Naționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca un concept de identificare comună

pentru un grup de oameni.

Se deosebește de patriotism prin referința juridică și ideologia politică: naționalismul se referă la

Dreptul strămoșesc care definește comunitățile istorico-lingvistice ("neamurile"), și tinde a constitui
statele pe bază etnică, cu o legislație inspirată din jus sanguinis, în timp ce patriotismul se referă la
Dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu și tinde a defini
statele pe bază teritorială (indiferent de originile și limbile vorbite de populație; de exemplu în
Elveția), cu o legislație inspirată din jus soli [1] .

În domeniul artelor, romantismul este cunoscut a avea în naționalism un aspect important.

Naționalismul romantic s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic prin reînvierea momentelor de
glorie din trecutul fiecărui popor și ocrotirea tradițiilor, datinilor și obiceiurilor populare. Giuseppe
Mazzini și Garibaldi sunt promotorii ideii de reînviere a istoriei glorioase a Italiei. Cei doi au luptat
pentru unificarea Italiei pe plan cultural la început, apoi și pe plan politic, și simultan au promovat, pe
planul social, desființarea privilegiilor bisericești sau aristocratice din cele opt state din Italia.

Mișcările în spectrul politic-ideologic apropiat naționalismului sunt diverse, ori ca element

programatic, ori ca formă de propagandă. În secolul al XX-lea interpretarea eronată a anumitor date
științifice din acea epocă (privind biologia speciei umane Homo sapiens, antropologia și ereditatea) și
amestecul acestor interpretări cu naționalismul, a produs ultranaționalismul, concretizat prin mișcări
de extremă dreaptă ca fascismul sau nazismul, care socoteau „neamul” ca un „organism biologic”.

Naționalismul patriotic promovează o națiune fără să se opună minorităților conlocuitoare.

Naționalismul de tip șovin sau xenofob, dimpotrivă, li se opune. Raportat la specificul românesc,
naționalismul șovin și antiromânesc din anumite țări folosește faptul că vorbitorii limbii române din
afara României nu aparțin națiunii politice române (adică nu posedă cetățenia română) pentru a
implementa ideea (atât la oamenii locului, cât și în opinia internațională) că aceștia nu ar aparține
neamului (etniei și sferei culturale și istorice românești), mergându-se până la negarea faptului că au
aceleași origini și că vorbesc aceeași limbă.

Cuprins

1 Științe politice
2 Naționalismul european interbelic și postbelic

2.1 Ideologi

3 Naționalismul în România

3.1 Ideologi

4 Note

5 Vezi și

6 Legături externe

Științe politice

Mulți oameni de știință politică au pus la punct teoriile despre bazele statului național modern și
despre conceptul de suveranitate. Conceptul de naționalism în știința politică are la bază aceste teorii
fundamentale. Filozofi precum Machiavelli, Locke, Hobbes și Rousseau au conceptualizat statul ca
rezultat al unui „contract social” între conducători și indivizi.[2] Weber oferă definiția cea mai
frecvent utilizată a statului, „comunitatea umană care se pronunță cu succes asupra monopolului
violenței fizice legitime într-un anumit teritoriu”.[3] Potrivit lui Benedict Anderson, națiunile sunt
"Comunități Imaginate" sau instituții construite social.[4]

Naționalismul european interbelic și postbelic

Ideile naționaliste au apărut inevitabil la sfârșitul secolului XVIII, odată cu dezvoltarea europeană a
ideologiilor de emancipare națională care susțineau și luptau pentru dezvoltarea națiunilor moderne,
mai ales acolo unde popoarele autohtone trăiau de mult timp în teritorii aflate sub stăpânire străină,
nefiind suverane. Aceste mișcări au condus la apariția unor state noi precum Germania, Italia,
România.

În a doua treime a secolului XX, naționalismul european promovat își pierde înțelesul inițial și tinde
către ultra-naționalism și extremism, caracterizat prin rasism și xenofobie, cu precădere în statele cu
regim dictatorial, conduse de partide fasciste. În Europa, la jumătatea secolului, cel de-Al Doilea
Război Mondial se încheie prin prăbușirea puterilor ultra-naționaliste și prin preluarea parțială a
naționalismului de către regimurile comuniste, în care neamul și patria se confundă cu poporul
muncitor și glia, xenofobia adresându-se de acum încolo nu minorităților conlocuitoare sau
popoarelor vecine, ci unor cercuri, dar, prin extensie, și unor cetățeni din tabăra imperialistă cu care
doar autoritățile aveau dreptul să aibă contacte (strict controlate). Acest nou naționalism roșu
păstrează însă ideea că dreptul neamului justifică negarea drepturilor cetățenilor, și că națiunea
trebuie să fie condusă ferm de un lider necontestat și glorificat.[5] Abia la sfârșitul secolului XX,
prăbușirea comunismului și extinderea Uniunii Europene încep să șteargă din naționalism aspectele
intolerante și antidemocratice, în ciuda anumitor politicieni sau lideri culturali care continuă să
promoveze un naționalism xenofob.[6]
Ideologi

Giuseppe Garibaldi

Giuseppe Mazzini

Charles Maurras

Naționalismul în România

Ideile naționaliste în România, specifice evoluției istorice din Europa de la sfârșitul secolului XVIII, au
însoțit apariția statului modern românesc.

Naționalismul romantic în România a apărut în secolul XIX și s-a manifestat atât în principatele
române, cât și în provinciile aflate sub dominație străină. Echivalentul românesc pe plan literar al
mișcării italiene Risorgimento a fost mișcarea literar-politică "Deșteptătorii neamului", în frunte cu
poetul Vasile Alecsandri, ce milita pentru emanciparea națională a românilor și avea un caracter
patriotic. Acest naționalism romantic era caracterizat prin grija pentru reconstrucția valorilor
trecutului, importanța acordată originii latine și istoriei naționale, promovarea tradițiilor, obiceiurilor
și datinilor naționale; pe latura socială, ideologiile mișcărilor românești de emancipare națională
promovau desființarea privilegiilor tradiționale ale celor de alte etnii, din statele în care trăiau
românii, și egalitatea românilor de pretutindeni, atât cu minoritățile conlocuitoare (în general
dominante, cu excepția romilor, bulgarilor, rutenilor sau lipovenilor), cât și între ei.

Ideologi

Nicolae Densușianu

Iosif Constantin Drăgan

Ion Antonescu

Constantin Rădulescu-Motru

Corneliu Zelea Codreanu

Octavian Goga

Note

Andrew Vincent, Nationalism & particularity, Cambridge University Press, New York, 2002.

Ernest Gellner, Nations et Nationalisme, Payot, Paris, 1989.

The Heritage Foundation, The Heritage Guide to the Constitution. Washington, DC, 2005 : Heritage
Foundation. pp. 385–386. ISBN 1-59698-001-X. http://books.google.com/books?id=-
_8N3UeXeesC&pg=PA385&vq=wong+kim+ark&dq=%22the+heritage+guide+to+the+constitution
%22&sig=YrXqQZRCOTmvYgfEwxv7ZH7Uwlc.

Edward J Erler, Thomas G. West, John A. Marini, The Founders on Citizenship and Immigration:
Principles and Challenges in America. Lanham, MD: Rowman & Littlefield, 2007, pp. 67. ISBN 0-7425-
5855-X. http://books.google.com/books?id=yTA0NyesVbcC&pg=PA67&vq=wong+kim+ark&dq=
%22The+Founders+on+Citizenship+and+Immigration%22&sig=u1mgbto2nyHjAog9wxFCVlHwcSA.

^ Miller, Max (31 martie 2016). „The Nature of the State”. Oxford Bibliographies. Accesat în 18 mai
2017.

^ Weber, Max (1994). Weber: Political Writings. Cambridge: UK: Cambridge University Press. pp.
309–31.

^ Anderson, Benedict (2006). Imagined Communities: Reflections on the origins and spread of
nationalism. Verso Books.

^ Catherine Durandin, Istoria Românilor, ed. Inst. European, București, 1998.

^ Cei mai vestiți dintre liderii, unii foști comuniști, care au trecut la forme mai mult sau mai puțin
xenofobe de naționalism, sunt Vladimir Jirinovski în Rusia, Lech Kaczyński în Polo