naturalistul Bisterfeld etc. Se adaugă
acestora Apaczai Csere Janos, propagator al cartezianismului şi al unor idei materialiste
mecaniciste. Se fac resimţite în programul colegiului ideile marelui pedagog ceh Jan Komenski
(Comenius), care cerea un învăţământ raţional, în limba maternă.

În această vreme au fost dăruite cu institute de învăţământ de grad superior şi celelalte două ţări
româneşti. în Moldova, Vasile Lupu, cu sprijinul mitropolitului de la Kiev, Petru Movilă,
înfiinţează la 1640 o Academie ce-i poartă numele. Organizată după modelul celei de la Kiev, în
Academia vasiliană se învăţau limbile latină, slavă, greacă, retorica, filozofia şi poetica.

O şcoală asemănătoare este întemeiată la Târgovişte cu sprijinul lui Matei Basarab, prin
sârguinţa învăţaţilor boieri Udrişte Năsturel şi postelnicul Constantin Cantacuzino, o şcoală
greacă şi latină, cu profesori învăţaţi aduşi de la Constantinopol.

Concepţia medievală este înlocuită treptat în aceste şcoli cu o concepţie mai modernă. Această
concepţie, o împletire de umanism şi cartezianism, este prezentă şi în şcoala de la Orăştie,
întemeiată de învăţatul român Mihail Halici, în care se preda retorica, gramatica, logica,
psihologia, metafizica, istoria, algebra etc.

Tendinţele de înnoire sunt şi mai evidente la "Academia de la Sf. Sava", întemeiată la 1694 de
Constantin Brâncoveanu, ajutat de învăţatul stolnic C. Cantacuzino. Această şcoală devine în
scurtă vreme instituţia de învăţământ cea mai însemnată pentru românii din cele trei ţări, dar şi
pentru tinerii din Peninsula Balcanică, un centru de cultură clasică şi de învăţături înaintate.
 
Tiparul.

Un rol tot mai însemnat în răspândirea culturii îl are cartea

tipărită, în tiparniţele mai vechi de la Braşov şi Cluj până la 1660 când îşi încetează activitatea,
în cea de la Sibiu cu activitate neîntreruptă în întreg veacul şi mai ales în cele nou înfiinţate, la
Alba-Iulia, cu o secţie şi pentru cartea românească, la Oradea, la Câmpulung, Târgovişte şi Iaşi.
Cărţi în limbile vechi, greacă, latină şi slavonă, în limba română, maghiară şi germană ies de sub
teascurile acestor tipografii, lucrări cu conţinut religios, dar tot mai multe şi mai însemnate ide
conţinut laic din toate domeniile.
 
Bibliotecile.
  
Dorinţa de instruire a oamenilor vremii era îndeplinită nu numai prin cartea din propria
bibliotecă, ci şi prin cărţile din bibliotecile mai mari, publice şi particulare: ale unor mănăstiri
moldovene şi muntene, ale şcolilor mai înalte, ca cea de la Sf. Sava sau ale colegiilor
transilvănene şi a şcolii româneşti de la Scheii Braşovului, ale unor învăţaţi ai timpului : Udrişte
Năsturel, Constantin Cantacuzino, Mihail Halici, Samuel Kolesery, Valentin Frank von
Frankenstein etc.
 
Literatura laică 
 
Povestirile populare. Literatura istorico-imaginară a găsit totdeauna un ecou puternic într-un
larg cerc de cititori. Răspândită în formă manuscrisă în secolele XVI şi XVII, la începutul
secolului al XVIII-lea această literatură îmbracă haina tiparului cu posibilităţi infinit mai mari de
circulaţie. Alexandria şi Războiul Troadei, inspirate din antichitatea greacă, romanul
popular Varlaam şi Ioasafşi cel istoric Ceasornicul domnilor, prelucrat din limba spaniolă de
Nicolae Costin în Moldova şi de Andrei Pragai în Transilvania, scrierea moralizatoare Floarea
darurilor, prelucrată din limba italiană de mitropolitul Varlaam, cunosc o largă circulaţie. Între
scrierile de acest caracter poate fi socotit şi Cântecul lui Constantin Vodă, operă în versuri a unui
modest dascăl de biserică, despre uciderea familiei lui Brâncoveanu.
 Istoriografia în cele trei ţări româneşti 
 
Genul literar cel mai realizat, cu cele mai valoroase creaţii, istoriografia, ajunge la apogeu prin
marile cronici. Istoriografia acestei vremi nu mai e oficială, de curte şi nici scrisă de clerici. Este
o istoriografie boierească sau orăşenească, scrisă de cei mai învăţaţi dintre oamenii vremii. Şi ce
e mai important, este scrisă aproape exclusiv în limbile vorbite.

Istoriografia moldoveană.   
 
Dintre aceste creaţii de mare valoare informativă şi de simţire patriotică cea mai veche este opera
lui Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Elev al şcolilor polone, impregnate de umanism
şi clasicism, Ureche n-a deprins numai limba latină şi cea polonă, dar şi multe lucruri folositoare
despre originea şi trecutul poporului român. Partea principală a Letopiseţului, care începe de la
"descălecatul" Moldovei (1359), este domnia lui Ştefan cel Mare, deosebit de preţuită şi pentru
vremea când îşi scria Ureche cronica. Povestirea se încheie cu urcarea lui Aron Vodă pe tronul
Moldovei (1595).

Continuarea o datorăm lui Miron Costin, cel mai învăţat moldovean al vremii sale, elev şi el al
şcolilor poloneze, care într-un alt Letopiseţ al Ţării Moldovei duce povestirea până la Dabija
Vodă (1661). Cultura, patriotismul şi povestirea plină de frumuseţe se împletesc armonios în
această lucrare. Aceste calităţi sunt prezente şi în cele două lucrări în limba polonă, una în
versuri şi alta în proză, cuprinzând atât istoria Moldovei cât şi a Ţării Româneşti.

Problema originii poporului român este prezentă în toate lucrările amintite ale lui Miron Costin.
Dar acestei probleme atât de importantă şi atunci, cronicarul român îi închină însă o lucrare
specială, De neamul moldovenilor, operă ştiinţifică de mare valoare pentru acea vreme şi ca
informaţie şi ca interpretare.

Fiul lui Miron Costin, Nicolae, a fost un cărturar erudit. Gândul lui era să scrie o istorie completă
de la facerea lumii până în vremea sa. întreprinderea depăşindu-i puterile, de pe urma strădaniilor
sale a rămas o compilaţie vastă, partea originală fiind doar aceea referitoare la primul deceniu al
secolului al XVIII-lea.
 
Istoriografia munteană.   
 
În istoriografia Ţării Româneşti se impun două compilaţii vaste: Letopiseţul
cantacuzinesc şi Istoriile domnilor Ţării Româneşti. Cea dintâi, probabil scrisă de Stoica
Ludescu, este o vastă compilaţie a cronicilor muntene din secolele XVI şi XVII, pusă în slujba
boierilor Cantacuzini.

Cealaltă partidă, a Bălenilor, şi-a avut propria compilaţie, mai largă şi mai bine informată decât
cea cantacuzinească, scrisă probabil de Radu Popescu. Ca şi cea cantacuzinească, compilaţia
Bălenilor cuprinde evenimentele de la ,,descălecatul" lui Negru Vodă până la sfârşitul domniei
lui Serban Cantacuzino.

Domnia lui Brâncoveanu a inspirat, la îndemnurile domnului sau ale potrivnicilor acestuia, două
scrieri cu caracter istoric. Din prima categorie este Viaţa lui Constantin Brâncoveanu, scrisă de
Radu Greceanu, o cronică de curte, părtinitoare, bine informată însă. Din a doua categorie este
aceea a lui Radu Popescu, cronicarul Bălenilor, părtinitoare în sens invers.
 
Istoriografia transilvană.  

Istoriografia transilvană e mai complexă, deoarece este creaţie a oamenilor de cultură a trei
naţionalităţi. în al doilea rând, umanismul a influenţat mai mult limba scrierilor, cea latină
menţinându-se şi acum. În al treilea rând, oraşele fiind mai dezvoltate, reprezentanţii patriciatului
orăşenesc sunt antrenaţi şi ei în activitatea culturală a ţării şi îndeosebi în cea istoriografică.

Dintre numeroşii istoriografi ai secolului al XVII-lea de limbă latină se cuvine amintit mai întâi
Ştefan Szamoskozi, învăţatul polihistor cu preocupări de numismatică, epigrafie, dar mai ales de
istorie, domeniu în care s-a impus prin cele trei mari lucrări: Libri, Pentades şi Hebdomades care
la un loc cuprind, în mai multe volume, istoria Transilvaniei de la 1566 până la începutul
secolului al XVII-lea ; cei doi Bethlen cu vastele lor lucrări : Ioan Bethlen cu Rerum
Transylvanicarum libri quattuor şi Historia rerum Transylvanicarum, în care relatează
evenimentele între 1629-1673, şi Wolfgang Bethlen cu Historia de rebus Transsylvanicis,
evenimentele dintre 1526-1609. La sfârşitul secolului al XVII-lea se încheie, de asemenea, marea
compilaţie săsească cunoscută sub titlul Cronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, care cuprinde
istoria Transilvaniei între 990-1699.

Istoriografia în limba maternă este reprezentată prin scrierile genului în limba română, cum
este Cronica protopopului Vasile din Scheii Braşovului, cuprinzând ştiri dintre anii 1392-1633.
Spre sfârşitul veacului se adaugă Cronica lui Gh. Brancovici, care cuprinde ştiri despre trecutul
românilor de la origine până la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Literatura istorică maghiară din acest veac e reprezentată mai ales de memorialistică, prin
Memoriile lui Toma Borsos şi ale cronicarului Francisc Nagy Szabo, amândoi din Târgu-Mureş,
cuprinzând relatarea evenimentelor de la sfârşitul secolului al XVI-lea până la mijlocul secolului
al XVII-lea. Asemănătoare ca gen istoriografie, deosebite ca optică de judecare a lucrurilor, sunt
Autobiografiile lui Ioan Kemeny şi Nicolae Bethlen, valoroase prin ştirile cuprinse (întreg veacul
al XVII-lea), tendenţioase şi părtinitoare însă. Cea mai reprezentativă operă istoriografică în
limba maghiară, mai originală şi mai veridică, este Historia lui Mihail Cserei cuprinzând
evenimentele dintre 1661-1711.

Veacul al XVII-lea impune şi istoriografia săsească cu lucrări de mai mare amploare şi valoare,
depăşind cadrul istoriei locale, ca aceea a notarului sighişorean George Kraus cu
titlul Siebenburqische Chronik, care înfăţişează evenimentele din toate cele trei ţări româneşti
din prima jumătate a secolului al XVII-lea. De acelaşi orizont şi valoare este şi populara, pentru
vremea aceea, lucrare a lui Mathias Miles, Siebenbiirgischer Wurgengel (îngerul păzitor al
Transilvaniei).

Începutul istoriografiei moderne

 
Stolnicul Constantin Cantacuzino. Deasupra tuturor istoriografilor de până atunci româneşti se
ridică stolnicul Constantin Cantacuzino, prin erudiţia sa însuşită în şcolile înalte de la Adrianopol
şi Constantinopol, apoi de la Padova. El este autorul celei dintâi hărţi a Ţării Româneşti, exactă
şi bogată în date, precum şi a unei Istorii a Ţării Româneşti, concepută pe un plan vast, din care a
fost realizată doar partea de la originea românilor până la aşezarea hunilor în Pannonia. Este o
lucrare fundamentală ca informaţie şi înfăţişare a evenimentelor, în care autorul utilizează tot ce
se cunoştea mai de valoare în vremea aceea. De altfel biblioteca sa, reconstituită şi descrisă în
ultimii ani, conţinea cele mai preţioase cărţi în circulaţie.
Dimitrie Cantemir. Prin preocupările sale multilaterale, prin erudiţia şi concepţiile sale, prin
metoda de investigaţie, Cantemir se ridică deasupra cronicarilor medievali, deschizând porţile
culturii româneşti moderne în diferite domenii : muzică, filozofie, istorie, geografie, etnografie şi
chiar literatură. Lucrarea sa cu caracter filozofic Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea este
urmată de un roman. Istoria ieroglifică, în care, în formă alegorică, descrie luptele politice din
cele două ţări româneşti.

Activitatea cea mai bogată şi mai valoroasă a lui Cantemir este, fără îndoială, în domeniul
istoriei. Istoria imperiului otoman a fost lucrarea de căpătâi multă vreme cu privire la acest
imperiu, tradusă în toate limbile de mare circulaţie. Superioară din multe puncte de vedere
acestei istorii este Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, proiectat a fi o istorie a tuturor
românilor de la origini până în vremea sa, dar care n-a putut fi îndeplinită decât până în secolul al
XIII-lea, formarea Ţării Româneşti şi Moldovei. Un caracter aparte, mai complex, istoric,
geografic, etnografic are lucrarea sa Descrierea Moldovei, cerută de Academia din Berlin cu
ocazia alegerii lui Cantemir ca membru al acesteia. Harta Moldovei, întocmită de Cantemir,
întregeşte partea geografică a Descrierii.

Prin lucrările sale, traduse în limbile franceză, rusă, engleză şi germană, Cantemir a intrat în şirul
savanţilor lumii de mare prestigiu. De aceea numele său este înscris alături de al acestora pe
frontispiciul bibliotecii Sainte Genevieve din Paris.

Istoriografia internă din secolul al XVII-lea şi de la începutul secolului al XVIII-lea nu numai că

este foarte bogată cantitativ, dar este şi cea mai valoroasă din toate punctele de vedere din
producţia istoriografică medievală şi a celei începătoare moderne.
 
Literatura juridică 
 
Caracterizarea istoriografiei se poate aplica tot atât de bine şi literaturii juridice. Este veacul când
se întocmesc, se tipăresc şi se aplică marile pravile : Cartea românească de învăţătură, apărută la
Iaşi (1646) şi Îndreptarea legii, apărută la Târgovişte (1652) de conţinut foarte asemănător,
cuprinzând dispoziţii de drept penal, civil, vamal, fiscal şi canonic, în Transilvania se
sistematizează hotărârile dietale în două colecţii de legi Approbatae Constitutiones (1653) şi
Compilatae Constitutiones (1669), cu dispoziţii de drept bisericesc, administrativ şi de stat, cu
privire la raporturile între clase şi la procedura de judecată.

Toate aceste legiuiri au un caracter pregnant de clasă, dispoziţiile lor având aceeaşi finalitate :
apărarea intereselor claselor privilegiate şi asigurarea supunerii maselor producătoare.
 
Scrieri filologice, filozofice şi geografico-etnografice 
 
Alături de istorie, limba a constituit o preocupare predilectă pentru mulţi învăţaţi din veacul al
XVII-lea. Se întocmesc dicţionare: dicţionarul româno-slavon al lui Mardarie de la Cozia,
dicţionarul latin-român al lui Teodor Corbea.
Curentul filozofic de mai mare circulaţie la noi a fost cartezianismul, concepţia filozofului
francez Rene Descartes (Cartesius), propagată mai ales de gânditorul social-politic progresist
Apaczai Csere Janos în Enciclopedia maghiară (1653). Gavriil Ivul este cel dintîi român autor de
manuale de filozofie, tipărite în deceniul 6 al secolului al XVII-lea: Logica şi Philosophia.

 
Veacul al XVII-lea îmbogăţeşte literatura ştiinţifică românească prin lucrările geografico-
etnografice ale spătarului Nicolae Milescu-Spătaru : Descrierea Asiei, Călătoria în China; ale lui
D. Cantemir: Descrierea Moldovei şi harta Moldovei; harta Ţării Româneşti a stolnicului C.
Cantacuzino etc, tot atâtea contribuţii la patrimoniul ştiinţei universale.
 
Literatura religioasă
 
Traducerile. Traducerea cărţilor bisericeşti are cel puţin trei semnificaţii : înlocuirea limbii
slavone cu cea română, progresul limbii române ca limbă scrisă şi întărirea unităţii culturale a
românilor prin circulaţia tipăriturilor dintr-o ţară în alta peste graniţele politice ale vremii. Dintre
cărţile religioase care au îndeplinit acest întreit rol trebuie amintită Cazania lui Varlaam, Biblia
din Bucureşti. Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Noul Testament de la Bălgrad (Alba-Iulia) etc.

Predosloviile. Tot atât de importante şi uneori chiar mai

însemnate decât traducerile înseşi sunt Predosloviile acestora. în care învăţaţii vremii, clerici şi
laici, îşi mărturisesc gândurile cu privire la rostul cărţilor respective, în care unitatea culturală şi
politică a românilor constituie o problemă esenţială. Cazania lui Varlaam era destinată ,,către
întreaga seminţie românească", Biblia din Bucureşti era dăruită neamului românesc", Noul
Testament de la Bălgrad era "izvodit" în aşa fel "cum să înţeleagă toţi", iar Cheia înţelesului era
adresată "tuturor pravoslavnicilor creştini, carii sunt născuţi întru limba noastră românească".

Conştiinţa unităţii lingvistice şi etnice cunoaşte aceleaşi potente şi în literatura religioasă ca şi în

cea istorică, şi una şi alta având acelaşi izvor : conştiinţa unităţii de neam.

Arta 
 
Această diversificare culturală îşi găseşte corespondenţa simetrică şi în artă, după cum se reflectă
şi întrepătrunderile creaţiilor artistice din cele trei ţări, aşa cum acestea erau prezente şi în
literatură.

Arta arhitecturală, cea bisericească şi cea laică, din secolul al XVII-lea este o continuare, la
proporţii şi valenţe sporite, a celei din secolele XV-XVI. Se adaugă, fireşte, unele împrumuturi,
opera meşterilor arhitecţi şi pietrari şi a circulaţiei unor stiluri de mare prestigiu, cum a fost al
Renaşterii. Se remarcă biserica Trei Ierarhi din Iaşi, ctitorie a lui Vasile Lupu (1639) şi biserica
Golia din acelaşi oraş, apoi mănăstirea de la Cotroceni, ctitoria lui Şerban Cantacuzino şi
biserica mănăstirii Hurez, ctitoria lui C. Brâncoveanu, în stilul caracteristic "brâncovenesc".

Mai puţin monumentală în prima jumătate a secolului al XVII-lea (curtea domnească din Iaşi a
lui Vasile Lupu, castelul din Cetatea de Baltă), arhitectura laică ajunge în a doua jumătate la
realizări de o valoare artistică remarcabilă. Palatele brâncoveneşti de la Potlogi şi de la
Mogoşoaia, cu loggii şi cu cerdacuri, sunt un amestec de forme ale Renaşterii şi ale barocului,
impregnate de elemente orientale. Foişoare sub formă de loggii italiene apar şi la unele castele
din Transilvania, cum e cel de la Bonţida (lângă Cluj) şi Iernut (lângă Târgu-Mureş).